Text Eneida , cartea II ,40-49 ,, LAOCOON ’’ - Laocoon

1. Ibi primus ante omnes , Laocoon,ardens decurrit ab arce 1/

2. Acolo cel dintai inaintea tuturor ,Laocoon arzand de manie alearga gemand! PP1=PPrincipalaComitante magna caterva 2/
insotindu-l o mare gloataPP2=PParticipiala Ablativ Absolut
3. Et procul (clamat) 3/ si de departe zisePP3=PPrincipala cu predicat subanteles (clamat)in raport de coord copulat cu PP
4. O,cives miseri quae tanta (est) insania? 4/ O, cetateni nefericiti (nenorociti) ce atata nebunie ?(ce este nebunia asta?)
PP4=PPrincipala Interogativa-se subintelege verbul ,,est5. Creditis avectos hostes? / Ii credeti plecati pe dusmani? 6. Aut
putatis? / Sau ati socotit? PP5 ,PP6 =PPrincipale Interogative
7 Ulla donna Danaum carere dolis? 7/ Ca niste daruri ale Danailor(grecilor)sunt lipsite de viclesuguri?P Acuzativ cu Infinitiv
8 Sic notus(est)Ulise? 8/ Asa va este cunoscut Ulise?PPrincipala Interogativa
9 Aut Achivi occultantur inclusi hoc ligno 9/ Fie aheii se ascund inchisi in acest cal de lemnPPprincipala
10 Aut haec machina fabricata est in muros nostros inspectura domos que ventura desuper urbi 10fie acest siretlic a fost
construit (faurit)in interiorulzidurilor noastre ca sa cerceteze casele si sa vina deasupra orasului. P=Pprincipal
11.Inspectura domos que ventura desuper urbi aut aliquis error latet. // Ca sa ne spioneze casele si sa ne atace de sus orasul sau
sa se ascunda vreo greseala.PP11=Pprincipala(verbele inspectura si ventura la participiu viitor au valoare finala)
12 Teucri,ne credite equo 12/ Troieni sa nu va incredeti in cal PP12=Pprincipala
13. Quidquid id est 13/Orice ar fi PP 13=P Relativa determinativa
14. Timeo Danaos et ferentes dona 14/ma tem de greci ,chiar si (atunci)cand fac daruri.PP14=Pprincipala

Iar serpii de-a dreptul pleaca spre altare. Spre preot. Si-ntai se-nclesteaza-nprejurul celor doi mici copilasi. Strangandu-le
trupul in ceruri. Se-ncolacesc si le musca din carne cu dintii puternici. Insusi pe tatal, acum, alergand cu sageata s-ajute, Repede-l
prind si-npletesc imprejuru-i scarboasele noduri. Spetele negre de solzi ii incing de doua ori trupul. Gatul de doua ori. Stand cu
grumajii si corpul in aer Bietul se lupta din maini sa-nlature stransele noduri.

