Francia Orientala Si Restauratia Ottonieilor

Acum voi vorbi despre Francia Orientala si Restauratia Ottoniana.
Carol cel Gros a

fost ales in 887 de catre un nepot, Arnulf din Carinthia, rege al Franciei Rasaritene, unde a
domnit pana in 889. Noul rege a exercitat, in buna o parte respectand traditia carolingiana, o
autoritate de tip imperial asupra celorlalti succesori ai familiei, inclusiv asupra regilor care se
instaurasera la sud de Alpi. Atunci cand Guj III de Spoleto i-a contestat suprematia si s-a
incoronat imparat, Arnulf nu a ezitat sa intervina de doua ori in Italia sis a preia coroana
imperiala in 896. Prin aceste actiuni, Arnulf se infatisa un demn continuator al politicii de
interventie in Italia initiata de Pepin cel Scund si continuata apoi de Carol cel Mare. Situatia
s-a schimbat insa la putin timp preluarea titlului imperial, cand Arnulf a cazut bolnav, fiind
practice incapabil sa mai guverneze in urmatorii anii. A murit in 899, si a fost urmat de fiul
sau, Ludovic IV, ultimul Carolingian de pe tronul Franciei Rasaritene, fiind proclamar rege si
confirmat in aceasta functie in februarie 900, la Farcheim. Faptul ca Ludovic IV, ultimul rege
Carolingian de pe tronul Franciei Rasaritene, era minor, a accentuat starea de nelisniste din
regat, care s-a manifestat tot mai mult dupa moartea lui Arnulf.
Lipsa unui rege puternic, capabil sa struneasca tendintele de autonomie ale ducilor locali,
a avut efecte negative asupra pozitiei si autoritatii regelui. De treburile stratului se ocupa o
regent contestata si insufficient definita legal, fiind formata din Leopold, markgraf al
Bavariei, si episcopul de Adalberan de Augsburg. Pozitii puternice detineau si fostii consilieri
ai lui Arnulf, Hotto, arhiepiscop de Mainz, si Solomon III, episcope de Konstantz, dar si
membrii puternicei familii a Conradinilor, inruditi pe linie maternal cu regele, fiind vorba de
Gebhard, Conrad cel Batran si fiul sau, Conrad cel Tanar, viitor rege. Datorita influentei
acestora, Bavaria nu a mai reprezentat domeniul de baza al regelui, cum fusese in vremea
domniei lui Arnulf, locul acestei regiuni fiind luat de zona Rin-Main. Domnia lui Ludovic a
mai stat si sub semnul inceputului atacurilor maghiare, care ocupasera Pannonia si initiasera
din 899 campanii de jaf in nordul Italiei si Germania.
Ajutati de loviturile pe care Arnulf le daduse Moraviei Mari dinspre vest, ungurii au
atacat statul slav si l-au cucerit in 906 sau 907. In 908, markgraful Thuringiei a murit in
lupta, iar 910 insusi tanarul rege Ludovic a fost infrant langa Augsburg. Moartea fara urmasi
a lui Ludovic in 911, a lasat un mare gol de putere in regat. Singurul successor in viata pe
linie masculine al Carolingienilor era regele Franciei Apusene, Carol cel Simplu, care insa nu
a aratat niciun interes pentrul tronul din Francia Rasariteana, fiind mai preocupat de
recuperarea Lotharingiei. Unitatea regatului a fost totusi mentinuta prin alegerea ca rege a
ducelui Franconiei, Conrad I, care a condus intre 911-918, ajuns la putere in urma unui
compromise incheiat intre nobilini din Franconia si Saxonia.
Ei isi vedeau amenintate interesele datorita rivalitatilor interne dar si din cauza unor
atacuri ale danezilor, slavilor, si maghiarilor. Apoi, puternicul Otto, duce al Saxoniei, a
preferat sa cedeze in favoarea liderul din Franconia, care era considerat urmas prin neam al
Carolingienilor. Pentru a intari aceasta alegere, Conrad a fost uns ca rege. Inca de la inceputul
domniei, el s-a confruntat cu o serie de problem. Din punct de vederea al prestigiului,
bogatiei si a domeniilor, el nu era cu nimic mai presus decât ceilalti duci, puterea regala
avand doar un titlu onorific. Pentru a conduce, el a fost nevoit sa imparta puterea cu acei
reprezentanti ai marilor nobili, fapt care a dus la confruntari interne. Politica sa de aliante a
mers pe mai multe directii.
