Regimul juridic şi fiscal al dividendelor aferente unor acţiuni, după

data vânzării lor

Dec 12, 2017 Postat De Grigorie Lăcriţa In Fiscal Etichete Cedent, Cesionar, Cesiunea De
Creanta, Dividende, Impozit Comentarii 0
În activitatea practică sunt controverse cu privire la regimul juridic şi fiscal al dividendelor aferente
unor acţiuni, după data vânzării lor, respectiv cine are dreptul asupra dividendelor, şi cine are
obligaţia plăţii impozitului şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, pe veniturile din
dividende.
Mai precis, după data vânzării (transmiterii) acţiunilor:

 dividendele se cuvin cedentului sau cesionarului ? şi

 obligaţia plăţii impozitului şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate (CASS), pe
veniturile din dividende, este în sarcina cedentului sau a cesionarului ?
Cesiunea de creanţă este legal definită de art. 1566 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,
publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009, în vigoare începând cu 1 octombrie 2011, conform
căruia „Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă
împotriva unui terţ”.
Cesiunea de creanţă este un contract care implică:

 cedentul: persoana care transmite (care cedează, care vinde, care înstrăinează) altcuiva
dreptul său asupra unor acţiuni / părţi sociale dintr-o societate comercială
 cesionarul: persoana căreia i s-au transferat acţiuni / părţi sociale dintr-o societate
comercială; persoana care a dobândit, care a obţinut, care cumpărat acţiuni / părţi
sociale dintr-o societate comercială; persoana care a dobândit drepturile pe care le-a
avut cedentul.
În baza art. 67, alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în cazul în care o persoană
fizică sau juridică a cesionat (a vândut) acţiunile / părţile sociale dintr-o societate comercială, dividendele
care se cuvin până la data cesionării (transmiterii, vânzării) acţiunilor / părţile sociale aparţin
cesionarului în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.
La societăţile comerciale la care profitul contabil net obţinut până la data cesionării (vânzării)
acţiunilor/părţilor sociale a fost repartizat fie în contul 106 „Rezerve”, fie în contul 117 „Rezultatul
reportat”, iar după data cesionării (vânzării) acţiunilor/părţilor sociale are loc repartizarea de dividende din
contul 106 „Rezerve”, din contul 117 „Rezultatul reportat”, contul 106 „Rezerve” şi din contul 117
„Rezultatul reportat”, sau din orice alt cont, în baza art. 67, alin. (6) din Legea nr. 31/1990 – „Dividendele
care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile au
convenit altfel.”
Dividendele care se cuvin până la data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului indiferent de anul din
care provin, indiferent de perioadele în care au fost înregistrate şi ţinute (subtilizate) în diferite conturi
(precum în conturile 117 „Rezultatul reportat”, 106 „Rezerve”), indiferent de data de la care au fost
preluate din conturile respective şi distribuite, indiferent de anul în care au fost înregistrate în evidenţa
financiar–contabilă şi indiferent de data la care se vor plăti efectiv.

În clarificarea unor asemenea speţe trebuie ţinut cont de două aspecte:

 dacă părţile au convenit altfel în baza art. 67, alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale care prevede că „Dividendele care se cuvin după data transmiterii
acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.”
 termenul de prescripţie de 3 ani de la data distribuirii lor, termen care rezultă şi din art. 67
din Legea nr. 31/1990, dar care se încadrează în termenul general de prescripţie stabilit
prin Decretul nr. 167/1958, republicat, privitor la prescripţia extinctivă
Dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cedentului (celui care le-a
cumpărat) numai în cazul în care părţile au convenit altfel (în baza art. 67, alin. (6) din Legea nr.
31/1990).

https://legestart.ro/regimul-juridic-si-fiscal-al-dividendelor-aferente-unor-actiuni-dupa-data-vanzarii-
lor/

https://www.juridice.ro/443804/despre-dividende-partea-a-ii-a.html

https://www.juridice.ro/443805/despre-dividende-partea-i.html

Articolul tratează într-un mod exhaustiv și aplicat problematica repartizării

profitului și a distribuirii de dividende, inclusiv la societățile listate. În condțiile în
care Legea nr. 31/1990 nu oferă interpretului un text clar și neechivoc, se încearcă
găsirea unor soluții apelând la dreptul comun, dreptul comunitar, dreptul
comparat sau standardele contabile/de raportare financiară.

1. Generalități

Scopul constituirii unei societăți comerciale este acela de a obține profituri[1]. În

calitatea sa de creditor al societății, calitate dobândită în urma deținerii de titluri
de participare, dobândite prin subscripție sau prin cesiune ori succesiune,
asociatul are dreptul de a încasa dividende, exercitându-și în acest fel unul din
drepturile societare patrimoniale. Dividendele se distribuie din profitul înregistrat
de societate.[2]

2. Definiții. Natură juridică

Principial, dividendul reprezintă, conform art. 67 alin. (1) din Legea societăților,
cota-parte din profit ce îi revine fiecărui acționar. Atât legislația anterioară (Codul
comercial), cât și doctrina trecută și contemporană folosește și termenul de
„beneficiu“. Acesta a fost definit în diverse moduri, mai mult sau mai puțin
corecte economic sau juridic[3], dar singura definiție relevantă de lege
lata rămâne cea contabilă, adică profitul[4], ca diferență între veniturile și
cheltuielile societății. Dividendul nu este un accesoriu al aportului adus, ci este
strict legat de profitul realizat de societate din operațiunile sale[5], folosindu-se de
finanțarea primită (între care și aporturile sociale), munca angajaților, talentul
managerilor, condițiile pieții pe care activează societatea etc.

O problemă dezbătută în doctrină este natura juridică a dividendului, adică a

exercițiului dreptului născut din distribuirea profitului. Într-o opinie,[6] s-a
afirmat că natura juridică a dividendelor este unasui generis, de beneficii produse
de acțiuni, fără a fi fructe civile. Argumentul adus în favoarea acestei calificări de
către autorul citat este aceea că “dividendele sunt rezultatul degajat în fiecare an
de exercițiul contabil, fapt ce le conferă un caracter aleatoriu și nedeterminat, care
se opune caracterului fix al fructelor civile”; în plus, conform aceleiași opinii,
„fructele civile se culeg cu zi, iar dreptul acționarilor la dividende nu se naște decât
în ziua deciziei adunării generale”[7]. Într-altă opinie[8] s-a considerat că
dividendele au natura juridică de fructe civile rezultate din exploatarea societății
comerciale, ca și prestație periodică. În motivarea unei decizii de speță[9] care
îmbrățișează această din urmă opinie se arată: “faptul că societatea poate hotărî
ca acest lucru să fie înlocuit de o reținere a profitului nu poate schimba natura
acestui drept și existența lui pe toată durata existenței societății. Fiind, în
principiu, plătibile la anumite intervale de timp, dividendele au caracter de
prestațiuni periodice ce nu dispare prin faptul că, din cauza lipsei de beneficii,
societățile nu distribuie dividende, deoarece acestea sunt stări excepționale care,
prin natura lor, nu pot să infirme principiul periodicității înscris în lege.”

Este adevărat că dividendele nu sunt dobânzi ale capitalului social,[10] întrucât

aporturile nu sunt purtătoare de dobânzi. Totuși, natura juridică a dividendelor
este, indiscutabil, aceea de fructe civile, așa cum prevede în mod expres chiar noul
Cod Civil la art. 548 alin. (4). Deși nu există o dispoziție legală care să stabilească
un drept la dividende al asociaților în fiecare an, cum argumentează susținătorii
opiniei contrare[11], acest lucru nu face restul fructelor civile[12] “mai periodice”
decât dividendele deoarece fructele civile, ca regulă, nu se culeg zi cu zi, ci doar
curg în acest mod, culegerea fiind o chestiune ce ține de termenii contractului care
generează fructele civile. Așa cum spunea profesorul Luțescu,
„periodicitatea stricto sensu este specifică doar fructelor naturale și industriale,
adică cele produse de pământ și de animale prin prasilă și, dacă am extinde acest
sens, el ar fi prea restrâns pentru că ar exclude alte bunuri (precum imobilele ori
capitalurile) care, în mod logic, nu au cum să producă sau să se reproducă”[13].
Așadar fructele civile reprezintă o creație juridică ce pleacă de la ideea folosinței
unui bun, drept pentru care ele se numesc și venituri[14]. Ele nu sunt produse în
mod natural de către bun, ci sunt o prestație specifică unei executări contractuale.
Când venitul bănesc reprezintă echivalentul folosinței lucrului, acesta intră în
noțiunea generică de fructe, denumite în acest caz „civile”, tocmai pentru că
derivă dintr-o relație contractuală[15]. În ceea ce privește dividendele, ele
reprezintă principala prestație patrimonială a societății față de asociat și, în
același timp, echivalentul folosirii, de către societate, a aportului social de el adus.
Cât privește calificarea dreptului la dividende ca și aleatoriu, dacă am accepta
acest lucru ar însemna că însuși actul constitutiv are un astfel de caracter, lucru cu
care nu suntem de acord, alături de alți autori.[16] De altfel, nu vedem care este
deosebirea între dividende și chirii (ca să luăm un exemplu clasic de fructe civile),
din punctul de vedere al așa-zisului caracter aleatoriu, întrucât un imobil poate
foarte bine să nu producă chirii, deși proprietarul și-ar dori asta. Așadar, dacă
profiturile generate de societate depind, grosso modo, de management,
piețe[17] și noroc, chiriile depind și ele de iscusința proprietarului, piața
imobiliară și același noroc. Iar dacă societatea decide, de exemplu, să rețină sau să
reinvestească profitul în loc sa îl distribuie, pentru a crește valoarea titlului de
participare, la fel de bine proprietarul poate decide renovarea și modernizarea
imobilului, operațiune de durată de-a lungul căreia imobilul nu produce venituri
dar care îi crește valoarea. Nici regula prevăzută la art. 67 alin. (3) din Legea
societăților nu poate schimba natura de fructe civile a dividendelor, întrucât o
împărțire a sumei primite ca și dividend între cedent și cesionar, proporțional cu
zilele în care au deținut titlurile de participare ține, de obicei, de conținutul
contractului de cesiune. Rostul articolului în speță este de a simplifica lucrurile
privind împărțirea, după încasarea lor, a dividendelor între cedent și cesionar
(proporțional cu numărul de zile pe an în care au deținut titlurile de participare),
atunci când contractul de cesiune nu prevede un alt mod de împărțire.

