Partea a treia a poemului eminescian Scrisoarea I (versurile 39 - 86) este o meditatie

cosmogonica.

"Batranul dascal" (omul superior, geniul, savantul) este preocupat exclusiv de lumea ideilor,
de cunoasterea adevarurilor esentiale ale lumii, imaginandu-si momentul nasterii universului
(cosmogonia, geneza), al desprinderii lui din haosul originar. Cugetatorul reface in mintea lui
geniala etapele procesului cosmogonic, intrebandu-se cum arata el in starea initiala ("Fu
prapastie ? genune ? Fu noian intins de apa ?"). Raspunsurile sunt greu de dat, pentru ca la
inceputuri nu exista nici fiinta, nici nefiinta, nu exista viata si nici vointa. Savantul isi
imagineaza " un intuneric ca o mare jar-o raza ", " o pace eterna", o lume a nemiscarii, un
haos al materiei nediferentiate, amorfe. Din acest haos intunecat si incremenit se desface un
punct care-si capata independenta prin miscare ("Dar deodat-un punct se misca...cel intai si
singur." ), desfacandu-se in principiile contrare: cel feminin ("muma", adica haosul) si
cel masculin ("tatal", adica el insusi).

Este , probabil, lumina primordiala, stapana lumii, care face ca haosul cu vaile sale "sure" sa
devina univers creat ("De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii") si, sub imperiul unei
forte interioare ("dor nemarginit", identificabil cu "vointa oarba de a trai" a lui
Schopenhauer), sa acceada la viata

("Colonii de lumi pierdute /.../Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,

Sunt atrase in viata de un dor nemarginit." ).

Energia initiala a punctului miscator, creatoare de lumi materiale, organizate in spatiu si

timp, este acest dor nemarginit (Kania -dorinta din Rig-Veda sau egoismul ca
sambure al vietii, din conceptia schopenhaueriana). Lumina este atributul esential al
existentei lumii, astfel ca toate civilizatiile, toate constructiile umane, ierarhizarile sociale,
toata zbaterea fiintelor traitoare depind de aceasta lumina, de aceasta energie primordiala a
punctului dintai, deoarece universul e o dorinta trecatoare a haosului (" Caci e vis al nefiintei
universul cel himeric ").

Sursele de inspiratie ale cosmogoniei sunt:

Imnul creatiunii lumii (al X-lea) din Rig-Veda (Vedele sunt carti sacre ale brahmanilor si
hindusilor);
Filozofia lui A. Schopenhauer (Lumea ca vointa si reprezentare).

3) Tabloul al III-lea cosmogonia se constituie pe trei secvente lirice: haosul

(starea de increat), geneza si extinctia; acest episod are la baza un artificiu
romantic calatoria mentala, imaginara in timp a batranului dascal.

Poetul evoca imaginea universului dinaintea creatiei primordiale; reface poetic

imaginea haosului, formuland notiunile filozofice in maniera mitica. Evoca un
timp mitic prin sintagma "la-nceput". O sursa de inspiratie poate fi "Imnul
creatiunii" din epopeea indiana "Rig-Vede", care contine idei si sintagme aproape
identice: "Nu era fiinta , nu era nici nefiinta, atunci"; in "Scrisoarea I": "La-
nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,/ Pe cand totul era lipsit de viata si
vointa,/ Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns/ Cand patruns de sine
insusi odihnea cel nepatruns/ Fu prapastie? genume? Fu noian intins de apa?"
Poetul neaga cunoasterea rationala: "N-a fost lume priceputa si nici minte s-o
priceapa" dar si pe cea senzoriala: "Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o
vaza".

Conform vechii filozofii indice, se presupune ca idea preexista materie: "Umbra

celor nefacute nu-ncepuse-a se desface".

Atributul acestui cadru este "eterna pace".

In toate cosmogoniile, intunericul precede lumina, iar dimensiunile nu exista, ele

se creeaza progresiv, fiind cuprinse in neant, in haos; increatul atemporalitatii.