Mai intai, a incercat sa atraga de partea lui Suabia, casatorindu-se in 913 cu

Kunigunde. Ea facea parte din familia ducala de aici. Apoi a incercat atragerea si mobilizarea
episcopilor locali, convocati in 916 la un conciliu care a avut loc la Hohenaltheim. Papa a
trimis un legat la aceasta adunare, Pietro de Ort, care a intervenit si impus adoptarea unui
decret ce preciza ca cei ce se vor ridica impotriva regelui uns vor suferi pedepse aspre,
mergand pana la excomunicarea sau chiar pedeapsa cu moartea. Dar, aceste masuri de
consolidare si impunere in interior a autoritatii regelui nu s-au putut compensa cu execurile
militare din exterior, mai ales cele inregistrate in luptele contra maghiarilor. Mai multe
reusite au avut in acest sens markgraful Arnulf de Bavaria si contele Erchanger de Suabia,
primus depus, iar al doilea eliminat ulterior de Conrad, ceea ce demonstreaza ca noile puteri
teritoriale bazate pe criteria entice aveau mai mult success singure si nu mai asteptau
initiativa regala. Potrivit traditiei, dar si credintei, lipsa de success a politicii lui Conrad ar fi
dovedit ca familia acestuia era fara noroc, fiind lipsita de virtutile necesare unei guvernari
care sa aduca linistea si bogatia supusilor.
In 918, cu putin timp înainte de a muri, Conrad l-a desemnat pe aliatul sau, ducele
Henric al Saxoniei, pentru a-i succede, propunere acceptata si de aristocratia din Franconia si
Saxonia, care l-a ales pe acesta rege in mai 919, la Fritzlar. Fondatorul familiei regale a
Ottonienilor a fost Henric I, care a condus intre 919-936. Duce al Saxoniei din 912, noul rege
si-a inceput domnia prin a-i aduce la ascultare pe magnatii Suabiei si Bavariei, care
refuzasera sa-i recunoasca desemnarea facuta de Conrad, imtarita prin consimtamantul
comun al celor din Franconia si Saxonia, dar si de adunarea de la Fritzlar, din 919. Daca
Buchard, ducele Suabiei s-a opus aproape imediat inca 919, Arnulf de Bavaria adoptat o
atitudine potrivnica, fiindca a fost ales rege de catre aristocratia locala. Doua campanii i-au
fost necesare lui Henric pentru a-l oblige pe Arnullf sa renunte la pretentiile sale si sa-l
accepte, in cele din urma ca rege. Acest lucru s-a intamplat in 921, eveniment urmat de
readucerea Latharingiei, aflata anterior sub controlul Franciei Occidentalis, sub controlul sau,
prin 920 sau 921, act cu o valoare simbolica deosebita, de vreme ce stapanirile acestui
teritoriu, rezultat, din partajul din 843, le revenise prin traditie, dreptul de a purta titlul
imperial.
Dar, problema cea mai mare pe care noul rege trebuia sa o resolve era amenintarea
continua a maghiarilor, care isi facusera obicei din a ataca si jefui periodic teritoriile din
sudul si central Germaniei si din 906 si cele de nord-est.Combinand negocierile directe cu
invadatorii, si plata unui tribute, cu masuri de ordin militar asa zis diplomatice, cum ar fi
supunerea slavilor rasariteni si de sud – est. De exemplu, ducele Boemiei, Wenceslas, al carui
teritoriu asigura ungurilor coridorul de trecere spre Germania. Henric a reusit in prima faza
intre 924 si 926, sa incheie un armistitiu cu invadatorii, iar apoi sa-i infranga in 932 si 933.
Acest lucru a adus temporar regelui un prestigiu care a trecut dincolo de hotarele regatului.
Politica lui Henric, care pentru a-si impune autoritatea a preferat negocierile si compromisul
cu rivalii, arata ca noul rege isi concepea stapanirea nu intr-un mod centralizat, ci ca pe o
confederatie, in cadrul careia ducatele isi pastrase autonomia. Tinand cont de slabiciunile
inaintasilor sai, Henric a urmarit, in raport cu ducii locali, sap una in aplicare o politica de
compromise si reconciliere, de pe pozitia unui, primus inter pares.
