Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de istorie și filosofie

Departamentul Istoria Românilor, Universală și Arheologie

Referat: Relaţiile româno -otomane în

prima jumătate al secolului al XVIII- lea

A elaborat: Lai Alexandru

Master an.II, gr.ICR

A verificat: Ion Eremia

Dr habilitat, profesor universitar.

Chișinău 2020
 Cuprins

1. Introducere
2. Imperiul Otoman la sfârșitul sec XVII și începutul sec. XVIII
3. Relațiile româno – otomane la începutul secolului XVIII
4. Concluzie
5. Bibliografie

2
 Introducere

Secolul al XVIII-lea sau Secolul Luminilor a adus lumii multe modele de liberate
și cultură, însă, în același timp se distinge o tiranie și despotism cu tendința de supunere și
menținerea dorinței sau principiului de extindere teritorială. Rivalitatea marilor puteri
pentru dominația spațiului central-sud-est european a dus la modificarea statutului Țărilor
Române. În contextul dat, Transilvania avea să fie ocupată de Habsburgi, iar Moldova și
Țara Românească aveau să ajungă într-o stare de dependență mai pronunțată față de
Imperiul Otoman, cu păstrarea, totuși, a autonomiei.

În lucrarea de față, ne propunem să analizăm relațiile româno-otomane în secolul al

XVIII-lea. În mare parte, vom pune accent pe situația Imperiului Otoman politica și starea
internă a Porții și politica externă de expansiune și menținere a teritoriilor acapărate de
otomani. Tot odată, vom analiza schimbul de relații dintre Țările Române și Poartă la
începutul secolul al XVIII-lea.

3
 1. Imperiul Otoman la sfârșitul sec XVII și începutul sec. XVIII

Din momentul apariției sale pe harta politică a lumii, Imperiul Otoman ducea o
politică exterioară agresivă, în rezultatul căruia s-a format un imperiu puternic, care s-a
extins pe trei continenete: Europa, Asia și Africa.

Starea declinului intern al Imperiului Otoman a corespuns situației sale

internaționale care, se deteriora. Înfrângerea zdrobitoare a uriașei armate turce sub
comanda marelui vezir Kara Mustafa lângă Viena, în 1683, a demonstrat clar sfârșitul
grabei ofensive a imperiului. Adversarul său de lungă durată, Imperiul Austriac, care avea
o armată bine pregătită și bine înarmată, a învățat să obțină victorii asupra numeroaselor
forțe otomane, dar mai slabi în luptă. Aliatul tradițional al Imperiului Otoman în Europa -
Franța nu a susținut turcii în timpul războiului lor cu coaliția puterilor europene, așa-numita
Ligă Sfântă, primind creșteri teritoriale din Austria și Spania în conformitate cu Pacea de
la Nimwegen (1679) și Acordul de la Regensburg (1684) și apoi datorită epuizării forțelor
interne și rivalității engleze (mai ales după războiul pentru succesiunea spaniolă), se afla
într-o stare dificilă difi. În plus, Imperiul Austriac a primit un sprijin puternic în lupta
împotriva agresiunii otomane din partea Rusiei. Lupta Rusiei la hotarele Crimeei pentru
accesul la Marea Neagră, performanțele sale în sprijinul popoarelor înrobite turcești au fost
din ce în ce mai reușite pe măsură ce Rusia se întărea iar Imperiul Otoman stagna, tocmai
la începutul secolului al XVIII-lea. Declinul Porții se datoreză stagnării din interiorul
imperiului, care a dus la slăbirea acestuia și la transformarea lui într-un „om bolnav”.

Imperiul Otoman la începutul sec. XVIII reprezenta un imperiu feudal înapoiat.

