CAPITOLUL 2 – STATUL ŞI POLITICA ÎN

PERIOADA MEDIEVALĂ
I. AUTONOMII LOCALE SI INSTITUŢII CENTRALE ÎN
SPAŢIUL ROMÂNESC

A. ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

1. ROMÂNII ÎN PRIMUL MILENIU AL EREI CREŞTINE

Vreme de câteva sute de ani, după retragerea aureliană, sursele istorice nu au pomenit
în spaţiul carpato-dunărean decât diferite populaţii migratoare, întrucât acestea erau
singurele care aveau o organizare politică şi mai ales militară, pe care documentele o găseau
demnă de consemnat. La vremea respectivă, cei care consemnau în scris evenimentele
politice (inclusiv militare) sau istorice nu se refereau, în general, la aspectele etnice ale
populaţiilor menţionate. Chiar atunci când apare ca atare termenul de naţiune, acesta
desemnează acea parte din populaţia unei structuri politice calificată să participe la viaţa
politică a respectivei structuri (indiferent de aspectele etnice ale populaţiei majoritare sau
ale conducătorilor). Naţiunea în sens etnic nu apare mai devreme de secolul al XIX-lea. Era
aşadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populaţiile romanizate şi mai apoi
românii din spaţiul carpato-dunăreano-pontic să nu apară în documentele scrise decât în
măsura în care fie intră în relaţie cu actori recunoscuţi ai scenei politice a vremii, fie ajung
să-şi constituie propriile structuri politice.

Autonomii locale (secolele IX-XIII)

Forme de organizare prestatală (politico-teritorială) specific româneşti:

- ţări (voievodate) = structuri politice cu funcţii defensive, constituite pe ambele laturi
ale Carpaţilor prin contopirea mai multor obşti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele
sunt specifice întreg spaţiului românesc, iar apariţia lor se leagă de finalizarea etnogenezei,
perioadă în care, la Dunărea de Jos, se cristalizează o organizare social-politică specifică,
cea românească – ex.: Ţara Sipeniţului, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului.
- cnezat = structură politică prestatală constituită prin reunirea mai multor obşti sub
conducerea unui jude sau cneaz.
- câmpuri = forme de organizare
politică prestatală din Moldova şi Ţara Românească, constituite prin unirea mai multor
obşti pe criterii geografice (toate obştile de pe valea unui râu sau dintr-o depresiune) – ex.:
Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad.
- cobâle, ocoale, codri = forme de organizare prestatală specifice ţinuturilor de la est
de Carpaţi (Moldova): ocoale în zona Vrancei şi a Bucovinei; cobâle în zona Botoşaniului,
Dorohoiului, Bacăului şi Neamţului; Codrii Cosminului, Codrii Lăpuşului, Codrii
Orheiului, Codrii Herţei.
Forme de organizare politico-administrativă de sorginte occidentală:
- principat = formă de organizare a puterii centrale în stat, în care autoritatea revine
principelui.
- comitat = formă de organizare administrativ-teritorială locală condusă de un comite
(echivalente judeţelor de azi)
- marcă = formă de organizare administrativ-teritorială şi militară introdusă de
regalitatea maghiară în zonele de graniţă pentru întărirea apărării (în special împotriva
cumanilor şi tătarilor). Exemple: Banatul de Severin (înfiinţat pe la 1230), Marca Moldovei
(pe la 1352);
- ducat = corespondentul occidental al voievodatului.

Romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale au ocupat un spaţiu întins, din

Peninsula Balcanică până în nordul arcului carpatic. Ele şi-au făcut simţită prezenţa sub
numele de ţări - „terrae", locuitorii lor fiind cunoscuţi sub numele de vlahi, volohi, valahi,
blachi în izvoarele armene, bizantine, ruse şi maghiare, şi de români, aromâni în vorbirea
proprie.
Autonomiile rurale, „romanii populare" sau „democraţii ţărăneşti" cum le-a denumit
Nicolae Iorga, „obşti de obşti" după expresia unor documente medievale risipite în cuprinsul
unor „ţări", erau conduse de cnezi, juzi, jupani învestiţi de comunitate cu funcţii social-
politice corespunzătoare. Puterea unora dintre ei s-a extins cu timpul peste mai multe sate
dintr-o arie delimitată geografic. „Ţările", autonomii politice, s-au născut din mai multe
sate. „Satul a devenit, pentru mult timp forma firească de organizare a strămoşilor noştri",
remarca Nicolae Iorga.
Românii şi autonomiile politice în izvoarele bizantine. Izvoarele bizantine
semnalează în spaţiul balcanic primele realităţi politice româneşti şi pe vlahi. Autonomiile
româneşti din nordul Peninsulei Balcanice au fost supuse unui puternic asalt de anihilare în
secolele XI-XIII, din partea Imperiului Bizantin şi în efortul lor de apărare, acestea au făcut
trecerea de la „ţară", cadru politic tradiţional, la stat. Două sunt momentele însemnate sub
raport politic: 1066, când se răscoală vlahii din Tessallia, cel de-al doilea este în 1185 când
sub conducerea fraţilor Petru şi Asan se răscoală vlahii din nordul Peninsulei Balcanice şi se
constituie statul bulgaro-vlah.
Autonomii locale în spaţiul românesc din secolele IX-XIII. De întindere şi
însemnătate variată, autonomiile româneşti, modelate după cadrul geografic în care se
alcătuiseră „ţările", erau grupate în:
Regiunea munţilor Carpaţi: Ţara Bârsei (Terra Borza), consemnată ca ţară
românească în 1222, (4), Ţara Maramureşului în 1299, Ţara Făgăraşului consemnată ca
Terra Blacorum în 1222, Ţara Haţegului (Terra Harszok), consemnată în 1247, Ţara
Loviştei. Autonomiile locale ale acestor ţări româneşti situate în zonele de margine ale
Transilvaniei, încetează odată cu dispariţia dinastiei arpadiene în 1301. În secolele XIV-XV,
„ţările" vor fi organizate sub forma unor districte româneşti conduse de demnitari numiţi de
coroană.
În depresiunile subcarpatice şi pe văile unor râuri: Tazlău, Câmpulung Muscel,
Târgu-Jiu, Vrancea şi Câmpulung, Neamţ, Vaslui, Dorohoi, Bacău. Autonomiile româneşti
au existat în cadrul unor complexe plurietnice - Imperiul Bizantin, Regatul maghiar – şi a
migratorilor turanici, pecenegii, uzii, cumanii şi mai târziu tătarii

În a doua jumătate a primului mileniu şi la începutul celui de-al doilea, în Europa s-au
constituit statele medievale. Şi în zona carpato-dunăreano-pontică evoluţia internă a
societăţii româneşti a condus spre constituirea statului. La aceasta au concurat mai mulţi
factori, unii interni şi alţii externi.
a) Premise interne:
1. Creşterea demografică determinată de dărnicia pământului românesc, de bogăţiile
solului şi subsolului, de configuraţia reliefului şi de prezenţa pădurilor, care au asigurat
protecţia românilor în vremuri de restrişte.
2. Viaţa economică tot mai dinamică, stimulează accelerarea procesului de
centralizare politică (schimburi comerciale, circulaţia monedei etc.) Spaţiul românesc era
străbătut de importante artere comerciale care porneau din nordul şi din centrul Europei,
ajungând la gurile Dunării şi la Marea Neagră.
 3. Începutul procesului de feudalizare favorizează desprinderea elementelor
conducătoare din sânul obştilor, acei cnezi şi juzi care se situează în fruntea unor autonomii
locale şi care vor fi promotorii acţiunilor politice de centralizare statală.
b) Premise externe:
1. Contextul extern a influenţat procesele din interiorul societăţii româneşti. Cumanii
de origine turanică şi mai târziu tătarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au împiedicat
extinderea stăpânirii Regatului Ungar dincoace de Carpaţi, oferind astfel populaţiei locale
posibilitatea de a-şi crea structuri şi instituţii statale. În eliminarea puterii tătarilor (Hoarda
de Aur) erau deopotrivă interesate Ungaria şi Polonia.
2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizată şi de slăbirea presiunii exercitate
de coroana maghiară, ea însăşi confruntată cu dificultăţi: stingerea dinastiei Arpadienilor
(1301) şi declanşarea luptelor pentru tron.
Apariţia primelor formaţiuni politice româneşti se plasează în cadrul unor evoluţii
interne care au făcut posibilă cristalizarea structurilor statale, dar şi al unui context
internaţional favorabil. În centrul şi răsăritul Europei, ultimele invazii se prelungesc până în
secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zonă, Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (după
anul 1000) şi Regatul Poloniei, îşi împart sferele de influenţă, iar uneori încearcă să-şi
impună stăpânirea propriu-zisă asupra spaţiului românesc.
 2. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE
2.1. CONSTITUIREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

