UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Istorie şi Filosofie

Departamentul Istoria Românilor, Universală şi Arheologie

Octavian MOŞIN

STAT ŞI BISERICĂ ÎN BASARABIA

în sec. XIX - înc. sec. XXI

Note de curs

Aprobat de Consiliul Calităţii

al Universităţii de Stat din Moldova

CHIŞINĂU, 2021
Centrul Editorial-Poligrafic al Universităţii de Stat din Moldova
 Lucrarea a fost recomandată spre editare la şedinţa Departamentului Istoria
Românilor, Universală şi Arheologie, proces-verbal nr. 5 din 22 aprilie 2021

Referenţi ştiinţifici: Ion XENOFONTOV, doctor în istorie, profesor universitar

Acad. Andrei EŞANU, doctor habilitat, profesor cercetător

Redactor:

© Octavian MOŞIN
© USM, 2021

2
 SUMAR

Preliminarii

Introducere

I. Statul şi Biserica în tradiţia creştină

II. Istoria ecleziastică în spaţiul istoric al Basarabiei. Periodizarea. Viaţa
bisericească din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918)
III. Unirea Basarabiei cu Patria mamă şi revenirea Bisericii basarabene în
cadrul Bisericii Ortodoxe Române (1918-1940, 1941-1944)
IV. Politica statului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din RSSM (1944-
1989)
V. Represiunile împotriva religiei şi bisericii în RSSM
VI. Activitatea clerului în perioada sovietică
VII. Situaţia mănăstirilor basarabene în perioada regimului ateu (1944-
1989)
VIII. Activitatea ierarhilor în biserica din rssm în perioada 1944-1989

3
 PRELIMINARII

Disciplina Stat şi biserică în Basarabia în sec. XIX - înc. sec. XXI este destinată
studenţilor de la anul I (semestrul I) de la programul de master Istoria şi cultura
religiilor la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova şi are
drept scop evidenţierea principalelor componente ale relaţiei stat-biserică în Basarabia
în perioada cuprinsă între secolul XIX şi până în prezent.
Conţinutul disciplinei prevede cunoaşterea izvoarelor istorice şi a literaturii de
specialitate privind activitatea Bisericii Ortodoxe din Basarabia în intervalul de timp
menţionat; contextul intern şi extern al regimurilor politice sub care sa aflat regiunea
dintre Prut şi Nistru în raport cu Biserica, precum şi impactul produs asupra
spiritualităţii neamului.
În cadrul disciplinei, masteranzii urmează să însuşească ideile de bază expuse în
literatura de specialitate, să cunoască principalele izvoare istorice, să obţină cunoştinţe
fundamentale referitoare la istoria contemporană a Basarabiei pe segmentul relaţiei
dintre stat şi biserică.
Cursul are un grad mare de aplicabilitate practică. Conţinutul disciplinei a fost
elaborat pe baza unei bibliografii actualizate din domeniul istoriei contemporane şi a
Bisericii Ortodoxe şi este în concordanţă cu ceea ce se predă în alte centre universitare.
Disciplina furnizează studenţilor cunostinţele, competenţele şi abilităţile necesare în
acord cu cerinţele specializării.

4
 SUBIECTUL nr. 1
STATUL ŞI BISERICA ÎN TRADIŢIA CREŞTINĂ

Unităţi de învăţare:
Biserica. Trăsăturile acţiunii creştine în societate;
Statul. Sensurile fundamentale ale termenului „stat” şi identificarea
privilegiilor de care beneficiază locuitorii din cadrul unui stat;
Biserica şi statul. Viziunea ortodoxă asupra relaţiei dintre stat şi biserică.

Biserica. Trăsăturile acţiunii creştine în societate;

Necesară clarificarea modului în care se utilizează termenii „biserică” şi „stat”.
Învăţătura dată de Sfântul Ioan Gură de Aur „Biserica – este neamul omenesc
mântuit în Hristos”. Prin „biserică” astfel înţelegem pe toţi cei ce au aceeaşi credinţă
(acelaşi set de valori) şi care se comportă sau acţionează într-un anumit fel. Creştinul
poate fi recunoscut nu după haine, după mers sau după auto-caracterizare („sunt
creştin”) ci după modul în care acţionează sau se comportă.
Din perspectiva temei studiate, delimităm trei planuri/ perspective relevante în
care acţionează creştinul:
- planul dumnezeiesc (relaţia cu Sfânta Treime),
- planul bisericii (relaţia cu cei de aceeaşi credinţă)
- planul societăţii (relaţia cu oamenii din lume, cu cei din afara bisericii).
Constrângerea fundamentală impusă acţiunii creştinului este dată de conceptul
de dreptate. Nimic nu iubeşte creştinul mai mult decât lucrarea dreptăţii, aceasta fiind
realitatea care îl uneşte cu Dumnezeu şi cu oamenii. Dreptatea (acţiunea dreaptă, justă)
are două sensuri după Sfinţii Părinţi:
a) „să nu iei dreptul altuia”, adică respectarea „cu sfinţenie” a proprietăţii (sens
restrâns);
b) „să lucrezi toată virtutea” (sensul larg).
Deşi termenii de „etică” şi „morală” sunt consideraţi a fi sinonimi, vom face aici
diferenţa între comportamentul (acţiunea) etic(ă) (sensul restrâns al dreptăţii) şi
comportamentul moral (sensul larg al dreptăţii). Aceste două concepte sunt
indispensabile pentru a înţelege viziunea creştină despe societate.
Biserica pentru creştin este prin excelenţă spaţiul relaţiilor sau acţiunilor morale,
spaţiul în care se lucrează „toată virtutea”. Biserica este şi a fost întotdeauna o uşă

5
deschisă pentru toţi cu condiţia să lucreze virtutea. Biserica este laboratorul în care
omul lucrează dobândirea nemuririi.
Cu referire la acesata Sfântul Atanasie spunea:
„Dumnezeu s-a făcut om – pentru ca omul să se îndumnezeiască”. Biserica a
căutat întotdeauna să păstreze deschise cele două căi, să păstreze, altfel spus, intactă
posibilitatea îndumnezeirii omului. Ereziile nu sunt altceva decât anularea legăturii
mântuitoare cu Sfânta Treime şi a legăturilor cu semenii prin blocarea (mai întâi
intelectuală şi apoi la nivelul acţiunii) a uneia din cele două căi. Atât despre relaţiile
(morale) din cadrul bisericii.
La fel de importantă însă este şi acţiunea creştinului în societate. Lucrurile aici
sunt mai complicate şi tratamentul trebuie făcut cu mult discernământ. Problemele
principale asupra cărora ne vom axa sunt:
1. Problema extinderii bisericii în societate - este evident că în afara
bisericii nu pot exista decât relaţii violente sau relaţii etice. Extinderea bisericii
echivalează cu transformarea acestor relaţii în relaţii morale.
Trăsătura fundamentală a propovăduirii şi acţiunii creştine în lume este
non-violenţa. Iubirea, practicarea virtuţilor presupun libertatea. Relaţia de iubire
cu Dumnezeu şi cu oamenii este prea frumoasă şi are prea multe de oferit pentru
a fi nevoie de violenţă.
2. Atitudinea creştinului faţă de relaţiile violente în care se angajează cei
din afara bisericii. Dacă extinderea bisericii se face prin duhul sfatului şi prin
exemplul personal, comportamentul creştinului se schimbă radical atunci când
relaţiile dintre oamenii din societatea în care trăieşte nu mai satisfac nici criteriul
minim al eticii. Creştinul trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a împiedica
acţiunile violente îndreptate împotriva persoanei şi proprietăţii aproapelui, iar în
cazul în care efortul său ar fi inutil din cauza forţei agresorului trebuie să-şi
afirme explicit poziţia de dezaprobare prin orice mijloace.
3. Când violenţa este exercitată asupra sa şi a avutului său, atitudinea
creştină este aceea de suportare a nedreptăţii; el are însă dreptul de a se
împotrivi.
Trăsăturile acţiunii creştine în societate sunt derivate din două surse:

- din Scriptură şi din operele Sfinţilor Părinţi;

- din modul în care s-au comportat creştinii în istorie.

6
 Statul. Sensurile fundamentale ale termenului „stat” şi identificarea
privilegiilor de care beneficiază locuitorii din cadrul unui stat;
STAT, state, s. n. 1. (Jur.) Instituţie suprastructurală, instrument principal de
organizare politică şi administrativă prin intermediul căruia se exercită funcţionalitatea
sistemului social şi sunt reglementate relaţiile dintre oameni; teritoriul şi populaţia
asupra cărora îşi exercită autoritatea această organizaţie; ţară. - Sursa: DEX09 (2009)
Deci, termenul „stat” are două sensuri fundamentale, care nu trebuie confundate:
primul este acela de „guvern”, „aparat guvernamental”, „sector public”; al doilea este
sinonim cu întreaga societate. Statul ca „acţiune guvernamentală” va fi abordat în
continuare.
Criteriul fundamental după care recunoaştem un anumit lucru, este modul în
care se comportă sau acţionează, tipul de relaţie în care se angajează. În afara relaţiei nu
există nici un fel de societate sau grup, ci doar indivizi izolaţi.
Ce este guvernul - puterea publică? Nici clădirea în care lucrează şi nici hainele
pe care le poartă o persoană nu ne dau marca distinctivă a apartenenţei ei la structurile
puterii. „Guvernul” este un grup de oameni dintre cei ce trăiesc pe un anumit teritoriu,
grup care beneficiază de următoarele privilegii (monopoluri sau drepturi exclusive):
a) privilegiul de a impozita. Statul îşi derivă veniturile din sumele
cedate de producătorii privaţi obligatoriu, în caz contrar ei fiind deposedaţi în
mod violent de acele resurse. Se poate replica aici că unii nu plătesc impozitele
din obligaţie, ci în mod voluntar. Numai că acest lucru nu transformă statul
într-o organizaţie voluntară, aşa cum este biserica.
b) privilegiul de a reglementa. Statul are puterea de a hotărî în mod
arbitrar tot felul de constrângeri asupra diferitor acţiuni ale oamenilor. Acestea
nu sunt recomandări, ci ordine a căror respectare este obligatorie
Generaţia actuală este considerată a fi una din cele mai non-conformiste
din câte au trăit în istorie; fiecare vrea – cel puţin aşa se afirmă – să-şi trăiască
viaţa aşa cum consideră de cuviinţă. Dogmele „învechite”, poruncile arbitrare,
„predicile moralizatoare”, iar postul, rugăciunea, milostenia ar trebui să dispară
în această epocă a libertăţii absolute. S-ar părea, într-adevăr, că trăim o epocă
înălţătoare, că niciodată nu a mai existat pe pământ o asemenea dragoste de
libertate. Însă „dogmele”, predicile şi biserica ştiu respectul faţă de persoană şi
lasă acesteia un spaţiu al libertăţii (poţi alege oricând să rămâi în afara lor), iar
statul modern şi legile sale, nu.

7
 c) privilegiul constrângerii. Colectarea impozitelor şi aplicarea
reglementărilor sunt asigurate prin recurgerea la constrângere; în plus, fiecare
cetăţean este obligat să plătească guvernului pentru serviciile de securitate pe
care acesta i le oferă.
Statul desemnează teritoriul asupra căruia se extinde activitatea unui guvern
(cele trei privilegii). Prin urmare, orice stat în acest sens cuprinde două tipuri extrem de
diferite de relaţii: cele guvernamentale şi cele ce alcătuiesc societatea.

Biserica şi statul. Viziunea ortodoxă asupra relaţiei dintre stat şi biserică

În relaţia stat – biserică delimităm două aspecte importante:
- sprijinul pe care statul îl poate oferi bisericii
- al doilea de atitudinea bisericii faţă de anumite activităţi ale statului.
Poziţia tradiţiei intelectuale a bisericii: biserica şi statul trebuie să existe separat,
în sensul că biserica nu acceptă nici un sprijin din partea acestuia. Nădejdea bisericii
este Hristos, nu statul.
Totul porneşte din sânul societăţii, în mod voluntar, şi se răspândeşte exclusiv
prin convingere.
„Mergând, propovăduiţi” spune Hristos celor doisprezece (Matei 10,7).
„Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa
sau din cetatea aceea...” (id., 10,14).
„Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10, 16).
Cât despre ajutorul material necesar creştinilor e suficient cuvântul Sf. Ioan Gură
de Aur: „Iar răsplata unei astfel de vieţi nu e nici statui în parcuri, nici cununi de lauri,
nici întreţinere pe seama statului, ci viaţa veşnică”. (Omilia I la Matei).
Sf. Ioan Damaschin ar trebui recitit (împreună cu Pavel, Maxim, Simeon Noul
Teolog, Grigorie Palama ş.a.) pentru a vedea cam ce cred ortodocşii despre amestecul
statului în stabilirea dogmelor dreptei credinţe.
În ceea ce priveşte relaţia istorică a statului cu Biserica e bine să se ştie că foarte
puţini sfinţi au fost scutiţi de neplăceri. Una din marile legende ale timpului nostru este
aceea că ortodoxia este obedientă faţă de putere. Nu putem răspunde la aceasta decât
arătând că Pavel a fost decapitat în Roma, Petru a fost răstignit tot acolo, Sf. Atanasie a
fost alungat de cinci ori din scaunul de episcop şi şi-a petrecut viaţa mai mult în exil, Sf.
Ioan Gură de Aur s-a sfârşit tot în exil după ce a fost depus din scaun, Sf. Maxim i s-au
tăiat mâna dreaptă şi limba la 82 de ani, sf. Ioan Damaschin a vieţuit în alt teritoriu tot
de teama puterii (iconoclaste de această dată), Sf. Teodor Studitul a fost arestat o

8
perioadă îndelungată, Sf. Grigorie Palama a cunoscut şi el închisoarea. La români, două
personalităţi ale ortodoxiei – părintele Stăniloae şi părintele Galeriu – au trecut prin
închisori. Toată istoria ortodoxiei este o luptă continuă pentru păstrarea cu orice preţ a
curăţeniei credinţei şi vieţuirii.

9
 SUBIECTUL nr. 2

ISTORIA ECLEZIASTICĂ ÎN SPAŢIUL ISTORIC AL BASARABIEI.

PERIODIZAREA

Unităţi de învăţare:
Istoria ecleziastică în spaţiul istoric al Basarabiei. Periodizarea
Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus şi înfiinţarea Episcopiei de Chişinău şi
Hotin, sub arhiepiscopul Gavriil Bănulescu-Bodoni.
Biserica din Basarabia şi urmarea cursului evoluţiei celei din Rusia;
Reformele şi schimbările produse în viaţa bisericii basarabene;
Campania de rusificare a bisericii.

Istoria ecleziastică în spaţiul istoric al Basarabiei. Periodizarea

- Perioada I – cea a aflării Basarabiei sub stăpanirea Imperiului Rus (1812-
1917);
- Perioada II – cea a aflării Basarabiei în componenţa Romaniei intregite;
(1918-1940; 1941-1944);
- Perioada III – cea a ocupaţiei sovietice (iunie 1940-iunie 1941, 1944-1990);
- Perioada IV – de la obţinerea independenţei şi până în prezent (1991-
2020).

