UNIVERSITATEA “AL. I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE

Aspecte ale relaţiei dintre coloniştii greci de pe ţărmul Mării Negre şi

autohtoni în perioada sec. VI – III î.e.n.

Studentă:
Bondor Adriana
Patrimoniu şi turism cultural

1
Cadru general

Pentru a înţelege aspecte ce ţin de relaţia dintre colonii şi autohtoni, trebuie mai întâi
explicate noţuni generale privind fenomenul colonizării greceşti, sau marea colonizare
greacă, după cum o identifică Zoe Petre.1 Autoarea identifică în marea colonizare greacă
un proces de “expresie a cetăţii la începuturile ei”2, iar acest proces trebuie înţeles într-un
mod specific prin care are loc practic o multiplicare de state – poleis in bazinul
mediteranean, şi nu un fenomen de anexare sau de lărgire a ariei controlate de o
metropolă sau de un grup de metropole.
Ca periodizare a fenomenului, se disting două faze: (1) cca 770 până spre 670 şi are
drept direcţie generală Italia de Sud şi Sicillia, cu metropole precum cetăţile din Eubeia,
din zona istmului din Corint şi alte câteva puncte ale Peloponesului; (2) cu metropole
precum Megara, Miletul, cu zone de colonizare pe coasta tracică, în zona strâmtorilor,
Pontul Euxin, nordul Africii, şi după 600 şi coasta de sud a Galliei şi cea occidentală a
Hispaniei.3
Ca tipologie, aşezările pe care le întemeiau grecii se pot clasifica sub următoarele
categorii: (1) coloniile, care aveau statut de poleis, (2) emporia / emporium sau factoriile
cu scop principal comercial, care erau întemeiate sub protecţia unei cetăţi, pentru a
facilita transportul şi desfacerea mărfurilor; (3) aşezări cu caracter militar în hinterland,
amplasate la frontiera teritoriilor cetăţilor; (4) sanctuare frecventate de greci din întreaga
regiune, aici având în vedere ca exemplu sanctuarul consacrat lui Ahile, din insula Leuke,
actuala Insula Şerpilor.4
Procesul propriu – zis presupune mai multe etape: apoikia – denumire sub care este
cunoscut grupul de persoane care întemeiază noua aşezare, se instalează într-un spaţiu
nou, departe de aria de origine, la iniţiativa organizată de autoritatea unui poleis mamă, şi
duce practic la întemeierea unui alt poleis independent, cu un teritoriu urban şi agrar

1
Zoe Petre, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei. Premise istorice (I), Editura Erasmus, Bucureşti,
1993, 265 pagini.
2
Zoe Petre, p.102.
3
Zoe Petre, p.104.
4
***, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, vol. 1, p.535.

2
individual, cu un corp civic (populaţie) distinct de cel din metropolă, cu legile şi cultele
ei.
Între cetatea mamă şi noua formaţiune există un anumit tip de relaţie prin aceea că se
preluau în primul rând limba, apoi obiceiurile, tradiţiile, legile, credinţele şi cultele, dar
nu există nici o obligaţie formală în acest sens. Ca şi cauze ale acestui fenomen, autoarea
identifică unele aspecte generale care ar trebui luate în considerare când analizăm acest
fenomen: (1) marea colonizare greacă răspunde mai întâi unei nevoi de pământ arabil,
apoi nevoia de a găsi metale, dar şi sclavi.(2) despre cetăţile de pe malurile Mării Negre
este deja cunoscut faptul că asigurau circulaţia navelor aducând grâu din ţinuturile
pontice.
Zoe Petre identifică drept cauză principală a întemeierii acestor aşezări nevoia de
pământ arabil şi nu în mod neapărat a înfiinţării de emporia, sau factorii comerciale.
Justifică opţiunea pentru această idee prin faptul că la majoritatea noilor aşezări nu există
atestate faze incipiente ale unor centre temporare de schimb, iar primele dovezi
arheologice ale prezenţei coloniştilor greci se constituie în probe evidente ale unei aşezări
de durată în respectivele zone, pentru că acele poleis delimitau în primul rând un teritoriu
urban, dovezi ale încercării de a controla câmpiile apropiate de coaste şi nu urme ale unui
trafic comercial intens; cu toate acestea este evidentă componenta traficului de bunuri
specifice dintre metropolă şi colonii, şi anume grâu, metal şi sclavi.5
Amintită şi dimensiunea politică a procesului de colonizare, care se manifestă prin
două coordonate: cea a începutului, când trimiterea de expediţii coloniale este un act
politic “asumat şi realizat în cadrul instituţional al cetăţii şi ca o parte integrantă a
procesului de constituire a acestora” şi al rezultatelor, pentru că instalarea unui grup de
populaţie – apoiki reprezentau de cele mai multe ori chiar formarea unui nou poleis, cu
toate însuşirile specifice acestuia. (p.107).
Pentru a înţelege procesul de colonizare în ansamblu, elocventă cred că este
următoarea idee “dominate de o aristocraţie funciară, cetăţile nu se confundă cu aceasta şi
sunt tocmai de aceea, împinse către căutarea unor soluţii care multiplică comunităţile de
proprietari – cetăţeni, evitând disoluţia acestora [...] Pe plan politic, aceasta se traduce