Țăranii – forța primară de lucru – erau într-o situație deplorabilă, din cauza impozitării
excesive. Impozitul primar de la poporul musulman era ashar (zeciuiala), care de multe ori
era jumătate din veniturile naturale a impozitarilor. Politica agresivă a conducătorilor
imperiului a implicat utilizarea de către autorități a așa-numitelor taxe „de urgență” pe
nevoile militare, ceea ce a dus la o creștere și mai mare a ratei exploatării feudale. Până la
sfârșitul secolului XVI impozitele de urgență, au fost percepute în conformitate cu o
procedură strict stabilită - o dată la cinci ani, iar valoarea lor a fost fixată cu precizie și
stabilită unităților fiscale. O gravă criză socio-economică a Imperiului Otoman la începutul
secolelor XVI-XVII a dus la o creștere accentuată a impozitării de urgență, la traducerea
acestor impozite în termeni monetari și la taxele anuale ale acestora. Pe lângă impozitele
4
deja introduse, în secolul al XVII-lea au apărut altele noi - thecaliph și shakka, care au fost
introduse în mod arbitrar rechiziții ale conducătorilor de provincie. Deși autoritățile
centrale se împăcau cu ele, de multă vreme au considerat aceste rechiziții drept ilegale. La
începutul secolului XVIII guvernul le-a legalizat fiind privite ca un fel de ajutor
guvernanților pe timp de pace. Urmând exemplul autorităților provinciale, administrațiilor
locale și instanțele, Ayan1, Kadiy2, guvernanții, au introdus și impozite speciale în favoarea
lor. Aceste taxe, care au intrat în practică în secolul XVIII, nu au fost aprobate oficial, ci
au existat până la Tanzimat. Consolidarea exploatării țăranilor a fost promovată și de cea
introdusă la sfârșitul secolului al XVII-lea. Sistemul de rambursare a impozitelor pe viață
- Malikians („proprietatea”). Mai devreme în Imperiul Otoman, sistemul de răscumpărare
altizam („chirie”, „răscumpărare”) a fost larg răspândit în întregul Imperiu Otoman - acesta
a fost numele întoarcerii dreptului de a colecta impozite timp de un an sau doi ani. În cadrul
sistemului iltizam, fermierul a depus imediat o anumită sumă în trezorerie pentru dreptul
de a colecta unul sau mai multe impozite, ceea ce a contribuit la transformarea veniturilor
în natură în bani chiar înainte de începerea recoltei.

Cu toate acestea, deja în 1715, sub marele vezir Damad Ali Pașa, a existat o
„încercare serioasă de a restabili ordinea în finanțele statului” , legată de abolirea Maliks.
La ordinul lui Ali Pașa, principalul terdar a întocmit un raport pentru starea finanțelor țării.
Raportul a arătat multe abuzuri care au avut loc în cadrul sistemului Malikyan: fermierii
au început să administreze sursele de venit ca proprietate privată, de multe ori exista o
revânzare a achiziției de la un proprietar la altul, sub aceasta, au câștigat o mare influență
în rândul țăranilor, ceea ce a dus la slăbirea puterii centrale, la întărirea forțelor centrifuge
în imperiu. Agricultorii au încredințat adesea colectarea impozitelor administratorilor lor,
în timp ce ei înșiși au rămas la Istanbul, transformându-se într-un fel de chiriaș. De-a lungul
timpului, astfel de fermieri, cărora le aparțineau mulți curieri, au devenit apropiați de aieni.
Exploatarea țăranilor în cadrul sistemului Malikyan nu numai că nu a scăzut, ci,
dimpotrivă, s-a intensificat și nu în favoarea guvernului central: mărimea veniturilor anuale
către trezorerie a fost predeterminată, dar rata de schimb a banilor era în continuă scădere.

1
Ayan (turc: Ayan) este un musulman care se bucură de autoritate în comunitatea sa.
2
Qadi (arabă: ‫ قاض‬- judecător) - judecător oficial musulman desemnat de conducător și care administrează justiția
bazată pe Sharia.
5
După ce a examinat raportul, un firman sultan a ieșit să interzică sistemul Malik în întregul
imperiu, cu excepția provinciilor îndepărtate - Damasc, Alep și Diyarbekir.

