CAPITOLUL 3 – STATUL ŞI POLITICA PÂNĂ LA 1821

1. EVOLUŢIA INSTITUŢIONALĂ ÎN SECOLELE XVI-XVIII

1.1. Sistemul fanariot în Ţara Românească şi Moldova

Cele ceva mai mult de două secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de
revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) constituie, în istoria societăţii româneşti, perioada
ei „premodernă”. Pe teren intern se acumulează mutaţii lente ce pregătesc lumea
românească de pe cele două laturi ale Carpaţilor pentru trecerea la vârsta modernă şi
naţională, în pofida piedicilor de tot felul pe care le întâmpină. În plan extern, statutul lor
cunoaşte fluxuri şi refluxuri, sub impactul factorilor politici din afară, pe fondul începutului
„Chestiunii orientale”, când Principatele intră tot mai mult în câmpul tendinţelor
expansioniste ale marilor puteri creştine. Dar, treptat, începând cu cumpăna secolelor
XVIII-XIX, societatea românească dobândeşte o tot mai limpede conştiinţă de sine şi asupra
nevoilor ei, care se materializează în mişcările revoluţionare din 1821 şi 1848.
Reacţia lui Mihai Viteazul, ultima mare încercare de rezistenţă armată a lumii
româneşti în faţa dominaţiei Porţii, a fost un avertisment pentru sultani, care, în primele şase
decenii ale veacului al XVII-lea, au slăbit opresiunea economică şi controlul politic în
Principate. E drept, această schimbare venea şi pe fondul focalizării atenţiei Istanbulului pe
frontierele sale orientale. Toate acestea explică domniile lungi şi relativ stabile ale lui Matei
Basarab (1633-1654), în Ţara Românească, şi a lui Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova.
Mai mult, principii ardeleni promovează în prima jumătate a secolului al XVII-lea o politică
independentă şi participă ca adevăraţi suverani la Războiul de 30 de ani (1618-1648). Cu
anii '60 ai secolului însă, după un veac de politică defensivă în Europa, Poarta reia ofensiva
spre Europa Centrală. Perioada coincide cu o înăsprire a opresiunii economice şi a controlului
politic în Principate, obligate să susţină financiar şi chiar să participe la expediţiile turceşti
contra principilor creştini. În perioada 1673-1678/1683, Poarta a încercat să introducă în
Ţările Române o nouă formulă politică, sultanul impunând slujbaşi greci în dregătoriile
Ţărilor Române (protofanariotismul). Această. măsură a premers regimul fanariot, instaurat
oficial abia la începutul secolului al XVIII-lea.
Evenimentele politico-militare desfăşurate în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea
antrenează fenomenul redimensionării statelor continentului. În această perioadă au loc
importante modificări ale raportului de forţe între Marile Puteri. Numeroasele acţiuni
militare desfăşurate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane
împotriva Poloniei şi Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influenţat regimul politic al Ţărilor
Române. Noua politică ofensivă a Porţii, ce culminează cu marele asediu al Vienei (1683),
sfârşeşte printr-o adevărată catastrofă în faţa puterilor creştine, coalizate în jurul
Habsburgilor. Înfrângerea turcilor la Viena, în 1683, a marcat începutul decăderii Imperiului
Otoman şi deschiderea „crizei orientale”. Turcii pierd bătălie după bătălie şi cedează
poziţiile cucerite de Soliman Magnificul în Europa Centrală. Prin pacea de la Karlowitz
(1699), Imperiul Otoman renunţa la numeroase teritorii cheie pentru poziţiile sale strategice
şi politice în Europa, Ungaria şi Transilvania trecând sub stăpânire habsburgică. Cu acest
prilej s-a pus problema moştenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut în istoria diplomaţiei
sub numele de „problema orientală”. Aceasta se întinde pe mai bine de două secole, până la
războaiele balcanice şi crearea statelor naţionale în Europa Sud-estică. Dar în prima parte a
evoluţiei „chestiunii orientale”, protagoniştii luptei pentru împărţirea teritoriilor turceşti
sunt cele două mari imperii creştine: Austria şi Rusia, a căror politică ţintea să ocupe
provinciile balcanice ale Porţii şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Secolele XVIII-XIX au
cunoscut mai multe războaie ruso-austro-turce, încheiate aproape toate cu victoria puterilor
creştine, şi care au accentuat declinul ireversibil al puterii otomane. Politica hegemonică a
Rusiei şi Austriei, intenţia clară a Angliei şi Franţei de a menţine integritatea Imperiului
Otoman, au transformat criza orientală într-o chestiune politică şi strategică fundamentală a
echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române ocupă un loc important.
