CATEDRA DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

COLEGIUL NAȚIONAL GIB MIHĂESCU

FORMA  Meșină Luminița Alexandra

REA  Mihai Iuliana Lăcrămioara
 Panait Eugenia Andreea
CONȘTI  Tudosie Maria Ștefania
INȚEI
Compon
Coordonator Prof. Alina
ISTORI ența Drăgușin
CE grupei
Clasa a XI – a E
An școlar 2018/2019
Formarea conștiinței istorice CLASA A XI-A E

Cuprins
Bibliografie.....................................................................................................................................3

Nașterea conștiinței istorice............................................................................................................4

Profilul istoricului medieval - tipologia cărturarului.....................................................................6

Cronica - definiție, clasificare.........................................................................................................7

Istoriografia medievală românească................................................................................................8

Cronicile muntene și cronicile moldovene......................................................................................9

Între subiectiv și obiectiv - din culisele istoriei ...........................................................................11

Cronici personale și cronici la comandă .......................................................................................11

Cronicari moldoveni:.....................................................................................................................12

Grigore Ureche..................................................................................................................12

Miron Costin......................................................................................................................14

Ion Neculce........................................................................................................................15

Dimitrie Cantemir..............................................................................................................16

Constantin Cantacuzino.....................................................................................................17

Concluzii........................................................................................................................................18

2
Formarea conștiinței istorice CLASA A XI-A E

Bibliografie
http://www.qreferat.com/referate/istorie/Formarea-constiintei-istorice546.php

https://studentaincluj.wordpress.com/2013/05/01/studiu-de-caz-formarea-constiintei-
istorice/comment-page-1/

https://www.scribd.com/doc/73271482/ESEU-Formarea-Constiintei-Istorice

https://www.wikipedia.org/

“Limba și literatura română – clasa a XI-a” de Hadrian Soare, Gheorghe Soare, Editura
CARMINIS Pitești , ediția a 2-a

3
Nașterea conștiinței istorice

Ce înseamnă?
Formarea conștiinței istorice reprezintă încercarea de a construi identitatea unui popor, a
unei națiuni prin raportarea la alte popoare/națiuni, urmărind:

1. Situarea în timp și spațiu

2. Evenimentele istorice
3. Limba
4. Cultura și civilizația
5. Mentalitățile

Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă,
manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului,
începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa
istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a
tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se
impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte
mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-
şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un
univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi
va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă.

Formarea conștiinței istorice a poporului român se realizează treptat, fiind reflectată în

scrierile umaniștilor din secolele XV-XVII, care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat,
redactate mai întâi în limba slavonă, apoi în latină, iar mai târziu în limba română, modul in care
românii din diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp si spațiu
(originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitățile (instituția domniei),
obiceiurile, cultura si civilizația.

Începând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu

în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită
contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi
alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină,
originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus.
Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul
secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele
istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

4
 Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul
de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un
istoric savant, acoperind, prin scrierile sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia
autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său.

Mihail Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă

programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema
istorică este esenţială. De-a lungul timpului, conştiinţa identitară generează polarizări (în
perioada interbelică) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate
despre originile şi vechimea românilor).

Perioada dacică

5
Profilul istoricului medieval - tipologia cărturarului
Cine este el?
Înainte de orice, e un intelectual- în sensul medieval al termenului – care stăpânește
această rară și prețioasă artă a scrisului. Cunoscător de limbi vechi, cu deosebire latină și greacă,
istoriograful Evului Mediu are acces, pe această cale, la nenumărate surse din care citează
frecvent sau pe care le compilează: “Pentru vremurile mai vechi însă, își dădea toată silința să
reia ideile, frazele și cuvintele izvoarelor sale, pentru a se pune la adăpostul autorității lor.
Compilația înseamnă pentru el încununarea erudiției sale.”1 Departe de a fi un autocunoscător, în
lipsa intrumentelor de lucru, istoricul (sau “cronicarul”) apela în mod constant la câteva
cataloage, adesea incomplete, sau la diverse genealogii.