Situația maselor urbane din Imperiul Otoman nu a fost, de asemenea, ușoară: au

plătit impozite de urgență. Orașele au rămas dependente de economia feudală și au păstrat
caracterul „adăugărilor economice la rata militară-administrativă a pașei locale sau, în
capitală, a ratei sultanului”3 . Producția a fost realizată de artizani uniți în corporații închise
de producție-ateliere (Esnafs). Es-naf a fost „cea mai cuprinzătoare organizație economică
și socială din sistemul feudal otoman”4. Statul a susținut esnafele din motive fiscale, iar
artizienii le-au folosit ca suport profesional și social. Navele lucrau pe o piață limitată,
activitățile lor erau strict reglementate de guvern. Bătrânii atelierelor ar putea da dreptul de
a deschide un atelier sau un magazin doar cu permisiunea cadmiului. O astfel de ordine
strictă a fost benefică pentru atelierele, deoarece a permis evitarea concurenței de la artizani
care lucrează în afara atelierelor. În același timp, o reglementare strictă a statului asupra
producției și sprijinul de stat pentru atelier ca instituție feudală a împiedicat dezvoltarea
forțelor productive și a relațiilor capitaliste în orașele Imperiului Otoman.

La începutul secolului XVIII în Imperiul Otoman existau industrii precum textilele

țesăturile de bumbac erau produse în toate marile orașe din Irak, Siria și Egipt, lână și
mătase - în Ankara și Brus, piele, prelucrarea metalelor; producția de faianță a fost
dezvoltată la Iznik și Kutahye. Mineritul a existat în diverse zone ale imperiului. „Există
locuri în statul turc unde se ia minereul de argint, de asemenea cupru și fier, atât în Europa,
cât și în Asia”5. Cu toate acestea, această industrie a ajuns treptat într-o stare de stagnare:
de exemplu, în faimoasa mină de fier de la Sidrekaps (Macedonia) din secolul XVII existau
500-600 de cuptoare pentru topirea minereului și 6 mii de mineri, iar în secolul XVIII
numărul cuptoarelor a fost redus la 20-30, iar minerii - la 250. Motivul acestei stagnări și
chiar declin a fost îngustarea pieței interne ca urmare a dominării relațiilor feudale din
imperiu. Predominanța agriculturii de subzistență și sărăcia țărănimii au determinat puterea
de cumpărare scăzută a populației. Lipsa comunicațiilor și nesiguranța lor au afectat atât
comerțul, cât și industria. Acumularea de mase mari de populație în orașe din cauza
fluxului puternic de țărani devastați a complicat condițiile de muncă ale artizanilor, iar

3
Тодоров Н. Балканский город..., с. 12.
4
Idem
5
Толстой П. А. Состояние народа турецкого..., с. 215.
6
pentru guvern a fost dificil să aprovizioneze locuitorii din oraș cu hrană. Tulburările adesea
izbucnite în orașe în legătură cu încercările guvernamentale de a impune o rată forțată a
monedelor contrafăcute, are loc „revolte flămânde”din cauza creșterii prețurilor la
produsele alimentare toate acestea cauzate de opresiunile fiscale crescute și a arbitrarului
autorităților.

Declinul puterii militare și economice a Imperiului Otoman a fost direct legat de