2.1.1. Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievale

Din secolul al IX-lea însă, în contextul în care ungurii aşezaţi în Pannonia încep să-şi
manifeste interesul pentru Transilvania, sursele menţionează formaţiuni politice ale
populaţiei româneşti de la nord de Dunăre. Principalele izvoare narative care conţin
informaţii referitoare la formaţiunile politice româneşti de la vest de Carpaţi sunt Gesta
Hungarorum şi Legenda Sfântului Gerard.
1) Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta
Hungarorum, Faptele ungurilor sau Cronica lui Anonymus), scrisă probabil la sfârşitul
secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea, dar oglindind evenimente de la
sfârşitul secolului al IX-lea şi din prima parte a secolului al X-lea, relatează conflictele care i-
au opus pe ungurii în expansiune spre răsărit unor formaţiuni politice de dincolo de Tisa. Ea
furnizează cea mai bogată şi completă relatare medievală despre stările de lucruri găsite de
unguri la pătrunderea lor în teritoriile locuite de români. Convieţuirea româno-slavă din
secolele VIII-IX are loc în cadrul unor formaţiuni politice medievale timpurii. Asemenea state
incipiente, şase ducate din jurul anului 900, sunt atestate în „regiunea daco-pannoniană”. Trei
din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute. Aceste formaţiuni, de tipul cnezatelor
sau voievodatelor, forme de organizare influenţate de cele ale slavilor, dar devenite specifice
populaţiei româneşti, erau situate în Crişana (condusă de Menumorut şi având centrul la
Biharea), în Banat, cu centrul probabil la Cuvin (condusă de Glad) şi în partea central-vestică
a Transilvaniei, având drept centru posibil Dăbâca (Gelu). Etnia primilor doi „duci” nu este
menţionată de Anonymus. Despre al treilea „duce”, Gelu, aflăm că este „un anumit român”.
Supuşii săi sunt români şi slavi. Ei trăiesc însă într-un spaţiu („ţara de dincolo de păduri”)
caracterizat prin „bunătatea” sa; un pământ fertil, la roadele căruia Anonymus adaugă bogăţia
în aur şi sare. Prin urmare, Gelu este sigurul dintre aceşti conducători locali numit de
Anonymus blach, adică român, în condiţiile în care populaţia din zonă era departe de a fi
omogenă din punct de vedere etnic. Realitatea personajelor şi întâmplărilor pomenite de
Anonymus a început să fie contestată de unii istorici maghiari şi austrieci începând din
secolele XVIII-XIX, în contextul în care românii din Transilvania cereau drepturi politice şi
naţionale. Chiar dacă există o doză de fabulaţie în povestea notarului anonim, deoarece nu
rareori istoricii medievali simţeau nevoia să-şi înfrumuseţeze poveştile cu elemente dramatice,
este dincolo de îndoială faptul că în perioada în care a scris Anonymus exista conştiinţa unei
anteriorităţi a românilor în Transilvania şi a unor formaţiuni politice în stare să opună
rezistenţă ungurilor. O confirmare indirectă a acestor realităţi o aduce Cronica lui Nestor, din
secolul al XII-lea, care păstra amintirea faptului că, la trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi, spre
Pannonia, ungurii i-au găsit acolo pe români şi pe slavi.
2) Legenda Sfântului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la începutul secolului
al XI-lea) menţionează trei formaţiuni de la cumpăna secolelor X-XI: voievodatul lui
Ahtum (urmaş al lui Glad), în Banat, cu centrul la (Urbs) Morisena, unde funcţiona şi o
mănăstire ortodoxă; voievodatul lui Gyula (Geula cel Tânăr), în părţile central-vestice ale
Depresiunii Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, în regiunile
sud-orientale ale Transilvaniei.