Totuși, un scop important al său era acela al unei cronici obiective, deci corecte din punct
de vedere istoric. Admirația noastră, a cititorilor, se îndreaptă, de cele mai multe ori, nu atât spre
faptele relatate, fie ele și exemplare, prezentate într-o manieră personală, cât spre acel‚ miracol al
spiritului, despre care vorbea Jacob Burckhardt: miracolul limbii. Este notabil, de exemplu, cazul
cronicarilor moldoveni, pentru care istoria echivalează cu o artă a evocării , iar “letopisețele”
(cronicile) lor interesează și spațiul literaturii: “Doar două împrejurări pot face opera sa durabilă
sau chiar nepieritoare: o excepțională putere de evocare, care ține de talentul literar […], sau
întâmplarea de a fi fost un martor unic ori excepțional e prețios al evenimentelor relatate’’ 2

Despre o ”plăcere literară”, estetică a textelor istoriografice vorbește și criticul literar

Nicolae Manolescu: “Prezența unei anume plăceri literare o simțim în toate operele oratorilor și
istoriografilor care nu sunt beletriști. Și ce istorie a literarturii i-a ignorat vreodată pe Cicero ori
pe Tacit, pe Bossuet ori pe Machiavelli?”3

1(Bernard Guenee, “Istoria”, trad. Rom. Marius Roman, în vol. “Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental’’,
Editura Polirom, Iași 2002, pp. 363-364 )

2 (Neagu Djuvara, ”Există istorie adevărată? Despre relativitatea generală” a istoriei, Editura Humanitas, București
2001, pag. 8)

3 (Nicolae Manolescu, ”Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură”, Editura Pralelea 45, Pitești
2008, p. 56)

6
 O primă operațiune a cronicarului o regăsim în aşa - numita "predoslovie", în care el își
expune intențiile şi metodele de lucru. Această "uvertură", aparent lipsită de interes, cuprinde
însă dorința autorului de a-şi justifica scopurile lucrării: pe de o parte, conservarea istoriei-
contribuind astfel şi la proiectul unei istorii naționale-, pe de altă parte, configurarea unui model
pedagogic și moral ( de urmărit, între alții, la cronicarii moldoveni, de exemplu la Grigore
Ureche: "Să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele bune să urmeze și
să socotească, iar despre cele bune să urmeze și să învețe și să se îndepărteze").

Miron Costin va cita plin de respect contribuția lui Grigore Ureche, dar, pentru
restabilirea adevărului istoric, se va detașa de completările nejustificate ale interpolatorilor
Simion Dascălul şi Misail Călugărul. Aceștia din urmă, "oamenii neînvățați, de n-au citit bine la
istorii", cum va afirma și Ion Neculce în "Letopisețul Țării Moldovei", nu pot forma surse
credibile pentru un istoric.

"În Evul Mediu, istoricul se ascundea frecvent în spatele operei sale. Pentru a înțelege ce
a vrut să facă, nu avem altă soluție decât analizarea acesteia. Însă, mai des decât am putea cred,
autorul apare în relatarea sa și are îndeosebi grijă să-şi precizeze într-un prolog scopurile și
metodele. Prologurile istoricilor au fost multă vreme neglijate. Nu se vedea în ele decât o
adunătură de locuri comune, de care lectura și publicarea se puteau chiar lipsi. În realitate, doar
studierea atentă a Prologurilor ne permite să înțelegem în ce măsură opera istorică era o
construcție conștientă." 4

Cronica- definiţie si clasificare

Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele
dintr-o anumită perioadă, dupa surse diverse, atât scrise, cât şi orale. În spaţiul medievalitaţii
româneşti, denumirea ei este de letopiseţ ( v. sl "scrierea anilor") şi limba de expresie este la
început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca
limbă a culturii scrise. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni, continuate ulterior şi de
alţi domnitori, pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor, atât in Moldova, cât şi în
Ţara Româneasca.

Deşi conţineau argumente referitoare la unitatea românilor de pretutindeni, scopul

cronicilor nu era atât impulsionarea spre realizarea fizică a acestei unităţi, cât "să nu se înece anii
cei trecuţi asemeni fiarelor și dobitoacelor fără minte".

