Valorile identității naționale românești.

Limba națională

În procesul de reconstituire a etapelor formării limbii naționale s-au angajat

personalități de seamă precum Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Philippide, Ovidiu
Densușianu, Sixtil Pușcariu, neputând fi omise nici eforturile depuse de reprezentanții Școlii
Ardelene în cel de-al XVIII-lea veac pentru demonstrarea caracterului latin al limbii române,
putând aminti lucrarea ”Elementa linguae daco-romane sive valachice” (1780), o gramatică
întocmită de Samuil Micu, Gheorghe Șincai. Pentru realizarea genezei nu poate fi omis
elementul dacic, autohton, asupra căruia s-a suprapus contribuția elementului roman, latin,
dominant după cucerirea Daciei de către Traian în urma războaielor din 101-102, 105-106 d.
Hr. Cu toate acestea, cucerirea unor teritorii de la sud de Dunăre, anterioare momentului
definitor pentru daci, i-a pus pe aceștia în contact cu cultura și civilizația romană, urmând ca
după cucerire aceasta să fie asumată din ce în ce mai profund, având în vedere necesitatea
cunoașterii limbii cuceritorilor pentru soluționarea diferitelor chestiuni administrative și
juridice1. Procesul de romanizare nu a încetat odată cu părăsirea Daciei de către romani în
anul 271, ci are loc o intensificare a acestuia în condițiile în care limba și obiceiurile latine
pătrund intens în cadrul maselor rurale. Pentru demonstrarea acestor procese un rol important
l-au avut descoperirile arheologice ce au adus dovezi de necombătut pentru acele teorii
referitoarea la exterminarea totală a populației dacice prin cucerirea romană, precum și
retragerea tuturor locuitorilor în 271, argumente ce au fost utilizate îndeosebi de maghiari
pentru a demonstra că la venirea lor în Europa Transilvania era o ”terra deserta”. Sinteza
daco-romană reprezintă fondul de bază al formării limbii și poporului român, următoarea
etapă fiind dată de asimilarea migratorilor.

Acest interes de a demonstra continuitatea daco-romană apare pentru prima dată la

cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin, adăugându-se stolnicul Constantin
Cantacuzino în Țara Românească și corifeii Școlii Ardelene la sfârșitul secolului XVIII și
începutul celui următor. Argumente au fost aduse și de către istorici străini precum Theodor
Mommsen, J. Jung, K. Patsch. În susținerea criteriului arheologic, Constantin Daicoviciu,
istoric clujean, aduce merite deosebite. În privința formării limbii și a poporului român, pot fi
desprinse două teorii: formarea acestora la nord de Dunăre, promovată de D. Cantemir, Petru
Maior, Bogdan Petriceicu Hașdeu, și teoria formării lor la sud de Dunăre (Franz Sulzer,
Robert Roesler), argumente fiind aduse și de unii lingviști români. Ovidiu Densușianu, atrage

1
Florica Dimitrescu et al, Istoria limbii române. Fonetică, morfosintaxă, lexic, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1978, p. 28
atenția asupra unor trăsături comune între limba română și dalmata, albaneza, centrul de
formare fiind deplasat spre Marea Adriatică. Alexandru Philippidde consideră că din sudul
Dunării, românii ar fi pătruns în valuri succesive în nord odată cu secolul VI, corespunzând cu
deplasarea slavilor în sudul Dunării. Pentru a demonstra aduce în discuție particularitățile
fonetice, însă argumentarea sa nu a câștigat suficienți adepți.

La venirea slavilor procesul de formare al poporului și implicit al limbii era deja

finalizat, dovadă fiind numele de ”vlah”, însemnând un străin, un neslav de limbă romanică,
exprimând clar caracterul romanic. Limba română are o structură latină ce a fost pusă în
evidență de vocabularul limbii române, sistemul fonetic și structura sa gramaticală. Caracterul
particular al limbii, în comparație cu celelalte limbi romanice, se datorează în bună măsură
elementului slav. Alexandru Cihac, filolog român de excepție, demonstra în prefața
dicționarului său etimolog pentru limba română (1879) că din 5765 de cuvinte adunate, 2/5 ar
fi slave, adică 2361, în timp ce cuvintele ce au origini latine ar fi în număr de 1165. Bogdan
Petriceicu Hașdeu combate aceste concluzii enunțate de Cihac formulând teoria circulației
cuvintelor, demonstrând că pot fi formulate fraze românești doar cu cuvinte de origine latină,
dar nu se pot întocmi propoziții care să conțină doar cuvinte de origine slavă2.