2.1.2. De la „ducatele româno-slave” la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui

Ungariei
Aşezaţi în Câmpia Pannonică la sfârşitul secolului al IX-lea (896), ungurii au
organizat cucerirea Transilvaniei dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost
voievodatul lui Menumorut, urmat de formaţiunile lui Glad şi Gelu. După moartea lui Gelu,
formaţiunea acestuia este preluată de Tuhutum, căpetenia ungurilor invadatori. Acesta îşi
constituie un dominium propriu şi o dinastie separată de cea a ducelui Arpad din Pannonia.
Timp de aproape un veac, Tuhutum şi urmaşii săi stăpânesc partea apuseană a Transilvaniei
în „pace şi fericire”.
Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinţă generală de extindere teritorială şi de
amplificare a funcţiilor formaţiunilor existente în spaţiul românesc, mai ales în interiorul
arcului carpatic. E posibil ca în această zonă procesul de constituire şi de maturizare a
formaţiunilor politice să fi fost impulsionat şi accelerat de confruntarea cu tendinţele
expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat în cucerirea treptată a
Transilvaniei, pe parcursul a câtorva sute de ani, între secolul al IX şi secolul al XI-lea. În
Transilvania, regalitatea maghiară îşi impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri,
deţinători de fiefuri, în virtutea relaţiilor vasalice care îi legau de regele Ungariei. Parte din
aceste fiefuri, care se bucurau, la rândul lor, de o importantă autonomie faţă de regalitatea
maghiară, se constituiseră pe structurile vechilor formaţiuni politice premaghiare, pe care le
cuceriseră. Astfel, în 1002-1003, Ştefan, marele rege care, creştinându-i pe unguri în 1001, îşi
salvase poporul şi îl făcuse să intre în concernul popoarelor europene, a trebuit să lupte cu un
unchi al său, ducele Geula cel Tânăr, care ocupa tronul luat de Tuhutum de la Gelu. La
începutul secolului al XI-lea, acesta se împotriveşte misiunilor apostolice ale regelui Ştefan
cel Sfânt, nimeni altul decât nepotul de soră al ducelui „ultrasilvan”. Fiind capturat de
suveranul ungur, Geula cel Tânăr este închis pe viaţă, întrucât refuză „să fie creştin” (adică să
renunţe la ortodoxism în favoarea catolicismului). Potrivit aceluiaşi Anonymus, regele Ştefan
ocupă întreaga „ţară”; totodată, el desfiinţează (pe la 1004) episcopia ortodoxă situată probabil
la Alba Iulia. După ce l-a învins pe Geula, Ştefan cel Sfânt a trebuit să se lupte şi cu
conducătorul voievodatului care fusese înainte al lui Glad, un anume Ahtum, de religie
ortodoxă. L-a învins şi pe acesta şi astfel a recucerit întreg teritoriul dintre Criş şi Dunăre. Pe
măsura înaintării spre centrul şi sudul Transilvaniei, expansiunea maghiară a căpătat un
caracter mai organizat şi eficace. Sub urmaşii lui Ştefan cel Sfânt începe organizarea
Transilvaniei ca entitate politică vasală regelui Ungariei.
După anul 1100, în teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiară încearcă să impună
modele religioase, politico-administrative şi socio-economice apusene. Întărirea autorităţii
regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcată de tendinţa generală de reducere a
autonomiilor locale în favoarea unor instituţii centrale, chiar dacă procesul nu a fost nici rapid,
nici întotdeauna reuşit. Comitatul este instalat peste vechile autonomii româneşti, în timp ce
episcopatul catolic încadrează sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se
organizării ortodoxe preexistente. În 1111 este înfiinţat primul comitat, Bihorul, în zona vechii
cetăţi româno-slave de la Biharea, şi este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. În
acelaşi an, dar şi în 1113, documentele amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pare
că, în ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv în Transilvania. Expansiunea maghiară a fost
însoţită de o adevărată cruciadă, regii unguri având în papalitate un sprijin real pentru
expansiunea catolicismului spre răsărit, ei fiind învestiţi cu titlul de regi apostolici (regi care
aveau misiunea de a răspândi catolicismul). Instituţiile statale româneşti în curs de formare au
fost înlocuite cu instituţiile statului maghiar. Iniţial, cuceritorii maghiari încearcă organizarea
