SECOLUL FANARIOT

Contextul internaţional

La cumpăna dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, pe continentul european s-au produs

importante modificări, care au influenţat statutul internaţional al Ţărilor Române. În Europa
Occidentală s-au desfăşurat confruntări pentru succesiunea la tron în Anglia (1688-1701) şi în
Spania (1701-1714). Franţa a devenit în secolul al XVII-lea o putere europeană, al cărei rol a
crescut continuu.
La jumătatea secolului XVIII s-au declanşat marile crize ale continentului european.
Neînţelegerile dintre Franţa şi Anglia s-au adâncit pe toate planurile: atât în teritoriile
coloniale, cât şi pe continent. S-a ajuns la alianţe şi răsturnări de alianţe care au perturbat
întregul sistem politic european. Această situaţie s-a prelungit până la Congresul de la Viena
(1815), care a instaurat o nouă ordine europeană.
Şi în Europa răsăriteană şi de sud-est s-au produs importante schimbări în raportul de
forţe. Înfrângerea turcilor la Viena (1683) a marcat începutul declinului politic şi militar al
Imperiului Otoman, deschiderea „crizei orientale” şi modificarea raporturilor de forţe în estul şi
sud-estul european.
Prin pacea de la Karlowitz (1699), otomanii au pierdut importante poziţii strategice şi
politice în Europa. Cu acest prilej, s-a pus problema moştenirii posesiunilor otomane, fapt
cunoscut în diplomaţia europeană sub numele de „problema orientală”.
Austria s-a afirmat la începutul secolului XVII drept o mare putere europeană.
În răsăritul Europei a început să se afirme Rusia, care sub Petru I, şi-a fixat cele două
direcţii de expansiune: spre regiunea Mării Baltice, în dauna Suediei şi a Poloniei, şi spre Marea
Neagră, în detrimentul Imperiului Otoman.
Politica hegemonică a Rusiei şi Austriei, intenţia clară a Angliei şi Franţei de a menţine
integritatea Imperiului Otoman au transformat criza orientală într-o chestiune politică şi
strategică fundamentală a echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române au
ocupat un loc important.

Regimul fanariot în Ţările Române. Caracteristici generale ale epocii

Poziţia geopolitică ocupată de Principate, importanţa lor deosebită din punct de vedere
economic pentru Poartă, tendinţa tot mai evidentă de emancipare a statelor româneşti în
vremea lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu şi mai ales ascensiunea Austriei şi a
Rusiei l-au determinat pe sultan să înlocuiască domnii pământeni cu cei fanarioţi (1711-
Moldova; 1716-Ţara Românească). Începe astfel o nouă etapă în istoria celor două state
româneşti şi anume „secolul fanariot”.
Prin sintagma „secolul fanariot” se delimitează perioada cuprinsă între anii 1711
(pentru Moldova), respectiv 1716 (pentru Ţara Românească), date la care au fost instalaţi
domnii fanarioţi în Ţările Române, şi 1822, anul în care domniile fanariote au fost înlocuite cu
domniile pământene. Formula „secolul fanariot” nu are conotaţii politice, deoarece secolul XVIII
a fost doar o parte a unei lungi perioade de integrare economică şi politică a Ţărilor Române la
periferia lumii otomane.
Perioada este una controversată, în care se amestecă reformismul instituţional, social,
politic, cultural, aşa cum era practicat în epocă de către suveranii luminaţi, cu corupţia,
arbitrariul şi exploatarea economică a Ţărilor Române; războaiele – care au presupus
raţionalizarea şi ordinea guvernării, cu instabilitatea domniei – care a produs abuzuri şi
competiţie pentru linguşirea Porţii; modelul monarhic bizantin şi viziunea sa universalist
ortodoxă de conducere a statului, cu statutul domnilor fanarioţi de agenţi străini în Ţările
Române, trimişi ai Imperiului Otoman.
 Ţ ĂRILER OMÂNEŞIPROBLEMAORIENTALĂ