3. Stabilirea profitului distribuibil

Repartizarea profitului este o operațiune contabilo-juridică de stabilire a

destinației rezultatului pozitiv al exercițiului financiar dintr-un an sau din mai
mulți ani cumulat, ce ține de competența adunării generale a asociaților, respectiv
adunarea ordinară, în cazul societății pe acțiuni. Orice repartizare a profitului,
indiferent pentru ce destinație, are loc după aprobarea realizată în baza situațiilor
financiare anuale întocmite de societate conform standardelor contabile aplicabile
în funcție de tipul societății şi verificate de cenzori sau auditate conform
standardelor de audit, după caz (art. 182 din Legea societăților). O societate nu
poate combina mai multe standarde şi nici nu poate alege acel standard în baza
căruia tratamentul profitului distribuibil este mai generos. Aprobarea se face
ținând cont de raportul cenzorilor sau auditorului financiar, după caz, ce însoțește
în mod obligatoriu situațiile financiare, după cum prevede art. 163 alin. (2) și (3)
din Legea societăților, dar şi a Opta Directivă Societară. Raportul va conține o
descriere a procedurii de verificare, respectiv auditare, începând cu obiectivele
stabilite, modul de verificare şi concluziile. Asociații vor vota situațiile financiare
după ce în prealabil au fost informați despre conținutul lor. Astfel, conform art.
117² din Legea societăților, situațiile financiare, raportul anual al consiliului de
administrație, respectiv al directoratului şi cel al consiliului de supraveghere,
precum şi propunerea de distribuire de dividende se pun la dispoziția acționarilor
la sediul societății, de la data convocării adunării generale. La cerere, acționarilor
li se vor elibera copii de pe aceste documente, sumele percepute pentru acest
serviciu neputând depăși costurile administrative implicate în furnizarea acestora.
În cazul în care societatea deține o pagină de Internet proprie, toate aceste
documente se vor posta pentru a fi consultate de acționari, creditori sau orice alte
persoane interesate.

Repartizarea profitului se poate face numai după stabilirea în mod real şi util. Prin
realitate se înțelege realizarea lui efectivă, iar prin utilitate se înțelege că
distribuirea să se facă fără a-i prejudicia pe creditorii sociali. Realitatea profitului
înseamnă stabilirea în mod cert prin bilanțul contabil corect întocmit la sfârșitul
exercițiului financiar. Prezentarea cu rea-credință, de către managementul sau
administrația societății, a unor situații financiare inexacte sau cu date inexacte
asupra condițiilor economice ale societății, în vederea ascunderii situației ei reale,
constituie infracțiunea prevăzută la art. 271 pct. 3 din Legea societăților. Teoretic,
verificarea cenzorilor şi, mai ales, auditul financiar ar putea să descopere şi să
constate aceste inexactități, constatări în urma cărora fie conducerea societății
trebuie să modifice situațiile financiare, în caz contrar cenzorii, respectiv
auditorul financiar urmând a face mențiune despre acest lucru în raportul
prezentat adunării generale[18]. Dacă totuși se ajunge la se distribui dividende
dintr-un profit fictiv, nedistribuibil ori în lipsă de situație financiară sau contrară
rezultatelor verificate ale acesteia, administratorii, respectiv directorii societăţii
răspund pentru infracțiunea prevăzută la art. 272¹ pct. 2 din Legea societăților, în
opinia noastră acest articol fiind o aplicație parțială a articolului anterior, adică
atunci când administratorii sau directorii, în calitate de persoane responsabile cu
întocmirea situațiilor financiare, au știut de existenţa neregularităților existente,
ascunzând de exemplu date care le-ar fi modificat forma (precum datorii rezultate
din anumite contracte sau din litigii, amenzi substanțiale[19] ș.a.) sau prezentând
informații nereale pe baza cărora s-au întocmit situațiile financiare. Infracțiunea
prevăzută la art. 272¹ pct. 2 din Legea societăților se aplică independent atunci
când distribuirea se face din profitul nedistribuibil, precum din rezerve sau prime
legate de capital (după cum vom arăta mai jos), în acest din urmă caz distribuirea
fiind neutilă, făcută în frauda creditorilor sociali, întrucât rezervele şi primele de
emisiune au rolul de a completa capitalul social în caz de pierderi, asigurând
alături de capitalul social gajul general societar[20]. Răspunderea penală a
cenzorilor sau auditorului nu intervine decât dacă au știut şi au validat situațiile
financiare întocmite pe bază de date false, altfel aceștia verificând în primul rând
dacă tratamentul înregistrărilor contabile s-a făcut în conformitate cu standardele
aplicabile. În concluzie, deși dividendele se distribuie de către adunarea generală
a societății, asociații nu răspund penal, întrucât votul lor a fost dat în baza unor
situații financiare întocmite de conducerea societății. În afară de răspunderea
penală, administratorii şi directorii societății răspund şi civil, conform art. 155 din
Legea societăților, răspunderea nefiind înlăturată de faptul că situațiile financiare
au fost aprobate şi aceștia au fost descărcați de gestiune (art. 186 din Legea
societăților)[21].

Drept comparat

Într-o decizie de speță[22] din Regatul Unit s-a stabilit că nu există răspundere
penală a administratorilor atunci când dividendele au fost plătite nu din profituri
fictive, ci cu încălcarea regulilor privind conturile de capitaluri proprii
nedistribuibile (de exemplu, rezervele legale). În acest caz dividendele nu au fost
considerate a fi ilegal plătite, ci greșit plătite, fiind aplicabile doar prevederile
civile privind recuperarea[23].

Dividendele se distribuie numai la sfârșitul exercițiului financiar, nu și anterior

încheierii exercițiului financiar. Posibilitatea de distribuire de dividende parțiale
nu a fost preluată în legislația noastră, deși cea de-a Doua Directivă Societară
prevede, în forma actuală, că statele membre pot permite o astfel de distribuție
societăților listate (art. 17 para. 5), dacă respectă anumite condiții[24]. Faptul că
avem categorii de societăți care depun situații financiare semestriale nu schimbă
cu nimic situația, întrucât profitul raportat nu este unul final. De asemenea, faptul
că impozitul pe profit se plătește anticipat, la intervale periodice mai mici de un
an de zile, acest lucru nu duce la concluzia că societatea poate distribui dividende
la aceleași intervale de timp, pentru simplul motiv că, pe de-o parte, plata
trimestrială (de exemplu) a impozitului pe profit este un beneficiu exclusiv al
statului, stabilit printr-o lege specială (Codul Fiscal şi Normele Codului Fiscal) şi,
pe de altă parte, plățile respective se regularizează la sfârșitul exercițiului
financiar, odată încheiat[25] şi depus bilanțul anual, lucru aproape imposibil de
realizat între societate şi asociații săi. În aceste condiții, de lege lata, nu se pot
plăti dividende parțiale, anticipate (acont din dividend) sau provizorii[26], pentru
că acest lucru s-ar face din profituri incerte, nerealizate[27] şi posibil
nerealizabile, adică nereale, întrucât, în lipsa bilanțului anual[28], ar fi
considerate fictive, supuse repetițiunii și incriminate.

Drept comparat

Fără a fi nevoie de întocmirea unor situații financiare parțiale, companiile

britanice distribuie în mod regulat dividende anticipate (interim dividends) sau
dividende speciale, în plus faţă de dividendele anuale obișnuite. Câtă vreme s-a
conformat întocmai obligațiilor din Companies Act (2006) cu privire la
întocmirea situațiilor financiare pentru anul anterior, o companie poate, în cursul
anului curent, să plătească dividende anticipate sau speciale, dacă există suport
pentru o astfel de distribuire în situațiile financiare deja întocmite. Numai atunci
când situațiile financiare anuale întocmite pentru anul anterior nu justifică
distribuirea, o companie este obligată să întocmească situații financiare
anticipate. În mod normal, întocmirea acestor situații parțiale nu este obligatorie
doar pentru că are loc o distribuire trimestrială sau anticipată de dividende, în
avans față de dividendele anuale distribuite după întocmirea situațiilor financiare
anuale. Așa cum spuneam, existența situațiilor financiare ale anului anterior sunt
suficiente pentru a justifica dividendele anticipate. În general dividendele
anticipate se distribuie, conform prevederilor statutare, doar de către
administratori, fără a fi necesară o aprobare a adunării generale ordinare a
acționarilor, precum la cele anuale.[29]

Necesitatea distribuirii de dividende anticipate apare ca urmare a îmbunătățirii

situației financiare a companiei ulterior întocmirii situațiilor financiare anuale. Ce
se întâmplă însă dacă situația companiei se înrăutățește? În acest caz, nu se pot
distribui dividende anticipate şi, dacă situația persistă şi până la întocmirea
situațiilor anuale, administratorii nu vor recomanda distribuirea de dividende
anuale.[30]

Realitatea profitului distribuibil rezultă din contul de profit şi pierdere, ca parte a

situațiilor financiare ale societății verificate de cenzori sau auditate, după caz.
Așadar profitul este un element contabil şi nu unul economico-financiar, deși este
influențat de situația economico-financiară reflectată în bilanțul contabil. În
sistemul românesc de contabilitate, activele şi pasivele, dar şi veniturile şi
cheltuielile sunt înregistrate la valoarea lor de intrare şi rămân, în principiu,
neschimbabile, insensibile la dinamica economică, la fluctuațiile pieții, cu excepția
reevaluării unor active, care reevaluare nu influențează însă distribuția de
dividende, după cum vom vedea imediat. Altfel spus, profitul nu reprezintă
beneficiul economic al societății, ci surplusul său contabil întrucât, așa cum se
spune prin cercurile financiare, un contabil preferă să greșească cu exactitate
decât să aibă dreptate vag. Dacă administratorii sau directorii, din proprie
inițiativă sau în urma verificării cenzorilor, respectiv auditorului, descoperă o
neregularitate în situațiile financiare, vor revoca o propunere anterioară de
distribuire de dividende pentru că aceasta ar fi nelegală[31]. Anunțul privind
distribuirea de dividende făcut de societățile admise la tranzacționare nu produce
efecte juridice precum distribuirea efectivă, care se face prin hotărârea adunării
generale ordinare. O distribuire de dividende din profituri fictive ar prejudicia
creditorii sociali, întrucât este posibil ca aceștia să îşi vadă creanțele care, deși
legal sunt preferate faţă de creanțele acționarilor derivând din deținerea de
acțiuni, ajung a fi subordonate în fapt acestora. Pe de altă parte, o încorsetare
exagerată a distribuirii dividendelor poate constitui un impediment nu doar în
atragerea de investitori în societate, ci şi o frână în calea dezvoltării societății prin
efectuarea de investiții, care de asemenea se raportează la profit. Concret, discuția
se poartă cu privire la modalitatea în care se calculează profitul: după metode
strict contabile sau după metode economice. O primă deosebire rezultă din
aplicarea unor standarde contabile diferite de către diferitele societăţi, respectiv
Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS)[32] sau standardele
românești. Deosebirea e că cele dintâi sunt mai flexibile, adică mai favorabile
societății şi acționarilor săi, pe când cele din urmă sunt mai rigide, mai favorabile
creditorilor sociali. Rolul standardelor este acela de a uniformiza conținutul
situațiilor financiare, astfel încât investitorii să le poate mai ușor înțelege,
facilitând astfel investițiile transnaționale. O uniformizare suplimentară vine din
aplicarea Standardelor Internaționale de Audit (ISA), astfel încât auditorii să
producă rapoarte de audit bazate pe un tratament unitar.