degradarea sistemului de relații feudale. Sistemul clasic otoman din ultimele decenii ale
secolului XVI începe să-și piardă trăsăturile tipice: temporare și condiționată, dependență
deplină de autoritatea centrală. Pe măsură ce Imperiul Otoman a slăbit, domnii feudali
locali s-au transformat treptat în conducători independenți. Cel mai intens, acest proces a
continuat la periferie. Dinastia tunisiană Husseinid din 1705 a urmărit o politică externă
independentă și a încheiat tratate cu state străine (1710, 1728 - cu Franța, 1716 - cu Anglia),
dar a recunoscut suzeranitatea sultanului. Mai puternici dei algerieni la începutul secolului
XVIII el a trimis ultima țară turcă din țară și a devenit practic independent. Navele din
Algeria și Tunisia au atacat navele comerciale care au provocat daune mari comerțului
mediteranean. Țările europene au încercat să folosească pirații Magreb pentru a-și slăbi
concurenții comerciali. Egiptul – pashalâc al Imperiului Otoman - a fost guvernat de
Mameluk Bey. Numit Pasha la Cairo, care a monitorizat colectarea și expedierea anuală a
tributului și furnizarea de mâncare și cadouri către Mecca și Medina, iar restul golfului a
acționat independent. La Bagdad s-a format o dinastie, al cărei fondator a fost Ahmed Pașa.
Autocrația lui Ahmed Pașa a deranjat în special Poarta în timpul războiului cu Iranul, când
a încercat să împiedice atât trupele cuceritorului afgan Ashraf. Marele vezir Ibrahim Pașa
a trebuit să conducă o politică foarte prudentă față de Ahmed Pașa pentru a împiedica
separarea Bagdadului de imperiu. Triburile beduine erau de asemenea practic
independente. Au deranjat-o constant Poarta: pe drumul de la Damasc la Mecca și Medina,
rulotele de pelerini (de exemplu, în 1700 și 1703) erau adesea jefuite de peste. Existența în
Anatolia a unor posesiuni extinse cu un statut privilegiat (malikieni și canapele și arpalyk),
de prinți ereditari au contribuit la dezvoltarea tendințelor centrifuge în aceste zone.
Separatismul feudal a crescut treptat în partea europeană a imperiului. Spre deosebire de
dorința porturilor de a centraliza administrația statului, dinastiile ereditare încep să se
contureze în alte locuri: dinastia Shihabi stăpânea în muntele Libanului, iar puterea din

7
Kurdistan a fost transferată de la un grup de domnii feudali la alți. Autoritatea guvernului
central a fost fragilă în centre atât de mari precum Damasc, Alep, Mosul.

În cadrul clasei dominante a imperiului, au avut loc schimbări complexe, asociate

cu procesele de dezvoltare a feudalismului otoman, deplasarea unor sisteme feudale de
către alții, schimbarea formelor de dependență feudală a țăranilor și creșterea
contradicțiilor interne în societatea otomană6. În Imperiul Otoman, existau trei tipuri
principale de servicii: militar (sigur), birocratic (kalemi) și spiritual (ulm). Această
diviziune, desigur, este condiționată, deoarece nu a existat o distincție clară între funcțiile
militare, administrative și religioase ale statului - ele erau strâns legate între ele și se
completau între ele.

În ciuda defalcării economice, corupției, slăbirii armatei etc., Imperiul Otoman a

continuat să fie o entitate puternică și relativ puternică a statului. Cercetătorul american S.
Shaw consideră că unul dintre motivele stabilității sale a fost „numeroasele corpuri de
cărturari”, adică oficiali profesioniști de nivel mediu și inferior, care au desfășurat cea mai
mare parte a lucrărilor administrative în stat, în ciuda incompetenței și corupției celor care
au stat nominal deasupra lor7. În ceea ce privește stratul superior al administrației și
funcționarii înalți, aceștia au fost grav slăbiți de rivalitatea reciprocă și de obicei de scurtă
durată. Pozițiile generale ale armatei erau puternice, dar erau slăbite de anarhia internă.

O poziție puternică era ocupată doar de moșia spirituală - ulama. Societatea

otomană știa un tip de educație - religioasă și toți membrii ei erau obișnuiți să trateze
închinătorii cu multă reverență. Ulama ar putea influența oficialii guvernamentali din toate
categoriile în calitate de profesori și mentori. Datorită posesiunilor uriașe, implicării în
activități administrative și de stat, deținerii unui fel de „armată” a numeroase programe
(studenți ai instituțiilor religioase), ulama s-a bucurat de o mare influență politică. În același
timp, corupția și declinul general al statului au afectat moșia spirituală. Deși o parte din
ulama au susținut reformele secolului al XVIII-lea, în ansamblu, această moșie a devenit
din ce în ce mai reacționară, din moment ce și mai puțini au putut să se adapteze condițiilor
în schimbare.