Aceasta dimensiune a regalitatii lui Henric este completata, care marca o rupture fata de
atitudinea celor ce ii fusesera predecesori. In mod normal, Henric si-a stability baza puterii in
Saxonia si Thuringia, la care a adaugat regiunea din jurul cursurilor inferioare ale Rinului
Inferior si a raului Meuse. Dar, revitalizand pozitia simbolica a vechii capital de la Aachen,
neglijata de inaintasii sai, Henric s-a afirmat ca un continuator al lui Carol cel Mare, fapt
sugerat si de titlul sau de Rex Franchorum. Preluarea mostenirii france nu a insemnat si
asumarea practicii dinastice de divizare a regatului intre urmasi, ceea ce a constituit un factor
important in evolutiile care au urmat. In epitaful pe care ii l-a dedicate Widukind de Carvey,
binecunoscutul autor al unei frumoase cornice numite Res Gestae Saxoicae, a scris ca regele
a lasat fiului sau un intins imperiu.
Urmasul lui Henric I, Otto I, care a condus intre 936 si 973, a continuat recuperarea
traditiei carolingiene, inceputa de tatal sau, asociindu-I tendinta la fel de constanta si hotarata,
a afirmarii suveranitatii asupra factorilor locali de putere. Daca particularitatea dintai este
oglinditata de fastuasa ceremonie a incoronarii de la Aachen, unde Ottoa a fost nu doar
incoronat, ci si uns, de arhiepiscopii de Mainz si Koln, ceea de a doua este inlustrata de
conflictele cu marii nobili ai regatului, Eberhard de Franconia si altul de Bavaria, sustinuti de
fratele noului rege, Thankmar, ucis in 938, si Henric, aliat cu regele Franciei Occidentale,
Ludovic IV, incepute foarte curand dupa urcarea la tron. Rezultatul lor nu a fost cel urmarit
de Otto. On ciuda faptului ca energicul rege saxon a alternat politica de forta cu cea a
alitantelor matrimonial, prin care spera sa se apropie de conducatorii marilor principate,
optand ocazional si pentru interventia directa in disputele dinastice dintre carolingieni si
robertini de la Apus de Rin, cu scopul de a-si impiedica inamicii din interior sa se alieze cu
rivalii din afara. El nu a reusit sa-i aduca pe marii duci din Germania sub ascultarea sa
definitive. Acestia au continuat sa se razvrateasca si in anii urmatori, profitand de absentele
indelungate ale lui Otto din regat, mai cu seama in timpul celei de a doua campanii din Italia,
dintre 961 si 972.
Lucru care constituia semnul conservarii unor puternice particularitati locale.

Continuitatea politicii lui Otto I, in raport cu traditia carolingiana este pusa in evident si de
preocuparea regelui saxon de a-si intari hotarele stapanirii si de a le extinde, prin crearea unor
marci in teritoriile slave din rasarit si prin opera de crestinare a triburilor pagae de aici,
insotita de ridicarea mai multor manastiri, unele fiind chiar ctitorii ale regelui sau familiei
sale, si infiintarea unor episcopii importante. Spre exemplu, in 936, mama regelui Mattila a
ctitorit manastirea de la Quedlinburg, imediat dupa infiintarea manastirii, Otto a facut
importante donatii acestui lacas, deoarece in anul urmator ctitoreste el insusi la Magdeburg,
inchinat Sf. Military Mauricius. Pe Elba Inferioara si misjlocie si pe raul Saale, Otto a creat o
marca de aparare in vederea viitoarelor actiuni militare si religoase din Polonia, ulterior
divizata in structure teritoriale mai mici, viitorul Brandenburg si marca era controlata de
familia Billung. Acestora regele le-a adaugat, in teritoriile locuite de sorbi si hevelli, unitati
administrative mai mici, formate din 20 de sate, care erau fortificate. In paralel, Otto a creat
mai multe ,,principate,, locale, cum sunt Brandenburg, Havelborg, Meissen, Merseburg, Zeitz
si Oldemburg, central religios al întregii regiuni fiind la Magdeburg, ridicat ulterior la rangul
de arhiepiscopie. Otto nu a avut acelasi success in directia ceha, unde prima campanile
militara a fost un esec.