La modul evident, exemple de distribuire nelegală, atunci când profitul este

nereal, doar “pe hârtie”, ar fi următoarele: (i) înscrierea în bilanț a unor
operațiuni fictive care să ducă la apariția unui profit acolo unde acesta nu există în
realitate; (ii) distribuirea de dividende aferente propriilor acțiuni deținute de
societate; (iii) distribuirea de dividende din rezervele legale[33]. Acestea sunt însă
cazuri care țin mai mult de fraudă decât de tratamentul contabil însă, uneori, linia
de demarcație între fraudă şi tratament contabil poate fi relativ subțire[34]. O altă
situație de distribuire nelegală ar fi aceea în care dividendele depășesc măsura
vărsămintelor efectuate, deși art. 67 alin. (2) din Legea societăților prevede
proporționalitatea dividendelor în raport de capitalul social vărsat[35].

Drept comparat

În sistemul modern de contabilitate aplicat de companiile britanice, accentul se

pune mai mult pe valoarea de piață decât pe valorile de intrare, istorice. O astfel
de abordare poate produce volatilitate în situațiile financiare, inclusiv în contul
anual de profit şi pierdere. Chiar şi atunci când nu a intervenit vreo calamitate,
reperul pieții (mark to market) în contabilitate poate produce o astfel de
volatilitate, care va avea influență şi asupra dividendelor care obligă
administratorii să acționeze inclusiv ex post, atunci când ceva s-a schimbat în
situația financiară şi acest lucru a modificat dividendul deja repartizat, deoarece
face distribuirea nelegală. Raportul Rickford a pus în centrul dezbaterii legătura
dintre situațiile financiare şi regulile privind distribuirea de dividende, respectiv
sistemul de înregistrare în contabilitate a valorii de achiziție (costul istoric).
Trendul de a trece de la valoarea de achiziție la valoarea actuală a activelor şi
pasivelor, în asociere cu adoptarea Standardelor Internaționale de Raportare
Financiară (IFRS) vrea să facă situațiile financiare mai utile acționarilor şi
investitorilor, dar despre o astfel de mutare se poate spune că distorsionează
funcția acelorași situații financiare de protecție a creditorilor. Raportul propune
ca, după model american (unde nu există obligația legală a unei companii de a
avea capital social), administratorii să folosească anumite teste pentru a stabili
posibilitatea distribuirii de dividende[36]. Alți autori critică IFRS considerând că
sunt mai rigide decât standardele britanice (UK GAAP) în ceea ce priveşte
determinarea profitului distribuibil[37]. Menționăm că, sub imperiul celei de-a
Patra Directive Societare, companiile listate sunt obligate să folosească IFRS.

Legislația S.U.A. permite, de la stat la stat, fie folosirea conceptelor de “capital

stabilit” (interzicerea plății de dividende din capitalul subscris) şi “capital în
surplus” (veniturile acumulate, din care se scad dividendele plătite în anii
anteriori), asemănătoare conceptului de beneficii reale din Legea societăților, fie a
anumitor “teste de legalitate” pe care o corporație trebuie să le treacă pentru a
putea plăti dividende[38]. Conform MBCA, § 6.40, aceste teste sunt în număr de
două: 1) testul insuficienţei capitalului (equity insolvency), conform căruia o
corporație trebuie să fie capabilă să-şi plătească debitele pe măsură ce devin
scadente şi 2) testul bilanțier (balance sheet), care interzice plata dividendelor
dacă valoarea activelor nete ale corporației este mai mică decât valoarea pasivelor
plus sumele necesare satisfacerii drepturilor preferențiale ale diferitelor clase de
acțiuni[39]. MBCA propune așadar metoda determinării profitului pe baza
evaluării activelor şi pasivelor.

Nici Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS) şi nici

standardele românești de contabilitate nu permit administratorilor să facă
aprecieri şi evaluări cu privire la stabilirea întinderii dividendului, adică unde se
oprește interesul societăţii, al asociaților, şi unde începe interesul creditorilor
sociali. Riscul unei asemenea rol este acela al avantajării primei categorii. Totuși,
dacă testele folosite în sistemul american, unde felixibilitatea este maximă, ar fi
riguros detaliate şi aplicate, însoțite de sancțiuni civile şi penale, probabil că
situația s-ar schimba radical. O astfel de reformă nu ar fi posibilă în România,
care este un stat prin excelență conservator în materie societară așadar soluția ar
putea veni doar ca urmare a reformării standardelor internaționale, daca acest
lucru nu ar intra în conflict cu viziunea legislativului şi, mai ales, a executivului
comunitar, așa cum s-a întâmplat în cazul recentelor modificări în materie de
audit financiar.

În afară de cele patru cazuri mai sus enumerate cu titlu de exemplu, ne vom
apleca asupra a încă trei situații de stabilire a dividendelor, respectiv (i) situația
rezervelor facultative, (ii) a celor rezultate din reevaluare şi (iii) a primelor legate
de capital (de emisiune). Altfel spus, dacă aceste elemente de capitaluri proprii
pot fi distribuite ca dividende.
Rezervele facultative sunt acele rezerve pe care societatea decide să le constituie
prin prelevare din profit, în plus față de rezervele legale. Atunci când prelevarea se
face în temeiul actului constitutiv ele se numesc rezerve statutare[40]. Dacă, într-
un anumit an, adunarea generală (ordinară) hotărăște să facă prelevări din profit
suplimentar faţă de obligațiile privind constituirea rezervei legale şi, dacă există, a
celei statutare, rezervele în cauză se numesc contractuale. Deosebirea dintre cele
două tipuri de rezerve facultative este aceea că, în timp ce primele se prelevează în
temeiul actului constitutiv, în fiecare an, cele din urmă se prelevează printr-o
hotărâre a adunării generale. Cum prevederea statutară este opțională, rezultă că
ambele tipuri de rezerve facultative au aceeași natură: neobligatorie; de altfel se şi
înregistrează în același cont sintetic (1063). Regimul juridic al rezervelor
facultative este deci lăsat la latitudinea societății, pe când al celor legale este strict
reglementat. În aceste condiții, rezervele facultative pot fi folosite pentru
distribuirea de dividende extraordinare[41], după trecerea lor din contul de
rezerve în cel al profitului repartizat (129), așa cum pot fi folosite la majorarea
capitalului social, spre deosebire de cele legale care sunt intangibile. Această
interpretare este în consens şi cu textul celei de-a Doua Directive Societare, deși
articolul în speță[42] nu a fost transpus în legislația noastră.

Rezervele rezultate din reevaluare sunt elemente de capitaluri proprii care sporesc
activele nete. Ele rezultă din diferențele pozitive pe care un activ îl poate avea la
un anumit moment în timp. Deși este un element de activ net care se adaugă
capitalului social, rezervele rezultate din reevaluare au o natură incertă: așa cum
valoarea unui activ poate să crească, urmare a fluctuațiilor pozitive din piață, tot
așa poate să scadă ca urmare a fluctuațiilor negative. Din acest motiv, legiuitorul
acceptă includerea diferențelor pozitive în rezerve, însă interzice expres (art. 210
alin. 3 din Legea societăților) folosirea lor la majorarea capitalului social. Cum
majorarea capitalului social prin încorporarea unor elemente de active nete este o
modalitate prin care asociații primesc gratuit noi titluri de participare, iar o astfel
de alocare de titluri este interzisă a se face prin folosirea rezervelor rezultate din
reevaluare, a fortiori o distribuire a acestor rezerve sub formă de dividende nu
poate fi acceptată[43]. În acest fel, legiuitorul concepe că realizarea creanței
asociaților se face doar pe seama operațiunilor societății şi nu pe seama unor
modificări conjuncturale ale pieții. În aceeași situație se regăsesc şi rezervele
rezultate din diferențele pozitive de curs valutar[44]. În orice caz, faptul că
legiuitorul acceptă includerea diferențelor pozitive din reevaluare în rezerve
profită oricum asociaților prin sporirea activelor nete (adică a „averii” lor) şi, pe
cale aritmetică, prin mărirea valorii contabile a titlurilor, indicator care contează
(direct sau indirect) la calcularea prețului lor de vânzare. Chiar şi în lipsa acestei
creșteri contabile, la o eventuală evaluare a societății (de obicei în scop de
vânzare) valoarea contabilă se ajustează în mod normal în funcție de valoarea de
piață a anumitor active. Fluctuațiile în valoarea activelor societăţii nu trebuie însă
confundate cu prețul încasat ca urmare a unei vânzări a unui astfel de activ,
întrucât în primul caz vorbim de o simplă evaluare, iar în cel de-al doilea de un
venit, care intră în calculul profitului distribuibil alături de alte venituri realizate
de societate, fără legătură cu valoarea contabilă a activului[45], legătura dintre
bilanț – unde se înregistrează activele – şi contul de profit şi pierdere, unde se
înregistrează veniturile făcându-se pe calea rezultatului pozitiv sau negativ al
contului de profit şi pierdere, înscris în bilanț.
Primele legate de capital, adică primele de emisiune, de aport şi de fuziune
necesită o abordare şi mai detaliată. Pentru a înțelege mai bine situația, vom lua
exemplul ipotetic în care o societate are un capital social 1000 de lei, rezerve
legale de 300 de lei, prime legate de capital de 200 de lei şi rezerve facultative de
100 de lei. Pierderea reportată este de 300 de lei, deci activele nete însumează
1000+300+200+100–300=1300 lei. Urmează un an cu profit şi acesta este de
100 de lei. După acoperirea automată a unei părți din pierdere cu profitul obținut,
încă rămâne o pierdere neacoperită de 200 de lei[46]. Activele nete după
acoperirea parțială a pierderii sunt 1000+300+200+100–200=1400 de lei. Cum
din capitalul social şi rezervele legale nu pot fi cu siguranță distribuite dividende,
iar acestea însumează 1300 de lei, rămân 100 de lei în contul contabil de prime
legate de capital, pentru care se pune întrebarea cu privire la posibilitatea
distribuirii lor sub formă de dividende. Contabil, o astfel de distribuire s-ar face
prin trecerea primelor de emisiune dintr-un cont sintetic de prime de capital (104)
într-un cont sintetic al rezultatului exercițiului (grupa 12)[47].