4 (Bernard Guenee, “Istoria”, trad. Rom. Marius Roman, în vol. “Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental’’,
Editura Polirom, Iași 2002, p.359 )

7
Cronica- tipologie în funcţie de autor sau de iniţiator:
1. Cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa supraveghere a domnului
care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial;
2. Cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent al clasei sociale cu
acces la istrucţie, carfe are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria
neamului său;
3. Cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut. Cercetările
întreprinse asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au permis diferite
ipoteze privind paternitatea lor. Pentru a desemna presupusul autor, se folosește formula
"atribuită lui".

Istoriografia medievală românescă

Istoriografia a reprezentat, alături de scrierile religioase, prima formă de manifestare a
cuvântului scris, mai întâi, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, în limba slavonă, limbă de cult şi
de cancelarie domnească, apoi în limba română. Primele scrieri de acest fel sunt cronici de curte,
oficiale, scrise din porunca domnului ţării pentru a nu se uita faptele trecutului, mai întai sub
formă de anale, prin prezentarea sumară a evenimentelor fiecărui an, apoi sub o formă narativă
mai dezvoltată. Cele mai vechi însemnări s-au făcut în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în
timpul domniei lui Ştefan cel Mare, ceea ce s-a numit "cronica oficială" a voievodului, păstrată
în copii în mai multe versiuni: "Letopiseţul de la Bistriţa" și " Letopiseţul de la Putna", în limba
slavonă, şi "Cronica moldo-germană", "Cronica moldo-polonă" și "Cronica moldo-rusă", în cele
trei limbi menţionate în titluri.

Iniţial, numele celor care se îndeletniceau cu această activitate nu se păstrau, ei având doar
rol de scribi. Cu timpul, anonimatul este depăşit, iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii
domneşti în cel neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se produce astfel o
individualizare atât a perspectivei, cât şi a stilului, ceea ce conduce la aproprierea istoriografiei
de literatură şi scrierea primelor pagini literare.

Scrieri cu caracter istoriografic:

1. cronici scrise în limba româna în Moldova: ”Letopiseţul Țării Moldovei” de Grigore
Ureche, continuat de Miron Costin şi de Ion Neculce; sunt primele cronici de autor, scrise
din iniţiativă personală, de cărturari proveniţi din familii boiereşti, care au avut acces la
şcoli din mari centre culturale poloneze și ecoul unor idei de orientare umanistă;
2. cronici în limba polonă în versuri şi în proză scrise de Miron Costin;
3. istorie a moldovenilor scrisă de Miron Costin “De neamul moldovenilor, din ce ţară au
iesit strămoşii lor”;
4. cronici anonime muntene “Letopisețul anonim cantacuzinesc”;

8
Cronicile muntene și cronicile moldovene
Secolul al XVI-lea marchează încă de la început o cotitură în cultura şi literatura noastră,
întrucât acum se ivesc primele manifestări scrise în limba naţională,care vor câştiga tot mai mult
teren şi vor deveni precumpănitoare în secolul următor.

Cronicarii români ,,deprindeau încă din copilărie, odată cu mânuirea penei de scris, şi
folosirea spadei, a arcului şi a buzduganului” după cum aminteşte George Ivaşcu în ,,Istoria
Literaturii Române”. De cele mai multe ori ei erau buni militari, ca şi intelectuali, curteni şi
artişti, precum cei din Occident. Pe umerii lor apăsau ,,reale şi grave răspunderi”(George Ivaşcu).
Fiind în centrul evenimentelor, ca militari, oameni politici şi diplomaţi, cronicarii moldoveni şi
munteni din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au cunoscut din plin viaţa dramatică şi aspră a
locuitorilor de la Carpaţi şi Dunăre, despre care au relatat în scrierile lor atât de preţioase ca
documente istorice. Dar mărturisirile lor sunt însoţite de exprimarea unor sentimente şi gânduri
născute în strânsă legătură cu istoria ţării şi cu frământările şi evenimentele ce au avut loc în
acele timpuri.

Buni cunoscători ai culturii clasice şi ai limbilor greacă şi latină, cronicarii moldoveni şi

munteni prin activitatea şi scrierile lor, au determinat apariţia unui umanism specific românesc,
cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau
argumentarea originii romane a poporului şi a latinităţii limbii române, punând bazele
istoriografiei naţionale.