6
Гасратян М. А., Орешкова С. Ф. Петросян Ю. А. Очерки истории Турции, с. 63.
7
Shaw S. History of the Ottoman Empire and Modern Turkey, p. 280
8
 În mod oficial, toate postările din serviciul public al imperiului (inclusiv cele mai
înalte) erau „deschise”, adică accesibile tuturor celor care îl meritau, indiferent de origine
(un singur principiu de promovare a meritului și de formare a „meritocrației”). Cu toate
acestea, la întoarcerea secolelor XVII-XVIII. există o tendință clară pentru ca fiii să-și
urmeze tații în cariera lor. Totuși, această tendință nu a devenit regula.

Imperiul Otoman în perioada analizată începe să rămână vizibil în urma țărilor

europene în dezvoltarea economică. Aceste tendințe sunt observate atunci când luăm în
considerare locul Imperiului Otoman în sistemul comerțului internațional. Principalul
comerț dintre imperiu și țările europene a trecut prin Levant (zonele de coastă din estul
Mediteranei, din Grecia până în Egipt). Deși importanța Levantului a scăzut după
dezvoltarea traseului maritim în jurul Africii (aproximativ de la mijlocul secolului al XVII-
lea, comerțul european cu coloniile americane a devenit un concurent serios al comerțului
levantin), a continuat să rămână o piață importantă în Europa și pe piața principală,
Imperiul Otoman.

La sfârșitul secolului XVII în timpul luptei Austriei și aliatului său polonez cu

Imperiul Otoman, s-a format o coaliție anti-otomană, Liga Sfântă (1684 77-1699), care a
inclus Veneția și Rusia pe lângă aceste state. Crearea Ligii Sfinte ar trebui privită ca o
dovadă a izolării internaționale a imperiului. Războiul cu Liga Sfântă s-a încheiat cu prima
împărțire a teritoriului Imperiului Otoman. În conformitate cu tratatele de pace de la
Karlovitsky din 1699, Austria a asigurat Ungaria Centrală, Transilvania, Bachka și aproape
toată Slavonia; Polonia face parte din banca dreaptă a Ucrainei; Veneția a primit Morea,
insulele Arhipelagului și cetățile din Dalmsia; Rusia în temeiul Tratatului de la
Constantinopol din 1700 a rămas Azov.

La începutul secolului XVIII. Imperiul Otoman a reușit să învingă armata rusă în

războiul ruso-turc din 1710-1713, în urma căreia a obținut revenirea lui Azov. În anii 1714-
1715 armata otomană a cucerit cu ușurință Morea de la Veneția. Dar aceasta schimbă
evaluarea generală a stării armatei otomane? Desigur că nu. Succesul obținut din prutul
mare datorită oamenilor a fost în mare măsură întâmplător - acest lucru este demonstrat cel
puțin de faptul că el a fost singurul în războiul din secolul al XVIII-lea. cu Rusia. Victoria
din Morea asupra garnizoanelor slabe ale fortărețelor venețiene (chiar și în zilele sale înalte,

9
Veneția era un inamic slab pe pământ) nu a fost o sarcină dificilă. Dar războiul cu Veneția
a dus la o ciocnire cu Austria (1716-1718), iar armata otomană a fost din nou înfrântă.