Care a fost reacţia lumii româneşti în faţa perspectivei schimbării unei stăpâniri cu
alta, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Transilvania. Principii români au fost printre cei
dintâi care şi-au dat seama de noua primejdie. Slăbirea puterii otomane i-a determinat pe
domnii Moldovei şi Ţării Româneşti să promoveze o politică abilă, vizând emanciparea de
sub suzeranitatea Porţii. Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-
1714), în Ţara Românească, dar şi Dimitrie Cantemir (1710-1711), în Moldova, s-au angajat
într-o politică externă de mare complexitate pe lângă Poartă, Habsburgi, Polonia şi mai ales
Rusia, pentru salvgardarea intereselor ţărilor lor. Ei iniţiază negocieri cu Austria şi Rusia,
soldate cu tratate prin care se cristalizează un adevărat program de emancipare de sub
dominaţia turcă, cu păstrarea fiinţei statelor lor. Esenţialul acestui program era
recunoaşterea de către imperiile creştine a independenţei şi frontierelor Principatelor şi
respectarea instituţiilor proprii şi a confesiunii ortodoxe.
Orientarea Ţărilor Române către Rusia, mai ales în vremea lui Brâncoveanu şi
Dimitrie Cantemir, intervenţia promptă a Porţii, care impune regimul fanariot, le aduce într-
o nouă şi dificilă situaţie, care va determina modificarea statutului lor internaţional.
Constantin Brâncoveanu s-a manifestat, în cadrul domniei sale, drept un adept statornic al
principiului echilibrului politic, manevrând cu dibăcie între Habsburgi şi Poartă. El a iniţiat
unele acţiuni diplomatice cu Imperiul Habsburgic şi cu cel rus, vizând emanciparea de sub
suzeranitatea otomană. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit şi apoi ucis, împreună cu cei
patru fii ai săi (1714).
Dimitrie Cantemir a încheiat o înţelegere cu ţarul Petru I, prin care Rusia recunoştea
independenţa şi integritatea Moldovei. Pe această bază Moldova a participat la războiul
ruso-turc din 1711, încheiat cu victoria otomanilor. Principele-cărturar al Moldovei,
Dimitrie Cantemir, a încercat, în timpul scurtei sale domnii, formula guvernării autoritare a
ţării, dar înfrângerea de la Stănileşti a pus capăt acestei încercări, ducând la refugierea
domnitorului în Rusia, împreună cu boierii filoruşi, şi la pierderea cetăţii Hotin, care ulterior
devine raia.
Poziţia geopolitică ocupată de Principate, excepţionala lor importanţă economică
pentru Turcia, tendinţa de emancipare a statelor româneşti şi mai ales modificarea raportului
de forţe pe arena internaţională au determinat Poarta să recurgă la soluţia domniilor
fanariote, instituite în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească.
După stabilirea dominaţiei otomane, apar schimbări şi în structura instituţională a
statelor extracarpatice. Domnul, iniţial ales de boieri şi confirmat de Poarta otomană,
începe, din secolul al XVI-lea şi mai ales din veacul următor, să fie de fapt numit de turci.
Din secolul al XVIII-lea, dispare şi domnia pământeană, în intervalul 1711/1716 – 1821
domnii fiind aleşi de Poartă dintre grecii din Fanar. O dată cu instaurarea regimului turco-
fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice şi militare otomane,
încetând să mai desfăşoare o politică externă proprie. Principala trăsătură a epocii este noul
caracter al regimului dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct de vedere politic şi
economic. Domnii fanarioţi sunt integraţi în ierarhia administrativă otomană, domnia într-
unul din Principatele Române urmând funcţiei de mare dragoman al Porţii (interpret-
traducător al limbilor străine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel
în relaţiile politico-diplomatice ale Porţii cu marile puteri). Domnii principatelor erau
asimilaţi unui paşă cu două tuiuri (cozi de cal, în număr de 1, 2 sau 3, care marcau rangul
generalilor-paşale turci), responsabili numai în faţa sultanului. Erau numiţi sau revocaţi în
funcţie de interesele Porţii şi de sumele de bani puse în joc. În afara garanţiilor de fidelitate,
pe care Înalta Poartă le lua în considerare la numirea domnilor, aceasta era condiţionată sau
măcar influenţată de plata unor sume de bani considerabile. Aceleaşi sume importante se
plăteau şi pentru confirmarea sau prelungirea domniilor. După aprecieri generale, mai bine
de jumătate din veniturile principatelor erau preluate uneori de Poartă numai pentru
prelungirea domniilor.