5
Zoe Petre, p. 104 - 107

3
prin faptul că statul îşi asumă transferarea unei părţi a corpului civic în alte teritorii
pentru a evita orice tentativă de redistribuire a privilegiiilor în metropolă. (p.108 - 109)
Marea colonizare greacă mai are însă şi meritul de a fi facilitat contactul lumii
greceşti cu populaţiile autohtone. Aceste relaţii se putea manifesta fie conflictual, dar şi
prin alianţe cu populaţia autohtonă. Aceste relaţii sunt susţinute şi de către lumea
autohtonă sau băştinaşă, poate dintr-o dorinţă a aristocraţiei militare în primul rând, de a
deţine bunuri de prestigiu – în acest caz rezultate ale civilizaţiei şi culturii greceşti, sau de
a crea raporturi de autoritate durabile cu locuitorii noilor cetăţi întemeiate. Cu alte cuvinte
“prezenţa obiectelor greceşti este însă tot mai frecventă în mediul autohton, unde aceste
obiecte ilustrează şi întăresc prestigiul căpeteniilor locale.” 6(p.111.)
Dar „în raporturile grecilor cu geţii [populaţia autohtonă asupra căreia va cădea
accentul acestei prezentări] nu trebuie să vedem contactul sporadic al unor civilizaţii cu
un grup de barbari, ci un proces istoric complex, îndelungat, în desfăşurarea căruia cele
două elemente etnice venite în atingere s-au influenţat reciproc şi durabil”.7

Autohtoni şi colonişti

Deci accentul va cădea în această prezentare pe diversitatea relaţiilor dintre colonişti

şi autohotnui, fie economice, agrare, sociale, culturale sau politice.
În ceea ce priveşte întemeierea coloniilor, cercetările arheologice au arătat că acest
proces nu a avut legătură cu vreo aşezare autohtonă preesixtentă, iar dovezile arheologice
privitoare la prezenţa getică în oraşe sunt neuniforme ca răspândire, în special datorită
condiţiilor de locuire modernă de la Tomis şi Callatis şi a straturilor de cultură ulterioară
la Histria. Cu toate acestea se pot urmări o serie de concluziii, detaliate de către Ligia
Ruscu 8 şi pe care le amintim în acest context:
- se întâmplă relativ rar ca locuitorii autohtoni ai oraşelor să îşi manifeste prezenţa
în context funerar;

6
Zoe Petre, p.107 – 111.
7
D. M. Pippidi, Despre legăturile Histriei cu geţii în secolul al III lea, în „Contribuţii la Istoria Veche a
României”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.167 – 168.
8
Ligia Ruscu, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, p.254 -257.