În perioada „secolului fanariot”, Moldova a avut 36 de domni, iar Ţara Românească 39.
Domnitorii au provenit din familii greceşti (Mavrocordat, Caragea, Şuţu, Moruzi, Ipsilanti),
româneşti (Racoviţă) sau albaneze (Ghica).
În Moldova, primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost instalat pe tron în
1711, după înfrângerea de către turci a lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) şi a aliatului său,
ţarul rus Petru cel Mare. În Ţara Românească, secolul fanariot a fost inaugurat în 1716, prin
domnia aceluiaşi Nicolae Mavrocordat, după uciderea de către turci, la Constantinopol, a
domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
În ambele Principate regimul fanariot a fost dominat de aceleaşi trăsături caracteristice:
ştirbirea gravă a autonomiei Principatelor, prin numirea directă de către sultan a domnilor, din
rândul înalţilor funcţionari ai Porţii, mai ales dragomani, recrutaţi din cartierul Fanar – aveau
perioade scurte de domnie (în medie 2-3 ani); desfiinţarea oştirii pământene – domnul nu mai
avea oaste proprie, ci numai o gardă personală, menită să păstreze ordinea internă; creşterea
considerabilă a obligaţiilor Ţărilor Române faţă de Poartă – haraciul, peşcheşurile, mucarerul,
obligaţiile în natură; cumpărarea tronului, ceea ce a generat o fiscalitate excesivă; cedarea de
teritorii româneşti către Austria şi Rusia; grecizarea domniei, a Sfatului Domnesc (în
defavoarea boierimii autohtone), a Bisericii, a culturii, a învăţământului; limitarea dreptului
domnilor de a desfăşura o politică externă proprie – ei aveau misiunea de a-l informa pe sultan
despre evoluţia evenimentelor din zonă etc.
În plan politic intern, noul regim afectează instituţia domniei şi celelalte instituţii adiacente
acesteia, în general sistemul politico-administrativ şi în special „marea adunare a ţării” care îşi
pierde din atribuţii. Domnia încetează să mai fie o instituţie reprezentativă la Istanbul. Domnii
sunt consideraţi funcţionari ai Imperiului, mutaţi dintr-o ţară în alta. Obiceiul a avut consecinţe
grave în plan fiscal şi economic dar a contribuit la uniformizarea instituţională a celor două ţări.
Domnia nu era acordată după merit ci după sumele de bani oferite conducerii otomane.
Domnitorii erau de asemenea răspunzători pentru faptele săvârşite în faţa sultanului, care nu
ezita să-i pedepsească prin mazilire sau ucidere. Titulatura folosită de cancelaria sultanului
este semnificativă: principii de la nord de Dunăre nu mai sunt numiţi stăpâni sau domni, ci bei,
puterea autocrată a domnului păstrându-se însă în raport cu supuşii. Obligaţiile economice şi
cererile Imperiului Otoman au determinat creşterea fiscalităţii şi a abuzurilor din partea
funcţionarilor, parte din ei recrutaţi din elementele greceşti, ceea ce va duce, în final, la
manifestarea unei reacţii naţionale. Restrânşi în exercitarea mai multor prerogative, domnitorii
fanarioţi au încercat să-şi legitimeze pretenţiile de suverani, dând strălucire şi fast Curţii
domneşti, respectării tradiţiilor ortodoxiei. Influenţaţi de ideile luminilor şi de modelele
europene ale despoţilor luminaţi unii dintre ei au fost adevărate personalităţi şi au acţionat
pentru modernizarea Principatelor.
În politica externă constrângerile Imperiului erau mult mai puternice. Curţile de la Iaşi şi
Bucureşti, „fereştile Turciei spre Europa”, sunt supuse unui control sever. Sunt interzise
legăturile directe ale domnitorilor cu statele străine. Condiţiile secolului XVIII (războaie,
foamete, boli) au determinat o stagnare demografică şi chiar regres. Domnii sunt nevoiţi să ia
măsuri pentru popularea satelor, una din soluţii fiind încurajarea emigrării din Transilvania
prin acordarea de privilegii.
La nivel economic se înregistrează progrese modeste. Înfiinţarea de manufacturi la scară
largă a fost împiedicată de lipsa de capital, de inexistenţa unei pieţe interne suficient de
dezvoltate şi neputinţa practicării unei politici vamale protecţioniste. Manufacturile existente
produceau în special bunuri de consum. Transporturile se făceau greu datorită stării proaste a
drumurilor. Comerţul extern e îndreptat cu precădere către piaţa otomană.
Modificări se înregistrează şi în plan social. Reformele lui Constantin Mavrocordat
(prezentate pe larg mai jos) au modificat caracterul tradiţional al boierimii; titlul de boier este
acordat numai acelora care deţin sau au îndeplinit o dregătorie a statului. Condiţiile economice
şi politice nu au fost favorabile afirmării clasei de mijloc. Procesul de urbanizare nu a modificat
caracterul covârşitor rural al societăţii româneşti.
Cel mai important aspect de subliniat, dat fiind contextul nefavorabil al epocii, este că
Principatele şi-au păstrat individualitatea politico-statală, nefiind transformate în
paşalâcuri.
 Ţ ĂRILER OMÂNEŞIPROBLEMAORIENTALĂ

Aceste consideraţii generale încadrează secolul al XVIII-lea în lunga perioadă de

integrare economică şi politică a Ţărilor Române în sfera intereselor lumii otomane, perioadă
începută în secolul al XIV-lea şi care se va încheia în secolul al XIX-lea.

Particularităţile regimului fanariot. Modernitate şi reforme în Ţările Române

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a început procesul de modernizare a societăţii