Principala funcţie a statului devine cea fiscală. Concurenţa pentru ocuparea tronului,
ca şi sporirea continuă a obligaţiilor faţă de Poartă, în condiţiile în care comerţul
internaţional nu mai aducea beneficiile anterioare, Marea Neagră devenind un lac turcesc,
au condus la o creştere excesivă a fiscalităţii. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi
însă folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, aşa cum s-a întâmplat în
Occident în perioada modernă, întrucât acestea erau orientate spre Istanbul. O anumită
similitudine cu evoluţia occidentală se constată în secolul al XVIII-lea, când fanarioţii, în
căutare disperată de venituri, încearcă o raţionalizare a structurilor sociale şi o eficientizare
a aparatului administrativ, atât la nivel local, cât şi la nivel central. Printr-o seamă de
reforme, ei încearcă să reglementeze cuantumul şi modalităţile de plată ale contribuţiilor
către domnie, să stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusă la strămutări din
pricina instabilităţii fiscale), să definească principalele categorii sociale şi raporturile dintre
ele sau dintre acestea şi domnie, să asigure o anumită stabilitate socială (unele măsuri în
favoarea reglementării raporturilor între ţărani şi proprietari, limitarea abuzurilor adminis-
trativ-fiscale sau judecătoreşti, preocupări pentru aprovizionarea oraşelor cu alimentele
necesare populaţiei, măsuri protecţioniste pentru a favoriza producţia locală de vinuri şi
rachiuri şi a impulsiona dezvoltarea meşteşugurilor, acordarea de mici ajutoare scăpătaţilor,
orfanilor şi invalizilor, care nu-şi puteau câştiga existenţa muncind etc.).
Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioţi, s-a generalizat sistemul
venalităţii (al vânzării, chiar în sistem de licitaţie) dregătoriilor. În măsura în care deţinerea
unei dregătorii în aparatul domnesc echivala cu înnobilarea (intrarea în rândul boierilor),
venalitatea funcţiilor a favorizat ascensiunea socială a oamenilor care acumulaseră un
anumit capital, bănesc sau funciar, dar care prin naştere nu aparţineau boierimii.
Domnii fanarioţi reformează sau înfiinţează o seamă de instituţii în spaţiul social,
edilitar sau al învăţământului. Unele dintre vechile instituţii ale ţării intră însă într-un proces
de dezagregare, foarte evident în cazul oştirii. Dispariţia oştirii e legată în principal de
dispariţia funcţiei externe a principatelor, care erau considerate de Poarta Otomană şi de
celelalte puteri europene drept teritorii autonome în cadrul Imperiului Otoman.
Deşi, din punctul de vedere al măsurilor pe care le-au iniţiat, domnii fanarioţi se
aseamănă despoţilor luminaţi din restul Europei, acestea nu au avut întotdeauna rezultatele
scontate, iar contemporanii lor şi-au trăit adesea propriul timp istoric drept o perioadă
traumatizantă. Durata scurtă a domniilor (în medie 2,5-3 ani), cele şase războaie între marile
puteri în care au fost implicate principatele în timpul fanarioţilor (cu toate implicaţiile lor,
teatru de operaţii militare, ocupaţii militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciumă şi
perioadele de foamete, care adesea însoţesc războaiele, fiscalitatea excesivă, conflictele
latente sau făţişe dintre marea boierime locală şi domnitorii greci, au făcut ca domniile
acestora să fie percepute într-o manieră negativă în raport cu epocile istorice anterioare.