Geneza inseamna trezirea materiei din pacea eterna, trezire care se datoreaza
punctului in miscare ("samburele genezii" dupa Kant): "Dar deodat-un punct se
miscacel intai si singur. Iata-l/ Cum din chaos face muma, iara el devine
tatal/ Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumei,/ E stapanul
fara margini peste marginile lumii/ De-atunci negura eterna se desface in fasii,/
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii". La baza creatiei sta un impuls
vital; "punctul" este miscat de o Forta Originara. Creatia se justifica de la sine,
dar si prin intermediul dorului. Se dezvolta antiteza dintre planul terestru si cel
cosmic, lumea oamenilor fiind minimalizata: "Iar in lumea asta mare noi, copii ai
lumii mici,/ Facem pe pamantul nostrum musuroaie de furnici". In vastitatea
spatiilor, pamantul este locuit de "microscopia popoare", oamenii sunt animati de
vointa oarba de a trai (Schopenhauer) "dorul nemarginit de viata". Lumea
intreaga e "o clipa suspendata" in oceanul de intuneric; civilizatiile ce se succed
pe pamant sunt neinsemnate in raport cu imensitatea spatiilor cosmice.

Gandul batranului dascal calatoreste apoi "mii de veacuri inainte", cugetatorul

vazand cum intregul univers se stinge. "Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist
si ros/ Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,/ Cum planetii toti
ingheata si s-azvarl rebeli in spat,/ Ei, din franele luminii si ai soarelui scapti;/ Iar
catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit,/ Ca si frunzele de toamna toate
stelele-au pierit."

Poetul insereaza motivul ruinelor, proiectat la scara intregului Univers, peste care
se asterne din nou "eterna pace". Prabusirea catapetesmei lumii amplifica
deceptia poetului asupra destinului uman, neinsemnat in raport cu dimensiunile
cosmosului.

Scrisoarea I" este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta omului in
lume, dar si o satira cu accente elegiace privind soarta nefericita a omului de geniu in
societatea contemporana mediocra, precum si in raport cu eternitatea.

Tema. "Scrisoarea I" este un poem filozofic, de factura romantica, ilustrand conditia omului de
geniu, in ipostaza savantului, in raport cu timpul, societatea in general si cu posteritatea,
surprinzand - totodata - in tablouri grandioase - geneza si stingerea Universulu

bloul al treilea este o Cosmogonie, in care Eminescu mediteaza la nasterea lumii, dar si la pieirea ei.
Geneza Universului il preocupa pe poet, care mediteaza asupra inceputurilor lumii, prin intermediul
savantului, pe care il "poarta gandul indarat cu mii de veacuri", in timpurile primordiale, atunci
cand "nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns". inceputurile genezei Universului se situeaza in
atemporalitate, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta", pe cand "totul era lipsa de viata si vointa",
gandurile fiind generate de intrebari filozofice: "Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?" la
care, bineinteles, nu s-a raspuns, deoarece "N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa /()/ Dar
nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza", inainte de a aparea orice forma de viata, "era un
intuneric ca o mare far-o raza" si "stapanea eterna pace!".

Preluand ideea genezei Universului prin miscarea atomilor in vid, precum isi atfeearca acesta s-a
nascut din haos, Eminescu imagineaza crearea lumii prin miscarea unui punct central, care
genereaza "muma" si "Tatal":

"Dar deodat-un punct se miscacel dintai si singur. Iata-1! Cum din chaos face muma, iar el devine
Tatal" Mitul popular autohton conform caruia la inceput totul era acoperit de ape si domnea un
intuneric de nepatruns, iar spuma de pe suprafata apei a dat nastere "samburelui creator" este
prezent si el in explicarea genezei Universului:

"Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapanul fara margini peste marginile
lumii" "Negura eterna" a inceput sa se desfaca in fasii odata cu aparitia astrilor ceresti, "luna",
"soare", precum si a fenomenelor stihiale, ceea ce face posibila nasterea vietii pe Pamant. in aceasta
nemarginire, omul este neinsemnat, trecator prin aceasta lume, prilej cu care Eminescu reafirma, cu
puternice accente de satira, ideea scurgerii ireversibile a timpului pentru omenire, in general:

"Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si invatati Ne succedem generatii si ne credem minunati; Musti
de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, in acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul Cum ca
lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata, Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata." Omenirea este
definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei in univers, din care strabate cu subtilitate o
ironie amara tipic eminesciana privind superficialitatea lumii: "noi copii ai lumii mici", "musunoaie
de furnici", "microscopice popoare", "musti de-o zi", "lume mica". Oamenii nu sunt constienti ca in
raport cu vesnicia universului viata lor valoreaza doar "o clipa suspendata", fara ca sa poata
cunoaste nimic din tainele firii, pentru ca "indaratu-i si-nainte-i intuneric se arata". Savantul are
genialitatea de a vedea succedarea generatiilor - "Ne succedem generatii si ne credem minunati",
apoi disparitia civilizatiilor stralucite, Eminescu exprimand aici ideea schopenhaueriana ca lumea
este o aparenta, o iluzie, intrucat toate elementele vietii trec perpetuu in nefiinta: "Caci e vis al
nefiintei universul cel himeric".