LAOCOON - COMENTARIU ISTORIC

Preot troian care 1-a sfatuit pe Priam, regele Troiei, sa nu admita introducerea in cetate a calului de lemn al grecilor, simtind in acesta un pericol.
Zeita Atena, care ii proteja pe greci, a trimis insa impotriva preotului doi serpi mari ca sa-1 ucida impreuna cu cei doi copii ai lui. -
Aheilor, le-a spus Ulise, să meşterim un cal de lemn... Calul să fie atît de mare, încît în pîntecu-i să intre cincizeci de-oşteni bine-narmaţi... Noi să ne
facem că plecăm. Troienii or să vîre calul, îndată, în oraşul lor. Şi fiind calul atît de mare, neîncăpînd firesc pe porţi, vor sparge zidurile singuri...Unii
au rîs, dar Agamemnon şi Menelau, fraţii atrizi, preţuiau sfatul lui Ulise. Au dat poruncă unui meşter să facă-un cal mare de lemn. In pîntecul acestui
cal s-au vîrît cincizeci de oşteni .După aceea, Agamemnon cu grosul oştilor greceşti s-au urcat grabnic pe corăbii şi au vîslit spre largul mării. De
fapt, ei s-au făcut că pleacă, însă şi-au tras corăbiile pe lîngă insulaTenedos, pîndind de-acolo-nfriguraţi tot ce se petrecea pe coasta unde fusese
tabăra. Troienii au văzut plecarea şi se mirau nespus de mult. Cum ? Grecii pleacă ? Zei cereşti !...Aşadar s-asfîrşit războiul. Şi, bucuroşi, au alergat
pe ţărmul încă ud de sînge, unde luptaseră atît. Calul de lemn era acolo ! Ce-o mai fi asta ? Ce-i cu el ? Nu-nţelegeau. Să-l azvîrlim în apa mării !
strigau unii dintre troieni. Ba să-l aducem în cetate. Să-l suim pe acropolă, ca semn al biruinţei noastre ! răspundeau alţii-nveseliţi.
- Să nu faceţi una ca asta ! a glăsuit atunci un preot al zeului Febus-Apolo, ce se numea Laocoon. N-aveţi încredere-n ahei ! Eu socotesc că-i
vicleşug...Şi a pus mîna pe o lance. A aruncat-o drept în cal. Din cal s-a auzit un zgomot. Zgomot de săbii şi de scuturi. — Auziţi sunetul de arme ! a
mai rostit Laocoon, însă troienii n-ascultau, pentru că, din Olimp, Atena, prin vrăji, le-ntunecase mintea. Tocmai atuncea s-a găsit pe ţărmul mării, în
desişul de păpuriş,, un oştean grec, pe trup cu urme de frînghii. L-au adus regelui troian. Oşteanul a-nceput să spună c-aheii au plecat spre casă,
saturati de-atîta război ; dar, la plecare, Agamemnon a vrut s-aducă zeilor, drept jertfă, un bărbat din oaste, ca să le fie drumul lin. Şi l-au ales.
tocmai pe el, fiind duşman al lui Ulise. Insă el s-a desprins de ştreanguri şi s-a ascuns în păpuriş, pîn-au plecat corăbiile.
Dar acest cal ? Ce e cu calul ? a vrut să ştie apoi Priam. — Calul a fost făcut anume ! a dat răspuns şiretul grec. Ştiţi că Ulise a furat paladiul
din Troia voastră. Fapta aceasta ruşinoasă a supărat-o pe Atena. Ca să o poată îmblînzi, să nu le facă rău pe mare, precum i-au sfătuit prorocii, au
construit calul acesta. Dacă-l veţi duce în oraş, el vă va ocroti de rele. — Nu e adevărat. Vă minte !... a mai strigat Laocoon. — Vă jur pe zei că e
aşa !... a rostit mincinosul grec, ce purta numele de Sinon. - Nu-l credeţi ! a mai glăsuit Laocoon cuvoce tare. în acest cal ne e pieirea... Cum a
rostit el vorba asta profetică,s-au arătat,pefaţa mării, doi şerpi uriaşi, cu creste roşii.Din ochii lor azvârleau flăcări. Şi şerpii s-au tîrît pe
ţărm, unde Laocoon ,bătrînul , şi cu doi fii se pregăteau tocmai s-aducă o jertfă zeului Apolo. Şerpii fuseseră trimişi de zeul mărilor,
Poseidon, la rugăminţile Atenei, duşmana– nverşunată- a Troiei. Iar şerpii s-au încolăcit pe cei doi fii nevinovaţi. Laocoon a vrut să-i scape.
S-a repezit şi, disperat, a-nceput el lupta cu monştrii ; dar cei doi şerpi, mai groşi ca braţul şi lungi de două ori cît omul, muşcîndu-l l-au
înveninat, apoi i-au sugrumat, pe rînd , pe el şi pe cei doi feciori.