De la bun început trebuie să spunem că o astfel de posibilitate este neclară în

Legea societăților care spune, la art. 67 alin. (3), că nu se pot distribui dividende
decât din „profituri determinate conform legii”. Strict contabil, prin profit
determinat conform legii se înțelege rezultatul pozitiv al exercițiului financiar,
calculat ca diferență între veniturile şi cheltuielile înscrise în contul de profit şi
pierdere. După cum observăm, actuala formă a Legii societăților folosește
termenul de „profit” şi nu pe cel de „beneficiu”, precum, anterior modificării prin
Legea nr. 441/2006 sau precum legislația anterioară (art. 183 C. Com.[48]).
Înlocuirea s-a făcut, probabil, pentru că termenul de beneficii nu era unul concret
definit şi, în lipsa unei definiții legale, se putea ajunge la interpretări diferite. O
astfel de interpretare – largă, ce-i drept – a noțiunii de beneficiu este aceea de
profit plus orice element de capitaluri proprii peste capitalul social. Conform art.
69 din Legea societăților, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul
social va trebui reîntregit sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau
distribuire din profit. Per a contrario, dacă nu există pierdere care să erodeze
activele nete sub valoarea capitalului social, societatea ar putea distribui
dividende din orice cont de active nete care se adaugă capitalului social, deci
inclusiv din primele de emisiune. Dacă dispoziția de la art. 67 alin. (3) din Legea
societăților se raportează la contul de profit şi pierdere, cea de la art. 69 din
aceeași lege se raportează la bilanț, făcând distribuirea acceptabilă. Totuși, alte
prevederi legale interzic, direct sau indirect dar neechivoc, distribuirea de
dividende din rezervele legale şi cele rezultate din reevaluarea activelor, deși
acestea se adaugă capitalului social, fiind un surplus al acestuia. Conform art. 183
alin. (3) din Legea societăților, „se includ în fondul de rezervă, chiar dacă acesta a
atins suma de 20% din capitalul social, excedentul obținut prin vânzarea
acțiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent
nu este întrebuințat la plata cheltuielilor de emisiune sau amortizare”. Pe de-o
parte, prin faptul că se face trimitere la rezerva legală reglementată la alin. (1) al
articolului 183, este clar că prin „fond de rezervă” legiuitorul înțelege rezerva
legală[49]. Iar prin faptul că le include în rezerva legală chiar dacă pragul de 20%
a fost atins, legiuitorul conferă primelor legate de capital un regim diferit de cel al
profitului din care prelevarea pentru rezerva legală nu se face integral şi dintr-o
dată, ci treptat[50], limitat la 5% pe an. De asemenea, din teza finală a art. 183
alin. (3) mai rezultă şi faptul că primele legate de capital pot fi utilizate doar
pentru „plata” cheltuielilor de emisiune sau pentru amortizări[51], adică
acoperirea implicită a pierderilor[52]. Pe de altă parte, primele de emisiune pot fi
folosite la majorarea capitalului social, spre deosebire de rezervele legale (art. 210
alin. 2 din Legea societăților). Prin majorarea capitalului social se distribuie
asociaților titluri gratuite care pot fi apoi vândute şi încasat prețul acestora, care
însă nu este echivalentul unui dividend, deși procedura se numește „plată a
dividendelor în acțiuni”. Deși pare că acționarii obțin ceva de la societate, similar
dividendelor, în realitate operațiunea nu are niciun impact material. Prin
distribuirea de acțiuni gratuite valoarea societății nu se reduce, precum la
distribuirea de dividende, singura valoare care scade fiind cea a acțiunilor,
întrucât la aceeași valoare a societății se sporește numărul de acțiuni aflate în
circulație. Așadar, acționarii vor avea mai multe acțiuni, dar valoarea pachetului
fiecăruia va fi aceeași ca înainte, deosebirea fiind doar că în pachet vor fi mai
multe acțiuni, dar mai ieftine, în loc de acțiuni mai puține, dar mai scumpe.
Deosebirea pe tărâm economic dintre dividende şi acțiuni gratuite este
fundamentală, întrucât distribuirea de dividende este o necapitalizare a societății
(cel puțin din punct de vedere contabil, adică o reducere a activelor sale nete), pe
când reținerea profitului este o creștere a capitalizării ei, iar dacă profitul este
folosit mai departe la majorarea capitalului social, nu va mai putea fi niciodată
distribuit. Faptul că acțiunile gratuite pot fi vândute nu schimbă cu nimic situația
întrucât acționarul înstrăinează cu titlu oneros ceva ce a primit cu titlu gratuit
doar din punct de vedere juridic; din punct de vedere economic situația este
aceeași ca şi cum nu ar fi primit acțiuni gratuite, ci ar fi înstrăinat o parte (mai
mică) din acțiunile (mai valoroase) existente anterior distribuirii elementelor de
capitaluri proprii sub formă de acțiuni gratuite.

Primele legate de capital sunt și ele elemente de activ net care, deși nu se
constituie pe seama profitului, sunt generate de o activitate a societății (şi nu de
fluctuațiile din piață), în speță de emisiunea titlurilor de participare (practic,
acțiunilor) „în câștig”. Primele legate de capital intră așadar în societate odată cu
aporturile, motiv pentru care au fost denumite în doctrină „un supliment de
capital/aport neîncorporat în capital”[53] sau „lăsat la dispoziția societății”[54]. O
societate ajunge să emită titluri de participare la o valoare superioară celei
nominale pentru că respectiva societate se consideră a fi valoroasă, iar sporul
obținut este parte a „averii asociaților”. Acest principiu economic, coroborat cu o
distribuire logică a surplusului către asociați la lichidarea voluntară a societăţii, ar
putea fi un argument în favoarea posibilității distribuirii de dividende din primele
legate de capital. A aștepta lichidarea societății pentru ca asociații să poată
beneficia de pe urma distribuirii activului net din care primele de emisiune fac
parte nu este o opțiune în cazul societăților constituite pe durată nedeterminată ce
îşi asumă activitatea ca pe o afacere perpetuă (going concern)[55] şi deci, care, nu
și-au propus o lichidare voluntară. În cazul acestor societăți (adică cvasi-
totalitatea lor) lichidarea este doar rezultatul unei situații nefericite, faliment,
când asociații nu mai ajung să ia nimic[56]. Pe de altă parte, dacă nu am avea
valoare nominală (valoare care este un element arbitrar), primele de emisiune nu
ar exista nici ele, ci doar un preț de emisiune al acțiunilor care va determina
capitalul subscris. Așadar, dacă important nu este modul cum se compune prețul
de emisiune (valoare nominală + primă de emisiune), ci faptul că ambele
reprezintă împreună valoarea de subscripție, rezultă că regimul juridic al primei
este similar cu cel al valorii nominale (adică al capitalului social), deci
nesusceptibil de distribuire.

În condițiile în care nu doar argumentele sunt atât pro, cât şi contra, existența
unor dispoziții contradictorii în Legea societăților ne împiedică să dăm, din
păcate, un răspuns clar din punct de vedere juridic problemei repartizării de
dividende din primele legate de capital. A Doua Directivă Societară nu ne ajuta
nici ea în a elucida această problemă, întrucât nu definește termenul de „rezerve”,
altele decât cele constituite prin prelevare din profit, ci trimite la reglementările
naționale[57]. În condițiile în care distribuirea de dividende „din profituri fictive
ori care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situație financiară sau contrarii celor
prezentate din acestea” depășește cadrul civil, fiind incriminate conform art. 272¹
pct. 2 din Legea societăților, așa cum nerespectarea prevederilor privind
constituirea „fondului de rezervă” este de asemenea incriminată, conform art. 272
alin. 1 pct. 4 din aceeași lege, suntem nevoiți să conchidem că, de lege lata, este
prudent ca primele legate de capital să nu fie distribuite, până la o clarificare
legală, națională sau comunitară[58]. Societatea ar putea folosi, ca soluție
alternativă de distribuire, încorporarea primelor în capitalul social prin majorarea
acestuia, cu distribuirea de acțiuni gratuite pe care ulterior să le cumpere de la
acționari la valoarea lor corectă de piață. Şi aici însă există riscuri, deși
operațiunea nu mai este incriminată, pentru că art. 103¹ alin. 1 lit. d) din Legea
societăților este de asemenea echivoc în cea ce privește posibilitatea sau
interdicția folosirii primelor legate de capital pentru plata propriilor acțiuni. În
orice caz, o astfel de situație nu echivalează cu vânzarea acțiunilor către un terț,
întrucât atunci când dobândirea se face pro rata de la toți acționarii, aceștia își
păstrează, în urma vânzării, aceeași cotă de participare la capitalul social, în timp
ce o vânzare către un terț a acțiunilor primite gratuit reduce cota de
participare. De lege ferenda, răscumpărarea acțiunilor gratuite ar trebui să fie
reglementată în conjuncție cu reglementarea distribuirii primelor legate de capital
sub formă de dividende, astfel încât tratamentul juridic să fie unitar.