Prin urmare, se poate afirma că regimul turco-fanariot a determinat un regres
economic, politic şi militar al Ţărilor Române, dar şi orientalizarea culturii şi civilizaţiei:
limba greacă era folosită în administraţie şi biserică, au fost preluate moravurile,
îmbrăcămintea şi stilul de viaţă de la Constantinopol. Pe de altă parte, unii domni fanarioţi -
din rândul cărora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv, atât în
Moldova cât şi în Ţara Românească - au promovat procesul de modernizare a societăţii
româneşti, printr-o serie de reforme (socială, administrativă, juridică, fiscală, judecătorească
şi bisericească) în acord cu înnoirile europene. După 1774, se răspândesc ideile şi modul de
viaţă occidentale. Cei mai mulţi dintre domnii fanarioţi, influenţaţi de ideile iluministe şi de
modelele europene ale despoţilor luminaţi, încearcă să întreprindă în Principate reforme
administrative şi sociale şi contribuie la alcătuirea unor coduri de legi. Codurile din secolul al
XVII-lea, bazate pe obiceiul pământului şi pe izvoarele romano-bizantine, sunt înlocuite la
îndemnul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca Condică - 1780), Scarlat Callimachi (Codul
Callimachi – 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea (legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele
juridice erau codul civil austriac şi codul civil al lui Napoleon.
În concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este
grav ştirbită. Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfăşura o politică externă proprie, de
a întreţine armată, iar teritoriul lor este considerat ca parte integrantă a Imperiului Otoman,
motiv pentru care putea fi înstrăinat. Suzeranitatea otomană devine tot mai apăsătoare,
economia Principatelor fiind subordonată complet intereselor Porţii.
1.2. Evoluţia Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică
După înfrângerea armatei maghiare în faţa turcilor la Mohacs (1526) şi prăbuşirea
regatului ungar în 1541, Transilvania se organizează ca un principat autonom sub
suzeranitate otomană. Instituţia voievodului dispare treptat, iar congregaţiile nobiliare se
transformă în adunare a privilegiaţilor (Dieta), care avea între atribuţii alegerea principelui.
Se menţineau autonomiile săseşti şi secuieşti. În ceea ce-i priveşte pe români, aceştia nu mai
făceau parte din 1437 din sistemul naţiunilor privilegiate (în sensul naţiunii medievale, ca
parte a corpului politic). Feudalizarea accentuată a societăţii ardelene în cadrul regatului
maghiar dusese la maghiarizarea (însoţită de catolicizarea) treptată a nobilimii româneşti,
astfel încât românii participă din ce în ce mai rar la congregaţiile generale, sfârşind prin a fi
înlăturaţi complet din viaţa politică a ţării. Corolarul religios al acestei excluderi politice I-a
reprezentat nerecunoaşterea ortodoxiei între religiile oficial acceptate în voievodat şi ulterior
în principat.
După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-
lea, organizarea politico-administrativă a principatului este, în linii mari, menţinută.
Împăratul prelua şi titlul de principe, iar conducerea propriu-zisă a Transilvaniei nu mai era
asigurată de Dietă, ale cărei atribuţii au fost restrânse, ci de un „guberniu”, condus de un
guvernator militar. Cancelaria aulică de la Viena coordona conducerea principatului.
Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul
politic al provinciei, căreia i s-a limitat autonomia internă: ea va fi organizată iniţial ca
Principat şi, ulterior, ca Mare Principat cu autonomie limitată. Locul principelui este luat de
un guvernator numit de împărat. La 1691, Habsburgii îşi instalează oficial dominaţia
politică în Transilvania, printr-un act solemn, Diploma Leopoldină. Împăratul Leopold I,
pentru a obţine acordul „stărilor privilegiate”, consacră dominaţia acestora în viaţa politică a
Principatului, aşa cum era ea consfinţită prin cele două Constituţii nobiliare, Aprobatele
(1653) şi Compilatele (1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul inferior al „plebei
valahe”, exclusă din viaţa politică: românii erau „toleraţi” în Principat, datorită utilităţii lor,
iar confesiunea lor „schismatică” se menţinea în afara ,,religiilor recepte”.
