Complexitatea imaginarului eminescian s-a dezvaluit pe deplin de-abia dupa publicarea postumelor,

fructificate prima data de G. Calinescu in exegezele sale dedicate vietii si operei poetului. Mai tarziu, I.
Negoitescu a incercat sa adanceasca si sa sistematizeze intuitiile calinesciene. El surprinde, in profunzime,
structura bipolara a eului liric eminescian: “Fata lui Eminescu e dubla: priveste o data spre noaptea comuna,
a vegherii, a naturii si umanitatii, iar alta data spre noaptea fara inceput a visului, a varstelor eterne si a
geniilor romantice.

In planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde figura din aceasta fata, cu doua profiluri:
unul neptunic, nascut din spuma amara si din ape tanjind spre orizonturile lumii, celalalt plutonic, invapaiat
de focul origina 
r” (Poezia lui Eminescu). Daca un aspect esential al neptunicului este si uranicul, atunci imaginarul
eminescian se structureaza simetric pe cel putin trei axe ale viziunii poetice: pe verticala -uranicul, pe
orizontala - neptunicul, iar in adancime - plutonicul. Controversa “antume si / sau postume” trebuie
depasita.

In substanta ei, lirica eminesciana este unitara, intuitia plutonicului contribuind decisiv, bunaoara, la
revalorizarea din unghiul modernitatii a unui poem antum ca Oda (in metru antic). Totusi, meritul lui I.
Negoitescu e ca a pus in lumina, mai mult decat altii, dimensiunea plutonica, descrisa in termenii unei
geneze cvasi-fabuloase a lirismului tasnind din stratul cel mai adanc si mai obscur (“germinai”) al fiintei:
“Aceasta combustiune a poeziei, aceasta iradiatie cvasidemonica a spiritului, ce creeaza departe de natura
comuna, una enigmatica si profunda: dorul imensitatilor elementare, varsta de aur, inconstientul beat de
voluptate al somnului, umbra tragica peste un taram de palori, decorul halucinant mirific, magia si mitul,
implicatiile lor oculte, iata universul plutonic, metafora infernala”.

O ipostaza a plutonicului este orfismul. Poezia eminesciana pare zamislita in noaptea “nebuniei orfice”,
spune criticul. Poarta spre taramul de dincolo e deschisa frecvent cu ajutorul somnului si visului. In somn
poetul cade intr-o trezie grea, mai originara, spiritul redobandind astfel “organicitatea dintai a cosmosului”.

Imaginea prototip a ascensiunii uranice este drumul lui Hyperion catre Demiurg din Luceafarul:, forni
luceafarul. Cresteau I In cer a lui aripe, I Si cai de mii de ani treceau I In tot atatea clipe. II Un cer de stele
dedesupt, I Deasupra-i cer de stele - I Parea un fulger ne-ntrerupt I Ratacitor prin ele” etc. Constelatia
uranica e intregita de alte simboluri ascensionale, cum ar fi luna si stelele, iar din perspectiva terestra -
muntele, teiul si salcamul, cu rol de axis mundi. In peisajul din Sara pe deal exista trei nivele ale spatiului:
adancul (“valea-i in fum”), dealul cu salcamul vechi si inalt, urcat de turme (miscare ascensionala) si, mai
sus, nivelul cosmic (“stelele nasc umezi pe bolta senina”). Alta miscare ascensionala e prefigurata in versul:
“Stresine vechi case 
le-n luna ridica”.

In permanenta se realizeaza interferenta dintre planul terestru si cel cosmic, alcatuind schema unui spatiu
mitic, arhetipal (Ioana Em. Petrescu). Asa cum spatiul idilei este mai totdeauna puternic erotizat, aici cadrul
pare hipnotizat de un fel de atractie cosmica. Toate elementele peisajului sunt “vechi, adica eterne si sacre.
Dar nu numai spatiul, ci si timpul are atribute mitice. Inserarea nu e un timp al apusului, ci al izvorarii de
lumi (“apele plang clar izvorand in fantane”, stelele “nasc umezi). In alte poeme, rasaritul lunii sugereaza
aceeasi imagine a unei geneze repetate, asociate cu elementul acvatic primordial.