Cele mai importante momente cu privire la înfiinţarea Episcopiei de

Chişinău şi Hotin, sub arhiepiscopul Gavriil Bănulescu-Bodoni.
La insistenţele mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni Arhiepiscopia
Chişinăului şi Hotinului a fost înfiinţată la 16/28 mai 1813, după Pacea de la Bucureşti şi
cuprindea teritoriul dintre Prut şi Nistru - Basarabia, precum şi întreaga gubernie a
Chersonului cu oraşele Odessa, Tiraspol, Ananiev şi Elisabetgrad, vechea Ucraină a
Hanului, peste care se extindea mai înainte jurisdicţia bisericească a mitropolitului
Proilaviei.
Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului a marcat viaţa bisericească din Basarabia
prin înfiinţarea în cadrul acesteia a unui Deminar duhovnicesc la Chişinău, a unei
tipografii şi înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău, în anul 1926.
Meritele mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni ca întemeietor şi Întâistătător
al arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului sunt remarcabile, toate realizările şi

10
înfăptuirile aducând prinos binecuvântat evoluţiei Bisericii Ortodoxe din spaţiul dintre
Prut şi Nistru.
Imediat după Marea Unire din 1918, Biserica din Basarabia a întrerupt legăturile
cu Biserica Rusă şi a reintrat sub jurisdicţia canonică a Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române de la Bucureşti.
Reformele şi schimbările produse în cadrul Bisericii din Basarabia în
timpul urmării cursului evoluţiei celei din Rusia.
În timpul păstoririi sale, Bodoni a organizat biserica introducând unele
elemente specifice Bisericii ruse. Şi-a ales un vicar, pe Dumitrie Sulima, numit episcop
de Bender şi Akermani În exercititarea atribuţiilor sale era ajutat de protopopi, ce aveau
în subordine blagocini. Mitropolitul Bodoni are însă şi meritul de a fi realizat lucruri cu
un profund caracter românesc. A fost preocupat şi de îmbunătăţirea şi organizarea vieţii
monahale, a celor 12 mănăstiri şi 13 schituri, prin introducerea vieţii de obşte. A dorit
ridicarea unei catedrale mitropolitane la Chişinău, însă piatra de temelie va fi pusă abia
în 1830.
Sub îndrumarea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, în perioada pastoriei
sale, au fost ridicate biserici noi în Chişinău (Sf. Treime) şi alte localităţi, sau au fost
restaurate altele. Deşi este o figură controversată şi necătând la faptul că a făcut politica
autorităţilor ruse, a urmărit promovarea vieţii morale şi intelectuale a clerului
basarabeani. Moartea mitropolitului Bodoni în 1821, au determinat autorităţile ruse să
modifice rangul bisericii, transformând-o în arhiepiscopie condusă în continuare de
episcopi ruşi.
Preoţimea basarabeană s-a bucurat sub regimul rusesc de multe avantaje.
Bisericile au fost înzestrate cu pământ, preoţii aveau locuinţe frumoase şi se bucurau de
un mare prestigiu. Mulţumită situaţiei lor materiale bune, ei au putut să-şi formeze un
fond bisericesc, din care au întreţinut şcoli, licee, seminare pentru fete şi băieţi.
Preoţimea deţinea un nou hotel, o tipografie, o fabrică de lumânări, un atelier de icoane,
vii, păduri etc. Însă, aceste averi, care asigura Bisericii din Basarabia independenţă faţă
de stat, au nemulţumit pe mulţi demnitari ruşi.
Toată corespondenţa şi actele bisericeşti, condicele, inventarele, actele stării
civile erau redactate numai în limba română. Această stare de lucruri a durat până la
anul 1871, când arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, Pavel Lebedey, unul din cei mai
înverşunaţi duşmani ai neamului românesc din Basarabia, a dat ordin ca corespondenţa
bisericească să se redacteze în limba rusă. S-au păstrat acte care atestă că, în primele
decenii ale stăpânirii ruseşti, limba românească a fost limba oficială a instituţiilor din

11
Basarabia, fiind utilizată alături de cea rusă. Circularele mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni şi arhiepiscopului Dimitrie Sulima au fost întocmite în cele două
limbi, rusă şi română.
În timpul regimului ţarist, preoţimea basarabeană s-a transformat treptat într-o
clasă distinctă, inaccesibilă pentru elemente din alte pături sociale. Clericii erau scutiţi
de dări şi de serviciul militar; parohiile se „transmiteau” din tată în fiu (dreptul de
moştenire a parohiilor era consfinţit chiar printr-o lege din 1823); funcţia de paroh se
păstra fiilor de preoţi şi în cazul când aceia erau minori; în cazul când era numit un
preot străin, el trebuia să întreţină văduva şi orfanii din contul parohiei; fiii de preoţi
erau îndemnaţi să se căsătorească cu fete din „tagma duhovnicească” etc.
O schimbare pozitivă a constituit-o, într-adevăr, ridicarea nivelului intelectual al
preoţimii basarabene.
Campania de rusificare a bisericii Ortodoxe din Basarabia sub
stăpânirea rusească.
În perioada 1812-1918, preoţimea basarabeană s-a îndepărtat tot mai mult de
poporul de rând. Ierarhii ruşi voiau să aibă în subordine o preoţime devotată stăpânirii
ţariste şi acest obiectiv putea fi realizat doar prin rusificarea lor. Procesul de rusificare,
care era promovat prin şcoală, prin impunerea cunoaşterii obligatorii a limbii ruse, prin
introducerea ei în cult şi prin multe alte metode, a dat treptat roadele sale. Populaţia
rurală românească, care constituia marea majoritate a populaţiei din Basarabia, nu
cunoştea, însă, limba rusă şi era mai puţin influenţată de cultura rusească. Ca urmare,
poporul se îndepărta de Biserică şi de păstorii săi duhovniceşti, se crea un teren
favorabil pentru apariţia diferitelor secte, care nu au întârziat să se strecoare.
Anexarea Basarabiei la Imperiul ţarist a dus inevitabil la un proces de
deznaţionalizare şi rusificare a artei bisericeşti. Acest lucru s-a petrecut, pe de o parte,
direct, printr-o politică conştientă, dirijată de la centru, prin care erau impuse valori şi
modele artistice străine spiritului şi culturii locale, iar, pe de altă parte, pe cale indirectă,
ca rezultat al rusificării altor laturi ale vieţii politice, social-economice şi culturale a noii
gubernii. Coloniştii străinii, funcţionarii de altă naţionalitate, profesorii cunoscători de
limbă şi cultură rusă, basarabenii rusificaţi etc., toţi optau pentru valori străine. Şi ei,
spre deosebire de populaţia din mediul rural, aveau posibilitatea de a-şi impune
gusturile şi preferinţele.
Deci, la începutul anilor ’20 ai secolului al XIX‐lea, în Basarabia funcţionau 12
mănăstiri (de călugări) şi 13 schituri (8 de maici şi 5 de călugări). În vederea introducerii
regulilor monastice ruseşti, înfruntea multor mănăstiri basarabene au fost numiţi

12
egumeni ruşi. Potrivit unor date, la începutul anilor ’50, din cele 11 mănăstiri de călugări
existente, stareţi moldoveni erau numai în cinci, încelelalte şase fiind ruşi. În plus, cei
trei blagocini însărcinaţi cu supravegherea acestor mănăstiri erau tot ruşi. Autorităţile
considerau că egumenii ruşi au mai multă pricepere pentru ocârmuirea şi învăţătura
rusească şi că ei pot să fie mai nepărtinitori în supraveghere asupra fraţilor localnici şi
pot avea mai puţină simpatie pentru unele obiceiuri locale.
Sub influenţa procesului de rusificare, preoţii basarabeni au început să poarte
reverende cu croială specific rusească şi cruci pectorale, să folosească pe alocuri limba
slavonă în slujbe. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea întâlnim preoţi basarabeni
cu nume rusificate, ca Danilevschi, Laşcov, Florov, Cornovanov, Vlaicov, Stoicov,
Popovschi şi altele. Se urmărea, de asemenea, căsătorirea absolvenţilor de Seminar cu
fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti.

Studii cu privire la viaţa spirituală din Basarabia în perioada ţaristă

(1812-1918)
După războiul ruso-turc (1806-1812) a fost semnată pacea de la Bucureşti [1], iar
Imperiul rus anexează pământurile de la est de Prut ale Moldovei, numite ulterior, în
1813 Basarabia. Iniţial, în acest spaţiu era imposibil de a întreprinde o schimbare
radicală a modului secular de viaţă, dominat de cutume străvechi, motiv pentru care, cel
puţin la prima etapă extrem de delicată, administraţia ţaristă a conferit populaţiei
băştinaşe din Basarabia un anumit grad de autonomie, ce presupunea posibilitatea
păstrării caracterului său naţional.
În Basarabia ţaristă la momentul anexării ei către Imperiul Rus au fost numărate
775 de biserici. Primul lucru ce iese în evidenţă la cercetarea statistică a acestor biserici
este faptul că marea lor majoritate, 95% erau din lemn. Din numărul total de biserici
doar 40 sunt din piatră şi una din cărămidă.
Un alt fapt ce iese în evidenţă este faptul că majoritatea lor aveau hramul în
cinstea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (circa 310 de biserici) [2].
Cea mai veche biserică cunoscută din Basarabia a fost cea a Sfântului Ioan cel
Nou din Cetatea Albă, zidită prin sec.XIII sau XIV, iar unele estimări merg până în
sec.XI. Din sec.XVII datau bisericile Sfântul Dimitrie din Orhei şi Sfântul Nicolae din
Chilia Nouă, ambele ridicate de domnitorul Vasile Lupu. Un tip special de biserici,
specific Basarabiei, îl formează cele săpate în stâncă, precum cele două biserici de la
Butuceni şi cele de la Tribujeni, Saharna, Neporotova şi Ţipova, toate situate în zona de
nord-est, spre Nistru. În urma anexării Basarabiei de către Imperiul Rus, după 1812 a

13
fost formată Eparhia Chişinăului şi Hotinului. Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost
iniţiatorul proiectului de constituire a noii eparhii. Acest proiect a fost aprobat de ţar la
21 august 1813 [3]. S-a hotărât să se „…îngăduie Exarhului Mitropolit a se conduce după
obiceiurile locale, întrucât ele nu vor fi în contrazicere cu legile civile şi bisericeşti
fundamentale ale Rusiei” [4]. În fruntea eparhiei era Bănulescu-Bodoni, cu titlul de
exarh şi mitropolit, fiind ajutat de Dimitrie, episcop al Benderului şi Akkermanului [5].
La 30 septembrie 1813 a fost fondată Dicasteria Duhovnicească, activitatea căreia urma
să fie reglementată de Regulamentul duhovnicesc din toată Rusia, ucazurile Sf. Sinod,
dispoziţiile şi rezoluţiile acestuia [6]. Protopopii de circumscripţie – principalii ajutori ai
arhipăstorilor în cârmuirea bisericească – erau responsabili de selectarea candidaţilor la
preoţie şi diaconie; ei cercetau cazurile de abuzuri ale clericilor, apărau interesele preoţi-
lor în faţa laicilor. După decesul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, eparhiei Chişinăului i s-a
atribuit rangul al doilea, având în frunte un arhiepiscop [7]. În 1837 bisericile de dincolo
de Nistru (77) au fost scoase de sub jurisdicţia eparhiei Chişinăului şi Hotinului şi
anexate la eparhia Hersonului şi Tauridei cu reşedinţa în Odesa.
O instituţie administrativă în cadrul Bisericii basarabene a fost Consistoriul
Duhovnicesc care sprijinea activitatea arhiepiscopilor. Cancelaria consistoriului era
alcătuită din patru şefi de birou, un casier, un registrator, un arhivar, şase funcţionari de
cancelarie şi 26 copişti, numărul acestora variind [8]. În fiecare protopopiat exista câte
un revizor eparhial, iar protopopii aveau unul sau doi asistenţi.
La sfârşitul sec.XIX numărul bisericilor se ridica la 843, revenind o biserică
ortodoxă pentru aproximativ 1500 de locuitori, sau o biserică pentru un spaţiu de 48 de
kilometri pătraţi [9]. Pe lângă acestea, în aceeaşi perioadă mai existau în Basarabia
patru biserici catolice (la Chişinău, Hotin, Bălţi şi Tighina), şase biserici protestante
(una la Chişinău şi cinci în satele germane) şi 17 sinagoge evreieşti. Preoţimea
basarabeană s-a bucurat de privilegii importante acordate de autorităţile ţariste.
Clerului îi aparţineau unităţile economice eparhiale, ceea ce a permis creşterea
bunăstării materiale, a rolului său în viaţa eparhială.
Condiţiile istorice din perioada 1882-1918 au influenţat structura administrativă
bisericească eparhială, organizată şi condusă după modelul şi principiile imperiale.
Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a dirijat activitatea administrativă a eparhiei
Chişinăului şi Hotinului prin legi, directive, dispoziţii. Arhiepiscopul era desemnat de
Sfântul Sinod şi aprobat de ţar. Administraţia eparhială ţinea de competenţele
episcopului şi Consistoriului Duhovnicesc.

14
 În procesul de soluţionare a problemelor administrative ale Basarabiei, un rol
important l-au deţinut congresele eparhiale. Prin intermediul acestor adunări
reprezentative, preoţimea putea influenţa diferite domenii ale vieţii bisericeşti, chiar
dacă hotărârile deputaţilor uneori veneau în contradicţie cu deciziile chiriarhului. În
baza hotărârii congreselor, preoţimea împreună cu Consiliul eparhial, iniţia acţiuni de
binefacere şi culturalizare. Bisericile şi mănăstirile reprezentau o componentă esenţială
a vieţii eparhiale din Basarabia.
Referinţe bibliografice:
1. Сборник договоров России с другими государствами 1812-1917. Москва,
1952, p. 29.
2. ХАЛИППА, И. Состояние церквей в Бессарабии 1812-1813. В: Известия
церковно-археологического общества. Кишинев, 1900, Т. VII, сс. 18-22.
3. ФРАЦМАН, И. К вопросу об епархиях в Бессарабии. 1901, с. 58.
4. Полное Собрание Законов Российской Империи с 1649 года. Том XXXII,
1812-1815. Печатано в Типографии II Отделения Собственной Его
Императорского Величества Канцелярии. Санкт-Петербург, 1830, с. 613.
5. СТАДНИЦКИЙ, А. Пятидесятилетие со дня кончины преосвященного
Димитрия, второго Архипастыря Бессарабии. В: Кишиневские
Епархиальные Ведомости, 1894, nr. 16, cc. 475-481.
6. POPOVCHI, N. Istoria bisericii din Basarabia. Chişinău : Museum, 2000, p.
42.
7. Сведения о Кишинёвской епархии, собранныя и редактированныя прео-
священным архиепископом Димитрием Сулимой в 1822. В: Кишиневские
Епархиаль-ные Ведомости, 1883, nr. 15, cc. 490-505.
8. PARHOMOVICI, I. Episcopul Vladimir al Chişinăului (1904-1908). În:
Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău, 1928,
Vol.XVIII, p. 166.
9. ARBORE, Z. Basarabia în secolul XIX. Bucureşti, 1898, p. 508.

15
 SUBIECTUL nr. 3

UNIREA BASARABIEI CU PATRIA MAMĂ ŞI REVENIREA BISERICII

BASARABENE ÎN CADRUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE (1918-1940,
1941-1944)

Unităţi de învăţare:
Slujitorii basarabeni făuritori ai Marii Uniri
Lupta pentru statutul de mitropolie;
Ridicarea Bisericii basarabene la rang de mitropolie în cadrul Bisericii
Ortodoxe Române;
Ierarhii Mitropoliei Basarabiei din perioada 1918-1940 şi organizarea
Bisericii sub conducerea acestora, relaţia cu statul;
Mănăstirile Basarabiei în perioada interbelică.