O opinie interesantă, în care găsim concomitent argumente atât pro, cât şi contra
distribuirii primelor de emisiune sub formă de dividende, rezultă din definiția
beneficiului dată în anul 1915 de profesorul Arion: “Beneficiul este un avantagiu
care mărește averea societății şi, prin urmare, a fiecărui asociat. Vivante spune că
a fiecărui asociat, dar eu aş găsi mai potrivită definițiunea că beneficiul este un
avantagiu care mărește numai averea societății, fiindcă societatea are un
patrimoniu distinct de acela al fiecărui asociat. Îndărătul societății sunt negreșit
asociații şi, evident, dacă se mărește averea societății se mărește şi aceea a
fiecăruia dintre asociați, dar aceasta nu se poate aprecia decât atunci când
societatea a încetat. Trebuie să adăugăm că, pentru ca să fie un beneficiu social,
trebuie să fie dobândit prin operațiunile societății, pe care societatea le are ca
obiect. Şi atunci definițiunea completă a beneficiului ar fi că acesta este orice
avantaj care augumentează averea socială şi care este dobândit prin operațiuni
sociale. Şi, am adăuga, nu orice avantaj care augumentează, averea socială, care
crește prin urmare activul social, dar şi orice avantaj care micșorează datoriile,
care face prin urmare să se micșoreze sau chiar să dispară pasivul societății, căci şi
prin aceasta se mărește averea societății”[59]. O singură remarcă (de natură
financiară) îndrăznim să facem la adresa acestei definiții extinse dată de distinsul
comercialist, aceea că beneficiile nici nu micșorează şi nici nu șterg datoriile, ci
doar schimbă raportul dintre activele nete şi datorii, ceea ce reduce doar gradul de
îndatorare, făcând într-adevăr societatea mai solidă financiar.

Drept comparat

În Regatul Unit se consideră că primele legate de capital sunt parte a capitalului

social (legal capital) şi sunt supuse aceluiași regim juridic, nu regimului juridic al
dividendelor[60]. Înainte de 1948, primele legate de capital aveau un regim
juridic diferit, putând fi distribuite sub formă de dividende. Această regulă,
considerată ridicolă întrucât ducea la subminarea ideii de distribuție a profitului,
a fost modificată. Dacă prețul plătit pentru acțiuni este de £100.000, capitalul
legal real al societății este de £100.000 şi nu ar trebui făcută deosebire faţă de
societate şi creditorii săi dacă cele £100.000 au fost obținute prim emisiunea a
100.000 de acțiuni la valoarea lor nominală de £1 sau prin emisiunea a 100.000
de acțiuni la valoare nominală de £0,1 si £0,99 prima de emisiune per acțiune. În
ambele cazuri prețul de emisiune de £1 per acțiune reprezintă suma atrasă de
companie, valoarea nominală fiind doar o cifră stabilită de companie prin actul
său constitutiv, pe cât mai mică pe atât mai flexibilă. În prezent, secțiunea 610
din Companies Act (2006), introdusă în 1948, prevede că suma obținută din
emisiunea acțiunilor la o valoare mai mare decât cea nominală se va înscrie în
contul contabil de prime legate de capital (share premium account) care, în
principiu, trebuie tratat ca şi cum ar fi parte a capitalului social vărsat. Totuși,
similitudinea de regim juridic comportă două excepții, două derogări. Prima este
aceea că o companie poate folosi primele legate de capital pentru a distribui
acțiuni gratuite (bonus shares). Câtă vreme efectul unei astfel de distribuiri este
debitarea contului de prime şi creditarea celui de capital social cu aceeași valoare,
creditorii nu au de ce să se plângă. O a doua excepție este aceea că acest cont
poate fi folosit pentru a acoperi cheltuielile şi comisioanele suportate de companie
cu ocazia emisiunii acțiunilor însoțite de primă[61].

Spre deosebire de Regatul Unit, SUA a adoptat poziția contrară. Cum majoritatea
corporațiilor americane nu folosesc conceptul de capital social şi valoare
nominală, administratorii pot în mod discreționar stabili că o parte din aportul
vărsat să intre în alte conturi de capitaluri proprii decât cel de capital subscris.
Aceste conturi pot fi în mod liber folosite la distribuirea de dividende[62].

În prezent există o discuție în Uniunea Europeană cu privire la posibilitatea

utilizării unor teste de solvabilitate pentru a permite distribuirea de dividende şi
din alte conturi de capitaluri proprii precum primele de emisiune. În orice caz, de
lege ferenda, ar trebui ca însuși legiuitorul nostru să reglementeze mult mai
detaliat şi mai atent în exprimări situația distribuirilor de dividende, inclusiv în
ceea ce privește faptele penale. Noțiunile echivoce sau exprimările în dezacord cu
definițiile contabile duc fie la o autocenzurare a comportamentului, cu efecte
negative față de acționari, fie îi expun pe administratori şi directori la riscuri
semnificative.
În afară de fraude, o situație des întâlnită în practică este cea a dividendelor
mascate, prin care acționarul principal sau acționarii-managerii ocolesc regulile
cu privire la dividende prin transferarea unor active în interiorul unui grup
societar la prețuri supraevaluate, subevaluate sau în mod circular. De asemenea,
dividendele mascate îmbracă şi forma unor prime salariale acordate fără legătură
cu performanțele managerilor[63]. În cazul tranzacțiilor intra-grup, când activele
sunt supraevaluate, suntem în fața unor preturi de transfer practicate de
societățile multinaționale. Astfel de operațiuni reduc profitul unei filialei în
beneficiul unei alte societăți din cadrul grupului, mecanismul fiind gândit doar ca
o modalitate de a transfera indirect profitul impozabil din statul filialei (de obicei
cu o povară fiscală mai mare) către statul unde este înmatriculată societatea (sora
sau mama) cocontractantă (cu o povara fiscală mai mică), fraudând astfel
legislația fiscală a statutului unde este înmatriculată filiala. Pentru a împiedica
practicile prețurilor de transfer, legislațiile fiscale au adoptat recomandările
OECD în domeniu, prin recalcularea prețului de tranzacție conform prețului
corect de piață (principiul arm’s lenght transactions)[64]. Atunci când activul
este transferat la un preț subevaluat, reprezintă un transfer indirect de profit, sub
forma unui bun în loc de bani. De aceea diferența dintre prețul de piață şi prețul
de transfer este tratată din punct de vedere fiscal ca şi dividend, conform definiției
de la art. 7 alin. 1 pct. 12 lit. d paragraful secund C. Fisc. În tranzacțiile circulare, o
societate vinde alteia din grup un activ, realizând astfel un venit care influențează
pozitiv profitul, după care răscumpără activul, influențând profitul acesteia din
urmă. În cazul primelor salariale acestea ascund dividende atunci când managerii
sunt şi acționari, iar cheltuiala cu primele reprezintă de fapt o distribuire de profit
chiar şi când acesta nu există sau, chiar dacă există, cuantumul lui se diminuează
corespunzător cheltuielii efectuate, ceea ce îi prejudiciază pe ceilalți acționari.

Drept comparat

Instanțele britanice examinează foarte atent (i) orice discrepanță dintre valoarea
corectă a unui bun şi valoarea la care este cumpărat de la companie şi (ii) care este
relevanta bunei-credințe a părților tranzacției dintre un acționar şi companie.
Orice fel de astfel de discrepanță poate duce la concluzia că se face cu încălcarea
principiului valorii corecte de piață (arm’s lenght transaction) şi poate constitui o
distribuire mascată de dividende. Uneori, discrepanța este atât de evidentă încât
soluția instanțelor este ușor de dat (de exemplu, transferurile cu titlu gratuit), însă
alteori instanțele sunt reluctante în a verifica fiecare tranzacție în parte. Așadar, în
afara unei discrepanţe vădite, instanțele nu intervin în tranzacțiile dintre acționari
şi companiile lor[65].

În cazul Halt Garage Ltd. (1964), o companie de familie a plătit unui membru
care deținea și o funcție managerială un salariu substanțial chiar și atunci când,
bolnav fiind, a încetat să presteze pentru mult timp activitatea pentru care era
plătit. Ulterior compania a intrat în lichidare, iar salariul a fost considerat de
judecător ca fiind o distribuire mascată de dividende. În cazul Aveling Barford
Ltd v. Perion Ltd. (1989), deși tranzacția nu era cu titlu gratuit, vânzarea a fost
mult subevaluată, cu știrea şi intenția părților. În Progress Property Company
Ltd. vs. Moorgarth Group Ltd., Camera Lorzilor a statuat că, uneori, intenția
părților este relevantă, iar alteori nu, şi că cel mai important lucru care trebuie
verificat este corectitudinea prețului: „Dacă concluzia este aceea că a fost o
tranzacție la prețul corect de piață, aceasta va fi valabilă, chiar dacă nu apare ca
fiind avantajoasă pentru companie”[66].

În cazul în care dividendele sunt distribuite cu încălcarea legii, iar asociații au

cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările existente, ar fi trebuit să
o cunoască, dividendele distribuite trebuiesc restituite[67] (art. 67 alin. 4 din
Legea societăților), societatea având în acest scop o acțiune împotriva asociatului.
După cum vedem, dividendele încasate ilegal nu se restituie de plano ci doar dacă
au fost încasate cu rea-credință, buna-credință prezumându-se. Acțiunea în
recuperarea dividendelor distribuite nelegal şi plătite este prescriptibilă în
termenul de trei ani prevăzut la art. 67 alin. (5),[68]însă acesta nu începe să curgă
de la data distribuirii, cum greșit prevede alin. (5) al art. 67, ci de la data plății lor,
conform hotărârii adunării generale luată în condițiile art. 67 alin. (2) din Legea
societăților, după cum prevede regula generală în materie de prescripție stabilită
la art. 2524 alin. (1) C. Civ. Probabil că legiuitorul a presupus că data plății
coincide, în multe cazuri (mai ales la societățile de mici dimensiuni) cu data
distribuirii. Dacă societatea, în calitate de creditor al dividendului distribuit ilegal,
este inactivă în recuperarea lui, creditorii sociali pot cere plata de la asociați pe
calea unei acțiuni oblice îndreptate împotriva fiecăruia dintre ei[69], însă sub
condiția probării relei-credințe în acceptarea dividendului[70]. Cesiunea titlurilor
după plata dividendelor nu are efecte asupra obligației cedentului de a restitui
dividendele încasate. Dacă însă titlurile se cedează după distribuirea dividendelor,
dar înainte de plata lor, tocmai pentru a acoperi viciul distribuirii, cesionarul nu
va putea fi obligat la restituire decât dacă a cunoscut şi el nelegalitatea distribuirii,
dar totuși a cumpărat[71]. În acest caz, ar trebui ca cedentul să restituie sporul de
valoare, adică diferența dintre valoarea acțiunii înainte de distribuirea de
dividende (mai mică) şi cea rezultată din distribuire (mai mare), la care s-a făcut
vânzarea; temeiul restituirii ar fi îmbogățirea fără justă cauză.

Drept comparat

În SUA, administratorii care votează în favoarea unei distribuiri nelegale de

dividende sunt răspunzători personal şi solidar pentru (partea de) profit care nu
ar fi trebuit distribuită. Administratorii care se încred cu bună-credință în
situațiile financiare şi documentele contabile pregătite de manageri nu răspund.
Dacă acționarul care primește astfel de dividende știe sau ar trebui să știe de
nelegalitatea distribuirii va putea fi obligat la restituire[72]. Menționăm că în SUA
distribuirea de dividende este atribuțiunea consiliului de administrație.