4
 - deşi nu pot fi atestate prin niciun izvor istoric, nici prin descoperiri funerare, sunt
de asemenea presupuse căsătorii mixte între greci şi autohotni, în oraşe; acestea
sunt foarte probabile, din moment ce în perioada iniţială a colonizării numărul
femeilor elene care au venit în această arie probabil era destul de scăzut;
- privitor la relaţiile ce ţin de civilizaţie, în ceea ce priveşe cercetarea ceramicii, la
Histria în mod special, se arată prin dovezi arheologice că din punct de vedere
numeric, aceasta rămâne în urmă celei greceşti; în timp, se poate constata o
evoluţie, astfel, dacă în secolele V –IV, autohtonii menţin principiile şi tipurile
ceramice hallstattiene, în secolelel IV – III se înregistrează o ruptură cu formele
tradiţionale şi sunt adoptate şi adaptate tipurile de vase greceşti, iar în secolelel II
–I, pe lângă creşterea numărului de fragmente ceramice autohtone descoperite la
Histria (ceea ce poate atesta un aflux de populaţie getică spre oraş), se constată că
această ceramică aproape nu mai are nimic în comun cu ceramica getică
contemporană; aceasta ajunge să reproducă vasele greceşti de bucătărie.

„Aşadar, pentru epoca autonomiei, prezenţa autohtonilor în oraşe este documentată

exclusiv arheologic şi nu permite urmărirea procesului de elenizare al acestora ”. Cel mai
probabil autohtonii au fost atraşi în oraşe încă de la început fie din motive demografice,
sau pentru a îndeplini anumite tipuri de activităţi, în care dispuneau de o oarecare
pricepere (mărfuri perisabile, cum ar fi ţesăturile sau tăbăcăria). Apoi, apariţia
autohotnilor în oraşe fiind ulterioară sosirii grecilor, se manifestau în contextul
comunităţii ca elemente izolate, ceea ce îi făcea cu atât mai mult expuşi elinizării şi
implicit asimilării. Mai este de presupus şi o altă ipoteză confomr căreia, o dată ce
porneau pe o anumită ascensiune socială, se deziceau de originea etnică şi socială şi
abandonau însemnele specifice, adoptând chiar elemente ale civilizaţiei coloniştilor,
precum nume greceşti, limba, etc.
Relaţia dintre autohtoni şi colonişti este foarte probabilă, dar se mai poate pune o
întrebare: dacă nu există elemente arheologice care să indice prezenţa efectivă a geţilor în
interiorul oraşelor, unde ar fi putut aceştia totuşi locui, pentru a facilita contactul cu noii –
veniţi?

5
 Teritoriile sunt astfel împărţite în două părţi: prima dintre acestea se afla în imediata
vecinătate a oraşului, în sens restrâns, care cuprindea loturile individuale ale cetăţenilor
(aceeaşi idee a colonizării pentru pământ arabil apare şi mai sus, la Zoe Petre, după cum
am făcut trimitere deja), şi o zonă mai largă, ce se afla sub controlul oraşului, dar care cel
mai probabil era locuită şi de greci şi de barbari. 9 Teritoriul rural reprezintă de fapt un
element fundamental al oricărui poleis grecesc, iar din punct de vedere teoretic se admite
că amenajarea teritoriului agrar în jurul oraşului / coloniei era probabil una dintre
primele măsuri pe care le lua grupul de colonişti.
Aşadar exemplificarea procesului de apropiere şi influnţă reciprocă dintre autohtoni,
în speţă geţi şi colonişti are în vederea cetatea Histria, care este şi cea mai bine cercetată.
Pentru a susţine cu argumente ipoteza unor legături economice, agricole şi chiar sociale
dintre autohtoni şi greci, vom sublinia unele aspecte privind existenţa acestei colonii.
Privitor la zonele de exploatare agricolă, descoperiri arheologice conduc la unele
concluzii: aşezările care apar în interiorul teritoriului, pănă chiar la 18 km de ţărm, şi care
nu prezintă nivele anterioare de locuire, dar nici fortificaţii, au cel mai probabil un
caracter agricol şi au fost întemeiate pe măsură ce populaţia nou – venită a intensificat
exploatarea pământului din raţiuni agricole. Iar în acest context, şi prezenţa getică este
atestată suficient pentru a-i acorda calitatea de certitudine. Pe de altă parte, faptul că
anterior colonizării greceşti nu sunt atestate urme ale locuirii acestui teritoriu de către
autohotni, dar ulterior acestea apar alături de cele ale grecilor, demonstrează o colaborare
între cele două părţi, care era probabil specifică societăţilor arhaice: schimburi de daruri
cu valoare deosebită, înţelegeri diverse şi, după cum am notat şi mai sus, probabil şi
căsătorii mixte.10
Pentru a putea să protejeze aceste posesiuni, este lesne de înţeles că cetatea va fi fost
nevoită să găsească o soluţie de a se apăra sau de a proteja aceste posesiuni: fie creându-
şi o armată pe măsură, fie apelând la cei care aveau resursele necesare pentru a le asigura
liniştea în acea zonă. Prin urmare, cel mai probabil au încheiat acorduri cu cei mai
11
puternici ai locului. D. M Pippidi susţine că resursele omeneşti proprii pe care le-ar fi
putut folosi coloniştii pentru a se apăra erau probabil minime sau prea puţin numeroare
9
Detalii cu privire la izvoarele istoric ce susţin aceste informaţii ls Ligia Ruscu, p. 258 – 259.
10
***, Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, vol.I, p. 546.
11
D.M. Pippidi, Ştiri noi despre legăturile Histriei cu geţii în secolul al III lea., în „Contribuţii la Istoria
Veche a României”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.174 – 176.