Slujitorii basarabeni făuritori ai Marii Uniri

Viaţa bisericească a românilor din spaţiul pruto-nistrean în secolul XX, a fost
profund marcată de un şir ne evenimente care au schimbat radical şi în mai multe
rânduri mersul ei. Primul război mondial şi criza politică din Rusia au afectat şi viaţa
bisericească din Basarabia. Revoluţia bolşevică atee a creat un haos diabolic fără
precedent în Europa de Răsărit şi nu doar… Proletariatul bolşevizat s-a unit în
brutalitate, cruzime, ticăloşie, mişelie şi în acest teritoriu, planificând prigonirea
slujitorilor Bisericii şi distrugerea sfintelor lăcaşuri. Dar, care, a fost evitată datorită
deciziei Sfatului Ţării, care la la 27 martie 1918, la Chişinău, a proclamat, cu mare
entuziasm, Unirea Basarabiei cu România. Era cea dintâi etapă a împlinirii Marii
Uniri, încheiată la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia. În comisia din Basarabia pentru
pregătirea Adunării de unificare au activat preoţii: Ioan Andronic, Serghei Bejan şi
Ioan Ştiuca. Deosebit de activi în mişcarea de unificare au fost cei mai luminaţi
slujitori creştini ai condeiului şi ai altarului: preotul poet Alexei Mateevici, (1888-
1917); Mitropolitul Gurie Grosu (1877-1943); Pr. Mihail Ciachir (1861-1938);
Constantin Popovici, iconom mitrofor (1860-1943); Pr. Antonie Luţcan (1903-
1951), Pr. Vladimir Burjăveanu (1891-1939); Pr. Andrei Murafa (1874-1918); Pr.
Nicolae Stadnicov, Dionisie Erhan (1868-1943), stareţ al Mănăstirii Suruceni, mai
târziu vicar la Chişinau şi episcop de Ismail etc.

16
 Unirea teritoriala din 1918 a atras după sine şi reunificarea bisericească, hotărâtă
solemn de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 30 decembrie 1919, ceea ce a
însemnat revenirea în sanul Bisericii neamului a românilor instrăinaţi vreme de un veac.
Reintegrarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia în Biserica Ortodoxă Româna era un act
istoric firesc, era doar o justificare canonică a nedreptăţii care se savârşise abuziv în
1812. Astfel, Biserica Ortodoxă din Basarabia reorganizează în regiune structurile
ecleziastice fondate după evenimentele din anul 1812.
Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe
tărâm naţional, încununarea victorioasă a unui şir lung de aşteptări şi de renunţări, de
lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional
unitar. În perioada imediat următoare (1918-1940), Biserica Ortodoxă din interfluviul
pruto-nistrean a fluturat cu înflăcărare spirituală Flamura dreptei credinţei, a
identităţii, a comuniunii şi a unităţii Neamului.
În această perioadă Eparhia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie. În
anul 1925 este constituită Mitropolia Basarabiei, condusă de Mitropolitul Gurie
Grosu, ilustru ierarh şi patriot basarabean, şi Episcopia de Bălţi şi Hotin, în frunte cu
Episcopul Visarion Puiu. Aceşti doi ierarhi au contribuit la conservarea realizărilor
din secolul precedent, permiţând Bisericii Ortodoxe să se dezvolte întrun cadru natural
şi firesc.
În Basarabia a fost fondată prima instituţie de învăţământ superior – Facultatea
de Teologie din Chişinău (8 noiembrie 1926) încadrată în arealul Universităţii „Al. Ioan
Cuza” din Iaşi. La ea au activat profesori cu renume din vechea Românie, ca Vasile Radu
(Vechiul Testament), Gala Galaction (Noul Testament), Nichifor Crainic (Istoria
literaturii religioase).
Un rol aparte în pregătirea clerului l-au jucat Seminarul Teologic, transferat după
fondarea Facultăţii în sediul Şcolii spirituale din Chişinău şi Şcoala de cântăreţi,
reorganizată în Şcoala de Muzică Bisericească. Astfel, rândurile clerului basarabean au
fost completate cu preoţi de o înaltă pregătire teologică şi culturală, a fost desfăşurată o
largă activitate de propovăduire a credinţei, de combatere a sectelor şi a diverselor vicii
sociale.
Au fost editate mai multe ziare şi reviste bisericeşti (Basarabia, Luminătorul,
Cuvânt Moldovenesc, Astra Basarabeană), care redau adevărul despre conştiinţa
românismului creştin. În periodicele bisericeşti, cei mai activi preoţi, prin scris şi fapte,
răspândeau raza unităţii de neam şi credinţă prin publicaţiile sale.

17
 Este profetică expresia românească, precum că toate se petrec din „voia lui
Dumnezeu” şi „cu ajutorul lui Dumnezeu”. Prin urmare şi Marea Unire şi-a realizat
temeinica desfăşurare urmată de această legitate. Nu întâmplător mai mulţi istorici
susţin ideea că: „principalul naş al Unirii a fost Biserica” după Vasile Ţepordei. Lucrând
pentru ajungerea idealurilor creştine în mijlocul poporului basarabean, Biserica a lucrat
implict şi pentru ajungerea idealurilor naţionale ale acestui popor.
***
Alexei Mateevici a fost una din figurile marcante ale mişcării de recuperare a
valorilor naţionale, care, alături de fruntaşii luptei de eliberare naţională, şi-a adus
aportul la înfăptuirea Unirii.
Receptiv la toate evenimentele şi fenomenele sociale prin care trecea Basarabia la
începutul secolului XX, Alexei Mateevici a reuşit să se încadreze perfect în diverse
aspecte ale vieţii: cultură, religie, învăţământ. Manifestând interes faţă de conjunctura
social-politică la care era predispusă Basarabia sub oprimarea regimului ţarist, s-a
îngrijorat mult de soarta şi suferinţele basarabenilor. Problema naţională, îndeosebi
„drepturile naţionale” ale băştinaşilor, se aflau mereu în centrul atenţiei poetului şi
publicistului. Pe frontul dezrobirii naţionale, preotul militar, s-a dovedit a fi un purtător
al celor mai progresiste idei. A luptat cu toată simţirea sa românească întru împlinirea
visului suprem – Unirea.
Fraţii români luptau pentru libertate şi unire. Sufletul tânărului preot şi poet
tângea, astfel se hotărâşte să se încadreze în câmpul de luptă lângă compatrioţi, în
calitate de preot pe front. Erau vremuri grele pentru cei ce se declarau români patrioţi şi
adepţi ai Unirii. Dar, Mateevici a avut curajul să facă această mărturisire de mai multe
ori. La primul Congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia care s-a desfăşurat la
Chişinău (25-28 mai 1917), avea să proclame într-o admirabilă alocuţiune: „Trebuie să
ştim că suntem români. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor
neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă… Amintim că Alexe Mateevici şi-a
citit pentru prima dată poezia-manifest Limba noastră în cadrul aceluiaşi Congres din
mai 1917.
Poemul „Limba noastră” s-a transformat într-un îndemn de luptă pentru
valorificarea comorilor de perpetuare spirituală ale poporului, de revenire la izvoarele
româneşti ale fiinţării neamului. Iar versurile din poezie:
Înviaţi-vă dar graiul
Ruginind de multă vreme,
Ştergeţi colbul, mucegaiul

18
 Al uitării în care geme…
(A. Mateevici. Limba noastră)
nu şi-au pierdut strălucirea pâna în zilele noastre şi pune în lumină cuvioşenia
unui crez pe care basarabenii l-au purtat prin circumstanţele suferinde ale timpului
istoric.
Poemul „Limba noastră” se înscrie perfect în tradiţie, aducând laudă Limbii
noastre ca mod de întrupare a dumnezeirii.
Deşi nu s-a bucurat de Marea Unire aici, pe pământ, a prevestit-o şi a luptat
pentru ea în războiul liberării, dar şi al muceniciei noastre...

***
Un înflăcărat purtător al stindardului privind înfăptuirea Unirii din rândul
Clerului ortodox basarabean a fost protoiereul Constantin Popovici. Acesta a
contribuit la trezirea conştiinţei naţionale şi la promovarea intereselor
clerului şi ale credincioşilor din Basarabia prin intermediul revistei
„Luminatorul”, prima revistă bisericească în limba română, pe care cu mult
zel a condus-o chiar de la apariţia ei din 1908.
Revista a urmărit manifestările cu caracter naţional din Basarabia, a publicat
rezoluţiile congreselor naţionale, a susţinut proclamarea autonomiei Basarabiei,
sprijinind cu hotărâre ideea Sfatului Ţării. În 1917 este publicat apelul preoţilor şi
mirenilor din Eparhia Basarabiei în care se cerea „Republică democratică cu largă
autonomie a neamului” (Luminătorul, mai 1917). Protoiereul Consantin Popovici, în
articolul „Monarhia ori respublica”, enumera elementele caracteristice celor două forme
de guvernare. Autorul menţiona: „La Adunarea Întemeietoare, care va fi în luna
octombrie, împuterniciţii noştri vor fi datori să arate, ce ocârmuire doresc să fie în
ţara noastră, ca să meargă toate lucrurile spre bine şi în folosul norodului. Dar ca să
putem alege ocârmuirea cea mai bună, trebuie să ştim ce fel de ocârmuiri sânt în alte
ţări şi ce fel de deosebiri au ele şi care dintrânsele după a noastră părere vor fi mai
bune” (Luminătorul, iunie 1917).
La 18 aprilie 1917, în „Luminătorul” a publicat adresarea către participanţii la
Congresul Eparhial Extraordinar al Partidului Naţional Moldovenesc, care vedea în
preoţime forţa capabilă să aducă schimbarea în Basarabia: „Dacă fiecare preot va lucra
în satul său după ideile democratice şi naţionale ale stăpânirii celei noi, care sânt şi
ideile partidului nostru, putem fi încredinţaţi că neamul moldovenesc se va trezi la o
nouă viaţă de mulţumire şi fericire”. Prin intermediul revistei, clerul basarabean a

19
rostit cuvinte înalte care au pregătit spiritual mirenii pentru a intra în armonia gândirii
româneşti după 1918. În mai 1918 a fost publicat articolul „Atârnările noastre cele
bisericeşti după alipirea Basarabiei la România”, în care se aduc argumente în favoarea
unirii Bisericii din Basarabia cu cea din România.
Părintele Constantin Popovici, considerat pe bună dreptate mândria preoţimii
basarabene şi-a trăit viaţa între două slujiri divine absolute: iubirea de Dumnezeu şi
dragostea de Neam.
***
Un alt cleric de înaltă slujire şi luptă dârză de luminare şi cinstire românească a
fost stareţul de la Mănăstirea Suruceni [ulterior episcopul Cetăţii Albe-Ismail (1935)]
Dionisie Erhan, devenit erou al unităţii naţionale, care n-a strălucit decât prin
dragostea sa creştină, bunătatea blândeţii şi lumina înţelepciunii dăruită tuturor.
Ne putem întreba: de unde vine această statornicie? Răspunsul îl putem găsi în
nota biografică publicată în „Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe – Ismai” în numărul festiv
închinat alegerii, investirii şi instalării PSS Dionisie Erhan, din care desprindem câteva
informaţii preţioase (pp.125-127):
Destinul marilor basarabeni n-a fost simplu nici în perioada interbelică, dar ei au
ştiut să lupte. Un exemplu elocvent îl constituie cazul Dionisie Erhan: „Eu n-am dat
niciodată îndărăt - mi-a declarat într-un interviu, bătrânul sihastru de la Suruceni.
Viaţa mea este un lanţ nesfârşit de lupte şi de biruinţe. N-am luptat niciodată pentru
interese personale. Şi de aceea am biruit totdeauna...”. ... Vasile Ţepordei („Raza”, an.
VII, nr. 389, 18 iulie 1937, p.1).
Deşi n-avea pregătire teologică, a fost un bun îndrumător al activităţii misionar-
pastorale şi culturale din eparhia sa. Cunoştinţele teologice le-a cules şi le-a aprofundat
singur. Limba sa maternă a propovăduit-o mereu şi a învăţat a scrie şi a citi româneşte
în decursul timpului pe toţi fraţii din mănăstire. Cu mare trudă şi asprimi a adus cărţi
româneşti de slujbă şi literare de peste Prut, cu mult înaintea războiului mondial.
***
Un alt mare slujitor, pătimitor şi mărturisitor naţionalist a fost Pr. Andrei
Murafa (1874-1918). Părintele Andrei Murafa a fost un preot basarabean de seamă şi
luptător înflăcărat pentru unirea Basarabiei cu Patria-mamă.
Referindu-se la personalitatea acestuia, Onisifor Ghibu scria: „Părintele Murafa a
luptat pe faţă, nu numai pentru Basarabia, dar şi pentru unirea cu România şi cu toţi
românii”.

20
 În primăvara şi vara lui 1917, când lupta basarabenilor pentru drepturile
naţionale, inclusiv pentru reabilitarea limbii române, luase amploare, preotul Andrei
Murafa a început pur şi simplu a „bombarda” redacţiile ziarelor din ţinut, în special a
ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, cu numeroase articole despre limbă şi alfabet,
îndemnându-i şi pe cei şovăielnici să se încadreze în această luptă sfântă. E semnificativ
faptul că materialele sale parcă erau scrise în versuri, parcă erau nişte poeme. Iată un
fragment dintr-un articol de acest fel, intitulat „Lacrimile mamei” „Cuvânt
Moldovenesc” din 17 august 1917), în care Basarabia, în imaginaţia lui Andrei Murafa,
parcă stând de vorbă cu fiii săi, le spunea să nu-i creadă pe duşmani şi să lupte cu
fermitate pentru drepturile lor, pentru limbă şi alfabetul latin: „…Acum, când lanţurile-
s rupte, când neamurile vrednice, cu steagurile ridicate sus, îşi iau soarta în mâini şi-şi
alcătuiesc legi cu fel de fel de drepturi, voi, dragii mamei, de duşmani înşelaţi,
drepturile voastre iară le lăsaţi. Duşmanii iată cum vă înşeală: «Voi, moldoveni, ştiţi
moldoveneşte, de aceea în şcoală trebuie să învăţaţi ruseşte. Căci litera latină nu vă va
duce spre lumină, ci are să vă lipească de Ţara Românească. Iar Ţara Românească e
boierească, acolo boierimea înăduşă ţărănimea». Iată aşa, străinii, cu fel de fel de
minciuni, vă îngrădesc drumul spre vecinica lumină, spre izvorul strămoşesc sfânt
moldovenesc. Dar să ştiţi, copii, că prin limbă străină voi nu mai aveţi lumină. Numai
litera latină vă va deschide drumul spre vecinica lumină, căci i-a mamei din rădăcină.
Şi întunericul din jurul ţării cu încetul s-a rări, şi soarele luminei pe voi vă va ferici”.
Preotul Andrei Murafa a scris şi câteva cărţi, una dintre care, prefaţată de
Onisifor Ghibu, a apărut chiar în ajunul Unirii, în 1918, şi e întitulată „Daruri sfinte”.
„Unirea cu Ţara e dorul nostru sfânt” – aceasta era ideea care trecea ca un fir roşu prin
toate cele 64 de pagini ale cărţii, idee care, credem, rămâne valabilă şi pentru zilele
noastre.
Activând în perioada Marii Uniri, părintele Andrei Murafa, potrivit spuselor unui
alt preot şi scriitor de seamă – Gala Galaction, „a căutat să unească laolaltă înălţimea
convingerilor creştine cu furtunile luptătorului ziarist”. La 10 martie 1918, deci înainte
de Unire, părintele Murafa, inspirat de „Cântarea României” a lui Alecu Russo, a scris
un imn deosebit de înălţător, din care am reprodus pasajul de mai sus. Acelaşi preot
naţionalist, vorbind despre unii „slujitori” rămaşi rătăciţi şi după Unire, scria la 13
aprilie 1918: „Răii şi stricaţii n-au loc la masa curată a praznicului nostru. Ei trebuie
goniţi cu sunet din ograda sufletului nostru, ca să n-o spurce cu întinăciunea vieţii lor
otrăvitoare. Căci aceştia sunt otrăvitorii Maicii noastre sfinte. Să piară dintre noi
precum piere fumul”.