Transilvaniei ca principat (1111 – menţionarea lui Mercurius Princeps Ultrasilvanus), dar un
principat cu autonomie limitată, parte a statului arpadian, puterea politică supremă revenind
regelui Ungariei. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, regii unguri dăruiesc oamenilor lor
de încredere noi cetăţi şi feude din Transilvania. Administrativ, acestea sunt incluse în noi
comitate, instituţii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care încearcă, însă fără deplină reuşită,
să înlocuiască vechile ţări, voievodate şi cnezate.
Pe la 1164 este atestat un comite de Dăbâca. Din 1176, acesta devine căpetenia ţării, sub
numele de Leustachius Voyvoda. Pentru conducătorul Transilvaniei, revenirea la numele
traditional de voievod este o dovadă a existenţei populaţiei româneşti. De altfel, din toate ţările
cucerite şi încadrate în regatul Ungariei, numai Transilvania păstrează „formula voievodală ca
instituţie politică centrală” (I. A. Pop), până către jumătatea secolului al XVI-lea. (Puterea
politică supremă în Transilvania aparţine, însă, în continuare, regelui Ungariei. Situaţia se va
menţine neschimbată până în 1541, atunci când Ungaria dispare ca stat prin transformarea
părţilor ei centrale în paşalâc turcesc [Paşalâcul de la Buda]. Din acest moment Transilvania
devine un stat în sine, organizându-se sub forma principatului autonom sub suzeranitate
otomană. Puterea politică supremă revine, principelui Transilvanei, care, ca titular al instituţiei
centrale, capătă atribuţii suverane, la fel ca domnii din Ţara Românească şi din Moldova.)
Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Iniţial, autoritatea sa era
exercitată asupra a şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara,
Târnava. Rezistenţa din partea aristocraţiei maghiare, dornice să-şi păstreze autonomia
dobândită, dar şi a elementului românesc i-a determinat pe regii maghiari să colonizeze alte
neamuri, precum secuii (începând cu secolul XI), stabiliţi în sud-estul Transilvaniei, saşii
(aşezaţi, începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea, în zonele unde aveau să
întemeieze Sibiul, Braşovul, Sighişoara, Bistriţa etc.), cavalerii teutoni (care primesc în
1211 Ţara Bârsei, în schimbul căreia trebuiau să apere frontierele răsăritene ale regatului şi
să facă şi prozelitism catolic în rândul populaţiei româneşti sau turanice). Saşii şi secuii s-au
organizat în scaune, ai căror conducători erau subordonaţi direct regelui Ungariei,
contribuind la impunerea stăpânirii maghiare în centrul şi sudul Transilvaniei.
În secolul al XIII-lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi
încheiate. Aşezarea noilor veniţi conduce, desigur, la o nouă structură etno-demografică,
românii rămânând însă locuitorii cei mai numeroşi. În faţa presiunilor exercitate de
cuceritori, românii s-au regrupat în structuri social-economice şi politice autonome în zonele
mărginaşe ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de „ţări” (Maramureşul, Lăpuşul,
Zarandul, Haţegul, Făgăraşul, Bârsa, Amlaşul ş.a.) Aici, în schimbul apărării graniţelor, ei
vor reuşi să-şi conserve, pentru mult timp, tradiţiile voievodale şi cneziale. În schimbul
serviciilor lor militare şi a fidelităţii faţă de regatul maghiar, acesta le recunoştea autonomia.
Tocmai din astfel de autonomii româneşti tradiţia vrea să fi pornit iniţiativa întemeierii
statelor româneşti extracarpatice Moldova şi Tara Românească.
Spre sfârşitul veacului al XIII-lea şi la începutul celui următor, voievozii
Transilvaniei Roland Borşa (1282, 1284-1285,1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1315) îşi
asumă prerogative sporite. Primul, în numele unui regnum Transilvanum, convoacă la
Deva, în 1288, prima Adunare obştească (Congregaţia generală), la care participă nobili
din cele şapte comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere. Ultimul
voievod amintit, Ladislau Kan, profită de criza politică declanşată de stingerea dinastiei
Arpadiene pentru a-şi exercita atributele de şef al unui stat autonom: stăpâneşte cetăţi,
oraşe şi domenii interne şi încheie înţelegeri cu ţări de sine stătătoare. Curând, angevinii
readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.