româneşti, acest fapt fiind înţeles de români ca o aliniere la tipul de civilizaţie europeană
occidentală. Dacă ideologia şi cultura română s-au încadrat în ritmul occidental de dezvoltare
încă din secolul al XVII-lea, pentru ca apoi, în Epoca Luminilor, spiritul modernităţii să se
manifeste simultan cu cel european, celelalte domenii şi-au început evoluţia un secol mai târziu.
Statul şi instituţiile sale au început să se modernizeze o dată cu reformismul luminat al
domnilor fanarioţi pe la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Sensurile modernizării societăţii româneşti pot fi grupate în 4 mari direcţii: efortul de
integrare în ritmul istoric vest-european şi de rupere a legăturilor orientale; dezvoltarea
structurilor urbane şi a capitalismului în economie; asimilarea progresului tehnic, ştiinţific,
intelectual şi de civilizaţie a occidentului european; introducerea modelului politic reprezentativ
susţinut de libertăţile şi drepturile cetăţeneşti.
În acest context ideologic a debutat, în timpul domniilor fanariote modernizarea prin
reforme a statului şi a instituţiilor sale, a structurilor sociale, a învăţământului. Reformismul
nu caracterizează întreg secolul fanariot. Au existat decât câţiva domnitori care, prin acţiunile
lor, au fost expresia românească a absolutismului luminat.
Primul, şi cel mai important dintre aceştia, a fost Constantin Mavrocordat, care a domnit
alternativ de 10 ori, totalizând aproape 25 ani de domnie: de 6 ori în Ţara Românească şi de 4
ori în Moldova. Începutul reformelor l-a constituit marele hrisov din 7 februarie 1741, publicat
sub titlul de „Constituţie” în gazeta „Mercure de France”. Acest document cuprindea măsuri de
reorganizare în domeniul fiscal, agrar, administrativ şi juridic.
Prin reforma fiscală, a dispus recensământul populaţiei, astfel încât statul să poată
evalua cu precizie impozitele pe care urma să le strângă. A desfiinţat obligaţiile financiare
multiple şi a introdus un impozit fix, anual, pe cap de locuitor (rupta sau suptoarea), eşalonată
în 4 rate anuale.
Pentru a impune aceste schimbări, acesta a reformat administraţia după modelul
austriac. Centralizarea administrativă s-a realizat prin numirea a 2 ispravnici la conducerea
fiecărui judeţ, care controlau administraţia locală.
Reforma justiţiei a însemnat crearea de instanţe de judecată la nivel local, controlul
statului asupra procedurilor de judecată, precum şi înregistrarea scrisă a activităţii instanţelor
judecătoreşti. Tot în domeniul juridic au acţionat şi Scarlat Callimachi (Moldova) şi Ioan
Gheorghe Caragea (Ţara Românească). Ei au publicat coduri de legi19 în 1817 şi respectiv
în 1818, contribuind la progresul dreptului modern.
Cea mai importantă dintre măsurile de modernizare iniţiate de C.M. a fost reforma socială
(5 aug.1746 – Ţara Românească şi 6 apr. 1749 – Moldova), prin care a desfiinţat şerbia (legarea
de glie a ţăranilor). Ţăranii şi-au răscumpărat libertatea cu 10 taleri pe cap de om, dar au rămas
dependenţi economic de boieri, devenind clăcaşi, fiind obligaţi să presteze boierului 12 zile de clacă
pe an în Ţara Românească şi 24 de zile în Moldova.
O altă figură proeminentă a fost Alexandru Ipsilanti (1774-1788), care începând din 1774,
a domnit de 2 ori în Ţ.R. şi o dată în Moldova, în total aproximativ 10 ani. Reformele sale au
constat într-o nouă organizare fiscală şi judecătorească (din iniţiativa sa a fost tipărit primul
cod de legi fanariot în 1780 – Pavilniceasca condică), a învăţământului, precum şi
reorganizarea serviciului poştelor. S-a acordat o atenţie deosebită dezvoltării meseriilor şi
comerţului. La Bucureşti a fost construită o nouă curte domnească, a început regularizarea
cursului râului Dâmboviţa, astfel încât aceasta să nu mai inunde capitala şi au fost construite
primele cişmele cu apă de izvor adusă de la o distanţă de 20 km.
Domniile scurte ale lui C.M., fiscalitatea excesivă şi corupţia practicate de mulţi dintre
urmaşii săi au reprezentat serioase obstacole în aplicarea reformelor, care s-au dovedit a fi cel
mai amplu efort de modernizare a societăţii româneşti în secolul al XVIII-lea.
19
Codul Callimachi (Moldova, 1817) şi Legiuirea Caragea (Ţara Românească, 1818).
 Ţ ĂRILER OMÂNEŞIPROBLEMAORIENTALĂ

RĂZBOAIELE RUSO-AUSTRO-TURCE

Pe fondul acutizării „problemei orientale”, Principatele au devenit teatrul operaţiunilor

militare în confruntările dintre cele 3 imperii rivale: otoman, rus şi habsburgic. Celelalte
mari puteri (Prusia, Anglia, Franţa) s-au implicat puţin în problema orientală.
Atitudinea românilor faţă de evenimentele chestiunii orientale a fost, în general, pro-
rusă şi se explică prin speranţa că solidaritatea ortodoxă va ajuta la eliberarea de sub
dominaţia otomană. Treptat însă, la începutul secolului al XIX-lea, după mai multe perioade
de ocupaţie rusă, care au evidenţiat brutalitatea comandanţilor şi a trupelor ruse, atitudinea
românilor s-a schimbat, speranţele lor de eliberare fiind orientate acum către Vest, în special
către Franţa.