În Regatul Unit, dacă administratorii constată că a avut loc o distribuire de

dividende pe baza unor situații financiare ce nu reflectă realitatea, inclusiv atunci
când aceasta s-a modificat ca urmare a unor elemente apărute ulterior distribuirii,
sub staten law administratorii companiilor britanice nu mai pot distribui
dividende anticipate şi nu vor mai putea recomanda distribuirea anuală. De
asemenea, dividendele distribuite cu încălcarea legii trebuiesc recuperate, însă
numai dacă acționarii știau sau ar fi trebuit să știe despre ilegalitatea distribuirii.
Problema practică nu apare atunci când acționarii știau, ci când ar fi trebuit să știe
(reasonable grounds for believing). Adică abordarea privind cunoașterea va fi
pozitivă (constructive knowledge) şi atunci când acționarul pur şi simplu a
ignorat (turned a blind eye). Într-o abordare formală, se poate spune că
acționarul care a primit situațiile financiare va fi considerat că a știut, atunci când
acestea nu prevedeau posibilitatea distribuirii sau raportul de audit a fost
calificat[73], chiar dacă nu a fost citit. În baza common law, distribuirea ilegală
poate fi considerată o folosire abuziva de către administratori a bunurilor
companiei şi că care îi obligă să refacă activul patrimonial, în calitatea obligației
lor fiduciare<[74].

Pe lângă restricțiile legale, pot exista şi restricții convenționale impuse de terți

precum creditorii importanți ai societății (uneori prin chiar convenția prin care
dobândesc calitatea de creditori). Astfel, creditorul dintr-un contract de finanțare
(împrumut, participare la capitalul social, plasament în obligațiuni etc.) poate
insera o clauză prin care societatea, în calitate de debitor, se obligă să nu
distribuie dividende fără consimțământul său, ori să le distribuie într-un procent
limitat ori doar dacă profitul depășește un anumit plafon, atâta timp cât obligația
din contractul de finanțare nu a fost stinsă (împrumutul rambursat, acțiunile
cesionate sau răscumpărate, obligațiunile plătite etc.). Deși, în final, decizia este a
acționariatului, faţă de creditor obligația este una de a nu face, asumată de
societate, ca subiect de drept distinct de asociații săi şi care, în caz de încălcare, se
transformă în dezdăunări [art. 1516 alin. (2) C. Civ.]. Dacă însă condiții statutare
suplimentare față de cele legale cu privire la distribuirea de dividende au fost
încălcate, teoretic hotărârea adunării generale este anulabilă în condițiile art. 132
alin. (2) din Legea societăților pentru că este contrară actului constitutiv, iar dacă
dividendele au apucat să fie plătite, ele ar trebui restituite pentru că au fost
distribuite în baza unei hotărâri declarate nule. Practic, nu vedem cum acționarul-
petent ar justifica interesul procesual. Cât privește creditorii, nefiindu-le încălcate
drepturile legale, nu vor putea folosi opoziția prevăzută la art. 61 din aceeași lege.

Drept comparat

Într-o speță[75] din Regatul Unit, legalitatea distribuirii dividendelor de la filială

către compania-mamă a fost contestată, pentru că nu s-a respectat o prevedere
statutară conform căreia auditorii trebuiau să emită o opinie cu privire la
gravitatea unei constatări de neregularitate în situațiile financiare, neregularitate
referitoare la dividende. S-a solicitat astfel să se constate nu că dividendul a fost
plătit din profit nedistribuibil, ci că societatea nu a demonstrat că plata
dividendului a fost permisă. Curtea de Apel a respins argumentul că lipsa opiniei
reprezintă doar o neregularitate cu privire la distribuire. Aceasta a motivat că
prevederile legale privind distribuirea au rolul de a-i proteja pe creditorii sociali,
iar acționari nu pot deroga de la ele. În ce măsură opinia ar fi putut fi prezentată
ulterior curtea nu s-a pronunțat[76].

4. Operațiuni anterioare distribuirii

Folosind termenul de profit „distribuibil”, Legea societăților relevă faptul că,

pentru a putea fi repartizat sub formă de dividende, asupra beneficiului trebuie,
respectiv pot fi efectuate anumite operațiuni contabilo-juridice şi fiscale. În
primul rând, legislația prevede obligația societății de a plăti impozitul pe profit,
determinat conform Codului Fiscal, dacă societatea nu intră sub incidența altui
sistem de impunere, precum cel stabilit prin Titlul IV C. Fisc[77]. Nu trebuie
confundat, însă profitul contabil cu profitul fiscal, deoarece între acestea două pot
exista deosebiri rezultate din modul diferit de calculare a bazei de impozitare ca
urmare a interpretărilor legislației fiscale de către societate (contribuabil), pe de-o
parte şi organul de inspecție fiscală, pe de cealaltă parte[78]. Din punct de vedere
fiscal, înainte de plata impozitului, profitul este brut, iar după este net[79], abia
atunci societatea putându-l repartiza, inclusiv sub forma distribuirii de
dividende[80], cu excepția cazului când exista pierderi, după cum vom vedea în
continuare. Printr-o normă specială, se poate stabili reportarea fiscală a
pierderilor dintr-un exercițiu financiar pe exerciții financiare ulterioare[81].

Drept comparat

S.U.A. reglementează diferit impozitul inclusiv în funcție de forma entității de

business alese, atât în ceea ce privește cuantumul, cât şi în ceea ce privește
modalitatea de percepere (de exemplu, plătit de acționari direct şi nu de
companie, indiferent dacă compania repartizează dividende sau nu). Actul
normativ care reglementează impunerea este Internal Revenue
Code (echivalentul Codului Fiscal), care permite alegerea dintre mai multe
sisteme de impozitare[82].

Dacă au existat în trecut pierderi, în funcție de nivelul acestora, societatea întâi le

acoperă din profitul obținut. Acoperirea pierderii nu se face printr-o prelevare, ci
are loc automat, în interiorul contului contabil 117 („rezultatul reportat”). Dacă
valoarea profitului anual este mai mică sau egală cu pierderea, înseamnă că acesta
va fi folosit integral pentru acoperirea pierderii şi nu mai rămâne nimic pentru o
eventuală distribuire. Invers, dacă valoarea este mai mare, atunci adunarea
generală va hotărî suveran asupra destinației diferenței înregistrate.

Atunci când legislația specială permite reportarea fiscală a pierderilor din anii
precedenți, profitul înregistrat la sfârșitul exercițiului financiar nu este impozitat,
ci este folosit la valoarea brută pentru acoperirea respectivelor pierderi, urmând a
se impozita eventuala diferență rămasă. Atunci când legea fiscală nu permite, întâi
se plătește impozitul pe profit şi ceea ce rămâne (netul) este folosit pentru
acoperirea pierderilor. În concluzie, noțiunea de profit distribuibil înseamnă că
anterior au avut loc atât operațiunile de plată a impozitului pe profit, cât şi
operațiunile de acoperire a pierderilor în vederea reconstituirii actelor nete.

Drept comparat

Legislația statală americană cere ca dividendele să fie plătite din beneficii, după
acoperirea pierderilor din anii anteriori. Câteva state (inclusiv Delaware) permit
plata de dividende din profitul exercițiului încheiat, fără acoperirea pierderilor
(„nimble dividends”)[83].

În continuare, din profitul contabil anual obținut rămas după plata impozitului şi
acoperirea pierderii[84] societatea este obligată, conform art. 183 alin. (1) din
Legea societăților, să preleveze cel puțin 5% pentru constituirea şi menținerea
rezervei legale a societății, până când acesta ajunge să atingă minimum a cincea
parte (20%) din capitalul social[85]; dacă rezerva legală a atins acest cuantum,
prelevarea în speță nu mai este obligatorie[86]. Prin sintagma „cel puțin” din
textul art. 183 alin. (1) din Legea societăților se înțelege că societatea poate – dacă
așa prevede actul constitutiv sau hotărârea adunării generale – să preleveze o cotă
mai mare. Nu înseamnă că societatea, dacă vrea să distribuie dividende, trebuie
întâi să atingă prin prelevări anuale succesive nivelul minim al rezervei de 20%
din capitalul social. În ajutorul acestei interpretări vine art. 69 din aceeași lege
care prevede că, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social va
trebui reîntregit sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau
distribuire din profit. Din coroborarea celor două articole rezultă, deci, că extensia
regimului juridic al capitalului social la rezerva legală se face doar pentru partea
ce s-a acumulat prin prelevarea obligatorie, indiferent cât s-a acumulat. Așadar,
după prelevarea cotei de minim 5%, profitul rămas poate fi distribuit sub forma de
dividende, chiar dacă rezerva legală nu a ajuns la 20%. O interpretare opusă ar
distorsiona sensul textelor legale şi, în plus, ar fi o măsură descurajatoare pentru
asociați[87].

La societățile şi companiile naționale, regiile autonome şi societățile comerciale cu

capital integral sau majoritar de stat, repartizarea profitului net se face, începând
din anul 2004, conform O.G. 64/2001, adică în următoarea ordine: (i) rezervele
legale; (ii) alte rezerve reprezentând facilități fiscale prevăzute de lege; (iii)
acoperirea pierderilor contabile din anii precedenți; (iv) constituirea surselor
proprii de finanțare pentru proiectele cofinanțate din împrumuturi externe,
precum şi pentru constituirea surselor necesare rambursării ratelor de capital,
plății dobânzilor, comisioanelor a altor costuri aferente acestor împrumuturi
externe; (v) alte repartizări prevăzute de lege; (vi) participarea salariaților la profit
şi (vii) vărsăminte/dividende către bugetul de stat/acționari. După cum se
observă, distribuirea de dividende se află pe ultimul loc, statul plătindu-și
dividende în societățile sale doar în mod rezidual.