10
 2. Relațiile româno – otomane la începutul secolului XVIII

În momentul în care Imperiul Otoman se afla în stagnare și nu era capabilă să

controleze toate teritoriile. În acest moment, îl instaureazăla la domnie în Moldova pe
Dimitre Cantemir la 23 noiembrie 1710. Cantemir se bucura de încrederea Porții, din motiv
că trăia la curtea trucească, făcând studiile la Constantinopol. Ajuns în capitala Moldovei
în decembrie 1970, pentru al prinde pe Constantin Brâncovianu, suspect de legături cu
rușii. Însă peste ceva timp, domnul – cărturar a încheiat și el un tratat secret de alianță cu
Petru cel Mare – țarul Rusiei, la Luțk în aprilie 1711, drept cauză fiind dorința de a elibera
țara de sub dominația turcă și precizând integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate
de armata Moldovei.

După înfrângerea armatei țarului Petru I și domnului moldovean la Stălinești și

retragerea celui din urmă în Rusia, Moldova se afla într-un moment de criză politică și
socială, domnul trădase încrederea Porții, trupele turco-tătare se găseau în țară, cea mai
mare parte a boerimii fiind refugiată, iar numeroși locuitori erau băjeniți. În condițiile
create, turcii îl instaurează la conducere pe Nicolaie Mavrocordat (1711 - 1715). Domnul
care a deschis seria ,,domniilor fanariote”, mai apoi și-n Țara Românească, în urma
incapacității lui Ștefan Cantacuzino. Numirea lui N. Mavrocordat la Iași și mai târziu, la
București nu a fost un fenomen inedit, domnind și înainte de Dimitre Cantemir în Moldova,
factor care nu a adus mari mutații în raportul româno – turc.

Încă în secolul al XIV – lea, pe măsura înaintării otomanilor în Balcani, aceștia

recurg la diferite forme tactice de supunere a popoarelor acestor regiuni: unele tritorii erau
cucerite imediat, iar altele, care opuneau o rezistență mia mare, li se propunea să-și
răscumpere pacea printr-un tribut. Acest fapt avea să slujească drept pretext pentru turci de
a se implica în politica internă a tributarului și să treacă la următoarea etapă a supunerii lor
– la investirea conducătorilor la tron – cumpărarea protecției și la numirea la tron a
persoanelor favorabile lor. În cele din urmă la transformarea acestor teritroii în pașalâc.
Din secolele XIV – XV toate pământurile cunoscute de otomani se împart în două categorii:

- Dâr al-Isalm (Casa Islamului) cele incluse direct în imperiu;

- Dâr al-Harb (Casa Războiului) cele care urmau să fie cucerite.

11
 În procesul cuceririi otomane, eau state care reușeau să-și răscumpere pacea, iar apoi și
protecția sultanului prin plata tributului, servind drept bază pentru constituirea unei
categorii intermediare de dependență numită Dâr Ahad (Casa Păcii). Teritoriile statelor
aflate în Casa Păcii nu erau direct incluse în imperiu, însă recunoșteau că se află sub
suzeranitatea otomană. În secolul XV – XVI relațiile româno – otomane au favorizat
recunoașterea de către Țările Române a suzeranității sulatnului, bazate pe principiile
legământului. La baza acestora se aflau capitulațiile – documentele ofociale, date domniilor
de către sultan, conținutul cărora stipulau mai multe principii de bază, care determinau
autonomia Țărilor Române. Pe măsură ce s-a consolidat suzeranitatea otomană, Poarta și-
a atribuit, tot mai mult, dreptul de a-i numi pe domni, astfel, substituind principiul dinastic
și dreptul de alegere al boierilor. Instaurați la domnie, cu însemnele puterii confirmate de
Poartă, domnii depuneau sultanului omagiu, unii dntre domni conduceau, de asemenea,
sub protecția gărzii turcești. Țările Române aveau un avantaj, căci șariatul – legea
musulmană, aici nu era aplicată, în așa mod, ei nu erau obligați să de copiii pentru corpul
de ieniceri, teritoriul lor nu era locuit de turci, nu erau construite moschei, iar reprezentanții
domnului erau prezenți la Istambul. Pentru a ține domnii pământeni în supunere Poarta
scurteză perioada conducerii lor până la 2 – 6 ani, în acest mod, împiedicând pe aceștia să
ducă o politică externă independentă , cerându-le, tot odată, să trimită (ca ostatici) la
Istambul fii, frații sau nepoții domnitorilor.