Problematica şi desfăşurarea Consecinţele asupra spaţiului

Războiul Pacea
războiului/păcii românesc
Imperiul Otoman trecea prin ultima perioadă de
expansiune în Europa Centrală. În 1683, IO asediază
Viena cu 100.000 de oameni, iar după două luni de
asediu (iulie-septembrie) sunt înfrânţi, datorită intrării
pe scena războiului a polonilor (12 septembrie).
1683-1699 Karlowitz Ulterior momentului 1683, otomanii vor mai fi înfrânţi TRANSILVANIA intră oficial în componenţa
(ruso-austro-turc) (1699) în următoarele bătălii: Buda (1686), Mohacs (1687), Imperiului Habsburgic.
Salankemen (1691) şi Zenta (1697).
Pacea încheiată la Karlowitz în 1699 consfinţea
ruperea echilibrului politico-militar din SE Europei şi
începutul regresului Imperiului Otoman, în detrimentul
Rusiei şi Imperiului Habsburgic.
20 noiembrie 1710. Poarta declară război Rusiei,
încercând să stăvilească influenţa crescândă pe care
aceasta începea să o aibă în bazinul nordic al Mării
Negre şi în Balcani. Ostilităţile care durează până în
iulie 1711, se vor desfăşura şi pe teritoriul Moldovei.
De partea armatelor ruse va trece cu o parte din
cavaleria Ţării Româneşti, spătarul Toma Cantacuzino,
care va participa la cucerirea Brăilei.
noiembrie 1710 – iulie 1711. A doua domnie în
Moldova a lui Dimitrie Cantemir, marcată de alianţa20 Este numit primul fanariot în MOLDOVA, în
1710-1711 Vadul Huşilor cu Rusia lui Petru cel Mare şi de înfrângerea trupelor persoana lui Nicolae Mavrocordat.
(ruso-turc) (22 iulie 1711) moldo-ruse de către otomani în bătălia de la
Stănileşti21. Fostul domnitor se refugiază în Rusia,
unde se va stabili definitiv.
22 iulie 1711.Pacea de la Prut (sau Vadul Huşilor)
marchează, prin prevederile sale, o stagnare a tendinţei
de expansiune a Rusiei în zona Mării Negre şi în Sud-
Estul Europei. Tratatul va fi confirmat prin noi
documente semnate la Constantinopol (1712) şi la
Adrianopol (1713). Prin acesta din urmă tratat,
Imperiul Otoman cedează Rusiei teritorii mai largi în
jurul Azovului. HOTINUL devine raia turcească în 1715.

20
Tratatul de la Luţk (14 aprilie 1711).
21
Bătălia de la Stănileşti, pe Prut, dintre armatele ţariste conduse de Petru cel Mare şi cele moldovene ale lui Dimitrie
Cantemir, pe de-o parte, şi cele otomane ale marelui vizir Baltadji-Mehmed Paşa. Rezultatul luptei este favorabil
otomanilor, cu toate că niciuna dintre părţi nu a reuşit să obţină o victorie decisivă, hotărându-se negocierea unui acord
de pace.
 Ţ ĂRILER OMÂNEŞIPROBLEMAORIENTALĂ
1718, iulie 21. Semnarea tratatelor de pace de la
Passarowitz (Požarevac) dintre Imperiul Otoman şi
Austria şi Imperiul Otoman şi Veneţia. Prin aceste
tratate Poarta anexa Peloponesul (Moreea) de la
Veneţia cedând însă Austriei Banatul Timişoarei şi
Oltenia, parte a principatului autonom al Ţării
Româneşti. De asemenea Austriei îi revenea şi
Belgradul. O altă prevedere conferea
reprezentanţilor diplomatici austrieci dreptul de a
interveni în favoarea romano-catolicilor din
1716-1718 Passarowitz Imperiul Otoman. Iniţial Austria ceruse de la Poartă
(austro-turc) (21 iulie 1718) chiar şi dreptul de a-i numi pe domnii Ţării
Româneşti şi Moldovei sau cel puţin alegerea
domnilor să aibă şi acordul Habsburgilor. La
semnarea păcii un rol important l-a avut şi
caimacamul Ţării Româneşti, Ioan Mavrocordat. La
27 iulie 1718 este semnat şi un tratat comercial între
Poartă şi Austria, prin care se asigură supuşilor
austrieci libertatea comerţului în Imperiul Otoman şi
dreptul navelor comerciale austriece de a naviga pe
Dunăre până la ţărmul Mării Negre.
Disputele regionale de la frontierele Rusiei ucrainiene
cu tătarii din Crimeea, stăpânită de otomani, au conferit
Rusiei pretextul unei noi încercări de a-şi impune
influenţa în nordul Mării Negre (1735). Austria a intrat
în război în 1737, ca aliat al Rusiei, dar datorită
eşecurilor militare a fost nevoită să încheie pace
separată cu IO, cedându-i nordul Serbiei (cu Belgradul)
şi returnând Oltenia Ţării Româneşti, renunţând, astfel,
1735-1739 Belgrad la poziţia fermă din Balcani pe care o obţinuse în urma
(ruso-austro-turc) (1,18 sept. 1739) Tratatului de la Passarowitz.
Datorită înfrângerii Austriei, Rusia încheie în aceeaşi
lună un dezavantajos tratat de pace cu otomanii: cetatea
Azov, pe care au capturat-o, trebuia demilitarizată;
Rusia trebuia să nu mai aibă nave de război în Marea
Azovului sau în Marea Neagră; şi trebuia să depindă în
întregime de navele otomane pentru comerţul său pe
Marea Neagră.
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi a fost semnat de
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman după înfrângerea
acestuia din urmă în războiul din 1768-1774.
Tratatul era o lovitură extrem de umilitoare primită
de Imperiul Otoman. Otomanii au cedat o serie de
teritorii de la nordul Mării Negre şi au pierdut
Hanatul Crimeii, căruia au fost forţaţi să îi
recunoască independenţa. Hanatul, deşi oficial
independent, era în realitate sub controlul Rusiei,
care l-a anexat în 1783.
Tratatul a acordat Rusiei şi alte beneficii. A eliminat
1768-1774 Kuciuk-Kainargi
restricţiile privind accesul Rusiei la Marea Azov. Rusia
(ruso-turc) (iulie 1774)
primea şi o serie de drepturi economice şi politice în
Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată
creştinilor ortodocşi din Balcani de a naviga sub steagul
Rusiei, respectiv permisiunea acordată Rusiei de a
ridica o biserică ortodoxă în Istanbul (care nu a fost însă
construită vreodată). Rusia a interpretat tratatul ca
dându-i dreptul de a proteja creştinii ortodocşi din
Imperiu şi a folosit această prerogativă mai ales în
Principatele Române, intervenind în timpul ultimei
domnii fanariote şi după Războiul Grec de Independenţă.
BANATUL
- devine domeniu al Coroanei Habsburgice
- între 1718-1751 este supus administraţiei
militare=>guvernatorul este comandantul
trupelor stabilite în regiune, este subordonat
Consiliului de Război şi Camerei Aulice de
la Viena;
- din 1751 este introdusă administraţia civilă
=> consiliu format din 6 membri şi un
preşedinte
- 1778 – este încorporat Ungariei
- 1779 – districtele sunt înlocuite cu trei
comitate: Caraş, Timiş, Torontal
OLTENIA
- devine protectorat habsburgic (temporar);
- Împăratul de la Viena devine suveran al
Olteniei, pe care o administra printr-un
consiliu format dintr-un Ban (preş.) şi 4
membri;
- sediul administrativ: Craiova
- primul Ban: Gheorghe Cantacuzino
- teritoriul era împărţit în judeţe (conduse de
un vornic) şi plăşi (conduse de un ispravnic);
- din punct de vedere militar aparţinea de
Comandamentul de la Sibiu; comandantul =
„Principatus Valachiae Supremus Director”;
- din punct de vedere religios a fost scoasă de
sub autoritatea Mitropoliei Ţării Rom. şi
trecută sub autoritatea Mitropoliei de la
Karlowitz şi a episcopului de la Belgrad;
Războiul a determinat renaşterea planurilor
de eliberare a popoarelor balcanice, iar în
Ţările Române a încurajat opoziţia antifana-
riotă. Boierimea munteană s-a orientat spre
Rusia în vederea recunoaşterii independenţei.
Din altă perspectivă, în această perioadă se
manifestă mişcarea politică naţională.
OLTENIA revenea Ţării Româneşti (după 21 de
ani de protectorat habsburgic).
BUCOVINA
- supusă administraţiei habsburgice;
contextul:
- 1772 – prima împărţire a Poloniei;
- 1768-1774 – Habsburgii ocupă militar
Pocuţia şi nordul Moldovei;
- 7 mai 1775 – Convenţia de la Istanbul:
Habsburgii primesc Bucovina;
- mai 1776 – Anexă la Convenţia de la
Istanbul: incluse alte 30 de sate;
- 1775-1786 – administraţie militară;
- din 1786 – administraţie civilă => în fruntea
provinciei se află un căpitan;
- Biserica ortodoxă a fost scoasă de sub
autoritatea Mitropoliei Moldovei şi trecută
sub autoritatea Mitropoliei de la Karlowitz.
În timpul războiului idealul politic al indepen-
denţei va fi susţinut atât în memorii adresate
Congresului de la Focşani cât şi delegaţiilor
Rusiei şi Austriei. Acum se definitivează cea mai
semnificativă propunere de formare a unui stat
tampon român sub ocrotirea marilor puteri.
 Ţ ĂRILER OMÂNEŞIPROBLEMAORIENTALĂ