Cugetatorul este capabil de a-si imagina apoi stingerea Universului, mintea lui cercetatoare il duce
"mii de veacuri inainte". Semnele pierii universale se manifesta prin stingerea soarelui, a stelelor si,
ca urmare, inghetarea planetelor, imagine apocaliptica, deoarece omenirea isi va inceta ciclurile
existentiale, dupa care timpul devine vesnicie, totul revine la haosul initial si se instaleaza pacea
eterna:

"Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi, Cum
planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat

Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit; Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,

Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace,

Caci in sine impacata reincep-eterna pace"

Pieirea Universului este construita intr-o viziune escatologica, concept provenit din limba greaca:
"eschatos", care inseamna "ultim", "final" si "logos", care are sensul de "cuvantare". Extinctia se
produce prin stingerea soarelui, idee ilustrata de un epitet dublu, "trist si ros", aflat in antiteza cu
epitetul "mandru". Comparatia stelelor care pier de pe cerul inrosit "ca si frunzele de toamna"
amplifica imaginea apocaliptica a destramarii cosmosului. Ideea timpului universal este ilustrata
printr-o metafora sugestiva pentru o intreaga conceptie filozofica: "Timpul mort si-ntinde trupul si
devine vecinicie

Tabloul al treilea este o Cosmogonie, n care Eminescu mediteaz att la naterea lumii,
ct i la pieirea ei. Geneza Universului l preocup pe poet, care mediteaz asupra
nceputurilor lumii, prin intermediul savantului, pe care l poart gndul ndrt cu mii de
veacuri, n timpurile primordiale, atunci cnd nu s-ascundea nimica, dei tot era
ascuns.

nceputurile naterii Universului se situeaz n atemporalitate, pe cnd fiin nu era, nici

nefiin, pe cnd totul era lips de via i voin, gndurile fiind generate de ntrebri
filozofice: Fu prpastie? Genune? Fu noian ntins de ap? la care, bineneles, nu s-a
rspuns, deoarece N-a fost lume priceput i nici minte s-o priceap / [...] / Dar nici de
vzut nu fuse i nici ochi care s-o vaz. nainte de a aprea orice form de via, era un
ntuneric ca o mare fr-o raz i stpnea eterna pace!....

Prelund ideea genezei Universului prin micarea atomilor n vid, precum i aceea c
acesta s-a nscut din haos, Eminescu imagineaz crearea lumii prin micarea unui punct
central, care genereaz muma i Tatl: Dar deodat-un punct se mic... cel dinti i
singur. Iat-l! / Cum din chaos face mum, iar el devine Tatl...

Mitul popular autohton conform cruia la nceput totul era acoperit de ape i domnea un
ntuneric de neptruns, iar spuma de pe suprafaa apei a dat natere smburelui
creator este prezent i el n explicarea genezei Universului: Punctu-acela de micare,
mult mai slab ca boaba spumii, / E stpnul fr margini peste marginile lumii...,
Negura etern a nceput s se desfac n fii odat cu apariia atrilor cereti, lun,
soare, precum i a fenomenelor stihiale, ceea ce face posibil naterea vieii pe
Pmnt.

n aceast nemrginire, omul este nensemnat, trector prin aceast lume, prilej cu care
Eminescu reafirm ideea curgerii ireversibile a timpului pentru omenire, n general: Iar n
lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pmntul nostru muunoaie de
furnici; / Microscopice popoare, regi, oteni i nvai / Ne succedem generaii i ne
credem minunai; / Muti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, / n acea
nemrginire ne-nvrtim uitnd cu totul. / Cum c lumea asta-ntreag e o clip
suspendat, / C-ndrtu-i i nainte-i ntuneric se arat.