21
 Atenţia scriitorului a fost mereu axată pe problemele sufletului. Preotul din el n-a
aţipit nici pentru o clipă. Problema caracterului naţional al bisericii era una din temele
preferate ale lui Andrei Murafa, care a propus soluţii valabile şi astăzi: „Naţionalizarea
Bisericii trebuie să înceapă nu de jos, dar de la cap (…) Dacă până acum satele
moldoveneşti s-au rusificat prin biserică, apoi şi de naţionalizat ele tot prin biserică se
vor naţionaliza”.
Problemele bisericii, problemele şcolii, problemele femeii basarabene,
problemele racordării sufleteşti a fraţilor români din toate provinciile ce se unesc sunt,
de fapt, nişte pietre de temelie care trebuie potrivite chibzuit şi temeinic, pentru vecie.
Aici, la potrivirea temeliei şi-a găsit rostul modestul preot din Costiujeni, care a plecat în
lumea celor drepţi cu sentimentul datoriei împlinite. Şi dacă istoriile literare îl
pomenesc ori chiar îl ocolesc este şi acesta un semn că a lucrat cinstit şi cu suflet curat,
adică a făcut cât i-a fost dat să facă, lăsând restul pe seama urmaşilor.

***
„Basarabia este scumpă şi sfântă, este a noastră şi noi suntem ai ei” – pr. Vasile
Ţepordei este omul care a trăit şi a suferit pentru întregirea neamului românesc.
Părintele Vasile Ţepordei, cu un dor anume şi o credinţă deplină a iubit nespus de mult
Basarabia Sfântă. A fost unul dintre luptătorii proeminenţi care a făcut misionarism
prin gazetărie, întreţinând vie flacăra românismului, faţă de intenţiile Moscovei de a
deznaţionaliza românii din Basarabia. El este cel care a editat şi a condus revistele
„Raza” şi „Basarabia” din timpul României Mari, prin care s-a menţinut vie, o profundă
şi luminoasă spiritualitate printre românii basarabeni.

***
Părintele Alexandru Baltaga – deputat în Sfatul Ţării. Părintele
Alexandru Baltaga, înainte de toate, a promovat cuvântul lui Dumnezeu, dar a fost şi
un activist pe tărâmul obştesc, promovând adevărul istoric despre Basarabia. Timp de
22 de ani (1903-1925) a fost preşedinte al Congresului Eparhial. Din 1908 colaborează la
revista „Luminătorul”. În perioada 1899-1918 este învăţător la şcoala primară din
Călăraşi. Nu în zadar, în toamna anului 1917, la organizarea Sfatului Ţării, preoţimea
basarabeană l-a delegat deputat în forul legislativ al Basarabiei – Sfatul Ţării. Mandatul
său, validat la prima şedinţă a Sfatului Ţării – 21 noiembrie 1917, îl deţine până la ultima
şedinţă – 27 noiembrie 1918. A fost singurul reprezentant al Bisericii în Sfatul Ţării.
Cum era firesc, la ceasul deşteptării, 27 martie 1918, Alexandru Baltaga votează pentru

22
Unirea Basarabiei cu România. După Marea Unire a mai îndeplinit şi funcţia de
membru al Comitetului de unificare al bisericilor din România Mare.
Nicolae Popovschi în lucrarea sa Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-
lea sub ruşi (Chişinău, 1931) îl caracterizează astfel: „ (...) plin de energie, cu mare
putere de muncă, minte pătrunzătoare, voinţă neînduplecată, înzestrat şi cu un
deosebit tact, prot. Alexandru Baltaga, rămânând preot rural, a muncit în cursul
întregii perioade fără răgaz, cu dezinteresare, dar şi cu deplin succes, pentru
propăşirea aşezămintelor eparhiale, ţinând mult la concepţia tradiţională privitoare
la rolul dominant al clerului în biserică (...) Munca depusă de către pr. Alexandru
Baltaga pentru interesele eparhiei a fost din cele mai variate, însă el a înfăptuit mai
mult în calitate de conducător al diferitelor adunări preoţeşti. Ales preşedinte al
congresului eparhial din 1903, a prezidat de atunci aproape toate congresele eparhiale
ce au avut loc până la 1925; a prezidat încă douăsprezece congrese şcolare ale
circumscripţiei Chişinăului; a ocupat şi alte multe servicii în eparhie, contribuind, cu
autoritatea lui de conducător înţelept, la înfăptuirea celor mai importante măsuri şi la
înfiinţarea celor mai însemnate instutuiţii din această perioadă...”
La data de 1 iulie 1935, părintele Alexandru este pensionat şi la 17 decembrie
acelaşi an prin decizia Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice este repus în funcţia
de paroh la biserica din Călăraşi-sat, „fără a se numi alt preot în locul lui”. Această
decizie ministerială a fost întărită prin hotărârea Sf. Sinod din 1 mai 1936, în care
părintele era desemnat „paroh la parohia Călăraşi-sat din cuprinsul Arhiepiscopiei
Chişinăului, în mod exepţional, până la moarte”. Aceste hotărâri erau motivate „în
vederea meritelor lui deosebite în viaţa Bisericească Naţională din Basarabia, cum şi
pentru rolul care l-a avut la Unirea Basarabiei cu Patria-Mumă România”
În primele zile de ocupaţie sovietică (1940-1941), împreună cu alţi foşti deputaţi
în Sfatul Ţării a fost arestat şi părintele Alexandru Baltaga. De către agenţii organelor
NKVD i s-a incriminat faptul că: „În anul 1918 a avut o atitudine duşmănoasă faţă de
Rusia Sovietică, a fost membru [deputat] activ al Sfatului Ţării, votând pentru dezlipirea
Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea la România, fiind răsplătit de Guvernul
României cu 50 ha de pământ”. Părintelui i-au fost incriminate şi multe alte învinuiri
care erau pedepsite de organele NKVD, cu ani grei de temniţă, inclusiv cu pedeapsa
capitală, condamnarea la moarte prin împuşcare.
Din cauza vârstei înaintate şi a presiunilor fizice şi psihice la care a fost supus în
timpul anchetei, cât şi din cauza condiţiilor inumane din temniţele comuniste, părintele
A.Baltaga trece la Domnul, la 7 august 1941. Maşina sovietică de exterminare şi-a făcut

23
datoria în cel mai scurt timp posibil. În certificatul de moarte diagnosticul este
următorul: inflamaţie intestinală. Avea 80 de ani împliniţi şi a fost decanul de vârstă al
tuturor deputaţilor Sfatului Ţării la acea vreme. Abia peste un an, la 29 septembrie 1942,
anchetatorul semnează decizia privind clasarea dosarului în legătură cu decesul
„inculpatului” Baltaga.
Reabilitarea vine peste 50 de ani - la 10 iulie 1991. În anul 1995, în cadrul
Mitropoliei Basarabiei, s-a pus problema studierii vieţii sale pentru canonizare.
Broşura „Situaţia catastrofală a băncii clerului ortodox din Basarabia” editată de
Părintele Alexandru Baltaga este un strigăt de disperare, un apel către preoţi şi societate
de a fi mai prudenţi cu banii publici, în momentul când aceştia nimeresc în mâinile
afaceriştilor, fapt ce poate aduce societăţii mari pagube atât materiale, cât şi spirituale.
Finalul cărţii conţine un apel extrem de convingător, valabil şi pentru contemporanii
noştri:
„Clerul ortodox din Basarabia trebuie serios să se gândească asupra tuturor
evenimentelor, care se petrec în jurul şi în mijlocul lui. Biserica ortodoxă, în urma legii
de reorganizare, este foarte democratizată, şi în mijlocul valurilor sociale, clerul ortodox,
ca clasă socială cu anumite privilegii, a rămas sub un mare semn de întrebare. Chemarea
de „preot”, cum se vede, îşi pierde însemnătatea, şi la „preoţie” au început a se uita ca la
o profesiune; în astfel de împrejurări, nici o „demagogie” nu poate ajuta clerul; se cere o
legătură strânsă între clerici, şi această unire să fie reală, ci nu numai platonică. Drept că
noi avem „Uniunea Clerului Ortodox din Basarabia”, însă această „Uniune” se rupe în
diferite părţi tot de ai săi. Nu aşa demult, acestei Uniuni îi strigau „osana”, iar în
momentul de faţă mulţi strigă „să fie răstignită”!
Cele mai importante momente din timpul ridicării Bisericii
basarabene la rang de mitropolie în cadrul Bisericii Ortodoxe Române;
Unirea teritoriala din 1918 a atras după sine şi reunificarea bisericească, hotărâtă
solemn de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 30 decembrie 1919, ceea ce a
însemnat revenirea în sânul Bisericii neamului a românilor înstrăinaţi vreme de un
veac. Astfel, Biserica Ortodoxă din Basarabia reorganizează în regiune structurile
ecleziastice fondate după evenimentele din anul 1812.
În cadrul României Mari, Biserica Ortodoxă din Basarabia a cunoscut o etapă de
înflorire, purtând pronunţată haină românească. În acea perioadă, Eparhia Chişinăului
a fost ridicată la rangul de Mitropolie. A fost constituită Mitropolia Basarabiei (1927),
condusă de Mitropolitul Gurie Grosu şi Episcopia de Bălţi şi Hotin, în frunte cu

24
Episcopul Visarion Puiu. Aceştea au ţinut ca Biserica Ortodoxă să se dezvolte într-un
cadru natural şi firesc.
A fost fondată prima instituţie de învăţământ superior din Basarabia – Facultatea
de Teologie din Chişinău (1926), încadrată în componenţa Universităţii „Al. Ioan Cuza”
din Iaşi. Viitorii preoţi erau şcoliţi de personalităţi cu renume, ca Vasile Radu, Gala
Galaction, Nichifor Crainic.
Reapare revista Luminătorul, care îşi întrerupsese apariţia cu numărul din iunie
1918, în luna ianuarie 1919. Aici găsim toate actele oficiale emise şi puse în practică de
noul arhiepiscop; precum şi cronica activităţilor sale pastorale, patriotice şi
administrative, încât tabloul general al acestei perioade poate fi reconstituit.
În cei peste 20 de ani de viaţă, după unire, în Basarabia, sub îndrumarea
ierarhilor, s-au înregistrat o seamă de realizări în viaţa Bisericii. Pe lângă crearea celor
două noi eparhii, notăm faptul că din 1920–1925, delegaţiai preoţimii din Basarabia au
făcut parte din comisiile de redactare a Legii şi Statutului de organizare al Bisericii
Ortodoxe din România, intrate în vigoare în 1925.
Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe
tărâm naţional, încununarea victorioasă a unui şir lung de aşteptări şi de renunţări, de
lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional
unitar. În perioada imediat următoare (1918-1940), Biserica Ortodoxă din interfluviul
pruto-nistrean a fluturat cu înflăcărare spirituală flamura dreptei credinţei, a identităţii,
a comuniunii şi a unităţii neamului.
În această perioadă Eparhia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie. În
anul 1927 este constituită Mitropolia Basarabiei, condusă de Mitropolitul Gurie Grosu1,
ilustru ierarh şi patriot basarabean şi Episcopia de Bălţi şi Hotin, în frunte cu Episcopul
Visarion Puiu. Aceşti doi ierarhi au contribuit la conservarea realizărilor din secolul
precedent, permiţând Bisericii Ortodoxe să se dezvolte într-un cadru natural şi firesc.
În Basarabia a fost fondată prima instituţie de învăţământ superior – Facultatea
de Teologie din Chişinău (8 noiembrie 1926) încadrată în arealul Universităţii „Al. Ioan
Cuza” din Iaşi. La ea au activat profesori cu renume din vechea Românie, ca Vasile Radu
(disciplina „Vechiul Testament”) [11], Gala Galaction (disciplina „Noul Testament”),
Nichifor Crainic (disciplina „Istoria literaturii religioase”) [21].
Un rol aparte în pregătirea clerului l-au jucat Seminarul Teologic, transferat
după fondarea Facultăţii în sediul Şcolii spirituale din Chişinău şi Şcoala de cântăreţi,

1La 21 aprilie 1928, potrivit hotărârii Sf. Sinod, printr-un Înalt Decret Regal „Î.P.S. Gurie Grosu,
arhiepiscopul Chişinăului, se ridică la rangul de Mitropolit al Basarabiei”

25
reorganizată în Şcoala de Muzică Bisericească. Astfel, rândurile clerului basarabean au
fost completate cu preoţi de o înaltă pregătire teologică şi culturală, a fost desfăşurată o
largă activitate de propovăduire a credinţei, de combatere a sectelor şi a diverselor vicii
sociale.
Au fost editate mai multe ziare şi reviste bisericeşti (Basarabia, Luminătorul,
Cuvânt Moldovenesc, Astra Basarabeană). În periodicele bisericeşti, cei mai activi
preoţi, prin scris şi fapte, răspândeau raza unităţii de neam şi credinţă prin publicaţiile
sale.
Situaţia Mănăstirilor basarabene în perioada interbelică.
Îndată după Unirea Basarabiei cu România, Biserica locală a întrerupt legăturile
cu Patriarhia Rusă, restaurată în toamna anului 1917. De altfel, după revoluţia
comunistă din acelaşi an, nici nu se mai putea vorbi de legături cu Biserica Ortodoxă
Rusă, dată fiind situaţia tragică prin care a trecut, mai ales în primele trei decenii ale
regimului comunist-bolşevic. Ultimul ierarh rus de la Chişinău, Anastasie Gribanovschi,
a părăsit Basarabia în mai 1918.
Organizarea bisericii sub conducerea ierarhilor Mitropoliei
Basarabiei din perioada 1918 – 1940, relaţiile cu statul.
După unirea Basarabiei cu Patria mamă şi biserica din acest spaţiu a fost
subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Române, în perioada 1918 – 1944, cu excepţia
anilor 1940 – 1941, când Biserica din Basarabia fusese în cadrul Patriarhiei Ruse.
În această perioadă eparhiei i s-a acordat statut de mitropolie a Basarabiei,
avându-i ca ierarhi pe Nicodim (Munteanu), Gurie (Grosu) şi Efrem (Enăchescu).
Activitatea acestor arhipăstori a fost foarte prodigioasă, viaţa spirituală a
Basarabiei cunoscând o evoluţie bineconturată.
Astfel, învăţământul teologic a fost ridicat la un nivel mai înalt, prin înfiinţarea în
septembrie 1926 la Chişinău a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Iaşi, iar în 1927 a
Seminarului Teologic “Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni” din Chişinău ce a fost
reorganizat, trecându-se de la zece la opt clase. Au mai fost înfiinţate de asemenea încă
două Seminarii Teologice, tot cu opt clase, unul la Ismail şi altul la Edineţ.

Bibliografie:
1. Cimpoi, Mihai. Drumul (în) spre Eminescu în Basarabia. 2001, nr. 1-4, p. 15.
2. Colescnic, Iurie. Generaţia Unirii. Bucureşti, 2004, p. 251
3. Colesnic, Iurie. Generaţia Unirii. Chişinău; Bucureşti: Museum, 2004.
4. Galaction, Gala. Zile basarabene. Chişinău: Ştiinţa, 1993.