COMENTARIU LITERAR
Discursul lui Laocoon este prezentat de Vergilius drept o cuvantare constituita dupa toate regulile retoricii traditionale .se observa astfel ;
1- un exordium ex abrupto, materializat in cadrul interogatiei retorice que tanta insania,cives(ce atatanebunie?) si destinat surprinderii
troienilor,muti de admiratie in fata darului primit;
2- o persuasiva argumentatie,fundamentata pe principiul evocarii unor fapte deja cunoscute de troieni – Creditis avectos hostes?…Sic
notus Ulixes?(Ii credeti plecati pe dusmani?Asa va este cunoscut Ulise?)
3 - onecesara peroratie., menita sa induca troienilor sentimentul pericolului iminent: Quidquid id est timeoDanaos etdona ferentes.(Orice
ar fi ma tem de greci ,chiar si atunci cand fac daruri )
Realizarea artistica a pasajului tinde sa amplifice dramatismul si emotia subiectului, sporind, prin diversele procedee de stil utilizate,
gravitatea momentului atat de tragic pentru troieni.
De pilda, la nivel metric, poetul latin privilegiaza in primele doua versuri cumulul spondaic, pentru a sugera cat mai exact coborarea lui Laocoon
din cetate. Interogatiile directe ori retorice nu fac decat sa confirme nervozitatea personajului cand constata slabiciunea compatriotilor sai.
Laocoon prezinta viclenia grecilor, utilizand in cuvantarea sa polysyndetonul disjunctiv aut…aut…aut, destinat unei exemplificari ample,
pecum si supozitiile inerente, referitoare la calul oferit in dar si la actiunea de spionaj pusa la cale de greci: Aut hoc inclusi ligno occultantur
Achivi,/ aut haec in nostros fabricata estmachina muros / Inspectura domos venturaque desuper urbi. / Aut aliquis latet error…(Fie aheii
seascund inchisi in acest cal de lemn fie acest siretlic a fost faurit (construit )in interiorul zidurilor noastre ca sa cerceteze casele si sa vina
deasupra orasului sau (fie) fie sa se ascunda vreo greseala.. De asemenea, tot in cadrul argumentatiei lui Laocoon, se impune de semnalat lexicul
foarte variat din domeniul disimularii: occultantur(se ascund inchisi), machinatio, fabricata est (siretlicul a fost fabricat) latet (sa se ascunda),
error(greseala), carere dolis (lipsite de viclenie).
Text Eneida , cartea IV, 522-533INFELIX DIDO - Nefericita Dido
I . 1. Nox erat ,et corpora fessa carpebant soporem placidum per terras silvaque et saeva aequora quierant.
Noapte era si corpurile(trupurile) sleite (obosite de putere) se bucurau de somnul linistit pe pamanturi si paduri; si
furtunoasele (furioasele) intinderi de mari se odihnesc.
2.(erat)cum sidera medio lapsu volvuntur cum omnis, ager tacet pecudes (tacent)que pictae volucres (tacent)
era clipa cand stelele aluneca la mijlocul (jumatatea) drumului (astrelor) cand tace tot ogorul, tac turmele tac zburatoarele
pictate.
2. Quaeque lacus late liquidos // Si ale lacului lin si intinse
3. Quaeque rura aspera dumis tenentsomno positae //Si cele din campurile ce tin de tufisuri aspre in somn se lasa
4. Sub nocte silenti curas lenibant et corda laborum oblita
Sub noaptea tacuta isi indulceau chinul (framantarea) lasa sa uite inima de truda.

II. 1. At non infelix animi Phoenissa neque unquam in somnos solvitur.oculisve aut pectore noctem accipit
Dar nu si nefericita Dido ce nu-si poate alina sufletul in somn , si-n ochi si-n piept noaptea nu vine.
2.Curae ingeminant rursusque resurgens,amor fluctuat saevit. aestu magnoque irarum.Framantarile sporesc si
din nou navalind (izbucnind) o bantuie (o incranceneaza) dragostea. In marea (talazul) cel mare al maniilor.