Temele fundamentale abordate de cronicari şi care au contribuit la formarea conştiinţei

noastre istorice sunt: originea latină comună a tuturor românilor, latinitatea limbii române,
formarea continuităţii poporului român în acest spaţiu geografic. Cronicarii moldoveni scriu
„Letopiseţul Ţării Moldovei”, continuând scrierea de unde a părăsit-o predecesorul. Motivul
pentru care consemnează evenimentele este cunoaşterea istoriei. Liniile de cercetare abordate de
cronicari au dat un impuls formării conştiinţei identitare şi au contribuit la impunerea limbii
naţionale ca limbă de cultură.

Opera cronicarilor este ştiinţifică prin conţinut, dar literară prin formă. Importanţa
cronicarilor constă, pe de o parte, în ideile pe care le-a pus în circulaţie, iar, pe de altă parte, prin
realizarea artistică a scrierilor. Chiar dacă unele idei s-au dovedi tulterior exagerări fără temei
ştiinţific, liniile de cercetare abordate de cronicari au condus la dezvoltarea istoriografiei
româneşti, au dat un impuls formării conştiinţei identitare şi au contribuit la impunerea limbii
naţionale ca limbă de cultură. Letopiseţele munteneşti diferă de ale cronicarilor moldoveni atât
prin documentare şi exactitate a datelor, cât şi prin intenţionalitate şi prin calitatea structurii
compoziţionale. Rămaşi anonimi, deşi cercetătorii au făcut unele încercări de identificare, autorii
cronicilor (cu excepţia stolnicului Şerban Cantacuzino) nu au nici cultura cronicarilor moldoveni,

9
dobândită prin frecventarea şcolilor latineşti, nici obiectivitatea acestora, scrierile lor fiind puse
în slujba partidelor boiereşti care îşi disputau în secolul al XVII-lea lupta pentru tronul Ţării
Româneşti, cele ale Cantacuzineştilor şi ale Bălenilor. De aceea sunt scrise două cronici
paralele,"Letopiseţul cantacuzinesc" şi "Letopiseţul Bălenilor", cuprinzând aceeaşi perioadă
istorică, 1290-1688, asemănătoare în conţinut pentru perioada veche, din diverse izvoare,
diferenţiate începând de pe la 1620, când însemnările dobândesc spirit partizan şi verva polemică
şi expresivă, cu episoade narative şi portretistică în maniera cronicarilor moldoveni. Continuarea
acestora, sub aspect cronologic, este "Anonimul brâncovenesc" sau "Istoria Ţării Rumâneşti“ de
la octombrie 1688 până la martie 1717.

Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche - cel mai vechi manuscris

10
Între subiectiv și obiectiv
Istoriile medievale românești ar putea fi discutate și din perspectiva raportului subiectiv
-obiectiv. În fond, orice istorie se dorește a fi o reconstituire obiectivă a pieselor trecutului, însă
mai știm că ,,o viziune definitivă asupra trecutului” este cu neputință. Cronicile muntene, de
exemplu, apropiate de o anumită grupare politică, nu pot fi privite ca surse credibile, de
autoritate în redarea adevărurilor vremii. Același lucru se poate afirma și despre cronicile
moldovenilor, care, în ciuda intențiilor de obiectivitate și a unor adevăruri demonstrabile, se
revendică de la surse uneori nesigure (scrise sau orale). Marele merit este, după cum afirmă
George Călinescu în legatură cu fraza lui Ureche ,, acel dar fonetic de a sugera faptele prin
foșnitura și aroma graiului”. Din acest punct de vedere, plauzibilitatea lor istorică este, în cazul
lor, secundară. Exemplul lui Ion Neculce, văzut ca un precursor al prozatorilor moldoveni de mai
târziu, Creangă și Sadoveanu, este demn de reținut în acest sens.

Din culisele istoriei...