26
5. Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1989. Bucureşti, 1989.
6. Murafa, Andrei. Daruri sfinte. Chişinău, 1918.
7. Nistoroiu, Gheorghe Constantin. Basarabia – imperativul naţionalist-creştin al
Neamului!. În: Naţiunea: continuitate pentru neam şi ţară, 2017, An 8 (107), 31
martie.
8. Note biografice [P.S. Episcop Dionisie ]. În: Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe-
Ismail, Nr. festiv, 1935, pp. 125-127.
9. Păcurariu, Mircea. Dicţionarul teologilor români. Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 1996.
10. Popovschi, Nicolae. Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi.
Din negura trecutului : crîmpeie de amintiri. Chişinău: Museum, 2000. 503 p.
11. Tataru, Lidia. Biserica şi Unirea Basarabiei cu România de la 1918. Disponibil
pe: http://www.dacoromania-
alba.ro/nr43/biserica_unirea_basarabiei_romania.htm.
12. Taşcă, Mihai. Destinul crud al preotului Alexandru Baltaga, deputat în Sfatul
Ţării. În.: Ziarul Timpul: cotidian naţional independent, 2011, 15 aprilie, p. 20
13. Ţepordei, Vasile. „Episcopul Dionisie”. În: Raza”, 1937, An. 7, nr. 389, 18 iulie.
14. Ţepordei, Vasile. Scrieri alese, Chişinău: Flux, 2005.

27
 SUBIECTUL nr. 4

POLITICA STATULUI SOVIETIC FAŢĂ DE BISERICA ORTODOXĂ DIN

RSSM (1944-1989)

Unităţi de învăţare:
Politica regimului totalitar comunist;
Politica antireligioasă a guvernării sovietice. Propaganda antireligioasă;
Distrugerea edificiilor de cult din RSSM;
Deschiderea catedrelor de ateism ştiinţific în instituţiile superioare din
URSS, inclusiv şi în RSSM.
Tacticile şi metodele de marginalizare a Biserici Ortodoxe din RSSM
în perioada postbelică.
După venirea sovieticilor în 1940, Biserica din Basarabia trece printr-un adevărat
calvar. Una din problemele esenţiale ale ideologiei comuniste fiind religia, statul sovietic
impune populaţiei băştinaşe o politică antireligioasă. Una din primele acţiuni ale
autorităţilor sovietice împotriva Bisericii din acest spaţiu a fost o hotărâre cu privire la
confiscarea cărţilor bisericeşti de toate riturile şi ale sectelor religioase. În decurs de 10
zile au fost înfiinţate comisii orăşeneşti şi judeţene care au pus în aplicaţie hotărârea. Au
fost închise şcolile de educaţie creştină. În anul 1940, în Basarabia au fost aplicate
primele măsuri de secularizare a locaşurilor sfinte. În incinta Paraclisului Palatului
Mitropolitan din Chişinău a fost instalat Palatul Pionierilor. Edificiul Semnarului
Teologic, Capela Seminarului ca şi alte lăcaşuri sfinte, au fost utilizate contrar
destinaţiei. Iniţial transformată în cămin cultural, Biserica Seminarului a devenit Arhiva
NKVD-lui.
Cu scopul de a menţine sub control viaţa religioasă din Basarabia, autorităţile
comuniste au instituit o politică de teroare asupra activităţii bisericilor şi a clericilor.
Erau impozitate atât bisericile, cât şi feţele bisericeşti care oficiau serviciul divin. La
sărbătorile mari erau percepute taxe suplimentare.
Din primele zile ale ocupaţiei sovietice, majoritatea bisericilor, mai cu seamă din
Chişinău, au fost jefuite. Locaşele sfinte au fost deposedate de veşminte, de icoane şi alte
obiecte preţioase. Colecţia de cărţi, albume şi obiecte de valoare istorică ale Muzeului
Eparhial Istorico-Arheologic au fost confiscate şi expediate în URSS.
Pe parcursul anilor 1944-1989 viaţa bisericească din RSSM a cunoscut o etapă
sumbră şi nefastă. Autorităţile sovietice au continuat politica antireligioasă prin

28
impunerea ideologiei comuniste. În conformitate cu această ideologie, funcţiona un
mecanism care dirija activitatea. Autorităţile sovietice au aplicat legile care erau în
vigoare în URSS. Astfel, s-a introdus funcţia de împuternicit al Moscovei pentru
supravegherea cultelor din RSSM, având sarcina de a ţine legătura între statul comunist
şi Biserică. Funcţionarul aflat în post avea mari împuterniciri, iar fără acordul lui,
ierarhii de la Chişinău nu puteau să întreprindă nici o acţiune.
O altă modalitate de a face ca oamenii să se dezică de credinţă a fost propaganda
antireligioasă. La Chişinău a funcţionat un Muzeu al Ateismului – al treilea din Uniunea
Sovietică. Muzeul Ateismului era cel mai mare mijloc de propagandă împotriva
credinţei. După ce majoritatea bisericilor din Republica Moldova au fost distruse, la
Chişinău a fost fondat primul muzeu de ateism ştiinţific. Acest muzeu a fost conceput ca
o instituţie de conservare şi acumulare a patrimoniului cu caracter religios şi ateist, dar
mai ales ca un centru important de propagandă antireligioasă. Pe parcursul anilor de
activitate, în fondurile Muzeului Ateismului printre cele mai importante ca valoare au
fost colecţiile de carte de cult, colecţia de obiecte de cult şi colecţia de icoane. Înainte de
închiderea Muzeului Ateismului de la Chişinău a început procesul de restituire a
obiectelor strânse din biserici. În anul 1992 Muzeul Ateismului a fost închis, iar
exponatele au fost transferate la Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
Toate piesele au fost organizate într-o expoziţie permanentă care poate fi vizitată
oricând.
Politica antireligioasă şi propoganda ateistă a avut un efect dezastruos pentru
Biserica Ortodoxă din RSS Moldovenească. În perioada dominaţiei sovietice numărul
ateiştilor şi necredincioşilor a crescut considerabil. Autorităţile comuniste s-au străduit
din răsputeri să şteargă orice urmă a credinţei creştine din spaţiul pruto-nistrean, astfel,
ca împreună cu aceasta să dispară orice formă de manifestare şi rezistenţă spirituală.
Mecanismul de închidere a bisericilor şi de distrugere a acestora în
perioada sovietică.
Politica de menţinere a regimului comunist prin teroare a afectat grav şi edificiile
de cult. O mare parte din locaşele sfinte au fost demolate, altele ‒ transformate în
cluburi, săli de sport, biblioteci. Prin grele încercări a trecut şi Catedrala Naşterea
Domnului din centrul Chişinăului, care a fost transformată în sală de expoziţii a
Muzeului de arte plastice. Printr-o hotărâre s-a decis demolarea clopotniţei Catedralei
din Chişinău. Imboldul acestei hotărâri a fost o scrisoare a unei organizaţii, în care se
cerea demolarea clopotniţei, motivând că ar încurca stilului arhitectural al Chişinăului.

29
Noaptea, printr-o explozie, clopotniţa a fost demolată, iar pe locul ei a fost adus pământ
proaspăt şi iarbă verde, astfel încât nu rămase nici urmă de clopotniţă.
SUBIECTUL nr. 5
REPRESIUNILE ÎMPOTRIVA RELIGIEI ŞI BISERICII ÎN RSSM

Unităţi de învăţare:
Intimidarea Bisericii Ortodoxe din RSSM prin represiuni şi deportări;
Deportări şi areste ale clericilor;
Martiri şi mărturisitori basarabeni.

Procesul de intimidare a Bisericii Ortodoxe din RSSM prin represiuni

şi deportări.
Documentele din fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova ne
demonstrează că soarta clerului basarabean era determinată de maşina diabolică a
NKVD-ului. Mulţi preoţi au fost împuşcaţi sau deportaţi. O parte din slujitorii altarului
şi-au purtat crucea în închisorile comuniste din regiunile îndepărtate ale Siberiei. Unii
dintre ei au reuşit să vadă sfârşitul regimului ateu, alţii au murit cu gândul la clipa
prăbuşirii acestuia. Cei care au revenit din exil sau din temniţe, au fost supuşi
intimidării şi persecuţiilor prin deferite metode: alungaţi din parohii, impuşi să
plătească impozite mari sau ameninţaţi cu Siberia. În toată perioada sovietică au fost
frecvente cazurile când preoţii mai activi erau calificaţi ca fiind fanatici religioşi.
Deoarece activitatea Bisericii era incompatibilă cu politica regimului comunist,
mereu a fost marginalizată, fiind considerată o instituţie periculoasă şi supusă unui
control sever din partea autorităţilor. Astfel, în structurile Bisericii erau infiltraţi agenţi
secreţi şi informatori. Aceştia ocupau şi posturi de conducere în ierarhia bisericească.
Astfel, regimul comunist îşi dorea distrugerea din interior a Bisericii. Agenţii colectau
materiale compromiţătoare la adresa celor mai activi slujitori ai altarului, care puteau
servi drept pretext pentru excluderea lor din rândurile clerului sau chiar arestare.
Motive nu prea existau, acestea trebuiau inventate. Agenţii secreţi duceau evidenţa unde
şi când preoţii săvârşeau vre-o slujbă religioasă, care este conţinutul predicilor, era
verificată corespondenţa lor. Mulţi dintre preoţi nici nu predicau, deoarece nu doreau să
intre în conflict cu organele de stat. Cei care se opuneau sau încălcau regulile impuse de
regimul sovietic, se alegeau cu acuzaţii, după care, în cel mai bun caz, erau opriţi de a
oficia serviciile divine şi scoşi din rândul clerului, iar, în cel mai rău, ei erau arestaţi şi
condamnaţi la mulţi ani privaţiune de libertate.

30
 Ca urmare, chiar în primii ani a politicii antireligioase au fost arestaţi un şir de
preoţi şi călugări, care au fost acuzaţi de activitate antisovietică. În majoritatea
cazurilor, au suferit cei care manifestau mai multă râvnă, care se evidenţiau prin
activitatea predicatorială, care lucrau cu copiii şi tineretul, care învăţau pe credincioşi să
se opună închiderilor de biserici şi să depună cereri în vederea redeschiderii locaşurilor
neînregisrate etc.

Martiri şi mărturisitori basarabeni din a doua jumătate a secolului

XX
Biserica Ortodoxă mereu a avut de suferit. De-a lungul celor două milenii unii au
acceptat şi au urmat Evanghelia, alţii s-au împotrivit, chiar au prigonit creştinismul.
În istoria Bisericii s-au înscris nume slăvite de martiri care, în diferite perioade,
circumstanţe şi împrejurări, au pătimit întru Hristos, devenind „eroi” ai creştinismului2.
Sute de martiri ai credinţei şi-au purtat crucea în închisorile comuniste. Unii
dintre ei au reuşit să vadă sfârşitul regimului ateu. Alţii au murit cu gândul la clipa
prăbuşirii acestuia. Prin exemple pline de sacrificiu ale celor care au plătit cu viaţa,
pentru că nu au renunţat la crezul lor şi au refuzat să se spunuă politicii regimului ateu,
martirii secolului XX au demonstrat cât de importantă este credinţa nestrămutată în
Iisus Hristos.
Viaţa bisericească din Basarabia în secolul XX a fost profund marcată de un şir de
evenimente care au schimbat radical şi în repetate rânduri mersul ei. Dacă până la 28
iunie 1940 a fost o perioadă de linişte şi speranţă în ziua de mâine, odată cu venirea
sovieticilor Biserica trece printr-un adevărat calvar, iar băştinaşii trăiesc clipe de
mucenicie sub conducerea bolşevică3.
Deoarece religia era una din problemele esenţiale ale ideologiei comuniste, statul
sovietic a impus, prin teroare, populaţiei băştinaşe o politică antireligioasă care a afectat
implicit viaţa duhovnicească şi parcursul creştin timp de aproape jumătate de secol.
Printre victimele regimului totalitar (prima ocupaţie sovietică, 1940-1941) au fost, în
primul rând, preoţii, călugării şi ierarhii basarabeni. Împreună cu administraţia civilă şi
militară românească peste Prut s-au retras 486 de preoţi din cele trei eparhii

2 Pr. OCTAVIAN MOŞIN, The Atheism Regime in the Moldavian SSR: ministers and icons, in: ARS
LITURGICA. From the Images of Glory to the Images of the Idols of Modernity : Proceedings on the 16th
International Symposium on Science, Theology and Arts ISSTA 2017, May, 8-9, Reîntregirea, Alba Iulia,
2017, p. 37.
3 Până în iunie 1940 Biserica din Basarabia era parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române, fiind

organizată conform Legii şi Statutului de organizare din 3 noiembrie 1925.

31
basarabene4, ceilalţi slujitori ai altarului (aproximativ 526) au devenit ţinta persecuţiilor
regimului. Conform surselor documentare s-a constatat că doar într-un an de ocupaţie
sovietică, pe lângă cele 13 biserici distruse, 27 transformate în cluburi, au fost omorâţi
sau deportaţi 48 de preoţi5. Potrivit altor date, dintre cei rămaşi în timpul ocupaţiei, au
fost executaţi sau deportaţi peste o sută de preoţi. Doar în satul Volintir, judeţul Cetatea
Albă, agenţii NKVD-ului au executat 16 preoţi6.
Atitudinea comuniştilor faţă de clerul basarabean a fost deosebit de crudă şi
nemiloasă. Nu se cunoaşte soarta multor preoţi care au dispărut fără urme, destinul
tragic al altor slujitori ai altarului este cunoscută din documentele de arhivă. În condiţii
enigmatice a murit renumitul dirijor de cor, compozitorul de muzică religioasă, preotul
Mihail Berezovschi. La 24 iunie 1941 a fost arestat şi episcopul Alexie, care în toamna
anului 1940 a fost împuternicit de Patriarhia din Moscova să conducă Mitropolia
Basarabiei7. Un destin tragic l-a avut şi preotul Alexandru Baltaga, deputat în Sfatul
Ţării (singurul reprezentant al Bisericii în consiliu legislativ), care a proclamat Unirea
Basarabiei cu România. La sfârşitul lunii august 1940 pr. Alexandru Baltaga a fost
arestat de către bolşevici, anchetat şi întemniţat. Alături de ceilalţi deputaţi-confraţi de
dosar, a fost de urgenţă evacuat în renumita închisoare din oraşul Kazan, RASS Tătară.
La 7 august 1941 a decedat în spitalul închisorii. Avea 80 de ani împliniţi şi a fost
decanul de vârstă al tuturor deputaţilor Sfatului Ţării la acea vreme.
Ca urmare, chiar în primii ani de „implementare” a politicii antireligioase (1940-
1941), au fost arestaţi zeci de preoţi şi călugări şi acuzaţi de activitate antisovietică. Dar
acesta a fost doar începutul defaimării şi distrugerii în masă a clerului. În anii de
represii feroce cu caracter de „purificare de elemente duşmănoase” (1944-1949), dar şi
mai târziu (până în 1989) viaţa bisericească din RSSM, după un răgaz de evoluţie şi
restabilire a pagubelor, a cunoscut o etapă sumbră şi nefastă. Regimul bolşevic a
continuat politica antireligioasă prin impunerea ideologiei comuniste. În conformitate
cu această ideologie, funcţiona un mecanism care dirija activitatea. Autorităţile sovietice
au aplicat legile care erau în vigoare în URSS. Astfel, s-a introdus funcţia de
împuternicit al Moscovei pentru supravegherea cultelor din RSS Moldovenească, având
sarcina de a ţine legătura între statul comunist şi Biserică. Funcţionarul aflat în post

4 PAVEL MORARU, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944), P. 2, Ed. Prut Internaţional, Chişinău,
2007, p. 45
5 Pr. prof. dr. MIRCEA PĂCURARIU , Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Ed.

Trinitas, Iaşi, 1993, p.121-122.

6 Pr. Protoiereu Ioan LISNIC, Martirii Basarabiei: Preoţi basarabeni martirizaţi în lanţ, Disponibil

http://www.marturisitorii.ro/2016/03/27/martirii-basarabiei-preoti-basarabeni-martirizati (Accesat la
25 aug., 2017), Apud: Luminătorul, Revista Bisericii din Basarabia, nr. 9-10, 1941, p.576.
7 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare ANRM), F. 706, inv. 1, d. 520, f. 158.