2.1.3. Evoluţia Transilvaniei în cadrul regatului maghiar

Transilvania fusese organizată ca un voievodat, ceea ce sugerează că îşi menţinea o
anumită individualitate politico-administrativă în cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se
baza pe colaborarea „stărilor” sau „naţiunilor” privilegiate: nobilimea (în special maghiară),
patriciatul (orăşenii bogaţi - în special saşi) şi fruntaşii secuilor. Deşi vasal coroanei maghiare,
voievodatul Transilvaniei îşi păstra, totuşi, o anumită autonomie în cadrul regatului Ungariei.
Religia ortodoxă, deşi nerecunoscută oficial, era practicată de majoritatea populaţiei
Transilvaniei, care era românească. Fruntaşii românilor au făcut iniţial parte dintre stările
privilegiate, dar, din secolul al XIV-lea, ei sunt excluşi treptat din rândul acestora. În 1366, în
contextul afirmării independenţei românilor la sud şi est de Carpaţi, ca şi al opţiunii statelor
extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I condiţionează calitatea de nobil de
apartenenţa la catolicism. În acest fel, nobilii români care doresc să-si păstreze statutul acceptă
catolicismul şi treptat se maghiarizează, iar cei care rămân credincioşi propriei confesiuni
religioase îşi pierd statutul privilegiat şi decad în rândul ţăranilor. Românii îşi păstrează, măcar
pentru o vreme, o autonomie relativă şi o organizare proprie, sub conducerea cnezilor şi
voievozilor în unele zone mărginaşe ale Transilvaniei, precum Ţara Haţegului, Ţara
Făgăraşului, a Maramureşului şi în districtele româneşti ca Ţara Zarandului sau Banat. În timp
însă, în contextul acţiunii de centralizare politică şi de restaurare a autorităţii regale maghiare,
aceste autonomii sunt tot mai restrânse. În concluzie, în vreme ce la sud şi la răsărit de Carpaţi
românii îşi consolidau independenţa, în Transilvania se producea evoluţia inversă, aceasta fiind
tot mai profund integrată în structurile regatului ungar. Această evoluţie divergentă este una din
principalele cauze pentru care, în condiţiile în care în perioada medievală, în Europa, se constata
o tendinţă destul de răspândită de unificare teritorială a populaţiilor de acelaşi neam, în spaţiul
românesc se menţine diviziunea politică. Pe de altă parte, constituirea statelor medievale
româneşti extracarpatice a creat cadrul propice unei dezvoltări economice şi culturale care a
permis, alături de lupta împotriva expansiunii otomane, conservarea identităţii poporului român.