Pe de o parte, ne raportăm la o istorie a marilor evenimente, din care istoriograful reține ,
de regulă, faptele memorabile ale trecutului (evenimente politice de mare amploare, războaie,
chestiuni diplomatice, probleme teritoriale, etc.). Pe de altă parte, suntem mai puțini receptivi la
cealaltă fațetă a istoriei, “istoria privată”, cea care consemnează faptele neglijabile, banale ale
vieții, adevarata materie epică pentru o posibilă literatură. Cronicarii moldoveni, în special Miron
Costin și Ion Neculce, par interesați mai curând de această a doua dimensiune a istoriei, de
“culisele” ei, așa cum o demonstrează Nicolae Manolescu atunci când investighează letopisețul
lui Miron Costin: ,,Originalitatea lui Costin provine din aplecarea spre culisele istoriei. El ne
comunică, de câte ori știe, ce se află în spatele evenimentelor, ce s-a discutat în cabinetele
principiilor sau ale miniștrilor, svonurile, bârfele sau negocierile diplomatice.” Partea
senzaționalistă, anecdotică a evenimentelor mărunte nu îi scapă nici lui Ion Neculce, a cărui
cronică, dincolo de valoarea etică, este interesată și de ,,istoria mică”, de atmosfera de “culise”.

11
Cronici personale și cronici ,,la comandă”

,,În mod firesc, istoria nu putea să conserve memoria a tot ceea ce se întâmplase. Ea nu
trebuia să se intereseze decât de ceea ce era demn de ținut minte și să povestească lucrurile
memorabile”.5

,,Dând numele celor care fuseseră eroii vreunui exemplu de urmat, istoricul îsi fixă un alt
scop: a-i salva de la uitare, a le pune la adăpost de trecerea timpului, onoarea și bunul renume.
La fel, pentru eroii demni de dispreț, exemple de evitat: istoria se afla acolo pentru a le perpetua
infamia. Istoricul avea deci o putere de temut. Înscriind numele în marea carte a memoriei, el era
cel care făurea pentru totdeauna gloria și rușinea.” 6

Cronicari moldoveni
Cronicarii au contribuit în mod substanţial la formarea conştiinţei naţionale. Opera
cronicarilor e o mărturie a eforturilor de cultivare a posibilităţilor de exprimare a limbii române
şi de transformare a ei din mijloc al comunicării directe , într-unul de creaţie şi transmitere a
culturii.Valoarea literara derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează unele evenimente trăite
de autori, fiind primele noastre scrieri memorialistice. Pasajele de interes literar diferă, ca valoare
literară, de la o cronică la alta. Uneori lipsesc cu desăvârşire, alteori sunt de o frumuseţe
deosebită ca în cazul lui Ion Neculce, a cărui lucrare este preponderent memorialistică. Cronicile
conţin primele exerciţii de compunere în limba poporului. În ele găsim cele dintâi forme ale
literaturii române originale.

Iubirea de neam şi de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra, în faţa lumii de
atunci, originea latină a limbii române şi descendenţa romană a poporului român, continuitatea şi
unitatea românilor pe aceste meleaguri, toate aceste idei se regăsesc la marile personalităţi:
Grigore Ureche, Miron Costin, la Constantin Cantacuzino şi la Dimitrie Cantemir, iar la Ion
Neculce, într-o formă mai restrânsă, chiar dacă opera acestuia a fost favorizată de apariţia deja a
manifestărilor înaintaşilor enumeraţi mai sus.

5 (Bernard Guenee, “Istoria”, trad. Rom. Marius Roman, în vol. “Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental’’,
Editura Polirom, Iași 2002, p. 359 )
6 (Bernard Guenee, “Istoria”, trad. Rom. Marius Roman, în vol. “Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental’’,
Editura Polirom, Iași 2002, pp. 359-360)

12
 Este primul dintre marii scriitori umanişti, face parte dintr-o veche și bogată familie
boierească din Moldova, atestată încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Tatăl, Nistor Ureche, era
filopolon, educându-şi fiul în mediul cultural al Colegiului de la Lvov, unde acesta studiază
disciplinele umaniste, dobândind cunoștinţe de istorie, latină și greacă. Moştenind o avere
imensă, Grigore Ureche se implică în viaţa politică a Moldovei şi devine mare spătar în 1634 şi
mare vornic al Ţării de Jos în 1642. Concepţia lui despre lume s-a cristalizat în timpul studiilor în
şcolile polone, dominate de un fond umanist.