Abia in 950, principele Boleslav I, ii s-a supus acceptand sa-i plateasca tribute. Otto a
stability relatii si cu indepartata Rusie unde la cererea Olgai, vaduva cneazului Igor, a trimis
preoti misionari, dar misiunea a esuat. Victoria de la Lechfeld, din 10 august 955, impotriva
maghiarilor, care s-a dovedit hotaratoare, fiindca dupa aceea, raidurile lor au incetat. Lucru
care a dat apoi un impuls si mai mare pentru evanghelizarea populatiilor slave din central
continentului, asa cum ne-o arata inmultirea misionarilor si frecventa inemeierii de
asezaminte religioase, care a continuat si in vremea succesorilor lui Otto I. Putine sunt
informatiile concrete care s-au pastrat cu privire la felul in care era administrata vasta
stapanire a regilor Ottonieni. Cronicile lui Widukind de Carvey si Thietmar de Marseburg
sau analele epocii sunt foarte zgarcite cu referiri la modul de guvernare. Singurele documente
care ofera informatii pe care ne putem baza sunt diplomele regale, cu toate ca nici numarul
celor care s-au pastrat nu este mare. Comparativ cu perioada carolingiana, de la Ottonieni
avem doar un singur act emis la Frankfurt in 951, care trateaza problema rapirilor de fecioare
si a casatoriilor silnice, situatii observate destul de des. Printre institutiile dezvoltate de
ottonieni sunt capela si cancelaria. Cei care-l insoteau pe rege proveneau din elita clerica.
Faptul ca regatul, devenit ulterior imperiu,, a avut o organizare legislative si fiscal modesta
constituie un fapt surprinzator. La fel ca in perioada carolingiana, sistemul guverarii
functiona cu ajutorul retelelor de familii nobiliare, care concurau in fata regelui pentru
onoruri si privilegii. Odata stabilite prin favoarea regala in teritoriile cucerite, familia Billung
sau Haldensleben, isi consolidau puterea. Acesta este modul in care ottonieni si-au impus
controlul asupra Lotharingiei, Suabiei, Bavariei si Carithiei. Pe harta itinerariilor regale, cel
mai des figureaza resedintele din Saxonia, apoi Aachen, Koln, Frankfurt. Dar, chiar daca
erau inegale ca distant si acoperire geografica, calatoriile regale aveau un important rol
simbolic, pentru ca permiteau regelui posibilitatea de a-si afirma puterea. Asa se intampla
des, vizibilitatea monarhului asigura coeziune. Regii aveau monopolul comunicatiilor la mare
distant. Dificil de analizat este si sistemul fiscal al epocii, deoarece documentele nu fac o
diferentiere clara intre darile senioriale, private, si cele regale, adica, in termenii azi, publici.
Principalele venituri ale regelui proveneau mai ales din Saxonia, constand in tributuri I
zeciueli, date de supusi, sit axe pe marfuri, platire de negustorii care aveau privilegii, din
censul oamenilor liberi, si alte dari pe animale. In muntii Harz, Otto I, a inceput sa exploateze
mine de argint. Aceste resurse fiind folosite pentru intretinerea trupelor si a fortificatiilor si in
general, pentru mentinerea constanta a efortului militar, mai intai pe frontal slav, apoi in
Italia. Biserica lua decima si nona, instituie taxe pe marfuri din orasele Mainz si Koln,
incasate de arhiepiscopii care rezidau acolo. Numeroase episcopii si manastiri se bucurau de
favoruri regale, iar contii aveau dreptul la o parte din taxele regelui din teritoriu, care era o
componenta a statutului de fideli ai regelui. In paralel cu extinderea si consolidarea hotarului
de rasarit, Otto si-a indreptat atentia spre apus, unde a intrat in conflict cu cealalta Francie
pentru mostenirea Lotharingiei, cat si spre sud, unde pentru a impiedica formarea unui mare
ansamblu politic, provensalo-lombard, a trebuit sa-si instituie suprematia asupra Burgundiei
si Italiei.