Regimul sever impus Țărilor Române după 1575 părea să-și continue viața în
trăsăturile sale esențiale. Nici în ceea ce privește statutul juridic al Moldovei și Țării
Românești, în perioada fanariotă, nu e observă o schimbare fundamentală, ele aflânde-se
sub protecția tributară a Porții. Secolul al XVIII-lea a însemnat deteriorarea statutului
domniei, marcată prin încălcări ale autonomiei admenistrative și ale integrității teritoriale
ale celor două țări. Modificarea raporturilor turco – române era determinat de schimbarea
radicală intervenită în sistemul admenistrativ – fiscal otoman, drept urmare a introducerii
sistemului ilitizâm, al arendării impozetelor către notabili locali sau persoanele înstărite
domiciliate la Instambul.

Noul sistem reprezenta achitarea unei sume preliminare de către arendași și

încasarea globală a impozetelor. Drept urmare, domnii, numiți în perioada fanariotă din
rândul grecilor bogați din cartierul Fanar pe baza unor referințe din partea înalților

12
demnitari otomani și după achitarea unor sume în avans, oficiale, dar, în special neoficiale,
încasau impozite numite haraci, plăteau mucarerul mare (o dată la trei ani) și mucarerul
mic (în fiecare an – confirmarea anuală la domnie). La toate acestea se adaugă peșcheșul
oficial, al cărui număr și cantitate au crescut considerabil. Domnii de la Iași și București
erau echivalați în protocolul otoman pașalelor cu două tuiuri. Numirea și învestirea
domnului de către sultan evidențiază degradarea statutului domniei față de secolele
anterioare și integrarea sa în sistemul admenistrativ otoman.

În ,,veacul fanariot” domnia era extrem de instabilă. Au fost numărate 32 de domnii,

reprezentând 11 mairi familii din Constantinopol (Mavrocordat, Racoviță, Ghica, Caragea
etc.), domniile fiind scurte de unul sau cl mult doi ani. Domniile îndelungate au cponstituit
cazuri excepționale, cum a fost ce a lui Nicolaie Mavrocordat în Țara Românească (1719-
1730) și cea a lui Mihail Racoviță în Moldova (1715-1726). În linii generale, instituțiile
centrale ale statului și-au păstrat principalele trăsături din secolul anterior. Atât în
Muntenia, cât și-n Moldova, Sfatul Domnesc a continuat să fie principala instituție în
sprijinul domnieie, cu atribuții de ordin intern, în domeniile fiscale, judecătorești,
admenistrative – funcții ce vizau politica externă au devenit inutile în condițiile accentuării
dominației otomane.

Secolul XVIII era marcat de apogeul exploatării otomane. Domnii fanarioți trebuiau
să ducă o diplomație coruptivă pentru a putea obține bunăvoința sultanului. În ciuda acestor
obstacole, Nicolaie Mavrocordat și îndeosebi fiul acestuia Constantin au încercat să
reorganizeze sistemul fiscal. Măsurile luate constau în stabilirea unei taxe generale ce putea
fi plătită în patru rate, în abolirea sistemului responsabilității fiscale colective, una dintre
principalele cauze ce duceau la fuga colectivă a țăranilor și, într-un final la limitarea
numărului de categorii sociale privelegiate, scutite de taxe, în scopul de a mări numărul
total de contribuabili. Abolirea șerbiei, decretată în secolul XVIII atât în Moldova, cât și-
n Țara Românească a avut ca scop secundar de limitare a utorității boierimii. În contextul
păstrării autonomiei Țărilor Române boierii și-au menținut doar funcția de parteneri ai
princepelui la guvernarea țării. Pentru a moderniza sistemul juridic, a fost introdus un
protocol care nota verdictele și sentințele date de principe în Registrul domnesc. Tot odată,
au fost promulgate legi vaste: Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ispilanti 1780,
Legiuirea Caragea 1818 în Țara Românească și Codul lui Scarla Callimachi (1816-1817)

13
în Moldova, conținând influiențe franceze și austriece. Reformele fanariote au fost lipsite
de continuitate, deoarece, cu excepția domnilor Nicolaie și Constantin Mavrocordat și
Alexandru și Constantin Ipsilanti, principii au fost personalități slabe și dese ori doar niște
profitori.