Cronica sa rămane însă neterminată, căci Grigore Ureche moare, tot la Iași, în 1647.
Aceasta nu s-a păstrat în original, ci în douăzeci si două de copii manuscrise, interpolate şi
adnotate de copişti, cei mai cunoscuţi dintre interpolatori fiind Simion Dascălul, Misail
Călugarul şi Axinte Uricariul.

Cronica sa a ridicat multe probleme, nelimpezite încă pe deplin şi nu poate fi valorificată

fără prezentarea condiţiilor care au generat-o. Din tinereţe, autorul pare să fi avut o pasiune
specială pentru studiile de istorie şi etnografie, care i-au revelat date necunoscute despre trecutul
poporului român, despre trecutul şi viaţa contemporană a altor popoare, lărgindu-i orizontul şi
formându-i o concepţie realistă despre viaţa oamenilor și condiţiilor lor de trai.

Cronicarul a fost înclinat spre învătătura şi „truda”cărţilor: acest lucru se deduce din
ştirile cronicei sale, ”Letopiseţul Ţării Moldovei”. Acesta a avut îndrăzneala, bazată pe ştiință,
întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi limbii române, să
vorbească despre unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania. Aceasta este
„începătura” letopiseţului, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura
noastră de la începutul secolului al XVII-lea. În continuare, Ureche, folosind diferite izvoare,
notează domniile și evenimentele istorice dinainte de Ştefan cel Mare, de la întemeiere(1359),
apoi prezintă epoca de glorie a acestuia. Imediat după aceea, se simte obligat să înfătişeze
tablouri cu ştiri istorice, geografice și etnografice, despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci,
unguri. Pe urmă continuă cu „scăderea”, adică cu partea finală a cronicii, zugrăvind şirul
domniilor şi evenimentelor după Ştefan cel Mare, până la sfarşitul secolului al XVI-lea (1594).

13
 Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite
izvoare. Pe lângă izvoare în limba latină și polonă, Ureche s-a bazat în alcătuirea cronicii şi pe
un letopiseţ intern ”moldovenesc” care, după spusele lui, cuprindea evenimentele istorice ale
Moldovei, de la întemeierea ei până la domnia lui Petru Şchiopul.

Umanismul nu constă la Ureche în a lua câteva ştiri şi idei din scrieri umaniste şi a le
pune în cronică, ci în a interpreta acţiunile eroilor ca acte justificate sau criticabile, după cum
urmăresc ţeluri acceptate de societate sau sunt rezultatul unor ambiţii şi porniri personale. În
acest sens, Ureche laudă actele lui Ştefan cel Mare de viteaz apărător al Moldovei, pe care
„nimenia din domni, nici mai înainte, nici după aceea l-au ajuns”. Totuşi, când voievodul
moldovean atacă în 1470 pe Radu cel Frumos, fără motiv, cronicarul priveşte acţiunea de la
înălţimea ideei unităţii de neam şi a umanităţii, ca o „lăcomie” nejustificată.

14
 „Letopiseţul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace”, de unde este părăsitu de Ureche.”
cuprinde evenimente petrecute între anii 1594 şi 1661, ajungând până la perioada contemporană
a autorului. Cursul evenimentelor este adesea întrerupt de meditaţii asupra cauzelor ce determină
suişurile şi căderile omeneşti. Spre sfârşitul vieţii Miron Costin scrie „De neamul
modovenilor,din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, cu gândul de a reconstitui epoca originilor.

Istoriografia începută prin opera lui Grigre Ureche a fost continuată de Miron Costin,
cărturar cu o vastă cultură și fin diplomat. Acesta este personalitatea cea mai proeminentă în
țările române, în tot veacul secolului al XVII-lea.

Miron Costin prezintă în ,,Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace”

evenimentele petrecute după 1595, anul în care se oprise cronica lui Ureche. Intenția lui Costin a
fost să înfățișeze istoria Moldovei de la începuturi, de la “descălecatul cel dintâi”, dar vremurile
aspre îl împiedică să-și îndeplinească dorința. Aceasta este principala operă a lui Miron Costin,
care îi conferă un loc incontestabil în istoria literaturii române.