32
avea mari împuterniciri, iar fără acordul lui, ierarhii de la Chişinău nu puteau să
întreprindă nici o acţiune.
Împuternicitul Patriarhiei Ruse la Chişinău, P.Romenski, raporta periodic
superiorilor săi despre evidenţa clerului şi a bisericilor, despre starea religioasă în RSS
Moldovenească. Într-un astfel de raport din anul 1949 se relata că: din totalul de 931 de
biserici, activau 558, iar 373 nu mai funcţionau8. În 1949, din numărul bisericilor
considerate că ar funcţiona, în 48 nu se mai efectua serviciul divin, deoarece duceau
lipsă de preoţi. Totodată, au fost lipsiţi de cinul preoţesc 25 de slujitori, trei dintre care
fiind arestaţi de către organele de Securitate. La fel, autorităţile comuniste erau
îngrijorate de nivelul înalt al religiozităţii populaţiei, mai cu seamă a celor de la sate.
Astfel, se urmărea scăderea numărului celor care frecventează biserica.
Documentele din fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova ne
demonstrează că soarta clerului basarabean era determinată de maşina diabolică a
NKVD-ului. Deoarece Biserica era incompatibilă cu regimul comunist, activitatea
acesteea a fost marginalizată, fiind considerată o instituţie periculoasă şi în aşa mod
supusă unui control sever din partea autorităţilor. Astfel, în structurile Bisericii erau
implantaţi agenţi secreţi şi informatori. Agenţii ocupau şi posturi de conducere în
ierarhia bisericească. Prin infiltrarea acestora, regimul comunist îşi dorea distrugerea
din interior a Bisericii. Agenţii colectau materiale compromiţătoare la adresa clerului.
Motive nu prea existau, acestea trebuiau inventate prin „laboratoarele securităţii”.
Agenţii secreţi duceau evidenţa unde şi când preoţii săvârşeau vre-o slujbă religioasă,
care este conţinutul predicilor, era verificată corespondenţa lor. Mulţi dintre preoţi nici
nu predicau, deoarece nu doreau să intre în conflict cu organele de stat. Ofensiva
comunistă asupra religiei a fost îndreptată către clericii care erau mai râvnitori, care se
evidenţiau prin activitatea predicatorială, care lucrau cu copiii şi tineretul, care învăţau
pe credincioşi să se opună închiderilor de biserici şi să depună cereri în vederea
redeschiderii locaşurilor neînregisrate etc. 9 Printre clericii arestaţi şi condamnaţi se
număra (menţionăm doar pe unii): preotul Vladimir Ababii (condamnat în 1947 la 6
ani); egumenul Serafim Dabija, preotul Elpidifor Zaviţchi, preotul Antonie Babcenco,
preotul Ioan Comerzan (în 1947 condamnaţi la 10 ani); preotul Alexandru Coroli,
monahul Teofan Danilov, ieromonahul Macarie Holmiţchii (în 1948 condamnaţi la 15

8ANRM, F. 2848, inv. 22, d. 75, f. 186.

9Prot. Veaceslav CIORBĂ, Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010). Ed. Pontos,
Chişinău, 2011, p. 195.

33
ani); ieromonahul Mercurie Iaţco, monahul Nichifor Ciobanu (condamnaţi în 1948 la 10
ani)10 ş. a.
Acei care se opuneau sau încălcau regulile impuse de regimul sovietic au fost
supuşi intimidărilor şi persecutărilor prin deferite metode: alungaţi din parohii, impuşi
să plătească impozite mari sau siliţi de autorităţi la munci grele şi necorespunzătoare cu
situaţia lor socială.
Impozitărilor exagerate erau supuse atât clădirile bisericilor, cât şi dreptului
preoţilor de a oficia servicii divine (la sărbatorile mari erau stabilite impozite
suplimentare). Fiecare biserică achita un şir de impozite: impozitul de asigurare (se
calcula cu rigurozitate suprafaţa construcţiilor, luându-se în consideraţie şi materialele
de construcţie; impozitul pentru cult (acesta era fix pentru toate bisericile); impozit pe
patrafire (se calcula în conformitate cu numărul de locuitori). Mai mult, ca şi orice
clădire, bisericile trebuiau asigurate. Evaluarea acestora se făcea de către reprezentanţii
statului11. Aceştea evaluau bisericile la sume enorme pentru a nu da posibilitate
preoţilor să achite taxele cuvenite. Şi ca urmare, în cazul neachitării la timp a sumelor
stabilite, locaşele sfinte erau închise şi transformate în magazii, săli de spectacole,
cazarme, grajduri sau chiar closete.
Preoţii care, în pofida tuturor impedimentelor, continuau sa oficieze slujbele
religioase, pe lângă impozitele exagerate impuse, erau obligaţi sa îndeplinească şi unele
munci de corvoadă. De obicei, erau obligaţi sa achite prestaţiile în muncă în timpul
marilor sărbători religioase. Astfel, autorităţile atee urmăreau discreditarea preoţilor în
faţa credincioşilor, iar enoriaşii să fie privaţi de participarea la servicile divine. Un caz
aparte, în timpul sărbătorii de Sf. Paşti, preotul Sava Drăguţan din comuna Cimişeni din
plasa Budeşti, judeţul Lăpuşna, a fost trimis la pus cartofi, iar oamenii din sat erau
chemaţi să privească această scenă12.
O altă modalitate de intimidare era îndreptată către tinerii preoţi. Indirect
considerată ca o formă de exil, s-a mers pe ideea de înrolare în armată a tuturor
preoţilor tineri pentru a face stagiul militar13.
Victime ale regimului comunist deveneau, pur şi simplu, preoţii care îşi onorau
obligaţiunile faţă de Dumnezeu şi credincioşi. Unul dintre cazuri este a lui Vasile
Ciumaş, preot în satul Cetireni. Acesta a colectat semnături pentru redeschiderea
Bisericii din Pârliţa şi mijloace materiale pentru reparaţia Bisericii din satul Vulpeşti.

10 Иеромонах ИОСИФ (ПАВЛИНЧУК), Кишиневско-Молдавская Епархия в период с 1944 по 1989 год.

Издательство Ново-Нямецкого монастыря, 2004, p. 278.
11 ANRM, F. 680, inv. 2, d. 62 (p. II), f. 320.
12 ANRM, F. 339, inv. 1, d. 11633, f. 5 verso.
13 ANRM, F. 3046, inv.1, d. 56, f. 8.

34
Evident, grija preotului Vasile Ciumaş pentru spiritul populaţiei contravenea moralei
comuniste, fapt pentru care acesta a fost exclus din rândurile clerului 14. El însă a
continuat să-l slujească pe Dumnezeu, motiv pentru care de persoana lui s-au preocupat
instanţele judiciare15.

Soarta unor preoţilor basarabeni martirizaţi. Încercând un sentiment de

profundă pietate, din lista destul de mare a celor care au plătit cu viaţa libertatea
credinţei lor în Hristos, vom prezenta câteva nume.
Ieromonahul Vichentie Chiştiuc (Chimitiuc) împreună cu maica sa,
Glicheria – omorâţi în chinuri groaznice. Ieromonahul Vichentie (numele de
botez – Valdimir) Chiştiuc s-a născut în 1914 în s.Taşlâc, Grigoriopol, jud. Tiraspol.
Studiază la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, unde se călugăreşte. În anul
1939 devine vieţuitor al Mănăstirii Antim din Bucureşti, apoi transferat la o mănăstire
din apropierea oraşului Constanţa, unde în anul 1942 a fost hirotonit ieromonah. În
anul următor a fost numit slujitor la o mănăstire din Odesa.
În 1944, pr. Vichentie revine în satul său de baştină, unde se stabileşte cu traiul
împreună cu maica sa, Glicheria. Tatăl său Pantelimon fusese arestat în anul 1937 şi
judecat de NKVD-ul din Tiraspol, fiind condamnat la moarte prin împuşcare. Mai
târziu, în 1945, părintele Vichentie, este numit paroh al Bisericii “Sf. Gheorghe” din
localitate.
A fost un păstor duhovnicesc care îşi îndeplinea îndatoririle cu mult zel. În
perioada anilor 1947-1949, adunând tineretul localităţii, îi învăţa tipicul şi cântările
bisericeşti. Desfăşura împreună cu enoriaşii săi procesiuni religioase cu rugăciuni
pentru ploaie. Biserica din Taşlâc în timpul slujbelor divine era întotdeauna arhiplină de
credincioşi. Pentru a zădărnici frecventarea bisericii, autorităţile locale foloseau diferite
metode. Fără nici o justificare a fost mărit impozitul bisericii şi a preotului, iar în anul
1953, sub pretextul că clădirea bisericii se afla într-o stare avariată, au cerut să fie
închisă. Părintele Vichentie era silit de către autorităţi să renunţe la preoţie. Datorită
statoriniciei în credinţă a preotului paroh, Biserica din Taşlâc a fost salvată şi s-au
săvârşit în continuare slujbe divine. Însă părintele Vichentie împreună cu maica sa
Glicheria au avut un sfârşit martiric. În dimineaţa zilei de 18 ianuarie 1957, au fost găsiţi
fără de suflare de către locuitorii satului. Trupurile lor purtau urme de tortură, fiind

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 92, f. 10.

14

Ludmila TIHONOV, Tactici şi metode comuniste de marginalizarea Bisericii Ortodoxe în RSS

15

Moldovenească în anii 1944-1965, în: History & Politics, 2012, Anul V, nr. 1 (9), p. 118-119.

35
mutilate în cel mai groaznic mod. Au fost petrecuţi în ultimul drum de foarte mulţi
credincioşi din Taşlâc şi satele vecine16.
Preotul Ioan Tătaru (Tatarciuc) – judecat pentru “trădare de patrie”.
Preotul Ioan Tătaru s-a născut la 20 aprilie 1901. În 1923 a absolvit Seminarul
Teologic din Chişinău. În 1924 a fost hirotonit preot de către P.S. Episcop Visarion al
Hotinului (1923-1935) şi numit paroh al Bisericii “Sf.Treime” din localitatea Cupcini,
jud. Bălţi. Timp de două decenii părintele Ioan Tătaru a fost păstor duhovnicesc al
creştinilor din această parohie.
În primăvara anului 1944, împreună cu membrii familiei sale se refugiază peste
Prut. Apoi revin în RSSM şi se stabilesc în com. Chiurt, r-nul Edineţ.
Fiind acuzat de “trădarea patriei sale”, în anul 1952, părintele Ioan Tătaru a fost
arestat. Judecata l-a condamnat la detenţie într-un lagăr din Siberia. După expirarea
termenului de detenţie revine la baştină17.
Preotul Gavriil Remizovschi – judecat pentru “uneltire împotriva
ordinii sociale”. Preotul Gavriil Remizovschi s-a născut la 13 iulie 1905. A absolvit
Seminarului Teologic din Chişinău. În 1928 a fost hirotonit preot de către P.S. Episcop
Visarion al Hotinului (1923-1935). A slujit în mai multe biserici din Basarabia.
În primăvara anului 1944, din cauza apropierii liniei frontului împreună cu alţi
preoţi basarabeni s-a refugiat peste Prut. A fost numit de către autorităţile bisericeşti
paroh în localitatea Râncăciov, jud. Dâmboviţa.
Slujind în această parohie timp de 15 ani, în luna februarie a anului 1959,
părintele Gavriil Remizovschi a fost arestat. Era învinuit de „uneltire împotriva ordinii
sociale”. Judecata a avut loc la 15 aprilie 1959, fiind condamnat de către Tribunalul
Militar Bucureşti la zece ani de închisoare şi cinci de interdicţie corecţională.
Anii de detenţie i-a petrecut în penitenciarele Jilava, Gherla şi lagărul de muncă
din Bălţile Dunării18.
Preotul Teodor Petcu – acuzat de “spionaj în favoarea Marii Britanii”
şi de trădarea “patriei sale” URSS. Preotul Teodor Petcu s-a născut la 17 februarie
1897 în com. Chiperceni, jud. Orhei. După absolvirea Seminarului Teologic, a slujit o
perioadă de timp în calitate de cântăreţ la Catedrala din Chişinău. A fost hirotonit
preot în anul 1919 pe seama parohiei Stohnaia (com. Rezina), jud. Orhei, cu Biserica
”Schimbarea la Faţă a Domnului”.

16 http://protioanlisnic.blogspot.md/2016/09/ieromonahul-vichentie-chistiuc.html (Accesat la 20 iulie

2017).
17 Ibidem
18 Ibidem

36
 În toamna anului 1940, prin comisia mixtă româno-sovietică, obţine permisul de
a se refugia în România. Până în anul 1948, părintele Teodor a fost paroh al bisericii din
localitatea Gaia, com. Murgaş, jud. Dolj.
A fost arestat la 21 august 1948, fiind acuzat de “spionaj în favoarea Marii
Britanii” şi predat autorităţilor sovietice. Serviciile sovietice secrete îl acuzau de trădarea
”patriei sale” URSS, fiind condamnat la 7 ani de muncă forţată într-un lagăr din Siberia.
După eliberarea din lagăr, refuzând cetăţenia sovietică, a fost repatriat.
Ajuns în România, părintele Teodor Petcu a fost arestat din nou, la 1 iunie 1956,
fiind încarcerat în penitenciarul Gherla, trece la Domnul la 12 martie 1957 19.
Preotul Petru Budeanu – condamnat la ani grei de detenţie. Preotul
Petru Budeanu s-a născut la 16 august 1891 în localitatea Ialoveni, jud. Chişinău. După
absolvirea Seminarului Teologic în 1914 a fost hirotonit preot şi numit paroh la Biserica
„Sf. Arh. Mihail” din Vărzăreşti, jud. Chişinău. În anul 1919 a fost transferat la Biserica
”Sf. Arh. Mihail” din Buiucani, suburbia oraşului Chişinău, iar în 1926, numit paroh la
Biserica ”Sf. Arh. Mihail” din Răzeni (com. Costeşti), jud. Lăpuşna.
În urma înaintării notei ultimative de către Guvernul sovietic, în care se cerea
cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, când armata şi administraţia română se
retrăgea peste Prut, printre preoţii care se evacuau era şi părintele Petru Budeanu, fiind
numit de către autorităţile bisericeşti la o parohie din cadrul Mitropoliei Ungro-Vlahiei.
După reinstaurarea administraţiei româneşti în Basarabia, se reîntoarce la postul avut
până la evacuare.
În anul 1946 părintele Petru Budeanu a fost arestat de către agenţii Ministerului
Securităţii de Stat (MГБ) din RSSM. Era învinuit de colaborare cu jandarmeria română,
cum că în timpul ”ocupaţiei” ar fi predat jandarmeriei câţiva activişti sovietici. În urma
acestor învinuiri a fost judecat la ani grei de închisoare.
După întoarcerea din surghiun a fost numit de către autorităţile eparhiale paroh
al Bisericii ”Sf. Voievozi” din Ghidighici, r-nul Chişinău, cu începere de la 25 februarie
1955. În iulie 1960, părintele Petru Budeanu a fost silit de autorităţile civile să
pensioneze. După pensionarea preotului Biserica din Ghidighici a fost închisă20.
Preotul Tudor Sadovici – condamnat în timpul prigoanei împotriva
credinţei. Preotul Tudor Sadovici s-a născut în anul 1920. A studiat la Şcoala de
Cântăreţi Bisericeşti din Mănăstirea Rudi, jud. Soroca. A fost hirotonit preot şi numit
la începutul anului 1952 paroh la Biserica ”Sf. Arh. Mihail” din Soloneţ, r-nul

19Ibidem
20 ibidem

37
Vertiujeni, jud. Soroca, apoi transferat la Biserica Adormirea Maicii Domnului din
Şipca, r-nul Rezina, jud. Orhei.
La cererea credincioşilor din parohiile învecinate oficia slujbe în unele biserici
scoase de la evidenţă din r-nul Rezina. Îndruma credincioşii să scrie petiţii pentru
punerea în funcţiune a bisericilor. În alte parohii, ajuta consiliile parohiale la
inventarierea bisericilor, întocmind acte prin care bisericile respective urmau să fie
deschise.
A fost arestat, fiind învinuit de neachitarea la stat a unui impozit exagerat de
mare şi supus la chinuri cumplite. Temniţa comunistă l-a condamnat indirect la moarte,
prin boala dobândită în urma persecuţiilor. În vara anului 1958, la scurt timp după
eliberare, trece la Domnul21.