Dido – caracterizare

Într-o atmosferă plină de lirism, în cartea a IV-a, se desfăşoară tragedia Didonei, nefericita regină a Cartaginei. Portretul ei, atât fizic ,
cât şi moral, atrage de la început simpatia odată cu declanşarea dramei la care asistăm, iar numele eroinei este însoţit de epitetul
„infelix” (nefericita) ceea ce sugerează durerea, suferinţa ei.
Evoluţia Didonei dezvăluie într-o fiinţă exemplară drama pasiunii învinse în lupta inegală dintre om şi fatum, când omul, incapabil de
a discerne limitele proprii condiţii, se ridică într-un dureros protest împotriva unei forţe care-l depăşeşte, conducându-l inevitabil către
un sfârşit tragic.
Noua iubire, abia definită, tulburată de sentimentul vinei (culpa) faţă de memoria soţului mort, declanşează conflictul dintre
pasiune şi raţiune. Dido reacţionează ca o femeie romană, care, deşi se putea recăsători legal, nu se bucura, prin tradiţie, de întreaga
consideraţie decât dacă aparţinuse unui singur soţ (univira). Odata cu plecarea lui Aeneas, ea este cuprinsa de disperare, deznadejde,
acesta fiind motivul pentru care se sinucide.
Eroina este o victimă, dar o victimă culpabilă, asemeni eroilor tragici. Lăsându-se absorbită de pasiune, după ce se lăsase amăgită de
simulacrul căsătoriei, ea va comite un exces, intrând astfel în conflict cu destinul. De fapt, pasiunea ei o antrenează într-un triplu
conflict: cu sine, cu Aeneas, cu destinul.
Prin versul ”bunul meu nume înainte de a te cunoaşte”, Vergiliu sugerează ideea că In sufletul ei se naşte o remuşcare chinuitoare a
reginei ce şi-a pierdut demnitatea pentru un sentiment trădat; de aici şi adresarea distantă „oaspe”.
Se poate ghici în această înstrăinare faţă de Aeneas, şi începutul unei înstrăinări faţă de sine a celei ce nu mai poate găsi, în propria
fiinţă, nici un suport moral, de aceea gândul inutilităţii vieţii va deveni un lait motiv, de fiecare dată amplificat.
În concepţia lui Vergiliu, Dido este, într-un fel imaginea inversată a lui Aeneas. Dacă eroul a putut supravieţui pentru că a fost
capabil să plătească preţul renunţării la sine, ea trebuie să moară pentru că nu a ştiut s-o facă.
Episodul iubirii dintre Dido si Aeneas, constituie avant la lettre conflictul „cornelian” dintre pasiune (Dido) si datorie (Aeneas).
Vergilius nu si-a construit epopeea pe elemente aleatorii, astfel incat prezenta lui Dido in peisajul epic nu este de fel arbitrara. Ea
constituie tentatia si fara indoiala obstacolul pus in calea misiunii lui Aeneas. De asemenea, nu este intamplator nici faptul ca Dido
este regina Carthaginei, intucat in secolul I mai era inca vie amintirea razboaielor punice (secolul al III-lea a. Chr.).Din punct de
vedere istoric, soarta cuplului Aeneas-Dido era oricum pecetluita, avand in vedere imposibilitatea unei conexiuni intre cei doi. Aeneas
nu avea cum sa renunte la iubirea lui Dido, precum si la promisul regat al Carthaginei, intrucat avea sa intemeieze Roma, dusmanul de
peste secole al poporului punic. Mai mult, asa se poate explica si sintagma finala omnia nostrae mortis, care se raporteaza la
blestemul reginei: nasterea lui Hannibal.
Este interesanta portretizarea lui Dido pornind de la afectiunea ei, care de la inceput poarta amprenta fatalitatii, regina Carthaginei, cu
toate ca semnifica, prin ipostaza ei de obstacol, un element negativ, atrage fara doar si poate prin pasiunea ei arzatoare. Ea se zbate
intre patima si remuscare, intre iubire si amintirea sotului mort, opozitie interioara care o apropie intrucatva de complexitatea eroilor
tragici. Sinuciderea ei va constitui si eliberarea spirituala a lui Aeneas, care va reusi sa revina la vechea structura divina, de erou
civilizator.
Inchisa intr-un univers redus la propriul eu absolutizat,Dido este incapabila sa inteleaga semnificatia fatala a plecarii lui Aeneas,
concentrand in actul despartirii doar lumeasca uitare si abandonul. Dido il va considera pe Aeneas crudelisDardanus, asumand
atitudinea dramatica a Medeei.
Dido si Aeneas raman doua personaje aflate pe coordonate opuse: se observa astfel involutia lui Dido, inapta de a se supune unui
destin imuabil, fapt ce o va conduce spre autodistrugere, in timp ce Aeneas isi va accepta menirea de creator.
Din punct de vedere artistic, monologul final al lui Dido straluceste prin alternanta izbitoare intre o aparenta conlocutie cu propriile
ramasite, vizibila in imperativele accipite, exsolviteprecum si constientizarea singularitatii, marcata de verbele la persoana I: vixi,
peregi, statui, vidi. Nostalgia unei vieti apuse se remarca in exclamatia conditionalaFelix, hev Nimium felix, si litora…
Se observa de asemenea hyperbatonul final. Nostrae secum ferat omnia mortis,polyptotonus Dardaniae – Dardanussauulta – inultae.
ce constituie intrucatva si o antiteza, precum sialiteratiile magna mei, mea moenia, iuvat in ab alto.