Abia mai târziu, între anii 1686-1691, Miron Costin încearcă să completeze spațiul istoric
de paisprezece secole rămas necercetat de la cel dintâi descălecat, prin scrierea lucrării ,,De
neamul moldovenilor și din ce țară au ieșit strămoșii lor”, aducând în discuție problema cea mai
arzătoare, aceea a originii românilor. ,,De neamul moldovenilor” este, în același timp, și un
răspuns la teoriile eronate despre originea românilor ale unor istorici ca Aneas Sylvius
Piccolomini sau Szamskozy Istvan.

Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de
complexitate, prin erudiție, orizont cultural, valoarea și amploarea documentării, tendințe de
integrare a evenimentelor din instoria Moldovei în cele ale istoriei europene, viziunea moralistă,
uneori polemică și virulentă.
15
 Continuatorul cronicii lui Miron Costin, este boierul Ion Neculce, care duce letopisețul
până în vremurile contemporane lui. Opera sa ”Letopisețul Țării Moldovei” cuprinde evenimente
petrecute între anii 1661 și 1743, o etapă dramatică a istoriei moldovenești, marcată de războaie,
intrigi, decădere și de începuturile domniilor fanariote.

”Letopisețul” lui Neculce, cel mai puțin instruit dintre cronicarii moldoveni, a fost scris
târziu, după 60 de ani, când marele hatman al lui Dimitrie Cantemir a avut răgazul să evoce
evenimente pentru care n-avea voie niciun istoric străin, căci ”erau scrise în inima sa” (Nicolae
Cartojan).

În debutul „Letopisețului”cronicarul așază ”O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om,

de oameni vechi și bătrîni, și în letopisețu nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui
Ștefăniță Vodă, înaintea domniii Dabijii Vodă”. Este vorba de narațiuni mici, independente, unele
educative, ilustrative pentru gustul ”literar” al cronicarului, pentru sursele folosite cu predilecție.
Câteva dintre acestea au construit nuclee epice pentru realizări ulterioare în literatura română.

La Ion Neculce, ”miezul” cronicii îl constituie domnia lui Dimitrie Cantemir. Cronicarul
realizează câteva portrete foarte plastice, precum cel al lui Ducă-Vodă. De asemenea, acesta are
un gust deosebit pentru amănuntul intim, de culise, fiind un ”clevetitor” care contrazice
motivarea didactică din debutul textului. Scenele povestite de el sunt dinamice, în mișcare,
Neculce având „un adevărat dar de a prinde psihologia maselor în mișcare”. (Nicolae Cartojan).
Semnificativă la acest nivel este evocarea luptei de la Stănilești, din 1711, „un adevărat ziar de
fapte senzaționale”. (Nicolae Cartojan)

De asemenea, oralitatea discursului susține impresia de familiaritate a evenimetului

istoric, Neculce fiind primul nostru mare povestitor, anticipându-l pe Ion Creangă.

16
 (1673-1723)

A fost scriitor, om de știință, domnitor, personalitate enciclopedică din secolul al XVIII-

lea, reprezentant de seamă al iluminismului românesc. Este fiul lui Constantin Cantemir, fost
răzeș și domn între ani 1685-1693 și frate al lui Antioh Cantemir, de asemenea domn al
Moldovei între 1695 și 1700 și 1705 și 1707.

Încă din primele scrieri, Dimitrie Cantemir se arată preocupat de problemele

fundamentale ale existenței umane, fiind un clasic stăpânit de perfecțiunea expresiei lingvistice,
un erudit în domeniile esențiale ale cunoașterii. Încă din „Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu
lumea sau Giudețul sufletului cu trupul”, carte de morală creștină pentru credincioși, compusă
după modelul dialogurilor platoniciene, Dimitrie Cantemir pune față în față cele două atitudini
umane, laică și religioasă, încercând să concilieze aspirația către sacralitate cu tendințele
raționaliste și umaniste ale naturii umane.

