Republica iacobină (1792-1794)

Fronea Anamaria Elena Florina

Facultatea de istorie, anul II
Grupa H212

1
 Aici începe țara libertății’’. Această frază celebră, pe care patrioții o înscriu în 1790 pe
steagul pus pe podul din Kehl, poate fi înscrisă în de istorie pe pragul epocii revoluționare.
Luarea Bastiliei înseamnă gestul unui popor liber: Renașterea a liberat spiritul, revoluția
liberează Franța. Umanismul se transformă intr-o națiune, proclamă drepturile suverane ale
persoanei și popoarelor, strigă bucuros în lume: libertate, egalitate, fraternitate!
Iată pentru ce Franța este înainte de toate, în ochii lumii ca și în ochii istoricului, Franța
Revoluției, Franța lui 89: o națiune, un ideal1.
Revoluția franceză înseamnă aici răzvrătirea pe față și violentă, victoria anarhiei
dezlănțuite împotriva autorității corupte și istovite2. Ca să salveze revoluția, iacobinii au fost
nevoiți să recurgă la măsuri excepționale. Au folosit dictatura puterii executive și teroarea
pentru combaterea contrarevoluționarilor. Robespierre, Marat, Danton, Saint-Just au reușit o
mobilizare totală a populației și a resurselor economice. Comitetul Salvării Publice, condus de
Robespierre, acționa ca putere executivă, iar Comitetul Sigurantei Generale alături de
Tribunalul Revoluționar îi urmareau pe dușmanii revoluției. Puterea legislativă și autoritatea
supremă aparținea Convenției Naționale dominată de iacobini.
Guvernul revoluționar și Teroarea
Simbolul Terorii este ghilotina și aceasta este imaginea pe care cei mai mulți
oameni o au în minte când se gândesc la Revoluția franceză. Epurări sângeroase, cetățeni
înspăimântați, dictatură și suprimare a libertăților atât de triumfător anunțate în ,,Declarația
drepturilor” din 1789: toate sunt asociate cu Teroarea. Cu toate acestea, Teroarea a influențat
mai puțin formarea Franței moderne decât marile reforme ale Adunării Constituante dintre
1789 și 1791.
Au existat două perioade de Teroare, ambele legate de războiul de dincolo de granițe.
Prima a început cu atacul de la Tuileries din 10 august 1792, a inclus masacrele din
septembrie și s-a încheiat cu bătălia de la Valmy, unde invazia aliaților a fost oprită și apoi
respinsă. A doua perioadă a început cu mișcările din 31 mai- 2 iunie 1793, când au fost
arestați o serie de deputați girondini, și s-a încheiat cu execuția lui Robespierre și a
susținătorilor lui, în iulie 1794. Această a doua Teroare a început când armatele franceze
sufereau înfrângeri și Franța era din nou amenințată cu invazia. Sfârșitul ei a intervenit puțin
după victoria de la Fleurus, din iunie 1794, care a asigurat frontierele Franței3.
Lupta pentru putere: girondinii și iacobinii
1
Albert Bayet, Istoria Franței, Editura Forum, 1934, p. 196.
2
Thomas Carlyle, Istoria Revoluției franceze, Vol. I , Editura Universul, 1946, p. 296.
3
Duncan Townson, Franța în Revoluție, Editura ALL EDUCATIONAL, 2000, București, p. 97.
2
 Convenția
Toți bărbații de peste 21 de ani au putut vota în alegerile pentru Convenție, ținute la
sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1792, dar rezultatul a fost denaturat de teamă și
intimidare. La Paris, a fost retras dreptul de vot tuturor celor care arătaseră simpatii regaliste.
Astfel, toți cei 24 de membri care reprezentau Parisul erau iacobini, republicani și susținători
ai Comunei. Până la 2 iunie 1793, istoria Convenției este cea a luptei dintre girondini și
iacobini.
Masacrele din septembrie
În august, situația armatelor franceze la frontiere era disperată. La Fayette a fugit la
austrieci la 17 august. În cine se mai putea avea încredere, când un general de frunte dezerta?
Panica și frica bântuiau țara. Situația s-a agravat când prusacii au trecut frontiera franceză și
au cucerit Longwy. La începutul lui septembrie, Verdun, ultima mare fortăreață pe drumul
spre Paris, era pe cale să se predea.
Masacrul a aruncat o umbră asupra primei întruniri a Convenției. Cei mai mulți
deputați din provincii au fost șocați de asasinate și s-au raliat girondinilor. Ura girondinilor
față de iacobini și față de susținătorii lor sanculoți a crescut. Din acel moment, moderații și
străinătatea i-au considerat pe montagnarzi și sanculoții sălbatici însetați de sânge- buveurs de
sange ( băutori de sânge)4.
Procesul lui Ludovic al XVI-lea
Iacobinii au insistat ca regele să fie judecat, pentru a consolida republica. Ei depindeau
tot mai mult de sanculoți, care voiau ca regele să fie judecat și executat, considerându-l
răspunzător pentru vărsarea de sânge de la Tuileries, din august 1792. Girondinii au încercat
să evite procesul și, nereușind, au făcut două tentative de a salva viața lui Ludovic. Ei au
propus organizarea unui referendum pentru a decide soarta regelui. Când regele a fost găsit
vinovat și condamnat la mmoarte, ei au propus amânarea execuției.
Regele a fost executat în 21 ianuarie 1793. Așa cum spunea Saint-Just, un fruntaș
iacobin, a fost executat nu pentru ceea ce fusese, ci pentru ceea ce reprezenta: o amenințare la
adresa republicii.