Dar Viena avea să-şi modifice curând atitudinea, datorită intereselor ei politice şi
religioase din Transilvania. Preocupate să-şi lărgească baza puterii în Principat, unde
catolicismul era minoritar în raport cu confesiunile reformate ale stărilor privilegiate,
autorităţile imperiale încearcă să-i atragă la catolicism pe români, care deţineau majoritatea
absolută între locuitorii provinciei intracarpatice. Aşa s-a născut mişcarea de unire religioasă
a românilor cu Roma catolică, în urma promisiunilor făcute de împărat membrilor clerului
ortodox de a fi emancipaţi de sub jugul iobăgiei şi de a deveni „cetăţeni” ai imperiului, cu
toate drepturile cuvenite catolicilor. O parte a vârfurilor clerului român, atrasă de
promisiunile Vienei, acceptă unirea cu Roma şi astfel se constituie Biserica Greco-catolică
sau Biserica Unită a românilor din Principat, ce cuprindea o minoritate a credincioşilor
români. Unirea cu biserica romano-catolică a fost hotărâtă de sinodul întrunit la Alba Iulia
în 1697. Această hotărâre a fost urmată, în 1698, de un manifest semnat de 38 de protopopi,
care apreciau promisiunea Curţii de la Viena că uniţii se vor bucura de privilegiile preoţilor
catolici. În 1699, diploma emisă de împăratul Leopold I scutea preoţii uniţi de iobăgie şi de
robotă. Cea de-a doua Diplomă Leopoldină referitoare la unire (1701) hotăra că şi ţăranii
uniţi trebuie să fie „primiţi între straturile ţării, ca şi ceilalţi fii catolici ai patriei”. Dieta
Transilvaniei nu a acceptat însă această diplomă. Uniaţii sau greco-catolicii îşi păstrau ritul
bizantin, obiceiurile şi calendarul ortodox. Dincolo de obiectivele politice ale Curţii
imperiale şi de consecinţele contradictorii pe care le-a avut unirea cu Roma pentru românii
ardeleni, Biserica Unită devine pentru un secol şi jumătate conducătorul necontestat al
mişcării de emancipare politică a românilor din Transilvania, iar membrii clerului unit,
adevăraţi apostoli ai ideii naţionale româneşti din Ardeal şi chiar din Principatele de peste
Carpaţi.
Curtea de la Viena a reprezentat speranţa unui sprijin pentru obţinerea drepturilor
politice pe care autorităţile locale şi nobilimea maghiară refuzau să le acorde românilor.
Prevederile Diplomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile românilor trecuţi la
greco-catolicism, nu au fost aplicate niciodată. Principalul avantaj al unirii cu biserica
romano-catolică a fost doar ameliorarea situaţiei economice a clerului unit. În acelaşi timp,
absolutismul luminat şi, mai cu seamă, iosefinismul au creat un cadrul favorabil
manifestărilor naţionale româneşti. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în lipsa unei
nobilimi naţionale, lupta românilor pentru drepturi politice a fost condusă mai ales de cler.
Curtea de la Viena i-a încurajat pe românii greco-catolici (uniţi). Dincolo de anumite
interese politice - Viena se baza pe principiul „Divide et impera” - rămâne faptul că, prin
politica şcolară au fost sprijiniţi românii greco-catolici. Atitudinea favorabilă a Vienei a
permis inaugurarea la Blaj, în 1754, a primelor şcoli greco-catolice româneşti, acest oraş
devenind un important centru al renaşterii naţionale şi al modernizării culturii româneşti.
Aceeaşi atitudine favorabilă s-a materializat în adoptarea unor măsuri legislative favorabile
greco-catolicilor: Ratio Educationis (decret asupra învăţământului promulgat de Maria
Tereza în 1777 şi aplicat şi în Banat, Bucovina, Maramureş şi Transilvania) şi Edictul de
toleranţă (promulgat de împăratul Iosif al II-lea în 1781 şi care asigura liberul exerciţiu
pentru religiile necatolice, fără a atenta însă la primatul catolicismului). Astfel s-a format o
elită intelectuală, instruită în universităţi catolice la Roma sau la Viena, care promova idei în
avantajul emancipării naţionale. Pe termen lung, „Unirea” a permis clerului greco-catolic să
aibă legături culturale cu Roma, fapt ce a favorizat şi stimulat mişcarea de idei de care şi-a
legat numele Şcoala Ardeleană, cu rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale.