Criza bosniacă

Criza bosniacă din 1908-1909, cunoscută de asemenea cu numele de Criza

anexării a izbucnit în opinia publicului când Austro-Ungaria a declarat pe 6
octombrie 1908 anexarea Bosniei și Herțegovinei. Rusia, Imperiul Otoman,
Britania, Italia, Serbia, Muntenegru, Germania și Franța au avut un interes în
aceste evenimente. În aprilie 1909, Tratatul de la Berlin fost modificat
pentru a accepta noul status quo-ul punând capăt crizei. Criza a deteriorat
permanent relațiile dintre Austro-Ungaria, pe de-o parte și Rusia și Serbia de
cealaltă parte. Anexarea și reacțiile anexării au fost cauze care au contribuit
la izbucnirea Primului Război Mondial.
Conform articolului 25 din Tratatul de la Berlin Austro-Ungaria a primit drepturi speciale
asupra provinciilor otomane Bosnia și Herțegovina și Sangeacul Novibazar. Articolul 25
stipula:„Provinciile Bosniei și Herțegovinei vor fi ocupate și administrate de Austro-Ungaria.”
„(...) Austro-Ungaria își păstrează dreptul de a menține garnizoanele și să aibă drumuri
militare și comerciale pe întreaga zonă din acea parte [Sangeacul de la Novibazar] a
vechiului Vilaiet al Bosniei.”[1] Austro-Ungaria își exercita drepturile, preluând control
hotărâtor asupra Bosniei și Herțegovinei ocupând Sangeacul de la Novibazar împreună cu
Imperiul Otoman. Această stare de luptă a persista din 1878 până la izbucnirea crizei în
1908. De asemenea, Tratatul de la Berlin stipula că Strâmtorile Constantinopolului vor fi
închise pentru navele de război pe timp de război. Acest lucru a avut ca efect menținerea
flotei ruse pe Marea Neagră.
Sangeacul de la Novibazar separa Muntenegru de Serbia și prevenea o unire politică și
geografică a celor două state, având relații foarte apropiate. Ocupația austriacă a
Sangeacului a fost de asemenea importantă deoarece i se conferea Austro-Ungariei o zonă
de așteptare pentru o viitoare expansiune posibilă către portul Mării Egee de la Salonic în
Macedonia stăpânită de Imperiul Otoman. Bosnia și Herțegovina era un stat cu o populație
majoritară sârbă. În urma unei lovituri de stat în 1903 în Serbia, a adus la putere o nouă
familie regală și a schimbat puterea politică în interesul de a elibera Bosnia. Acești patrioți
doreau eliberarea Sangeacului de la Novibazar și a Bosniei și Herțegovinei de subjugatul
otoman. Relațiile dintre Serbia și Austro-Ungaria s-au deteriorat treptat. Prin 1907, ministrul
de externe austro-ungar Alois Aehrenthal a început conceperea unui plan pentru a consolida
poziția Austro-Ungariei în Bosnia-Herțegovina, prin anexare. Oportunitatea sa a venit sub
forma unei scrisori de la ministrul de externe rus Alexander Izvolsky și bine cunoscuta lor
întâlnirea la Castelul Buchlov în Moravia, Austria-Ungaria.
Pe 2 iulie 1908, Alexandru Izvolsky, ministrul de externe al Rusiei, i-a scris lui Alois
Aehrenthal, ministrului de externe al Austro-Ungariei, și i-a propus o discuție despre
schimbări mutuale în Tratatului de la Berlin din 1878 în favoarea interesului Rusiei
asupra Strâmtorile Constantinopolului și a intereselor Austro-Ungariei asupra anexării
Bosniei și Herțegovinei și Sangeacului de la Novibazar. Pe 14 iulie, Aehrenthal i-a răspuns
cu respectarea și acceptarea deciziei propuse.[2] Pe 10 septembrie, după discuții lungi și
complexe în Austro-Ungaria, Aehrenthal a abordat o înțelegere cu totul alta cu Izvolsky. În
schimbul unei atitudini prietenoase în evenimentul în care Austro-Ungaria a anexat Bosnia și
Herțegovina, Austro-Ungaria își va retrage trupele din Sangeac. Scrisoarea a fost trimisă
pentru a se discuta, ca o chestiune separată, problema Strâmtorilor pe un fundament
prietenos.[3]Întâlnirea de la Buchlov[modificare | modificare sursă]
La 16 septembrie, Izvolsky și Aehrenthal s-au întâlnit la castelul Buchlov. Conversația dintre
cei doi a durat șase ore. Izvolsky a acceptat responsabilitatea de a scrie concluziile întâlnirii
și să i le înmâneze lui Aehrenthal. Pe 21 septembrie, Aehrenthal i-a scris lui Izvolsky să-i
trimită documentul, la care Izvolsky i-a răspuns după două zile că documentul a fost trimis
țarului pentru a fi aprobat. Acest document, dacă într-adevăr a existat, nu a fost niciodată
prezentat.