In prima s-a impus prin aliante matrimonial, iar in a doua prin conflicte. Prilejul ei a
fost oferit caderea in prizonierat a Adelaidei si fosta regina a Italiei, intemnitata de
markgraful Berengar II de Ivrea, un protejat al lui Otto, care se proclamase rege si dorea o
alta posibila casatorie, care sa-l priveze de coroana. Raspunzand cererii de ajutor adresata de
Adelaida si de sustinatorii ei, Otto I, a trecut Alpi, in 951, l-a invins pe Berengar, pe care l-a
obligat in 952 sa-i depuna omagiu. Apoi, a cucerit Pavia, si a luat-o in casatorie pe Adelaida,
intitulandu-se rege al francilor si longobarzilor. Atat casatoria cu vaduva unui descendent al
carolingienilor, cat si titulatura lui Otto I, sunt cat se poate graitoare pentru consecventa, cu
care regele saxon a incercat sa reinvie traditia imperial franca. Aceeasi concluzie pare a fi fost
trasa si de aristocratia romana si de papa Agapetus II, de vreme ce acestia au refuzat cererea
regelui saxon de a fost primit in Cetatea Eterna. A doua interventie a lui Otto in Italia a avut
loc in 962, ca urmare a cererii de ajutor pe care i-o adresase noul papa, Ioan XII, ale carui
posesiuni au fost invadate de Berengar de Ivrea. Inainte de a traversa Alpii, in 961, si pentru a
evita orice deznodamant neprezavut al viitoarei campanii, regele saxon a facut ca
mostenitorul sau si al Adelaidei, Otto II, sa fie recunoscut rege, asigurandu-si succesiunea.
Expeditia regelui saxon s-a soldat cu success. Otto I, l-a invins pe Berengar. I-a preluat
coroana, a reconfirmat autonomia regatului Lombard, continuandu-si avansarea spre sud. A
ajuns pana la portile Romei, unde a depus un juramant prin care se oblige sa restituie papei
posesiunile. Apoi, la 3 februarie 962, in basilica Vaticanului el a fost uns si apoi incoronat ca
imparat de Ioan XII, readucand la viata idea existentei unui imparat in apus. S-a discutat mult
pe marginea modului cum ar trebui interpretat acest act. S-a considerat ca cel care a luat
initiativa incoronarii a fost papa, din nevoia de protective pe care nu i-o putea decât regele
saxon. Altii au vazut in incoronarea din 962, finalul unui process de acumulari politice, care
au facut perfect fireasca luarea de catre regele saxo a titlului de imparat. In cronica sa,
Widukind accentueaza idea unei origini neromane a idei imperial, derivand rangul imperial
obtinut de Otto din aclamarea sa ca imperator, dupa victoria de la Lechfeld.
Oricare ar fi interpretarea, cea mai buna este faptul ca, prin tot ceea ce facuse pana atunci,
Otto manifestase in mod cert preocuparea de a recupera traditia carolingiana si de a se inscrie
pe linia inaugurate de inaintasul lui. In privinta titulaturii, regele saxon a preferat formei de
Imperator Romanorum et Francorum, pe cea de imperator augustus, cancelaria atribuindu-I
dupa 962 si numele de magnus de Cel Mare, cu care a ramas in istorie. Aceasta masura
prudent era dictate de relatiile deosebit de tensionate cu Imperiul Bizantin, al carui bazileu a
refuzat sa recunoasca noua autoritate politica izvorata din actul din 962, staruind sa
considere ca imperiul de rasarit era unicul continuator al mostenirii romane. Alimentate si de
intrigile papalitatii, conflictele cu Bizantul nu au luat sfarsit, pintr-un compromise politic, si
territorial, decât dupa 969, data asasinarii lui Nikephoras Phacos, cand noul imparat, Ioan
Tzimiskes, a accepta sa-I cedeze lui Otto I, tutela asupra principatelor de Capua si Benevento
in schimbul pastrarii Calabriei si Apuliei. Casatoria dintre printesa bizantina Theofano si Otto
II, mostenitorul tronului era menita sa intareasca aceasta intelegere, care nu a devenit
niciodata deplina, din cauza rivalitatii dintre cele doua imperii.