Altminteri, neptunicul inglobeaza nenumarate reprezentari acvatice. Poetul canta lacurile scanteinde si
sonoritatea izvoarelor, dar si marea, fluviile, insulele si oceanul nordic, unde-si au lacasul zeii Valhalei.
Ondinele sunt si ele zeitati acvatice. Inclinatia spre gigantism (cu precadere in postume) largeste cadrul si ii
confera o data in plus dimensiuni cosmice. Chiar daca borealitatea peisajului acvatic se intrepatrunde
constant cu intuitia mortii, exista o comunicare intre toate nivelele imaginarului poetic. La fel de puternic
este sentimentul aproape magic al genezei, al inceputurilor de lumi desprinse din haosul initial. Neptunicul
nu se sustrage visului, dar predomina aici visul treaz, lucid (ca in majoritatea antumelor).

Aspiratia la totalitate defineste cel mai exact amplitudinea viziunii poetice eminesciene. La baza acesteia sta
o gandire metafizica de tip afectiv, pe care criticii au incercat, intr-un fel sau altul, s-o scoata in evidenta,
indicand anumite repere filosofice plauzibile, asimilate de poet de-a lungul anilor. G. Calinescu isi incepe
exegeza cu o ampla investigatie asupra filosofiei teoretice si practice a poetului. T. Vianu vorbeste de
Eminescu si etica lui Schopenhauer, iar Rosa del Conte de Eminescu si gnoza. Ioana Em. Petrescu
elaboreaza special o teorie a modelelor cosmologice (platonician, kantian si relativist) pentru a-l interpreta
pe Eminescu, in timp ce Svetlana Paleologu-Matta propune un model ontologic de lectura dedus din
fenomenologia existentialista a lui Heidegger. Constanti 
n Noica a realizat si el o interpretare din perspectiva propriului model ontologic la Luceafarul si la teoria
eminesciana a arheilor (in Sentimentul romanesc al fiintei). Pentru unii asemenea repere filosofice sunt doar
niste premise ale lirismului eminescian, pentru altii sunt elemente constitutive ale formulei poetice. Riscul
izolarii dimensiunii metafizice e de a supralicita poezia de tematica filosofica explicita la Eminescu. Nu incape
indoiala ca Luceafarul, Imparat si proletar (mai ales meditatia Cezarului), Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac,
Glossa, Cu mane zilele-ti adaogi etc. apartin acestei tematici.

Mai ales influenta lui Schopenhauer se afla la originea catorva teme literare filosofice majore, cu deschidere
catre spiritul indic al Vedelor, dar si catre ataraxia si fizica stoica a vechilor greci. Astfel “vointa de a trai”
devine la Eminescu “dorul nemarginit” din Scrisoarea I, iar in atingere cu “dorul” poeziei populare aceasta
produce “farmecul dureros” al liricii erotice. Un echivalent al aceleiasi intunecate vointe de a fi, “viclenia
instinctului”, triumfa in Metafizica Amorului sau in Scrisoarea V, cu accente puternice de “Witz” romantic.
Daca e sa-l credem pe G. Calinescu (Opera lui Mihai Eminescu), pana si pesimismul poetului “reprezinta un
mod de expresie literara filosofica” si ar trebui sa largim discutia asupra intregului repertoriu tematic
eminescian.

E suficient sa ramanem insa la tematica filosofica explicita din unele poeme. Tot de sorginte
schopenhaueriana este si tema “prezentului etern”, a clipei de eternitate suspendate intre trecut si viitor, ca
simple iluzii si inselari, din teama nejustificata de moarte, ca in Glossa ori in Cu mane zilele-ti adaogi (“cea
mai schopenhaueriana poezie”, considera T. Vianu).

Comparatia mortii cu soarele care apune este luata aproape textual din Lumea ca vointa si reprezentare:
“Cand unul trece, altul vine I In asta lume a-l urma; I Precum cand soarele apune I El si rasare undeva”.
Dar, daca nu exista nici trecut, nici viitor, intregul continut al vietii se manifesta numai in clipa de fata,
consfintind o data mai mult caracterul static, in spirit eleat, al existentei: “Tot ce-a fost ori o sa fie I In
prezent le-avem pe toate” suna doua versuri din Glossa, am putea cita insa tot poemul. De aceeasi sursa se
leaga si motivul lumii ca teatru, imbinat cu motivul lumii ca vis, ducand prin Oxenstierna pana la stoicul
Epicur (tot in Glossa, dar si in ultimele cinci strofe din imparat si proletar, o derivatie timpurie din marele
poem sociogonic Memento mori sau 
Panorama desertaciunilor:” Astfel umana roada in calea ei ingheata. I Se petrifica unul in sclav, altu-mparat”
sau” In veci aceleasi doruri mascate cu-alta haina, I Si-n toata omenirea in veci acelasi om”).