6
pentru a fi sufciente, „alcătuită esenţialmente dintr-o miliţie cetăţenească strânsă şi
înarmată în caz de primejdie.[...]. La dispoziţia cetăţii rămânea deci cealaltă posibilitate, a
unor acorduri permanente cu cel mai puternic sau cei mai puternici din capii geţilor
vecini, în scopul de a cumpăra din partea acestora nu numai liniştea indispensabilă unei
exploatări normale a loturilor cetăţeneşti, dar şi dreptul de liberă circulaţie” în acele zone
unde mărfurile ce veneau de pe ţărmurile egeene se putea vinde mai uşor şi de unde grecii
înşişi îşi putea procura cantităţi suplimentare de grâu, sau sclavi sau alte materii prime.
Dar această relaţie nu rămânea fără benefici nici pentru autohtoni. Aristocraţia locală
în principal a profitat de aceste legături, tocmai pentru că aveau posibilitatea de a-şi
valorifica surplusul de produse, având astfel ocazia de a a acumula tezaure monetare şi
chiar de a înnăspri condiţiile “exploatare” ale propriilor supuşi şi chiar accentuând
procesul de stratificare şi diferenţire socială.
Dintre acestea probabil cel mai puţin cunoscut, dar de o importanţ majoră pentru a
înţelege raporturile dintre colonişi şi autohtoni este aspectul pescuitului, de care aminteşte
acelaşi autor. Încă de la constituirea coloniei, această activitate a deţinut un rol esenţial în
viaţa cotidiană a histrienilor. Prin urmare, este de înţeles nevoia de protecţie pe care
probabil au resimţit-o locuitorii acestei cetăţi în permanenţă, dar şi posibilele pagube
cauzte de o populaţie ostilă la gurile Dunări ar fi fost pe măsură, de unde reiese şi
consecvenţa cu care au căutat să-şi asigure, în măsura în care ar fi fost posibil, garanţiile
necesare.

Concluzii:
Fără îndoială că între autohtoni şi colonişi s-au dezvoltat relaţii de colaborare sau
conflictuale. Dar această scurtă prezentare nu a accentuat detaliile, ci a încercat să ofere o
imagine de ansamblu. Aşadar este evident elementul civilizaotr superior al grecilor, dar
şi disponibilitatea autohtonilor de a se adapta unor noi condiţii - preiau elemente greceşti
fără a opune rezistenţă. Deşi nu toate afirmaţiile de mai sus au în mod obligatoriu o bază
materială şi sunt argumentate istoric, cu toate acestea nu pot fi negate unele chestiuni care
la urma urmei se bazează şi pe logica bunului simţ, valabilă indiferent de perioada
istorică în care ne aflăm

7
 Bibliografie

1. *** Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, vol. I, 865 p.

2. Petre, Zoe, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei. Premise istorice (I), Editura
Erasmus, Bucureşti, 1993, 265 pagini.
3. Pippidi, Dionisie M. Despre legăturile Histriei cu geţii în secolul al III lea, în
„Contribuţii la Istoria Veche a României”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, 597 p.
4. Ruscu, Ligia, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării
Negre, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, 398 p.