Disparitia lui Otto I la data de 7 mai 973 a reactivat opozitia marii nobilimi din
Bavaria si Lotharingia, care a refuzat sa recunoasca iscaunarea lui Otto II, care a condus intre
973 si 983, asociat de tatal sau, in 961, in cadrul unei ceromonii de, incoronarea desfasurata
la Aachen, consfiintita de a doua la Roma in 967. Faptul este deosebit de graitor intrucat el
ne arata dificultatea cu care era acceptat, in spatial de la est de Rin, principiul regalitatii
ereditare, socotit contrar traditiei germanice. Situatia s-a complicat si mai mult prin
interventia regelui Franciei apusene, Lothar, care profitand de dificultatile lui Otto, a invadat
in 97 Lotharingia, ocupand Aachen, ceea ce ne arata insemnatatea simbolica a acestui
teritoriu strans legat de idea imperial carolingiana. Pana la urma, regele saxon a reusit sa-si
restabileasca autoritatea indreptandu-si atentia spre Italia, unde renuntand la politica precauta
a tatalui sau pe langa asumarea titlul de august imparat al romanilor, a incercat sa-si extinda
influenta sa spre posesiunile bizantine din sud.
Infrant insa de sarazini la Calabria, pe 13 august 982, Otto II s-a repliat spre nord
convocand o mare dieta la Verona, in mai 93, unde regele a impus alegerea fiului sau minor,
viitorul Otto III, ca rege, adoptand dispozitiile in vederea incoronarii si ungerii acestuia la
Aachen, de catre arhiepiscopii de Mainz si Ravenna. Ceremonia a avut loc la 25 decembrie,
insa regele saxon nu mai putut asista, fiind doborat de o boala grea. Atentia acordata Italiei
de catre regii Ottonieni si neglijarea problemelor din regiunile slave a avut consecinte
negative. In vara unui 983, o coalitie a neamurilor slave de pe Elba s-a ridicat impotriva
stapanirii germanilor, distrugand temporar organizarea administrative si ecleziastica instituita
de Otto. Atacul slavilor nu a putut fi oprit decât la apus de Elba, acest fapt anticipand
dificultatilor intampinate de imperiu in aceasta regiune, in viitor. Otto III, a domnit intre 983
si 1002, mostenind de la tatal sau un regat puternic regat, dar faptul ca la inscaunarea lui nu
avea decât 3 ani a facut ca inceputul domniei sa stea sub semnul conflictelor cu marea
nobilime, care urmarea sa profite de minoratul noului rege pentru a-si impune propiile ambitii
de putere. Tronul nu a fost salvat decât gratia energiei propiile ambitii de putere. Tronul nu a
fost salvat decât gratie energiei mamei lui Otto, Theophano si sprijinul acordat de doi
important ierarhi ai Bisericii, arhiepiscopul de Worms, care au contribuit la numirea tinerei
vaduve lui Otto al lui II, in 973, ca regenta. Pana la dispozitia ei in 991, ea s-a comportat ca
un veritabil imparat.
In alianta cu Mieszko, cneazul Poloniei care i-a depus omagii lui Otto III, in 986.
Theophano a initiat expeditii contra slavilor, ea participand personal la unele. In Francia
apuseana imparateasa l-a sprijinit dupa câte se pare pe Hugo Carpet, pentru a lua tronul in
987, in schimbul renuntarii acestuia de a mai revendica, Lotharingiei. Dupa moartea lui
Theophano, regent a revenit Adelaidei, bunica lui Otto,iar apoi ei a luat puterea in 994, la 14
ani. Cea mai insemnata infaptuirea scurtei domni, stralucirea deosebita pe care a reusit sa o
dea idei de imperiu crestin, care a cuprins aproape toate lumea occidental. Urmand politica de
interventii in Italia ale bunicului si tatalui, Otto III a trecut in 966 Alpii, pentru a pune capat
unei revolte a nobilimii romane contra lui, Ioan XV. Disparitia subita a papei la determinat pe
Otto sap una o ruda care a luat numele de Grigore V, acest incoronadu-l pe Otto,in 966 ca
imparat. El trecut Alpii, pentru a pune capat altei interventii a nobilimii. Incercarea
imparatilor ottonieni de a-si institui protectia asupra pontificatului, Otto l-a pus pe
magistratul Gerbert, care a devenit Silvestru II, ameninta un system de relatii care se crease la
Roma. Acest fapt l-a constrains sa revina in 997 in Italia si sa-si stabileasca resedinta oficiala
la inceput pe Colina Palatin, cu titlul de Imperator August.