Şiştov22 – cu I.H.
Rusia primeşte în urma Tratatului de la Iaşi:
1787-1792 (1791)
- cetatea Oceakov; Rusia devine vecina MOLDOVEI.
(ruso-austro-turc) Iaşi – cu Rusia
- ţinuturile dintre Nistru şi Bug;
(1792)
Războiul a izbucnit în contextul războaielor
napoleoniene. Sultanul otoman, încurajat de înfrângerea
suferită de ruşi la Austerlitz (1805), l-a detronat
domnitorul Munteniei Constantin Ipsilanti şi pe cel al
Moldovei Alexandru Moruzi, amândoi fiind consideraţi
rusofili. În acelaşi timp, francezii, aliaţi în acel moment
cu Turcia, au ocupat Dalmaţia şi ameninţau cu o
eventuală invazie în Moldova şi Muntenia. Pentru a
BASARABIA devine parte componentă a Rusiei
1806-1812 Bucureşti asigura frontierele sudice ale imperiului împotriva unui
=> aproximativ ½ din teritoriul Moldovei
(ruso-turc) (16 mai 1812) atac al francezilor, ruşii au mutat o armată cu un efectiv
medievale devine componentă a Rusiei.
de 40.000 de oameni în Principatele Dunărene. Ca
răspuns imediat, turcii au blocat traficul navelor ruseşti
prin strâmtori şi au declarat război Rusiei.
Pe 28 mai 1812, Kutuzov a semnat Tratatul de pace de
la Bucureşti, prin care Imperiul Otoman ceda
Basarabia. Tratatul a fost aprobat de ţarul Alexandru I
pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de declanşarea invadării
Rusiei de către armatele napoleoniene
Tratatul de pace de la Adrianopol a fost încheiat Prevederile Tratatului de la Adrianopol pentru
la sfârşitul războiului ruso-turc din 1828-1829 fiind Ţările Române:
semnat pe 14 septembrie 1829 de Alexei Orlov şi – restituirea către Ţara Românească a
Abdul Kadîr-bei. cetăţilor turceşti de pe malul stâng al
Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila);
Dunării şi la două fortăreţe din Georgia. Sultanul – autonomia administrativă a Principatelor;
recunoştea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei şi a – stabilirea graniţelor pe talvegul Dunării;
hanatelor Erevanului şi Nahicevanului, care fuseseră – numirea domnilor pe viaţă;
cedate ţarului de Persia prin Tratatul de la – libertatea comerţului şi scutirea
Turkamanciai semnat cu un an mai înainte. Principatelor de obligaţia aprovizionării
1828-1829 Adrianopol
Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele şi Bosfor Istanbulului;
(ruso-turc) (14 sept. 1829)
tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel – dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase
comerţul cu cereale, animale vii şi lemn. A fost proprii;
nevoie să mai treacă însă ceva timp, până la – îngrădirea dreptului de intervenţie a
semnarea tratatului de la Hünkâr İskelesi (1833) Turciei în Principate;
care să rezolve în sfârşit problema strâmtorilor. – menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligaţia Porţii
Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea de a recunoaşte viitoarele regulamente
autonomie Greciei şi permitea Rusiei să ocupe administrative ale Principatelor.
Valahia şi Moldova până când Imperiul Otoman
reuşea să plătească o uriaşă despăgubire de război.