Bibliografie:

1. Candu, Teodor; Moşin, Octavian (ed.). Documente privind istoria Bisericii din
RSSM: registrul şi listele clerului (1945-1955). Chişinău : Pontos, 2013.
2. Ciorbă, Veaceslav, Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-
2010). Chişinău: Editura Pontos, 2011.
3. Courtois, Stéphane (ed.). Cartea Neagră a Comunismului. Crime, teroare,
represiune. Bucureşti : Humanitas, 1998.
4. Munteanu, Ioan. Înviaţi din Siberii de gheaţă... Kiev : Editura „Lumina lui
Hristos”, 2009.
5. Tihonov, Ludmila. Politica Statului Sovietic faţă de cultele din R.S.S.
Moldovenească (1944-1965). Chişinău : Editura Prut Internaţional, 2004.
6. Киреев, А. Епархии и архиереи Русской Православной Церкви в 1943-
2002 годах. Мocква, 2002.
7. Пасат, Валериу (oтв. ред.). Православие в Молдавии: власть, церковь,
верующие. 1940-1991. B 3-х t., Москва : Российская политическая
энциклопедия, 2009.

21 Ibidem

38
 SUBIECTUL nr. 6

ACTIVITATEA CLERULUI ÎN PERIOADA SOVIETICĂ

Unităţi de învăţare:
Activitatea ierarhilor ruşi în Biserica din RSSM (1944-1989);
Pregătirea clericilor şi studiile teologice în perioada sovietică.

Activitatea ierarhilor în perioada sovietică (1944-1989)

Odată cu instaurarea regimului totalitar comunist, Biserica Ortodoxă din RSS
Moldovenească a trecut necondiţionat sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse şi a fost
transformată într-o simplă Episcopie. Pretendenţii la scaunul episcopal erau numiţi de
către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse dintre slujitori ruşi. În perioada regimului
ateu 1944-1989 la cârma eparhiei nu s-a aflat nici-un cleric din rândurile băştinaşilor.
Primul ierarh rus numit de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse la
Chişinău după 1944 a fost episcopul Ieronim Zaharov. Înaltul ierarh a păstorit în aceste
locuri în perioada 1944-1947.
Activitatea sa pe tărâmul moldav este caracterizată pozitiv în sursele oficiale, dar
şi în relatările cercetătorilor care au scris despe el. Episcopul Ieronim Zaharov a venit la
Chişinău într-o perioadă când ţara era în ruinele războiului, iar populaţia afectată de
sarăcie, foame, represii etc.
Ierarhul a trebuit să depună toate eforturile pentru a face ordine în viaţa
bisericească din RSSM în condiţiile regimului ateist. Un merit al lui a fost străduinţa de
a completa bisericile cu preoţi, căci situaţia era de aşa natură, că la 5-7 biserici revenea
un preot. De asemenea, episcopul Ieronim a hirotonit mai mulţi preoţi, ca regulă
cântăreţi bisericeşti mai în vârstă, care absolviseră şcolile de cântăreţi de pe lângă
mănăstiri22.
Documentele de arhivă scot în evidenţă, însă, un tablou cu totul deosebit de cel
prezentat mai sus, privind activitatea episcopului Ieronim la Chişinău. Astfel, în darea
de seamă a împuternicitului pe 1946 se spunea: „Toate activităţile bisericeşti în cadrul
Eparhiei sunt coordonate numai de episcop. Un aparat administrativ eparhial nu a fost
înfiinţat. (...) în faţa clerului, el nu se bucură de autoritate, iar clerul este nemulţumit de
activitatea sa”23. Alte documente ne demonstrează că au fost adresate autorităţilor

22 V. CIORBĂ, op.cit., p.173.

23 Валериу ПАСАТ (oтв. ред.), Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. 1940-1991, Т.1,
1940-1953, Москва, Российская политическая энциклопедия, 2009, p.238; 259-260.

39
nenumărate scrisori şi plângeri din partea băştinaşilor şi a clerului, în care erau
enumărate nemulţumirile faţă de activitatea şi comportamentul ierarhului. Era
permanent în deplasări la Moscova. Nu avea consiliu eparhial, nu a organizat o
cancelarie. Conducea de unul singur24.
Deoarece misiunea principală a Episcopului Ieronim de a reface viaţa
bisericească afectată de război şi organizarea unei noi Eparhii a Chişinăului şi Moldovei
după modelul eparhiilor ruseşti nu a fost îndeplinită, autorităţile bisericeşti de la
Moscova au luat în consideraţie neîndeplinirea sarcinilor şi au decis de a-l transfera
într-o altă eparhie.
Următorul candidat la scaunul episcopal de la Chişinău a fost ales dintre ruşii din
partea locului, protoiereul văduv Vladimir – Episcopul Benedict Poliakov a păstorit
între anii 1947-1948.
A preluat o Eparhie plină de datorii. Lipsa de clerici, intimidarea şi arestarea
acestora nu l-au încurcat să-şi exercite cu responsabilitate misiunea. Din iniţiativa
ierarhului a fost instituit un consiliu epahial, format din trei protoierei25. A obţinut
permisiunea autorităţilor în vederea organizării unor cursuri de scurtă durată pentru
preoţii care nu aveau studii teologice. Ca urmare, în perioada păstoriri destul de scurte
au fost hirotoniţi un număr record ‒ 95 de preoţi26. Episcopul Benedict a susţinut
demersurile credincioşilor adresate împuternicitului privind deschiderea locaşurilor
închise, încât în timpul lui au mai fost înregistrate, cu mare greu, încă 20 de biserici. În
măsura posibilităţilor, el a susţinut şi mănăstirile. Ieromonahii repartizaţi prin parohii
erau obligaţi să ajute financiar mănăstirile de metanie27. Ierarhul mai intenţiona să
deschidă la Chişinău un Seminar teologic, în care disciplinele să fie predate în limba
română şi să editeze un buletin eparhial28.
Din acel moment, activitatea episcopului Benedict a început să îngrijoreze atât
organele sovietice centrale, cât pe cele publice locale. Împuternicitul Moscovei
P.Romenski29 era nemulţumit de faptul că episcopul Benedict administra Eparhia fără
a-i cere în toate acordul, iar în unele cazuri chiar îi reproşa că se implică în probleme ce
nu ţin de competenta lui. Ca urmare, P.Romenski trimitea rapoarte la Moscova în care îl
acuza de propagandă antisovietică şi de naţionalism, cerându-i alungarea lui din

24 В. ПАСАТ, op.cit., p.78.

25 Ibidem, p.279.
26 ANRM, F.3046, inv.1, d.8, f.85
27 В. ПАСАТ, op.cit., p.285.
28 ФЛОРИНСКИЙ, Николай, Памяти Архиепископа Венедикта (Полякова), Кишинев, 2001, p.14.
29 P. Romenski era împuternicitul Patriarhiei Ruse la Chişinău, care prezenta periodic superiorilor săi
rapoarte despre evidenţa clerului şi a bisericilor, despre starea religiei în RSSM etc.

40
Moldova30. În rezultat, la insistenţele acestui activist şi la indicaţiile autorităţilor
sovietice, episcopul Benedict (Poliakov) a fost transferat în altă eparhie. Dacă la venirea
lui în scaun Eparhia Chişinăului avea o datorie enormă, la plecare el a lăsat-o în posesia
unei sume mari de bani.
Prin decretul patriarhului, funcţiile ierarhului au fost preluate de către Episcopul
nou numit al Tiraspolului Nectarie (Grigoriev). La început în calitate de episcop
interimar de Chişinău, ca peste un an numit titular al Eparhiei Chişinăului şi Moldovei,
acesta păstoreşte în perioada 1948-196931.
În anii ´50-´60 politica antireligioasă a capătat o influenţă tot mai mare, iar viaţa
bisericească din RSSM a intrat în declin. Motivul fiind nepăsarea episcopului Nectarie
(Grigoriev).
Din ordinul Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, în perioasa
1948-1953 au fost închise aproximativ 71 de biserici şi 12 mănăstiri, iar conducerea
Eparhiei Chişinăului nu a opus rezistenţă sub nici-o formă.
Printr-o dispoziţie emisă în 1952, Episcopul Nectarie interzice clericilor Eparhiei
Chişinăului şi Moldovei sfinţirea fântânilor şi a troiţelor, umblarea cu icoana de Crăciun
şi Paşte, săvârşirea procesiunilor cu cruci, icoane şi steaguri bisericeşti32.
Episcopul Nectarie (Grigoriev) a colaborat cu statul în acţiunile de subminarea a
Bisericii, astfel ducând Eparhia Chişinăului la o stare deplorabilă
Următorul pretindent la la scaunul episcopal de la Chişinău a fost episcopul
Bartolomeu (Gondarovski), care conduce Eparhia în perioada 1969-1972.
Dintre toţi ierarhii ruşi, care au condus Biserica din Moldova în perioada
regimului ateu, doar episcopul Bartolomeu se evidenţiază prin activitatea sa. Într-o
perioadă destul de scurtă, a reuşit să facă multe lucruri bune: a făcut ordine în aparatul
administrativ, s-a îngrijit de gospodăria sediului eparhial. Meritul principal constă în
faptul că nu ignora, ca şi ierarhii precedenţi, specificul, tradiţiile şi obiceiurile creştine
locale, în special folosirea limbii materne în cult.
Comportamentul plin de îndârjire, demnitate şi nesupunere a dus la înrăutăţirea
relaţiilor cu autorităţile. Nu era agreat episcopul Bartolomeu nici de unii preoţi. De
asemenea, el nu lua mită şi era dur cu cei care aveau acest viciu. Nu s-a supus sistemului
corupt, format din împuternicit în cârdăşie cu unii preoţi, care doreau să manipuleze

30 Н. ФЛОРИНСКИЙ, op.cit., p.14.

31 В. ПАСАТ, op.cit., p.746-747.
32 V. CIORBĂ, op.cit., p.180.

41
ierarhul în propriul interes. Toate acestea au condus spre transferarea Episcopului în
Eparhia de Taşkent33.
Următorul ierarh numit a fost arhiepiscopul Ionatan Kopolovici. La conducere s-
a aflat în perioada anilor 1972-1987. Noul ierarh numit era liniştit şi calculat. Se bucura
de stimă din partea clericilor şi a credincioşilor. Prin activitatea sa el nu a depăşit
limitele ce i-au fost impuse de administraţia de stat, dar totodată s-a străduit să rezolve
pozitiv toate problemele importante.
A creat comisia disciplinară. A îndrumat şi a recomandat mai mulţi tineri să facă
studii teologice, care ulterior au devenit clerici ai eparhiei. O atenţie deosebită a acordat
Mănăstirii Japca – unica care nu a fost închisă de regimul ateu, pe care a susţinut-o şi a
vizit-o regulat. La 30 octombrie 1979 a convocat adunarea generală a clerului, la care au
participat toţi slujitorii Eparhiei (unica în perioada sovietică). În 1987, din motive de
sănătate, şi-a dat demisia. La 21 mai 1990 a trecut în lumea celor drepţi.
Ultimul ierarh al regimului ateu a fost mitropolitul Serapion (Fadeev), care s-a
aflat la cârma Eparhiei între anii 1987-1989, perioadă a marilor transformări în
societate, dar şi în conştiinţa oamenilor. Contextul politic, dublat de contextul economic
deplorabil al economiei URSS dar şi mişcarea de emancipare naţională a coincis cu
păstorirea mitropolitului Serapion. Biserica, după zeci de decenii, a primit multrâvnita
libertate. La insistenţa creştinilor s-au redeschis un şir de biserici şi mănăstiri, iar viaţa
bisericească a însufleţit.
În majoitatea bisericilor renovate nu ajungeau preoţi. Pentru rezolvarea acestui
neajuns, din iniţiativa ierarhului a fost înfiinţată şcoala spirituală pentru preoţi de pe
lângă Mănăstirea Căpriana. Mitropolitul a hirotonit mai mulţi tineri fără studii şi
pregătire suficientă.
Împotmolit de valul schimbărilor majore, ierarhul avea o atârnare negativă
despre mişcarea de emancipare naţională, nu agrea slujbele în limba română, iar cu
clericii şi credincioşii era autoritar.
Odată cu plecarea mitropolitului Serapion, s-a încheiat perioada de ponegrire a
Bisericii şi a vieţii bisericeşti din RSSM, marcată cu o pată neagră în memoria poporului.

33 А. КИРЕЕВ, Епархии и архиереи Русской Православной Церкви в 1943-2002 годах, Мocква, 2002,
p. 261.

42
 Pregătirea clericilor şi studiile teologice în perioada prigoanei
comuniste
Un alt aspect ţinut sub control de către autorităţile sovietice în perioada regimului
ateu a fost pregătirea clericilor şi studiile teologice. Într-un stat cu o politică
antireligioasă declarată, teologia era calificată drept „fabrică de popi”. Chiar din primele
zile de teroare ateistă, autorităţile bolşevice au luat în vizor această categorie de cetăţeni,
supunându-i unor persecuţii permanente. Mai mult decât atât, erau invocate diverse
motive pentru a împiedica tineretul să-şi continue studiile tologice. Prin intermediul
agenţilor secreţi era coordonat şi permanent micşorat numărul de candidaţi, dornici de
a-şi face studiile în seminariile teologice. Astfel, era un deficit de preoţi vorbitori de
limbă română, ca urmare, se încerca schimbarea componenţei etnice a clerului.
Noile generaţii de preoţi din RSSM s-au format în Seminarul din Odesa, iar o
parte infimă a ajuns şi la Academiile Teologice din Zagorsk (lângă Moscova) şi
Leningrad.
Majoritatea parohiilor erau păstorite de preoţi recrutaţi din rândul cântăreţilor şi
al credincioşilor, deci fără pregătire teologică. De asemenea, prin intermediul agenţilor
secreţi, autorităţile urmăreau ca în rândurile celor hirotoniţi să ajungă nu tocmai cei mai
buni, treceau cei cu nivelul intelectual scăzut.
Numărul extrem de redus al intelectualilor rămaşi în Basarabia a condiţionat
instituirea „Legii sabotajului”, care obliga pe toţi intelectualii existenţi să ocupe servicii
de stat. În acest caz mulţi studenti teologi au fost constrânşi să ocupe funcţii de
învăţători suplinitori, alţii s-au înscris la „Institutul Pedagogic” din Chişinău pentru a
avea justificare în faţa legilor statului34.
Cu toate acestea, mulţi studenţi teologi au fost târâţi la NKVD, condamnaţi sau
asasinaţi: Anton Ţurcanu, Evdochim Trogum au fost condamnati la 8 şi, respectiv, 10
ani de închisoare. Aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi Eugen Strâmbei, Nicolae Untilă,
Nicolae Mereanu, Mihai Anton, Petru Mada, iar familia lui Mihai Ivanov a fost
deportată35.

34 Mariana ŢĂRANU, Persecuţii religioase în Basarabia, Disponibil pe:

http://romanialibera.ro/aldine/history/persecutii-religioase-in-basarabia-136239 (Accesat la 25 iulie
2017), Apud: „Raza”, 1942, 17-24 august.
35 IDEM.