Omenirea este definit prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei n univers, din
care strbate cu subtilitate o ironie amar tipic eminescian privind superficialitatea lumii:
noi copii ai lumii mici, muunoaie de furnici, microscopice popoare, muti de-o zi,
lume mic. Oamenii nu sunt contieni c n raport cu venicia universului viaa lor
valoreaz doar o clip suspendat, fr ca s poat cunoate nimic din tainele firii,
pentru c ndrtu-i i-nainte-i ntuneric se arat. Savantul are genialitatea de a vedea
succedarea generaiilor - Ne succedem generaii i ne credem minunai, apoi dispariia
civilizaiilor strlucite, eul liric exprimnd aici ideea schopenhauerian c lumea este o
aparen, o iluzie, ntruct toate elementele vieii trec perpetuu n nefiin: Cci e vis al
nefiinei universul cel himeric.

Cugettorul este capabil de a-i imagina apoi stingerea Universului, mintea lui
cercettoare l duce mii de veacuri nainte. Semnele pieirii universale se manifest prin
stingerea soarelui, a stelelor i, ca urmare, nghearea planetelor, imagine apocaliptic,
deoarece omenirea i va nceta ciclurile existeniale, dup care timpul devine venicie,
totul revine la haosul iniial i se instaleaz pacea etern: Soarele, ce azi e mndru, el l
vede trist i ro / Cum se-nchide ca o ran printre nori ntunecoi, / Cum planeii toi
nghea i s-azvrl rebeli n spa / [...] Ca i frunzele de toamn toate stelele-au pierit; /
Timpul mort i-ntinde trupul i devine vecinicie, [...] i n noaptea nefiinii totul cade, totul
tace, / Cci n sine mpcat rencep-eterna pace....

Pieirea Universului este construit ntr-o viziune escatologic, concept provenit din limba
greac: eschatos, care nseamn ultim, final i logos, care are sensul de
cuvntare. Extincia se produce prin stingerea soarelui, idee ilustrat de un epitet
dublu, trist i ro, aflat n antitez cu epitetul mndru. Comparaia stelelor care pier de
pe cerul nroit ca i frunzele de toamn amplific imaginea apocaliptic a destrmrii
cosmosului, Ideea timpului universal este ilustrat printr-o metafor sugestiv pentru o
ntreag concepie filozofic: Timpul

Meditaia btrnului dascl cu privire la sensurile existenei umane introduce tabloul