Hrănindu-se din aceeași substanța etică și filozofică,”Istoria Ieroglifică”, considerat

primul roman(mai mult,roman-parabolă) din literatura română,este un prilej de a pune în discuție
o întreagă epocă istorică, într-o scriitură criptică, folosind simboluri ezoterice și un număr
impresionant de personaje. Dacă „Divanul” încearcă să modeleze lumea, să o construiască după
baze noi, în care nemurirea numelui nu mai este de ajuns, ”Istoria ieroglifică”este un monument
al literaturii baroce, cu multiple deschideri spre universalitatea și multiplicitatea situațiilor

17
posibile, cutremurate de „luminos și lunecos cornul Inorogului”, înglobând spații ca izvoarele
Nilului, pustiurile Arabiei, muntele Etnei și marea furtunoasă.

În anul 1714, începe scrierea cărții „Descriptio Moldaviae”, terminată în 1716 și publicată
53 de ani mai târziu. Cartea are trei părți, prima geografică, a doua politică, a treia despre
biserică, limba vorbită, școli, obiceiuri, relevând calități ale moldovenilor (veselia, ospitalitatea),
defecte (irascibilitatea) , diferite rituri și zeități: Lado, Mano, Zâna, Drăgaica, Ursitele,
Sânzienele, fiind amintit pentru prima oară mitul Zburătorului, ființa supranaturală înzestrată cu
o putere deosebită, aceea de a insufla sentimentul dragostei la tinerele fete. Cartea devine un
adevărat monument închinat etnografiei și geografiei unui întreg popor. Tot în aceeași perioadă,
1714-1716, scrie „Historia incrementorumatque decrementorum aulae othomanicae” („Istoria
creșterii și descreșterii curții otomane”), în care înfățișează creșterea influenței și a puterii
Imperiului Otoman, începând cu secolul al XIII-lea și durând până la bătălia de la Camenița, din
1672, după care urmează o lungă perioadă de declin, prin care Cantemir anticipează sfârșitul
Imperiului.

Limba literară folosită de Dimitrie Cantemir, în „Istoria Ieroglifica”, are un farmec

remarcabil, reprezentând un moment de tranziție între cuvântul domol, evocator al lui Neculce și
învolburatele experiențe lingvistice pe care le va suferi limba română în epocile literare viitoare,
în special cea romantică.

18
 Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat, nobil, istoric şi geograf din Ţara
Românească (n. 1655 – d. 1716). El a fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de origine, şi al
Elenei, fiica lui Radu Şerban. Fratele Şerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu şi
fiul său Ştefan Cantacuzino au fost domni ai Ţării Româneşti.

Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spaţiul cultural

român. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol şi Constantinopol şi
desăvârşite începând cu 1667 la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene,
având cunoştinţe temeinice de limbă italiană şi latină, şi al sferei culturii greceşti. S-a păstrat un
jurnal al învăţăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menţionează pe un instructor de
origine albaneză, Caludi. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menţionat
ca învăţat din Louvain de către scriitorul Antonio Lupis. Ulterior el a fost consultat cu privire la
istoria Ţării Româneşti de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din
Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică şi istorică a ţinuturilor
cursului mijlociu şi inferior al Dunării.

Pe lângă corespondenţa cu renumite personalităţi politice, diplomaţi şi cărturari ca

Gherasim Cretanul, Antonio dall’Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul
Cantacuzino a lăsat posterităţii caiete de note istorice şi o operă istorică fundamentală, Istoria
Ţării Rumâneşti dintru început (1716), care analizează critic un material extrem de bogat,
cuprinzând autori antici, bizantini şi occidentali. Lucrarea este redactată la iniţiativa lui
Ferdinand Marsigli şi susţine cu multă fervenţă, combătând opiniile contrare, originea romană a
poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul şi
locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane şi romanizarea Daciei. Cantacuzino
subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista
vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menţinerea structurilor politice proprii. Implicaţiile
politice nu i-au lăsat răgaz să-şi definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare
caracteristice istoriografiei moderne şi conţine prime elemente de critică a istoriei.

19
 CONCL CONCL
UZII UZII
Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin
conştiinţa cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care s-
au pus bazele istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele noastre.
Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece,
provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De aceea,
prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: ,,cât să nu să uite lucrurile şi
cursul ţării”. Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei,
idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie
de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi
să să înveţe şi să să îndirepteze”.

20