[1] Stanciu D. Cărpenaru – Drept comercial român, ed. 3. Editura All Beck, București, 1998, p.
153.
[2] Cum beneficiul (profitul) poate să existe sau nu, s-a spus despre asociat că este un creditor
potențial al societății (vezi Ion Dogaru, Constantin Mocanu, Tudor R. Popescu, Maria Rusu –
Principii și instituții în dreptul comerțului internațional. Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1980, p. 89).
[3] Vezi Marian Bratiș – Constituirea societății comerciale pe acțiuni. Editura Hamangiu,
București, 2008, pp. 236-237.
[4] Orice alt termen (venit, câștig, marjă s.a.) putând induce în eroare, neexistând o legătură între
diversele alte baze impozabile și profit.
[5] CSJ, s. com., dec. nr. 4028/2002, în Revista română de drept al afacerilor nr. 9/2003, p. 104.
[6] Cristian Duțescu – Drepturile acționarilor, ed. 2. Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 476.
[7] Ibidem, citatul fiind reprodus din M. Cozian, A. Vinadier – Droit des societies, 5 edition,
Editura Litec, 1992, p. 285.
[8] I. L. Georgescu – Drept comercial român. Editura All Beck, București, 2002, vol. II, p. 549 și
Elena Cârcei – Societățile pe acțiuni. Editura All Beck, București, 1999, p. 72, ambii indirect,
invocând periodicitatea dividendelor.
[9] Cas. III, dec. 1844 din 1938 în C. Jornescu, Gh. Țigăeru – Practică judiciară in materie
comercială, 1916-1947. Editura Lumina Lex, București, 1991, vol. II, p. 105.
[10] Cas. Torino, dec. din 27 octombrie 1885, în Eftimie Antonescu – Codul comercial adnotat, ed.
1. Editura Librariei Socec & Co./Minerva, București, 1908-1914/ ed. 2, Tipografia Romane Unite,
București, 1928, vol. II, p. 316.
[11] Cristian Duțescu – op. cit., p 480.
[12] Chiriile, arenzile, dobânzile sau venitul rentelor.
[13] George N. Luțescu – Teoria generală a drepturilor reale. Imprimeria Văcărești, București,
1947, p. 214.
[14] Art. 548 alin. (1) C. Civ., teza finală.
[15] Valeriu Stoica – Drept civil, drepturile reale principale, vol. I și II. Editura Humanitas,
București, 2004, vol. I, p. 204.
[16] Dimitrie Alexandresco – Explicațiunea dreptului civil român, vol. I-XI. Tipografia Națională,
Iași, 1886-1915, vol. IX, p. 455, I.L. Georgescu – op. cit., vol. II, p. 44, Octavian Căpățînă –
Societățile comerciale, ed. 2. Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 162 si Marian Bratiș – op.
cit., p. 170.
[17] Piața de desfacere, piața muncii, piața financiară etc.
[18] Denumită „opinie calificată“.
[19] Precum cele de mediu sau de concurenţă.
[20] Pentru o opinie contrară vezi Cătălin Oroviceanu – Conceptul de “distribuiri către asociați” și
posibilitatea repartizării rezervelor. Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 2/2010, p. 49.
[21] Cas. III dec. nr. 788 din 26 septembrie 1922 în George T. Ionescu, I. Vasilescu Nottara –
Codul comercial adnotat, ed. 2. Editura Ancora, Bucuresti, 1927, p. 82.
[22] Re Marini Ltd. (2004) BCC 172
[23] Eilís Ferran – Principles of Corporate Finance Law, Oxford University Press, New York, 2011,
p. 256.
[24] „When the laws of a Member State allow the payment of interim dividends, the following
conditions at least shall apply: (a) interim accounts shall be drawn up showing that the funds
available for distribution are sufficient; (b) the amount to be distributed may not exceed the total
profits made since the end of the last financial year for which the annual accounts have been
drawn up, plus any or profits carried forward and sums drawn up from reserves available for that
purpose, less losses carried forward and sums to be placed to reserve pursuant to requirements of
the law or the statutes“.
[25] Pentru o opinie conform căreia legea nu spune ce se întamplă în cazul în care, la sfârşitul
anului, se constată un profit mai mic decât cel rezultat din situaţiile financiare trimestriale vezi
Gheorghe Piperea în Stanciu. D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea –
op. cit., p. 1030.
[26] În acelaşi sens vezi Radu N. Catană – Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale
privind societățile pe actiuni. Democrația acţionarială. Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007,
p. 51. Pentru o opinie contrară, cu care nu suntem de acord, vezi Dan Drosu Şaguna – Drept
financiar şi fiscal. Editura Oscar Print, București, 1997, vol. II, p. 244 şi Gheorghe Piperea în
Stanciu. D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societățile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudentă, ed. 4. Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 1030.
[27] Aceeaşi opinie este exprimată şi de Grigore V. Maniu – Dreptul comercial. Editura
Tipografiei Gutenberg, București, 1893, vol. I, p. 246.
[28] M. A. Dumitrescu – În jurul bilanțului la societățile anonime. Revista societăților și dreptului
comercial, anul 1924, p. 441.
[29] Paul L. Davies, Sarah Worthington – Gower and Davis’ Principles of modern company law,
9th Edition, Thomas Reuters (Professional), London, 2012, p. 304.
[30] Ibidem.
[31] Eilís Ferran – op. cit., p. 251.
[32] Cunoscute inițial sub numele de Standarde Internaționale de Contabilitate (IAS), sunt
dezvoltate de către Consiliul pentru Standarde de Internaționale Contabilitate (IASB). Rolul
acestora este acela de a uniformiza modul de întocmire şi verificare a situațiilor financiare, în
contextul globalizării. IFRF au fost adoptate până în anul 2013 de Australia, Canada, toate statele
membre ale Uniunii Europene, India, Japonia, Muntenegru, Pakistan, Rusia, Singapore, Africa de
Sud, Taiwan şi Turcia. În România ele fac obiectul Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 3055/2009
și se aplică atunci când o societate depășește limitele a două din următoarele trei criterii (i) total
active: 3.650.000 EUR, (ii) cifra de afaceri netă: 7.300.000 EUR şi (iii) număr mediu anual de
salariați: 50, precum şi următoarele entităţi: societăţile comerciale pe acțiuni administrate în
sistem dualist, societățile comerciale admise la tranzacționare pe o piață reglementată sau în
cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare, persoane juridice de drept privat dar de interes
public şi alte entităţi desemnate de lege.
[33] Marius Șcheaua – Legea societăților societăților, comentată și adnotată, ed. 2, Editura
Rosetti, București, 2004, p. 240.
[34] De exemplu prin înscrierea cheltuielilor ca investiţii (aceasta fiind cauza falimentului
corporaţiei americane Worldcom, urmat de sancţionarea celor responsabili: managementul şi
auditorii).
[35] Alţi autori consideră şi cazul în care activele nete se află sub capitalul social şi rezervele legale
tot ca un caz de profit nereal (vezi Cristian Duțescu – op. cit., p. 478 şi Maria Dumitru – Dreptul
societăților comerciale, ed. 2, Editura Institutul European, Iași, 2012, p. 67). Nu suntem de acord
cu această interpretare, în acest caz, fiind în prezenţa unei imposibilităţi de repartizare nu a lipsei
caracterului real al profitului. Aşadar acesta există, este determinat conform legii, dar el nu poate
fi repartizat pentru că i-ar prejudicia pe creditori; alți autori la opinia cărora deja am achiesat
considera acest caz ca o lipsa de utilitate (vezi Stanciu D. Cărpenaru – op. cit., p. 154).
[36] Paul L. Davies, Sarah Worthington – op. cit., p. 305.
[37] Eilís Ferran – op. cit., p. 248.
[38] William A. Klein, John C. Coffee, Jr. – Business Organization And Finance. The Foundation
Press, New York, 1996, p. 216.
[39] Robert W. Hamilton – Corporations, 4th Edition. West Publishing Co., St. Paul, Minnessotta,
1997, p. 239.
[40] S-a spus în doctrină că ar exista o tendinţă actuală de apropiere a rezervelor statutare de cele
legale (vezi Vasile Pătulea – Finanțarea societăților comerciale, vol. I – Resursele proprii,
capitalul social. Editura Hamangiu, București, 2009, vol. I, p. 290). Nucredem însă că se poate
vorbi de o tendință, mai ales că cea de a Doua Directivă Societară, deși amendată de nenumărate
ori, a respectat caracterul național al stabilirii unui minim legal al rezervelor.
[41] Pentru o opinie în același sens vezi D. Gălășescu-Pyk – Încorporarea rezervelor în capital, în
Probleme juridice. Tipografia ziarului „Curierul Judiciar“, București, 1913, p. 77. Pentru o opinie
echivocă vezi Cătălin Oroviceanu – op. cit., p. 49.
[42] Art. 17 para. 3: „The amount of a distribution to shareholders may not exceed the amount of
the profits at the end of the last financial year plus any profits carried forward and sums drawn
from reserves available for this purpose, less any losses carried forward and sums palced to
reserve in accordance to the law and statutes“. În sensul textului directivei, rezervele „disponibile“
sunt rezervele facultative, rezervele legale şi statutare fiind rezerve obligatorii, deosebirea dintre
ele fiind aceea că, în unele state membre, legea nu impune o rezervă legală minimă, ci aceasta este
constituită exclusiv prin actul constitutiv.
[43] Pentru opinii în sensul ilegalității distribuirii de dividende din rezervele rezultate din
reevaluare vezi I.L. Georgescu – op. cit., vol. II, p. 550, Cornelia Lefter – Societățile cu răspundere
limitată – soluții teoretice și practice pentru întreprinzatori. Editura Economică, București, 1996,
p. 185 şi Dorin Clocotici – Dreptul comercial al afacerilor. Editura Fundației „România de Mâine”,
București, 1998, p. 109.
[44] Mircea Costin, Corina Aura Jeflea – Societățile de persoane. Editura Lumina Lex, București
1999, p. 144.
[45] Pentru o astfel de confuzie vezi Cătălin Oroviceanu – art. cit., p. 49.
[46] Pentru a simplifica exemplul, nu am luat în calcul impozitul pe profit.
[47] Franţa a admis posibilitatea distribuirii primelor de emisiune, prin hotărârea adunării
generale ordinare, ca orice altă distribuire. Aceasta are loc direct, fără a mai tranzita vreun cont de
rezerve (vezi Vasile Pătulea – op. cit., vol. I, p. 139 şi autorii francezi acolo citaţi).
[48] În ceea ce priveşte art. 1902 C. Civ., folosirea împreună a ambelor noţiuni este o inadvertenţă