Teroarea politică

4
Ibidem, p. 100.
3
 Teroarea a îmbrăcat trei forme. Exista o Teroare oficială, exercitată de comitetele
salvării publice și ale siguranței generale, centrată în Paris și ale cărei victime erau aduse în
fața Tribunalului revoluționar. Mai exista o Teroare în regiunile revoltelor federale, unde au
avut loc cele mai mari atrocități. De asemenea, exista și Teroarea din celelalte zone ale
Franței, aflată în mâna comitetelor de supraveghere, a reprezentanților în misiune și a
armatelor revoluționare.
Teroarea a fost pusă în practică în alte părți ale Franței de reprezentanții în misiune și
de armatele revoluționare. Reprezentanții erau iacobini fanatici, care umpleau noile comitete
revoluționare cu suporterii lor.

Descreștinarea
Descreștinarea a fost un atac împotriva bisericii, care a luat diferite forme. Au fost
închise biserici, clopotele și argintăria au fost luate, au fost distruse cruci și troițe, iar preoții
au fost uneori forțați să se căsătorească. Spre sfârșitul lui 1793, mai rămăseseră în Franța
puțini preoți refractari, așa încât mișcarea de descreștinare a devenit un atac împotriva
bisericii constituționale, care nu reușea să-i convingă pe țărani să sprijine revoluția.
În octombrie, a fost introdus un nou calendar revoluționar, pentru a-l înlocui pe cel
creștin. Noul calendar începea cu 22 septembrie 1792, când fusese proclamată republica.
Astfel, perioada dintre 22 septembrie 1792 și 21 septembrie 1793 a devenit anul I.

Thermidor
În acest moment de mari dimensiuni, Robespierre a dispărut din viața publică pentru
mai bine de o lună. Nu a ținut nici un discurs în Convenție din 18 iunie până la 26 iulie și
numai două la Clubul iacobinilor, între 11 iunie și 9 iulie. S-a dus la Comitetul salvării
publice numai de doua-trei ori și a renunțat chiar și la activitatea sa în departamentul de
poliție. Se poate să fi fost epuizat, atât fizic, cât și emoțional, pentru că toți membrii
Comitetului munciseră multe ore, timp de luni întregi, fără repaus.

4
 Talentul politic al lui Robespierre consta, între altele, în remarcabila lui pricepere de a
mânui simultan cele două pârghii ale puterii de care dispunea datorită poziției-cheie în
Comitetul Salvării Publice și în grupul de conducere al iacobinilor. Robespierre asigura
subordonarea iacobinilor, a Societății-mame și a societăților afiliate față de hotărârile
Comitetului Salvării Publice, dar el supunea mai întâi iacobinilor, spre discutare și aprobare,
hotărârile și proiectele de lege pe care Convenția se mulțumea apoi să le confirme. Astfel,
reprezentanții pe care îi denunța în fața iacobinilor nu mai nu mai nutreau nici o speranță cu
privire la viitorul lor politic și chiar asupra viitorului lor pur și simplu5

5
Bronislaw Baczko, Crimele Revoluției Franceze, Editura Humanitas, București, 2007, p. 138.
5
 Constituția anului I (1793), elaborată de iacobini, stabilea că  „scopul societății este
fericirea generală”. Nu a fost aplicată datorită războiului. În plan economic, au fost desființate
toate obligațiile feudale, au fost împroprietăriți țăranii fără răscumpărare, s-au fixat prețuri
maximale la produsele de primă necesitate.
Organizatorul victoriei în plan militar a fost Lazare Carnot. În câteva luni teritoriul
Franței este eliberat și se trece la ofensiva în Belgia. Paradoxal, marile victorii vor dezbina
tabăra iacobinilor. Hebert, partizan al terorismului în guvernare, stăruia să se meargă  „cu
ghilotina în frunte”. Hebertiștii erau puternici în clubul cordelierilor și în foburgurile
Parisului, unde conduceau secțiile de sanchiloți (revoluționari proveniți din cartierele sărace
ale orașelor).
Iacobismul nu recunoștea decât o singură sursă de legitimitate: voința suverană și
nelimitată a poporului, suveranitatea care consta în reprezentarea națională. De aici derivă
legalismul iacobismului și respectul lui pentru sistemul reprezentativ asupra căruia
Robespierre insista în mod deosebit6.
Danton, Hebert și alți adversari ai lui Robespierre au fost ghilotinați. Marea Teroare
din ultimele saptămâni ale dictaturii iacobine a îngustat până la dispariție sprijinul popular
pentru Robespierre. Prin complotul din 9 thermidor (27 iulie 1794) acesta și susținătorii săi au
fost ghilotinați. Convenția Națională trece sub controlul elementelor moderate sau
thermidoriene. O dată cu execuția lui Robespierre, revoluția radicală a luat sfârșit.

6
Ibidem, p. 155.
6
Bibliografie:
 Albert Bayet, Istoria Franței, Editura Forum, 1934

 Thomas Carlyle, Istoria Revoluției franceze, Vol. I , Editura Universul,

1946.

 Duncan Townson, Franța în Revoluție, Editura ALL EDUCATIONAL,

2000, București.

 Bronislaw Baczko, Crimele Revoluției Franceze, Editura Humanitas,

București, 2007.