În cadrul limbii române pot fi diferențiate patru dialecte principale: daco-româna,

vorbită pe întregul teritoriu al României de azi, în Republica Moldova, fiind prezente anumite
particularități date de specificitatea dialectelor din regiunile cuprinse, macedo-româna, vorbită
de aromâni, megleno-româna, vorbită de câteva mii de persoane în zona de la est de Salonic,
istro-româna3. Luând în considerare poziționarea ei față de restul blocului neolatin, limba
română a cunoscut o evoluție diferită în comparație cu limbile romanice occidentale, fiind
stabilite ca repere adstratul și superstratul. În teritoriile românești, cu excepția Transilvaniei,
limba folosită în cancelarii, precum și în mediul ecleziastic era slavona, fapt ce a împiedicat
utilizarea românei în scris. Însă în documentele întocmite pot fi identificate nume proprii de
persoană, de locuri, chiar și apelative românești. Spre exemplu într-un act din 1469 apare
numele unei localități ”Albeștii”, scrisă în formă românească, ce permit unor istorici să
reconstruiască o fază anterioară a românei4. Un prim document scris în întregime în română
este scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung din 1521 trimisă judelui Hans Benkner din Brașov
pentru a-l informa despre o campanie a otomanilor. Începând cu secolul XVI se manifestă o
2
Alexandru Rosetti, Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române. Sec VI-XII, Editura Academii
Republicii Populare Române, Iași, 1954, p. 12
3
Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, Traducere de Anca Giurescu,
Mihaela Cârstea-Romașcanu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1997, p. 290
4
Ibidem, p. 445
intensificare a activităților de traducere și tipărire în limba română a cărților de cult,
conștientizându-se necesitatea redactării în limba poporului, o modalitate de răspândire a
culturii promovată îndeosebi de mediul bisericesc. Cărturarii redescoperindu-și originile
romane, acționează începând cu acest veac pentru înlocuirea slavonei, arătând caracterul latin
al limbii române și necesitatea transformării acesteia în limbă de cultură 5. Coresi este
considerat ca fiind primul care face apropierea dintre români și romani. În această încercare
de unificare a limbii literare au contribuit și domnii români ce înființează primele tipografii în
Țările Române: Matei Basarab în Țara Românească (1635), Vasile Lupu în Moldova (1641) 6.
Sunt înființate primele școli ce au ca limbă de predare latina (Iași, Cotnari, Galați). În 1679,
din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, în Țara Românească este deschisă Academia
Domnească.

Prin tipărirea cărților românești, cărturarii identifică un proces de renaștere, afirmație

susținută îndeosebi de Cantemir, cel ce consideră că folosirea slavonei poate fi interpretată ca
un fenomen negativ ce a provocat o stagnare a culturii românești. Secolul XVII este unul
prosper sub aspect istoriografic, opere solid documentate precum cele ale cronicarilor
Moldovei, contribuind la apariția conștiinței etnice, fapt ce implică descoperirea originilor, a
unității de limbă și cultură. Această conștiință etnică este puternic afirmată de Grigore Ureche
atunci când el afirmă că muntenii, moldovenii, ardelenii, ”toți de la Râm se trag”. În secolul
XVIII, Dimitrie Cantemir reușește să generalizeze această conștiință etnică în rândurile
claselor politice și a cărturarilor.

Veacul al XVIII-lea aduce o reînviere a sentimentului dacic, ce poate fi surprinsă

îndeosebi la autorii din Moldova și Țara Românească: ”Istoria Țării Românești” a lui Mihai
Cantacuzino, ”Gramatica Rumânească” a lui Enăchiță Văcărescu, sinteza daco-romană fiind
atent analizată și în perioada următoare. În Transilvania, cu excepția lui Ion Budai Deleanu,
ceilalți cărturari susțin îndeosebi originea pur latină. Acest început al mișcării naționale
românești include și problema limbii. Astfel limba națională a fost considerată instrument al
renașterii culturale, un simbol al națiunii în formare 7. Se insistă asupra caracterului latin,
asemănărilor identificate în toate țările locuite de români și nevoii de glorificare. În
Transilvania, mulți oameni luminați au fost angajați în procesul de purificare al limbii,
excluzând termenii străini în dorința de a o apropia de modelul originar (Ion Budai-Deleanu,
5
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p.
77
6
Alexandru Rosetti, Bogdan Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare. Vol I. De la origini până la
începutul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, București, 1971, p. 86
7
Vlad Georgescu, op. cit, p. 131
Petru Maior au fost adepți înflăcărați ai scoaterii cuvintelor străine din uzul limbii). Spre
deosebire de cărturarii anteriori, reprezentanții Școlii Ardelene reușesc să alcătuiască teze,
observații cu un pronunțat caracter științific având la bază izvoare sigure, excluzând
supozițiile. Se pare că Petru Maior a fost printre primii care a enunțat că există o latină a
învățaților și una a poporului, cea din urmă fiind suportul pe care s-au dezvoltat limbile
romanice. Cert este faptul că Școala Ardeleană a generat un puternic curent latinist ce va
produce ecou în a doua jumătate a secolului XIX, avându-i ca reprezentanți marcanți pe
August Treboniu Laurian și Ion C. Massim8.

8
Alexandru Rosetti et al, op. cit., p. 469