14
 Concluzie

Prin impunerea regimului fanariot în Țara Românească și Moldova, Poarta dorea să

consolideze autoritatea ei asupra celor două principate, în special în urma consolidării
puterii Habsburgilor în Transilvania și a expansiunii Rusiei spre sud-estul Europei. Decizia
Porții a fost încurajată și de frecvantele manifestări antiotomane din aceste două țări. În
contradicție cu domnii pământeni, care erau tentați să coopereze cu adversarii sultanului,
liderii fanarioți erau integrați în ierarhia imperiului, căci înainte de a ajunge domni, ei
trebuiau să fie mari-dragomani, dovedindu-se loiali Porții chiar și după instaurarea acestora
la domnie. Înființarea unui pașalâk la nord de Dunăre nu mai era posibil în secolul XVIII,
deoarece nici Viena, nici Sankt-Petersburgul nu ar fi tolerat acțiunea, iar o astfel de politică
ar fi înstrăinat definitiv arestocarția moldoveană și valahă. Astfel, statutul de autonomie al
principatelor era păstrat, impunându-i-se însă limitări considerabile. Alegerea princepelui
de către boieri, care devenise o formalitate, a fost complet abolită în anul 1730. După
aceasta, principii erau numiți direct de către sultan, fiind considerați înalți funcționari ai
Porții, deci puteau exercita o autoritate mai mare asupra boierilor. Impunerea regimului
fanariot nu a fost perceput de societate ca rupre de tradiție, căci, chiar și înainte de 1711
respectiv 1716, scaunele domnești de la Iași și București fusesră ocupate și de domnii greci.
Într-adevăr, secolul fanariot poate fi defenit ca unul al reformelor: tote domeniile vieții
sociale – finanțe, agricultură, justiție, administrație, biserică și cultură – au suferit un proces
de largă reorganizare, care a dus la fondarea societății românești moderne.

15
Bibliografie

1. Cantemir D. Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973;

2. Cantemir D. Istoria Imperiului otoman, creşterea şi scăderea lui. P.I. Bucureşti, 1976;
3. H. ТОДОРОВ. Балканският град. XV-XIX век. Социално- икономическо и
демографско развитие. "Наука и изкуство". София. 1972. 504 стр;
4. Вестник Челябинского государственного университета. 2014. № 14 (343) М. К.
Мнякина; П. А. ТОЛСТОЙ И ЕГО ОПИСАНИЕ ОСМАНСКОЙ ИМПЕРИИ
НАЧАЛА XVIIIВЕКА;
https://cyberleninka.ru/article/n/p-a-tolstoy-i-ego-opisanie-osmanskoy-imperii-
nachala-xviii-veka
5. History of the Ottoman Empire and Modern Turkey: Volume 1, Empire of the Gazis:
The Rise and Decline of the Ottoman Empire 1280-1808 ;
https://www.cambridge.org/core/books/history-of-the-ottoman-empire-and-modern-
turkey/1702182C1E769AEED864ABE3FCC804B7
6. Гасратян М. А., Орешкова С. Ф. Петросян Ю. А. Очерки истории Турции,
издательства "Наука", 1983. — 296 с;
7. Советов П.В. Типологические аспекты молдaвского феодализма /в период
турецкого ига и в проектах о встурлении в подданство России, Польши и
Австрии // Карпато-Дунайские земли в средние века. Кишинев, 1975;
8. Телеуца Е.С. Правовое положение Молдавии в системе Оттоманской империи
/16-17 вв/ Вестник МГУ. 1976;

16