Proiecte externe de organizare a spaţiului românesc în contextul războaielor ruso-austro-turce

Congresele internaţionale generate de războaiele ruso-austro-turce au pus în discuţie

statutul politico-juridic al Principatelor, fie prin iniţierea unor proiecte din partea marilor
puteri, fie prin memorii ale boierilor munteni şi moldoveni. Marile Puteri (Rusia, Austria,
Franţa, Anglia) realizau planuri în care intrau cele două state româneşti. În anii ’70 şi ’80 ai sec.
al XVIII-lea, ţarina Rusiei, Ecaterina cea Mare, a alcătuit proiectul grec, conform căruia în
Balcani trebuia reconstituit Imperiul Bizantin, în timp ce Ţara Românească şi Moldova trebuiau
să fie unite sub forma Regatului Daciei, ca stat-tampon între Rusia, Austria şi noua formaţiune.
Dacă iniţial împăratul Iosif al II-lea a fost de acord, ulterior s-a renunţat la acest plan.
Cele două principate româneşti, Ţ.R. şi Moldova au intrat şi în preocupările politicii lui
Napoleon. În dorinţa sa de a realiza Imperiul universal, Napoleon considera că oraşul
Constantinopol joacă un rol esenţial, numindu-l „Imperiul lumii”. Cheia „imperiului lumii” o
deţinea cel care stăpâneşte cele două principate. De aceea Napoleon a refuzat propunerea
ministrului de externe francez, Talleyrand, de a oferi Austriei Ţara Românească şi Moldova,
drept compensaţii pentru pierderile teritoriale suferite în favoarea Franţei.

22
În timpul tratativelor de pace de la Şiştov (1791), boierii munteni au înaintat un memoriu Rusiei şi Austriei prin care
revendicau: autonomia şi neutralitatea ţării sub garanţia Austriei şi Rusiei, desfiinţarea obligaţiilor faţă de Poartă (cu
excepţia tributului), alegerea unui domn pământean, desfiinţarea raialelor, libertatea comerţului.
 Ţ ĂRILER OMÂNEŞIPROBLEMAORIENTALĂ

ANUL 1821
Elitele româneşti şi spiritul public

Societatea românească a evoluat în prima jumătate a secolului al XIX-lea într-un cadru

european care s-a caracterizat prin confruntarea dintre legitimismul şi conservatorismul
monarhic pe de o parte, şi ideile liberale puse în circulaţie de Revoluţia franceză, pe de altă
parte. Este perioada în care românii, ca şi cele mai multe popoare europene, şi-au legitimat
aspiraţiile politice prin argumente istorice. Restabilirea autonomiei Principatelor a reprezentat
obiectivul fundamental al mişcării de emancipare naţională.
În această perioadă s-a format o nouă elită politică, animată de ideile novatoare ce defineau
„spiritul vremii”. Protagoniştii ideilor liberale au fost tinerii boieri plecaţi la studii în Occident,
în special la Paris, unde s-au format în spiritul Iluminismului criticist al Revoluţiei franceze.
Ideile de naţionalitate, libertate personală şi justiţie socială au câştigat tot mai mult teren şi
au animat generaţia paşoptistă. Elitele intelectuale româneşti au acordat în egală măsură
atenţie atât reformei politice şi sociale, cât şi redeşteptării naţionale.
În Transilvania, noua generaţie a fost pregătită de înrâurirea „Şcolii Ardelene”, trezind la
viaţă naţiunea română şi antrenând-o la lupta pentru drepturi egale cu celelalte naţiuni. În
Principate s-a format noua elită care a făurit România modernă: Nicolae Bălcescu, Ion Heliade
Rădulescu, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi
alţii. Preocuparea cărturarilor de a sublinia în operele lor originea latină a poporului român,
descendenţa romanică a acestuia, a slujit idealurilor de unitate naţională şi independenţă,
dezvoltând în rândul păturilor de jos ale societăţii sentimentul conştiinţei naţionale.
Pe aceeaşi linie s-au înscris asociaţiile şi societăţile culturale, teatrul, presa, Biserica şi
şcoala, care au promovat cu consecvenţă sentimentul naţional, încadrându-se în spiritul epocii.