Toate aceste teme le regasim, desigur, si in alte poeme, in primul rand in Luceafarul, unde aflam cea mai
revelatoare imagine a fixitatii existentelor emanate ierarhic din arhetipul vesnic (ca in orice cosmogonie
platoniciana). La fel ca Lucian Blaga, poetul nu avea elan mistic, dar nutrea aceeasi aplecare congenitala
catre mister. Era absolut convins ca se putea dispune de fortele cosmice insesi prin chiar cifrul lor launtric,
operatie de “adevarata teurgie”, cum spune G. Calinescu. Dionis-Dan, Faraonul Tla, batranul Mag stapanesc
asemenea formule miraculoase, iar fata de imparat il determina si ea pe Luceafar sa coboare din ceruri tot
prin vraja unei incantatii magice. In asemenea momente, poetul devine “taumaturg”, bazat pe intuitia
identitatii visului cu realitatea: “Care este criteriul realitatii?... Poate ca noi nu facem alta decat sa visam...”
Recunoastem in acest gand revelator al lui Dionis-Dan, care se va prelungi apoi in gandul luciferic sinucigas
(“Oare nu se misca lumea cum voiu eu...? Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne...?”), un fel de
“hybris subiectivista” - cum a fost numita - a disolu-tiei complete a certitudinii naturale a realitatii, atitudine
caracteristica nihilismului romantic. Aceasta viziune corespunde, in plan metafizic, conceptiei lui Fichte si
Schopenhauer, filosoful care deschide seria celor mai radicale confruntari cu neantul.

Dar mitologia nihilismului se regaseste si in alte scrieri eminesciene (nu doar in acelea de tematica filosofica
sau de reflectie teoretica abstracta). Nihilismul, ca produs al filosofiei transcendentale, implica nu numai
disolutia realului in fantasmele subiectivitatii (onirice), dar vizeaza si viata morala si insasi existenta lui
Dumnezeu. “E apus de zeitate si-asfintire de idei” - spune intr-un loc poetul. Expresia deplina a nihilismului
eminescian este poemul Rugaciunea unui dac, poem care a dat nastere la multe controverse si nedumeriri
(ca si Melancolie).
Daca in Scrisoarea I mitul genezei isi are complementul in ideea mortii cosmice, de asta data invocatia
cosmogonica se conjuga cu dorinta paradoxala de neantizare a eului propriu. De n-am sti ca poetul e mereu
dispus la volup 
tatea durerii si a stingerii in neant, am zice ca savarseste aici un act singular de hybris intim (al negatiei de
sine). Exceptional este comentariul lui E.M. Cioran, care vede in insolita poema o “apoteoza negativa”, ce nu
putea sa aiba sens “decat daca izvora dintr-o vitalitate intacta, dintr-o plenitudine razvratita impotriva ei
insesi”. Ideea e ca suferinta nu se poate izbavi decat printr-o suferinta si mai mare. “Ca Eminescu a inteles
totul chiar de la inceput, dovada sta tocmai ruga lui, cea mai clarvazatoare, mai nemiloasa, din cate au fost
vreodata scrise” - conchide Cioran. Acelasi spectacol al propriei agonii, dar in accente si mai dramatice, se
prelungeste in Oda (in metru antic).

Cum rezulta insa si din comentariul lui Cioran, nihilismul poetului nu e dus pana la ultimele consecinte.
Radicalitatea negatiei e contracarata de extaza ei, adica de plinatatea si armonia formala a versurilor. In
general, discursul poetic, precum si imaginarul, in varietatea sa debordanta, nu sunt afectate de impulsurile
destructive ale eului. Acestea raman undeva intr-o zona a combustiunilor si germinatiilor latente. De
asemenea, vizionarismul si perspectiva totalitatii se pastreaza intacte. Valoarea negativa a existentei ca esec
se converteste in creatii pline de sens. “Metafora infernala”, de care vorbea I. Negoitescu, e mai expresiva si
mai consistenta poetic decat visarile “dulci si senine” din unele texte. Poetul e un spirit demiurgic si are
capacitatea de a transforma tot ce atinge (viziunile cele mai prapastioase si deconcertante uneori) intr-un
lirism pur al esentelor.