cosmogonic, divizibil n trei pri. Tabloul cosmogonic asimileaz i reconstituie, n asocieri
originale, idei i motive din vechile scrieri indice ( Rig Veda ), din miturile greceti i cretine,
din filozofia lui Kant i Schopenhauer. Cele trei secvene configureaz haosul iniial, geneza
i extincia universului.
Haosul primordial este sugerat printr-o enumeraie de termeni antitetici, obinui prin
prefixare negativ i prin asocieri antonimice: La-nceput, pe cnd fiin nu era, nici nefiin,
/ Pe cnd totul era lips de via i voin, / Cnd nu s-ascundea nimica, dei tot era ascuns, /
Cnd ptruns de sine nsui odihnea cel neptruns. O alt enumeraie, alctuit dintr-o
succesiune de interogaii retorice contureaz o lume a absenelor, fr contiin de sine,
dominat de nemicare: Fu prpastie? genune? Fu noian ntins de ap? N-a fost lume
priceput i nici minte s-o priceap, / Cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz, / Dar nici de
vzut nu fuse i nici ochi ca s o vaz. / Umbra celor nefcute nu-ncepuse-a se desface, / i n
sine mpcat stpnea eterna pace!. Inversiunea eterna pace accentueaz starea iniial de
nemicare i trimite la ideea timpului primordial. Asocierea termenilor antitetici obinui prin
prefixare negativ ( nefcut - desface, ptruns-neptruns ) i substantivizarea termenilor
nefcute, neptruns accentueaz ideea imposibilitii cunoaterii haosului primordial. Acest
fragment se organizeaz n jurul conceptului poetic de nefiin. Semnificaiile acestuia sunt
multiple. Nefiin ar putea nsemna moarte; opusul fiinei; non fiin, adic tot ceea ce nu
este fiin. Cnd foloseau termenul de nefiin, grecii nu se gndeau la neant, ci la materia
nedeterminat, ce n-a cptat nc form ( dup cum sublinia C. Noica ); fiin ar mai putea
avea semnificaia de fiin divin care creeaz lumea pentru a se autocunoate, pentru a se
proiecta ntr-o imagine oglind: Imaginea cercurilor vide, a divinitii ca nefiin coexist
n ultima etap a creaiei eminesciene cu imaginea aparent contradictorie a divinului
identificat cu <<fiina ce nu moare>> ( Ioana Em. Petrescu ) .
Geneza universului este legat de micarea punctului, care ordoneaz haosul: Dar
deodat-un punct se miccel dinti i dinti i singur. Iat-l / Cum din haos face mum, iar
el devine Tatl.n jurul punctului se creeaz o for demiurgic, determinnd apariia
tuturor formelor de via: Punctu-acela de micare, mult mai slab ca boaba spumii, / E
stpnul fr margini peste marginile lumii/ De-atunci negura etern se desface n fii, /
De atunci rsare lumea, lun, soare i stihii. Imaginile genezei sunt construite pe baz
antitetic. Punctul mult mai slab ca boaba spumii devine stpn fr margini (antiteza
avnd drept termen comun puterea ), i tot acest punct nu are limite, spre deosebire de lumea
pe care o creeaz ( stpnul fr margini / marginile lumii ). n antitez cu spectacolul
grandios al genezei universului este introdus un mic pasaj satiric n care este surprins
imaginea lumii alctuite din microscopice popoare, fixate pe o planet ct firul de praf.
Oamenii, muti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, sunt exponeni ai voinei
oarbe de a tri ( idee preluat de filozofia schopenhauerian, prezent i n Epigonii ), ai
mecanismelor egoiste, succedndu-se generaii dup generaii fr a nelege modul de aciune
a legilor universului: Iar n lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici, / Facem pe pmntul
nostru muuroaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oteni i nvai / Ne succedem
generaii i ne credem minunai; / Muti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, / n
acea nemrginire ne-nvrtim uitnd cu totul / Cum c lumea asta-ntreag e o clip suspendat,
/ C-ndrtu-i i nainte-i ntuneric se arat.
Un ir de antiteze lumea asta mare copii ai lumii mici; lume mic nemrginire i
de metafore muuroaie de furnici, clip suspendat accentueaz efemeritatea condiiei
umane, nesemnificativ n raport cu universul etern. Satira la adresa
umanitii este subliniat prin desemnarea acesteia cu ajutorul unor apelative sugernd lipsa
de importan: furnici, microscopice popoare, muti de-o zi. Pasajul satiric la adresa condiiei
umane amintete de poemul Luceafrul. n tabloul al patrulea, Demiurgul face rechizitoriul
condiiei umane, pe care o desemneaz prin aceleai apelative: Cnd valuri afl un mormnt /
Rsar din urm valuri, Ei numai doar dureaz-n vnt / Deerte idealuri.
Posibilitile umane limitate de a percepe timpul i spaiul sunt sugerate printr-o
comparaie plastic: galaxiile, n rtcirea lor (roiuri luminoase izvornd din infinit) sunt ca
firele de praf plutind ntr-o raz de lumin care ptrunde ntr-o camer obscur: Cum s-o
stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric, / Cci e vis al nefiinei universul cel himeric.
Ideea c viaa e vis al morii eterne apare frecvent n poezia i proza lui Mihai
Eminescu ( n Memento mori, mprat i proletar, Srmanul Dionis ). Motivul este preluat,
prin intermediul lui Schopenhauer, de la dramaturgul spaniol Calderon de la Barca, autorul
piesei La vida es sueno.
Ultima parte a tabloului cosmogonic prezint stingerea universului, sfritul lumii.
Motiv mitic fundamental, extincia universal este o succesiune de etape: mai nti se produce
moartea termic a sistemului solar: Soarele, ce azi e mndru, el l vede trist i ro / Cum se-
nchide ca o ran printre norii-ntunecoi, urmat de prbuirea ntregului sistem planetar:
Cum planeii toi nghea i s-azvrl rebeli n spa / Ei, din frnele luminii i ai soarelui
scpai; / Iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit, / Ca i frunzele de toamn toate
stelele-au pierit.
Reluarea motivului timpului aduce noi semnificaii. Timpul cosmic este prezentat prin
intermediul unei metafore specifice poeziei eminesciene: Timpul mort i-ntinde trupul i
devine venicie. Extincia universal este urmat de reinstaurarea haosului primordial: i n
noaptea nefiinei totul cade, totul tace, / Cci n sine mpcat rencep-eterna pace.
ntregul tablou cosmogonic are, n structura poemului, o funcie polemic. Prin el, se creeaz
diferenierea valoric dintre omul de geniu i omul comun, exponent al mediocritii
nivelatoare, specifice societilor umane mrginite i meschine.
mort i-ntinde trupul i devine vecinicie.