(vezi Gheorghe Piperea în Flavius Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei
(coordonatori) – Noul Cod Civil, comantarii pe articole. Editua C.H. Beck, București, 2012, p.
1928) care, oricum nu poate prevala în faţa Legii societăților şi a Legii contabilităţii, ca legi
speciale.
[49] D. D. Gerota – Curs de societăți comerciale. Editura Fundației Culturale „Regele Mihai I”,
București, 1928, p. 173.
[50] M. A. Dumitrescu – art. cit., p. 450.
[51] Cheltuielile cu amortizarea nu se plătesc, ci doar se înregistrează contabil. Amortizarea
reprezintă trecerea treptată pe cheltuieli a valorii de intrare (de achiziţionare a unui activ), până la
amortizarea lui completă.
[52] Cheltuielile cu emisiunea de acţiuni, cu amortizările sau orice alt fel de cheltuieli (costuri) se
înregistrează în contul de profit şi pierdere, alături de venituri. Rezultatul pozitiv al acestui cont,
când veniturile depăşesc cheltuielile, se numeşte profit, iar cel negativ, când cheltuielile depăşesc
veniturile, se numeşte pierdere. Rezultatul pozitiv sau negativ se înscrie în bilanţ, în contul 117,
adică în clasa conturilor de capital (clasa 1), alături de primele legate de capital (contul 104). Cum
pierderile erodează activele nete, implicit primele de emisiune se vor folosi pentru acoperirea
acestor pierderi, în interiorul clasei 1. Acesta este sensul destinaţiei primelor de emisiune, despre
care vorbeşte art. 183 alin. 3 din Legea societăţilor, adică nimic nou: primele de emisiune, la fel ca
orice alte elemente de capitaluri proprii, se folosesc la acoperirea pierderilor.
[53] Hamel, Lagarde, Jauffret, p. 529 conform Ion Băcanu – Capitalul social al societaților
comerciale. Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 128 (opinie preluată şi de Ioan Schiau în Ioan
Schiau, Titus Prescure – Legea societăților comerciale nr. 31/1990, analize și comentarii pe
articole, ed. 2, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 585).
[54] Elena Cârcei – op. cit., p. 346 şi Vasile Pătulea – op. cit., vol. I, p. 139.
[55] Există entităţi comerciale înfiinţate cu secole în urmă (de exemplu, cea mai veche banca din
lume şi a treia ca mărime din Italia, Monte dei Paschi di Sienna, a fost înfiinţată în anul 1472 în
oraşul toscan cu acelaşi nume).
[56] În baza Codului Comercial, s-a opinat cu rezerve că primele de emisiune ar putea fi folosite la
distribuirea de dividende dacă statutul permite (C.C. Arion – Curs de drept comercial.
Stenografiat și editat de Vasile Ștefanescu, București, 1915, vol. II, pp. 284-286).
[57] Art. 17 para. 3: „The amount of a distribution to shareholders may not exceed the amount of
the profits at the end of the last financial year plus any profits carried forward and sums drawn
from reserves available for this purpose, less any losses carried forward and sums placed to
reserve in accordance to the law and statutes“. Deşi textul vorbeşte despre actul constitutiv,
legislaţia naţională nu ne lasă să interpretăm nici că ar fi permisă o modificare statutară prin care
primele legate de capital să fie distribuibile.
[58] Pentru o opinie în favoarea posibilităţii distribuirii de dividende din orice depaşeşte capitalul
social şi rezervele legale vezi Cristian Duțescu – op. cit., p. 478. Autorul îşi bazează opinia pe
dispoziţiile art. 183 alin. 1 din Legea societăților (obligativitatea constituirii rezervelor legale) şi
legislaţia comunitară. Pentru alte opinii (neargumentate) în acelaşi sens, vezi Elena Cârcei – op.
cit., p. 345 şi Ioan Schiau în Ioan Schiau, Titus Prescure – op. cit., p. 568. Pentru o opinie în
sensul distriburii indirecte, prin transferarea primelor în “alte rezerve”, vezi Cătălin Oroviceanu –
art. cit., p. 49 Respingem această ultimă opinie deoarece transferul între conturi nu poate opera în
lipsa unei operaţiuni juridice, permise de lege; în plus, o astfel de operaţiune care ar avea ca efect
transferul primelor de emisiune în rezerve, de orice fel, este imposibilă şi ilogică
[59] C. C. Arion – op. cit., vol. II, pp. 59-60.
[60] Len Sealy, Sarah Worthington – op. cit., p. 469 și Eilís Ferran – op. cit., p. 246.
[61] Paul L. Davies, Sarah Worthington – op. cit., pp. 277-279.
[62] Robert W. Emerson – Business Law. 4th Edition. Barron’s, New York, 2004, p. 378.
[63] Eilís Ferran – op. cit., pp. 244-262.
[64] Liniile directoare OECD privind prețurile de transfer pentru companiile
multinaționale și administrațiile fiscale (titlu original: Transfer Pricing Guidelines for
Multinational Enterprises and Tax Administrations) oferă îndrumări privind aplicarea
principiului “preţului corect” pentru evaluarea în scopuri fiscale a tranzacțiilor transfrontaliere
între întreprinderi asociate (afiliate). Într-o economie globală în cazul în care întreprinderile
multinaționale (MNE-urile) joacă un rol proeminent, guvernele trebuie să se asigure că profiturile
impozabile ale MNE-urile nu sunt deplasate în mod artificial din jurisdicția lor și că baza de
impozitare raportată de MNE-urile din țara lor reflectă activitatea economică întreprinsă în
aceasta. Pentru contribuabili, este esențial pentru a limita riscurile de dublă impunere economică
care ar putea rezulta dintr-un litigiu între cele două țări privind stabilirea preţului corect pentru
tranzacțiile lor transfrontaliere cu întreprinderile associate. Disponibil aici.
[65] Paul L. Davies, Sarah Worthington – op. cit., p. 307.
[66] Idem, p. 308.
[67] Pe principiul fraus omnia corrumpit (C.C. Arion – op. cit., vol. II, p. 407).
[68] Termenul de 3 ani este un termen special de prescripţie întrucât este prevăzut într-o lege
specială, chiar dacă el coincide ca durată cu termenul general (Marian Nicolae – Tratat de
prescripție extinctivă. Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 781). Pentru o opinie la care
nu achiesăm, care califică acest termen ca fiind cel general vezi Ioan Schiau în Ioan Schiau, Titus
Prescure – op. cit., p. 203.
[69] Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu – Legea societătilor comerciale, comentarii și explicații.
Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 224.
[70] Legislaţia anterioară (art. 188 alin. 2 C. Com.) prevedea imposibilitatea restituirii
dividendelor, odată plătite, în cazul societăţilor pe acţiuni (spre deosebire de cele cu răspundere
limitată), prevedere criticată însă la vremea ei şi propusă spre modificare (Eugen Petit – Codul
Comercial Carol al II-lea explicat prin Raportul Consiliului Legislativ s. a II-a. Editura Ziarului
Universul, București, 1938, p. 75). Considerăm că şi de lege lata e aproape imposibilă
recuperarea dividendelor de la acţionarii unei societăţi listate, de exemplu, având în vedere
costurile unei astfel de operaţiuni care, în lipsa (cel mai probabil) a restituirii voluntare, ar
presupune o multitudine de procese civile şi executări silite. Probabil acesta a fost motivul
(“prinde orbul, scoate-i ochii”) pentru care leguitorul anterior a stabilit că dividendele plătite la
societăţile anonime nu sunt supuse repetiţiunii.
[71] C. C. Arion – op. cit., vol. II, p. 408.
[72] Robert W. Hamilton – op. cit., p. 377.
[73] Adică conţinea obiectii din partea auditorului cu privire la legalitatea distribuirii.
[74] Paul L. Davies, Sarah Wothington – op. cit., pp. 311-312.
[75] Precision Dippings Ltd. vs. Precision Dipping Marketing Ltd. (1986) Ch. 447 (Court of
Appeal).
[76] Eillís Ferran – op. cit., p. 253.
[77] Impozitul pe veniturile microintreprinderilor. Conform Titlului IV C. Fisc., societăţile
încadrate în această categorie pot opta pentru plata unui impozit calculat asupra venitului.
[78] Astfel, organul fiscal poate reface baza de impozitare (adică profitul impozabil) fie prin
aducerea în baza de impozitare a unor venituri (de exemplu, financiare), fie prin excluderea unor
cheltuieli considerate nedeductibile fiscal.
[79] Din punct de vedere financiar, profit net înseamnă profitul înainte de impozitare dupa
deducerea tuturor cheltuielilor, pe când profit brut înseamnă profitul net mai sus definit ănainte
de a se deduce cheltuielile cu amortizarea și cu dobânzile (Graham Bannock, William Manser –
Dicționar internațional de finanțe englez-român. Editura Universal Dalsi, București, 2000, p.
284). In toate cazurile, nu trebuie confundat profitul brut cu venitul (pentru o astfel de confuzie
vezi Dorin Clocotici – op. cit., p. 106). Profitul (brut) reprezintă diferența dintre venituri şi
cheltuieli.
[80] Așadar nu trebuie confundat profitul distribuibil cu profitul repartizabil (distribuția fiind
una dintre formele de repartizare) sau profitul net cu cel brut; în doctrină (vezi Marian Bratiş –
op. cit., p. 237) se folosesc uneori termenii în mod impropriu, de exemplu profit net în sens de
profit distribuibil. Or, prin profit net se înțelege, din punct de vedere fiscal, profitul după plata
impozitului iar prin profit distribuibil se înțelege partea din profit ce urmează a fi plătită sub
formă de dividende după diverse alte repartizări (prelevări).
[81] Legislația fiscală fiind extrem de fluctuantă, politica de reportare fiscală a pierderilor ajunge
să ţină de politica fiscală a fiecărui guvern.
[82] Robert W. Hamilton – op. cit, p. 237.
[83] Robert W. Emerson – op. cit., p. 377.
[84] Plata impozitului stabilit conform legii nu este o prelevare. Prelevarea o face (doar) adunarea
generala, pe când impozitul în cota legală este stabilit şi plătit de societate, ca persoană juridică şi
subiect de drept fiscal (contribuabil). Pentru o opinie contrară referitoare la prelevarea
impozitului vezi Titus Prescure în Ioan Schiau, Titus Prescure – op. cit., p. 256.
[85] Fondul de rezervă fiind considerat o prelungire a capitalului social destinat completării
acestuia în caz de pierderi (vezi I.L. Georgescu – op. cit., vol. II, p. 553).
[86] I. N. Fințescu – Drept comercial. Editat de Al. Th. Doicescu, București, 1929, vol. I, p. 275.
[87] M. A. Dumitrescu – art. cit., p. 450.

https://www.avocatnet.ro/articol_26856/Repartizarea-profitului-intr-o-societate-comerciala-
dividendele-Tot-ce-trebuie-sa-stii.html