Anul 1821 – început al renaşterii naţionale

La începutul secolului al XIX-lea, popoarele balcanice ortodoxe – greci, bulgari, sârbi,

români – şi-au orientat speranţele de eliberare de sub dominaţia otomană spre Rusia.
În Ţările Române era din ce în ce mai vizibilă incapacitatea Imperiului Otoman de a
propune proiecte viabile privind administrarea acestora. Marea boierime contestase, încă din a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domnia şi administrarea fanariotă a Moldovei şi Ţării
Româneşti prin pamflete, memorii politice, prin programe de reorganizare a ţării.
Corupţia, venalitatea funcţionarilor şi fiscalitatea excesivă sunt principalele motive de
nemulţumire a tuturor categoriilor sociale.
Ramura economică dominantă în economia Ţării Româneşti şi a Moldovei era agricultura.
Ţăranii, în majoritate clăcaşi, liberi din punct de vedere juridic, dar legaţi de proprietarii de
pământ (boierii) prin relaţii economice aveau o situaţie materială foarte precară. Activităţile
neagricole erau slab dezvoltate, însă se realizau progrese, care impuneau o reformare a
societăţii şi a instituţiilor politice.
Perspectivele unei revolte antiotomane au apărut în contextul unei mişcări greceşti de
refacere a Imperiului Bizantin, cunoscută sub numele de „Eteria”. Pornită în Rusia, dar
fără a avea explicit sprijinul ţarului, „Eteria” şi-a atras sprijinul negustorilor şi boierilor greci, al
domnilor fanarioţi şi al unui boiernaş din Oltenia, pe nume Tudor Vladimirescu. Intenţia
eteriştilor, conduşi de Alexandru Ipsilanti, era aceea de a folosi Moldova şi Ţara Românească
drept trambulină a operaţiunilor militare în favoarea cauzei greceşti şi de a coopera cu trupele
de panduri pe care Tudor trebuia să le ridice împotriva Imperiului Otoman. Planul insurecţiei
era superficial, se baza pe susţinerea militară a Rusiei, iar alianţa dintre cei doi comandanţi a
fost dominată de suspiciune.
În aceste condiţii, s-a declanşat Revoluţia din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.
 Acţiunea a început după moartea ultimului domnitor fanariot, Alexandru Şuţu, la 23
ianuarie 1821, în nordul Olteniei. Revendicările mişcării se găsesc îndeosebi în documentele
Proclamaţia de la Padeş şi Cererile norodului românesc.
Acesta din urmă, cel mai complet, întemeia statul pe principiul suveranităţii poporului,
reprezentat de Adunarea Norodului şi reclama anularea legilor abuzive adoptate fără acordul
acesteia. Domnul trebuia să fie ales de ţară, privilegiile boiereşti desfiinţate, promovarea în
funcţii să se facă după merit şi veniturile din slujbe să se desfiinţeze; se încredinţa mânăstirilor
întreţinerea unei armate de 4 000 de panduri şi 200 de arnăuţi „cu leafă uşoară”; reforma fiscală
ar fi înlocuit dările vechi printr-un impozit unic plătibil în patru rate, desfiinţând categoriile
privilegiate ale scutelnicilor şi posluşnicilor. Nu lipsea nici anularea vămilor interne, în vederea
unificării pieţei naţionale.
Tudor şi cei care i s-au alăturat s-au îndreptat către capitală (martie 1821). Concomitent,
venind din Rusia, armata eteristă a trecut prin Moldova şi a ajuns la Bucureşti. Ajuns în
capitală la 21 martie 1821, Tudor guvernează ţara aproape 2 luni (martie-mai). Rusia şi-a retras
sprijinul acordat Eteriei, iar între Ipsilanti şi Tudor au intervenit neînţelegeri grave cu privire
la scopul acţiunilor fiecăruia. În condiţiile intervenţiei otomane în Ţara Românească (mai 1821),
Tudor a decis să se retragă în Oltenia (15 mai), fiind ucis lângă Târgovişte (27 mai).
Lipsită de sprijinul Rusiei, „Eteria” s-a dezintegrat pe teritoriul Ţării Româneşti în faţa
invaziei otomane.
Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu a avut 2 urmări importante: a internaţionalizat
problema statutului juridic al Ţării Româneşti şi a determinat revenirea la sistemul numirii
de domni pământeni (septembrie 1822) inaugurat de Grigore IV Dimitrie Ghica – în
Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza – în Moldova.
Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic, în
măsura în care instituţia domniei devine naţională (pământeană). Structura organizării de stat
(instituţiile) nu s-a modificat până la adoptarea Regulamentelor Organice. În deceniile 3 şi 4 ale
secolului XIX, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea
organizării interne şi, în primul rând, redactarea unor legi fundamentale.
***
În planul civilizaţiei şi al mentalităţilor, bilanţul perioadei 1711–1829 este reprezentat,
pe de o parte, de orientalizarea civilizaţiei româneşti, iar pe de altă parte de încercarea
românilor de a se desprinde de acest model şi de a se orienta, ideologic şi cultural mai ales,
înspre modelul european occidental. Influenţele orientale se observă începând de la nivelul
arhitecturii şi al amenajării interioarelor cu covoare şi sofale, până la moda vestimentară şi la
obiceiul consumului de cafea şi tutun. În această perioadă s-a generalizat în Ţările Române
cultura porumbului, cunoscut sub numele de „grâu turcesc”, care va deveni unul din alimentele
de bază ale ţăranului român. Cuvintele de origine turcă şi balcanică s-au înmulţit, ele
desemnând cel mai adesea atitudini şi comportamente.
Modul de viaţă al unor ofiţeri ruşi şi austrieci a fost receptat favorabil de către boieri. Cei