Varianta lui Aehrenthal a acordului[modificare | modificare sursă]

Conform variantei lui Aehrenthal scrisă de Albertini, Izvolsky a acceptat ca Rusia să mențină
o „atitudine prietenoasă și binevoitoare” dacă Austro-Ungaria va anexa Bosnia și
Herțegovina. În schimb, Austro-Ungaria va permite Rusiei să deschidă „strâmtorile pentru
navele de război” păstrând o atitudine binevoitoare. Cele două părți au căzut de acord că o
altă consecință ar putea fi declarația de independență a Bulgariei față de Imperiul Otoman.
Austro-Ungaria nu ar fi oferit nicio concesie teritorială teritorială Serbiei și Muntenegrului,
însă dacă ar fi sprijinit anexarea, atunci Austro-Ungaria nu ar fi împiedicat expansiunea
Serbiei în Balcani și ar fi susținut cererea Rusiei de revizuire a articolului 29 al Tratatului de
la Berlin care limita suveranitatea Muntenegrului. Părțile au căzut de acord că „aceste
schimbări pot fi sancționate după negocierile cu Poarta și Puterile” dar „problema Bosnia și
Herțegovina nu ar mai fi intrat discuție”. Anexarea urma să aibă loc la începutul lunii
octombrie.
[4]
Relatarea originală a lui Aehrenthal nu a fost descoperită prin urmare istoricii s-au folosit
de o copie a documentului care nu era datată.[5]
Varianta lui Izvolsky[modificare | modificare sursă]
Pe 30 septembrie, Austro-Ungaria l-a informat pe Izvolsky, care la acea vreme era în Paris,
că anexarea urma să aibă loc pe 7 octombrie. La data de pe 4 octombrie, Izvolsky pregătise
un raport cerut de ambasadorul britanic al Franței, Francis Bertie. Izvolsky susținea că
anexarea era o problemă care trebuie rezolvată de semnatarii Tratatului de la Berlin. Odată
oferită compensație Austro-Ungariei pentru retragerea din Sangeacul Novibazar, Rusia nu
considera anexarea un motiv de izbucnire a războiului, însă Rusia și celelalte guverne vor
insista să fie aduse modificări ale Tratatului în favoarea lor, inclusiv deschiderea strâmtorilor,
independența Bulgariei, concesii teritoriale Serbiei, abolirea limitării suveranității
Muntenegrului din articolul 29.[6] Bertie l-a informat pe Ministrul de Externe Britanic că nu-l
considera pe Izvolsky complet cinstit.

Anexarea[modificare | modificare sursă]

Pe 5 octombrie, Bulgaria și-a declarat independența față de Imperiul Otoman. Pe 6
octombrie, împăratul Franz Josep anunțase populația Bosniei și Herțegovinei că intenționa
să le ofere un regim autonom iar provinciile au fost anexate.[7] În ziua următoare, Austro-
Ungaria anunțase că se retrage din Sangeacul Novibazar. Independența Bulgariei și
anexarea Bosniei nu erau prevăzute în Tratatul de la Berlin izbucnind o agitație de proteste
și discuții diplomatice.

Proteste și compensații[modificare | modificare sursă]

Serbia și-a mobilizat armata și pe 7 octombrie Consiliul de Coroană a Serbiei cerea să fie
anulată anexarea sau dacă nu, Serbia să primească compensații, care consta într-o fâșie de
pământ din partea nordică a Sangeacului Novibazar. [8] În cele din urmă aceste cereri au fost
respinse, deși Serbia a preluat controlul Sangeacului ulterior.
Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia[modificare | modificare sursă]
Anexarea și declarația de independență era văzute ca fiind încălcări ale Tratatului de la
Berlin. Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia au fost prin urmare în favoarea unei conferințe
pentru rezolvarea problemei. Opoziția germană și manevrele diplomatice complexe în cea ce
privește locația, tipul și precondițiile conferinței au întârziat iar în cele din urmă a fost
abandonată. În schimb, Puterile au ajuns la un acord al Tratatului prin consultare între
capitale.
Italia aștepta compensații în schimbul recunoașterii anexării Bosniei și Herțegovinei, așa
cum era prevăzut în tratatele Austro-Ungariei cu Tripla Alianță. Cu toate acestea, acest lucru
nu s-a mai întâmplat și a fost unul din motivele pentru care Italia a rupt alianța cu Austro-
Ungaria în 1915.[10][11][12] Clauza compensației reciproce a fost inclusă în articolul 1 a variantei
din 1887 al tratatului Triplei Alianței din acordul italiano-austriac, apoi reprodus în articolul 7 a
variantei din 1891 al tratatului Triplei Alianțe[10][11][13] iar în cele din urmă în articolul 7 a
variantelor din 1909 și 1912 al aceluiași tratat.[14]