Acum o sa avem in vederea si faptul ca s-a adaugat titulatura de Romanorum, a instituit

un model complet al guvernarii, deopotriva in lucrarile temporal si in cele spirituale, care
oglindea conceptia sa romana si crestina si universal despre putere. Daca planul lui Otto de
restaurare a imperiului roman a avut o reusita partiala, din cauza nu doar o traditionalei
opozitii a aristocratiei romane, dar si a refuzului bizantin de a recunoaste realitatea politica
ottoniana, mult mai trainice au fost noile baze pe care au fost puse relatiile politice si
ecleziastice ale imperiului cu Polonia si Ungaria. Dupa negocieri purtate la Roma cu trimisi
ducelui Boleslaw, in anul 1000 s-a hotarat infiintarea unei arhiepiscopii a întregii Polonii, la
Gniezno, unde Otto a si facut un pelerinaj la mormantul lui Adalbert, fost episcope la Praga.
Tot acum, imparatul l-ar fi numit pe Boleslaw, frater et cooperator, incoronandu-l.
Un alt moment semnificativ al calatoriei la nord de Alpi intreprinsa de Otto III, in anul
1000, l-a constituit vizitarea vechii resedinte imperial de la Aachen, unde imparatul a pus sa
se deschida si sa se reface mormantul lui Carol cel Mare. Acum voi spune despre infiintarea
prin edict imperial si cu acordul papei, a arhiepiscopii de la Gniezno, gesturile de pietate
savarsite de Otto in acest oras, aducerea unei parti a relicvelor Sf. Adalbert la Aachen.
Revoltele neincetate ale nobilimii romane l-au determinat pe acest tanar monarh sa se
intoarca in graba la Roma, de unde a fost nevoit sa se retraga la Ravenna. Aici, in 1000, in
ziua de Pasti, cei doi au hotarat in cadrul unui conciliu sa infiinteze arhiepiscopia de Gran in
Pannonia, care avea ca scop extinderea influentei Bisericii. Inca din 980, ducele maghiar
Geza acceptase nominal crestinismul, insa definitivarea covertirii a avut loc abia sub fiul si
urmasul sau, Vaik, fiind prefigurata, la mijlocul lui 990, de casatoria lui cu Gisela, sora
ducelui Henric al Bavariei, viitor imparat. In 1001, Vaik s-a crestinat sub numele de Stefan, si
si-a oferit posesiunile Sf, Petru si-a primit coroana regala.
Ungaria a revenit regat apostolic. Prin aceste initiative, Otto III, ipostazia un prototip
bizantin al puterii, si modelul crestin al imparatului apostolic, nu mai putin important in
ideologie. Moartea subita a tanarului imparat in ianuarie 1002 a pus capat grandioaselor sale
proiecte de restaurare a stapanirii Romei, in toate intinderea si splendoarea ei, insa idea
imperial a ramas intacta, fiind continuata de urmasii sai. Henric II, 1002-1024, s-a incoronat
la 14 februarie 1014. In 1007, adopta titlul de Rex Romanorum, care a semnificat,
candidature automata a detinatorului la tronul imperial, in timp ce succesorul sau, Conrad II,
a condus intre 1024 si 1039, din noua dinastie a Salienilor, originara din Franconia, a facut
acelasi gest, tot la Roma, tot in ziua de Pasti a anului 1027, luandu-si titlul de Chuonrodus
Dei gratia Romanorum augustus. Ambii monarhi au renuntat la marele proiect roman al
predecesorilor, preferand sa consolideze frontierele imperiului spre rasarit sis a se ocupe mai
temeinic de teritoriile germane, neglijate de Otto III. khgfrdt
ssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
ssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss

Francia Orientala Si Restauratia Ottonieilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Francia Orientala Si Restauratia Ottonieilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acum voi vorbi despre Francia Orientala si Restauratia Ottoniana.

Carol cel Gros a

Mai intai, a incercat sa atraga de partea lui Suabia, casatorindu-se in 913 cu

Lucru care constituia semnul conservarii unor puternice particularitati locale.

Acum o sa avem in vederea si faptul ca s-a adaugat titulatura de Romanorum, a instituit

S-ar putea să vă placă și