ieşeni îl apreciau pe Principele feldmareşal Potemkin, care în timpul şederii la Iaşi organiza
serbări militare şi mondene cu muzică vocală şi instrumentală, cu luminaţii de 7.000 de
lampioane. Tot el a organizat o imprimerie de limbă franceză la Iaşi unde au apărut numere din
ziarul „Courrier de Moldavie”.
Deşi bilanţul politic al acestei perioade a fost mai degrabă negativ, către 1800 se constată
acumulări demografice şi culturale (iluministe în primul rând) care anunţă renaşterea
naţională din secolul al XIX-lea.
 REGULAMENTELE ORGANICE
Împrejurările politice internaţionale au înregistrat schimbări politice notabile după anul
1821. Problema orientală intra într-o nouă fază a evoluţiei sale. Revoluţia de la 1821 a adus
Principatele în centrul atenţiei diplomaţiei europene. Imperiul Otoman a renunţat la domniile
fanariote, acceptându-le pe cele pământene.
Pe fondul complicării situaţiei internaţionale determinate de lupta grecilor pentru
înlăturarea suzeranităţii otomane, Poarta a acceptat protectoratul Rusiei asupra Principatelor,
prin Convenţia de la Akkerman.
Prevederile Convenţiei de la Akkerman (1826):
– alegerea domnilor dintre boierii pământeni pe o durată de 7 ani;
– libertatea comerţului după achitarea obligaţiilor faţă de Poartă; tributul şi cuantumul
celorlalte obligaţii rămâneau cele fixate anterior;
– încetarea exilului boierilor pământeni, participanţi la revoluţia din 1821;
– instituirea unor comisii care să propună măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei
Principatelor.
Încălcarea prevederilor acestei convenţii a generat un nou război ruso-turc (1828-1829) care
a dus din nou Principatele sub ocupaţie ţaristă. Războiul s-a încheiat prin Tratatul de la
Adrianopol.
Tratatul de la Adrianopol (1829) a adus în Ţările Române ocupaţia rusească. În
timpul ocupaţiei militare ruse dintre anii 1828 şi 1834, sub supravegherea administratorului
general al Principatelor, generalul rus Pavel Kiseleff, două comisii boiereşti au redactat,
pentru Ţara Românească şi Moldova, primele legi fundamentale cu rol de constituţie –
Regulamentele Organice. Intrate în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1
ianuarie 1832 în Moldova, au modificat fundamental viaţa politică, economică, culturală şi
socială a românilor.
Din punct de vedere al conţinutului, cuprindeau, pe lângă reguli pentru organizarea
puterilor statului, norme de drept administrativ sau financiar sau chiar dispoziţii de drept civil,
deoarece răspundeau în primul rând nevoii de a pune capăt abuzurilor din toate domeniile.
Regulamentele organice au schiţat separarea puterilor în stat şi pot fi considerate „actul de
naştere a parlamentarismului în România”, fiind primele legiuiri care instituie adunări
formate pe bază de sufragiu, care, prin participare la activitatea legislativă, limitau puterea
şefului statului.
Prevederi ale Regulamentelor Organice:
– alegerea Domnului pe viaţă, dintre marii boieri, de Adunarea Obştească
Extraordinară (formată şi ea din mari boieri);
– Domnul singur are drept de iniţiativă legislativă; poate refuza publicarea legilor votate
în adunare, fără a fi obligat să prezinte motivaţii; are dreptul de a dizolva adunările;
– se instituia, pentru prima dată, principiul separării puterilor în stat: executivă –
domnitorul şi sfatul administrativ extraordinar (alcătuit din 6-8 miniştri, numiţi şi
revocaţi de Domn); legislativă – Adunarea Obştească (formată din boieri aleşi pe 5 ani);
judecătorească – Înaltul Divan Domnesc (instanţă supremă) şi instanţele teritoriale
de judecată (tribunale judeţene, instanţe de apel – înfiinţate pentru prima dată);
– libertatea comerţului;
– constituirea bugetului statului;
– restructurarea sistemului fiscal;
– se introducea impozitul unic (capitaţia);
– se înfiinţau arhivele statului;
– se prevedea înfiinţarea unei „miliţii naţionale” (nucleul viitoarei armate a ţării);
– se instituia învăţământul public în limba română;
– se confirma desfiinţarea şerbiei;
– înfiinţarea corpului de avocaţi şi a Procuraturii;
– reglementarea relaţiilor dintre clăcaşi şi stăpânii de pământuri.
 În ansamblu Regulamentele Organice au avut un rol pozitiv, pregătind modernizarea
Principatelor şi anticipând chiar unirea acestora. În acelaşi timp însă, prin aceste documente,
Rusia şi-a întărit controlul asupra Moldovei şi Ţării Româneşti.
Pe baza Regulamentelor Organice au domnit: Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) şi
Gheorghe Bibescu23 (1842-1848) în Ţara Românească, respectiv Mihail Sturdza (1834-
1849) în Moldova. Aceste trei domnii poartă denumirea de „domnii regulamentare”. Deşi au
aplicat programe reformatoare la nivel instituţional şi de creştere a gradului de civilizaţie,
domnii regulamentari au fost vehement contestaţi în epocă şi s-au confruntat cu opoziţia
cvasipermanentă a clasei politice.
Nicolae Iorga remarcă discrepanţa dintre conţinutul înnoitor al Regulamentelor Organice şi
aplicarea prevederilor sale în practică. Aceasta s-a datorat mai ales amestecului Rusiei în
treburile interne ale Principatelor. Toate aceste neajunsuri l-au determinat pe marele istoric să
caracterizeze Regulamentul Organic drept „chartă a protectoratului proconsular” al Rusiei.

23
Singurul domn ales în conformitate cu Regulamentul Organic (Alexandru Dimitrie Ghica şi Mihail Sturdza au fost
numiţi, nu aleşi)