43
Bibliografie:

8. Candu, Teodor; Moşin, Octavian (ed.). Documente privind istoria Bisericii din
RSSM: registrul şi listele clerului (1945-1955). Chişinău : Pontos, 2013.
9. Ciorbă, Veaceslav, Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-
2010). Chişinău: Editura Pontos, 2011.
10. Courtois, Stéphane (ed.). Cartea Neagră a Comunismului. Crime, teroare,
represiune. Bucureşti : Humanitas, 1998.
11. Munteanu, Ioan. Înviaţi din Siberii de gheaţă... Kiev : Editura „Lumina lui
Hristos”, 2009.
12. Tihonov, Ludmila. Politica Statului Sovietic faţă de cultele din R.S.S.
Moldovenească (1944-1965). Chişinău : Editura Prut Internaţional, 2004.
13. Киреев, А. Епархии и архиереи Русской Православной Церкви в 1943-
2002 годах. Мocква, 2002.
14. Пасат, Валериу (oтв. ред.). Православие в Молдавии: власть, церковь,
верующие. 1940-1991. B 3-х t., Москва : Российская политическая
энциклопедия, 2009.

44
 SUBIECTUL nr. 7

SITUAŢIA MĂNĂSTIRILOR BASARABENE ÎN PERIOADA REGIMULUI

ATEU (1944-1989)

Unităţi de învăţare:
Situaţia mănăstirilor
Politici bolşevice la adresa mănăstirilor basarabene

Situaţia mănăstirilor. Către anul 1945 pe teritoriul RSS Moldoveneşti existau

24 de mănăstiri şi schituri. Dintre care 15 de călugări (Hârbovăţ, Ţigăneşti, Curchi,
Hârjăuca, Căpriana, Condriţa, Suruceni, Hâncu, Noul Neamţ, Dobruşa, Rughi,
Bocancea, Pripiceni, Ţâpova, Sârbeşti) şi 9 de maici (Saharna, Frumoasa, Japca,
Răciula, Cuşelăuca, Vărzăreşti, Călărăşăuca, Tabăra, Hirova).
Deşi în anul 1944 o parte din călugări, în special cei care deţineau funcţii
administrative, s-au refugiat în România, numărul nevoitorilor nu s-a micşorat
semnificativ. Conform datelor existente, în primul an de ocupaţie, în mănăstirile de
călugări erau aproximativ 400 de persoane, în mănăstirile de maici, 1100. În pofida
politicii antibisericeşti, numărul celor care îşi doreau să ducă o viaţă monahală nu a
scăzut. În anul 1944 ascultători devin 50 de persoane, în 1945 – 86, în 1946 – 45, în
1947 – 116, în 1948 –106, în 1949 – 9636.
Mănăstirile prezentau un mare pericol pentru regimul comunist. P.Romenscki –
împuternicitul pentru afacerile Bisericii ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri
al URSS pentru RSS Moldovenească, menţiona că aşezămintele monahale joacă un rol
important în cultivarea şi menţinerea religiozităţii în rândul populaţiei. Romencski
menţiona că călugării erau veniţi la mănăstiri de la sate şi păstrau legături strânse cu
populaţia. Fiecare nevoitor avea rude sau cunoştinţe cu care menţinea legături
permanente. Ţăranii apelau la sfaturile monahilor pentru divesre probleme cu care se
confruntau. Din numărul total al ieromonahilor – 73 erau şi preoţi parohi ai bisericilor
din sate.
Regimul comunist instaurat în Basarabia nu putea să vadă cu ochi buni existenţa
unui numar atât de mare de mănăstiri, cu o autoritate mare în rândul populaţiei, dar şi
proprietari ai unor gospodării înfloritoare economic. De accea în următoarele două

36Pasat, Valeriu. Asprul adevăr al istoriei: Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii 40-50.
Chişinău, 2000, p. 318

45
decenii a urmat închiderea mănăstirilor, iar cele care încă reuşeau să activeze, se
confrunau încontinuu cu diverse probleme create de autorităţile sovietice.
Chiar din primele zile ale reinstaurării puterii sovietice, mănăstirile au avut de
suferit. În timpul operaţiilor militare desfăşurate în anul 1944 pe teritoriul Basarabiei,
autorităţile bolşevice şi forţele armate au dat dovadă de un comportament barbar faţă de
aşezământele monahale, acestea fiind supuse jafului şi profanării. La mănăstirea Noul
Neamţ au fost sustrase, sub pretextul „necesităţilor frontului”, covoarele din biserici,
120 de mii de lei, o cruce mare de aur, fiind evaluată cu 50 de mii de ruble, mobilier,
două camioane, tractoare, patru tone de orz şi grâu. Cu aceeaşi realitate au fost nevoite
să se confrunte şi alte mănăstiri. În timpul desfăşurării acţiunilor militare, mănăstirea
Călărăuşăuca devine spital, iar mănăstirea Dobruşa, stat major al Corpului de 7
tancuri37.
Din anii 1944-1945 începe persecuţia economică a mănăstirilor de către
aurorităţile locale. Începe formarea colhozurilor şi sovhozurilor, iar pentru necesităţile
acestora sunt acaparate terenuri imense, care aparţineau mănăstirilor. De regulă erau
sustrase cele mai bune terenuri, acestea reprezentând sprijinul economic al
mănăstirilor. Totodată, sunt sustrase şi alte bunuri mobile şi imobile. Spre exemplu,
autorităţile din Chiţcani au sustras de la mănăstirea Noul Neamţ „aproape toate
pământurile arabile, precum şi viile şi livezile, spitalul şi hotelurile, atelierile şi moara,
grajdurile şi pădurea”.
Înseşi teritoriile mănăstirilor erau folosite după bunul plac al autorităţilor. Astfel,
pe teritoriul mănăstirii Hâncu Ministerul Sănătăţii fondează un cămin social, iar la
mănăstirea Hârbovăţ – un orfelinat. La începutul anului 1945 autorităţile interzic
mănăstirii Curchi să-şi transporte lemnele pregătite, necesare pentru încălzirea
vieţuitorilor mănăstirii. Sovietul sătesc din Suruceni îşi asumă dreptul de a folosi zilnic
caii mănăstirii după bunul plac.
Mănsătirie încearcă să-şi apere bunurile în faţa acestor atacuri nelegitime,
căutând dreptate pe cale legală, depunând cereri şi reclamaţii la organele justiţiei.
Astfel, după prădarea mănăstirii Noul Neamţ din anul 1944, stareţul aşezământului,
egumenul Auxentie Munteanu, adresează o cerere către Consiliul de Miniştri al RSSM,
în care este menţionat: „Mă adresez D-voastră în căutarea unei noi forme de existenţă a
comunităţii noastre: solicit să ne fie acordat statutul de persoană juridică, fară de care
noi nu avem nici drepturi, nici obligaţii. Noi dorim, la fel ca toată lumea, să lucrăm şi să
ne hrănim din munca noastră, să aducem prin ea folos. Dar sovhozul a înaintat în faţa

37 Locaşuri sfinte din Basarabia. Chişinău : Alfa şi Omega, 2001, p. 42

46
noastră bariere serioase: el a intrat în curtea mănăstirii, a pus mâna pe ateliere, utilaj,
instrumente etc. Nu este bine să fie confiscat totul, ca în 1940, deoarece o asemenea
atitudine îi va aduce pe trăitorii mănăstirii la limita existenţei, lipsindu-i de posibilitatea
de a se întreţine cu propria muncă. Această situaţie nu corespunde deloc politiicii URSS
în domeniul religiei”38.
În cazul mănăstirii Noul Neamţ conflictul a fost soluţionat şi o parte din bunuri a
fost restituite, acest lucru explicându-se prin faptul asumării de către Stalin, a unei noi
imagini, de om care respectă libertatea religioasă şi bisericile şi încheierea unui
„concordat” dintre stat şi biserică.
La data de 22 august 1945 Consiliul de Miniştri al URSS adoptă o hotărâre care
va legaliza existenţa şi activitatea mănăstirilor pe teritoriul URSS. Conform acesteia
organelor puterii de stat li s-a ordonat ca până la primirea altor dispoziţii, să nu creeze
probleme care ar împiedica activitatea mănăstirilor, păstrându-le în proprietate
terenurile, animalele şi clădirile. Iar la 29 august 1945 este adoptată legea care prevedea
scutirea mănăstirilor de impozitele pentru arenda pământului, pentru imobil, iar înşişi
călugării au fost scutiţi de plata impozitului pentru celibatari.
In luna septembrie 1945 Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a
analizat toate aşezămintele monahale care existau pe teritoriul ţării, după care a indicat
ca toate proprietăţile funciare sechestrate de la mănăstiri să fie restituite, totodată
mănăstirile sărace să fie împroprietărite, iar instituţiile şi întreprinderele de stat să fie
retrase de pe teritoriul mănăstirilor.
Aceste prevederi au fost reflectate în hotărârea Consiliului de Miniştri al URSS
„Cu privire la mănăstirile ortodoxe” din 29 mai 1946. În consecinţă, Consiliul de
Miniştri al RSSM, prin deciziile din 8 iunie şi 14 noiembrie 1946, a confirmat
proprietăţile aflate în posesia mănăstirilor şi a ordonat lichidarea căminului social creat
pe teritoriul mănăstirii Hâncu şi a orfelinatului de la mănăstirea Hârbovăţ, a interzis
instituţiilor de stat şi obşteşti folosirea construcţiilor şi a terenurilor mănăstirilor.
Însă aceste hotărâri favorabile mănăstirilor corespundeau intereselor de moment
ale autorităţilor sovietice. Conform prevederilor conducerii de la Moscova, mănăstirile
aveau să contribuie semnificativ la ridicarea şi întreţinerea ţării ruinate în urma
războiului. Astfel, mănăstirilor de maici Tabăra, Vărzăreşti, Răciula, Frumoasa, Hirova
li s-au impus încheierea unor contracte cu întreprinderea care le livra materie primă,
ele fiind nevoite să producă covoare, mănuşi, pulovere ş.a, fiind remunerate la un preţ
foarte mic.

38 Tihonov, L. Op. cit, p. 54.

47
 Totodată mănăstirilor le-au fost impuse norme fixe de predare a produselor.
Dările şi impozitle reprezentau aproape 40 de procente din venituri, fiind mai mari ca
cele pe care trebuiau să le predea colhozurile şi sovhozurile, lăsând pustii depozitile şi
hambarele mănăstrii.
Egumenul Auxentie Munteanu de la mănăstirea Noul Neamţ, într-un demers
adresat împuternicitului pentru culte, cerea „să fie redus acest impozit până la 25 la sută
din venit, egalând mănăstirile în drepturi în predarea producţiei cu sovhozurile”. Deşi
această cerere era bine argumentată şi legală, ea a fost respinsă, căci reducerea acestor
impozite nu era în accord cu politica de stat în acest domeniu 39.
Situaţia mănăstirilor s-a agravat în timpul foametei din 1946-1947, declanşată în
mod artificial. Mănăstirile nu erau în stare să achite impozitile impuse de stat. Despre
aceasta ne vorbeşte şi demersul Egumenei Sofia Paţevici de la Mănăstirea Călărăşăuca
din anul 1948 către împuternicitul pentru culte, cerând ca cotele de predare a cerealelor
să fie reduse în jumătate. Egumena menţiona că „cei trei ani de secetă, urmaţi de un an
lipsit de roadă” au adus mănăstirea într-o situaţie materială destul de grea. Totodată ea
menţiona că circa 75 % dintre maici au vârsta între 55-88 de ani şi nu sunt apte de
muncă. Deşi egumena cerea, doar reducerea normei de cereale predate, demersul ei nu a
fost aprobat. Maicile de la mănăstirea Vărzăreşti au venit cu un demers asemănăstor
către preşedintele Prezidiului Sovietului Sputem al URSS, Kalinin, însă fără ca să
primească vreun răspuns40.
Mănăstirile trebuiau să achite nu doar impozitile pe veniturile din activitatea
gospodărească, ci şi pe cele obţinute de bisericile mănăstirilor. Mai multe mănăstiri,
inclusiv Japca, Noul Neamţ, au adresat autorităţilor la începutul anului 1948 plângeri
privind perceperea acestor impozite nefondate. Însă nici aceste demersuri nu au fost
luate în seamă.
În anul 1952 impozitele şi dările către stat achitate de mănăstiri au fost revizuite,
noile împozite au fost ridicate la trei sferturi, uneori şi mai mult, din veniturile
mănâstirilor (practic dublându-se faţă de anul 1950). Acest fenomen poate fi explicat
prin faptul că spre sfârşitul epocii staliniste autorităţile sovietice şi-au pierdut treptat
interesul economic faţă de mănăstiri, începând să pună pe primul plan prejudiciul
ideologic cauzat de existenţa mănăstirilor. Majorarea exagerată a impozitelor urmărea
ruinarea mănăstirilor, cauzând ulterior plecarea nevoitorilor şi închiderea locaşelor de
cult.

39 Ciorbă, V. Op. cit, p. 217.

40 Ibidem, p.218

48
 În pofida tuturor greutăţilor, mănăstirile au depus un efort considerabil ca să
plătească toate impozitele. În una din dările de samă împuternicitul Romenscki
remarca: ,, (...) Mănăstirile se străduie să achite integral cotele de predare a pâinii la
stat, chiar dacă uneori pentru aceasta sunt nevoite să cumpere pâinea pe piaţă”.
Aşezămintele monahale cu gospodării cu un potenţial economic scăzut aveau mari
probleme, căci practic nu mai puteau face faţă impozitelor crescânde impuse de
autorităţi. În una din dările de seamă Romenski clasifica mănăstirile în trei categorii:
mănăstiri solide, cu gospodării bine organizate, mănăstiri cu o situaţie materială medie
şi mănăstiri mici, cu gospodării delăsate. Concluzia era că „mănăstirile din categoria a
treia nu pot să existe de sine stătător şi de aceea trebuie să fuzioneze cu altele, mai
solide, cu sau fără voia acestora, sau, în caz contrar, să fie lichidate”.
Prima mănăstire închisă a fost Mănăstirea de maici Frumoasa. Gospodăria
acestei mănăstiri a avut mult de suferit în timpul operaţiunilor militare, încât nu şi-a
mai putut reveni. Obştea era mică, fiind compusă din 6 maici şi 24 de ascultătoare.
Nevoitoarele nu reuşeau, cu forţe proprii, să lucreze pământul (în 1945 averea
mănăstirii constituia 44 ha de pământ arabil, 2 ha de grădină, 14 ha de livadă, 12 ha de
vie etc.) şi să achite impozitele exagerate, fapt pentru care mănăstirea a fost considerată
nerentabilă. La 6 iunie 1946, împuternicitul P. Romenski a semnat actul de desfiinţare a
mănăstirii şi de transferare a listelor cu impozitele pe seama mănăstirii Hirova, unde a
fost adăpostită cea mai mare parte a maicilor de la Frumoasa.
Tot în anul 1946 a început procesul de lichidare a mănăstirii de călugări Condriţa,
care, de asemenea, nu era în stare să achite impozitele. La mănăstire vieţuiau 24 de
monahi şi 4 ascultători, dintre care 9 invalizi. În anul 1946 o parte din încăperile
mănăstirii au fost transmise şcolii de silvicultură, iar în 1947 au fost preluate toate
încăperile. Din 1960 până în 1993 în incinta mănăstirii a funcţionat o tabără de odihnă.
Anul 1949 a marcat un prim vârf al acţiunilor de desfiinţare a mănăstirilor în
Basarabia. După ce, în aprilie 1949, Consiliul de Miniştri al RSSM a adoptat hotărârea
de comasare a Mănăstirii Ţîpova cu Mănăstirea Curchi şi atribuirea proprietăţilor către
Ministerul Învăţământului Public, P.Romenski a elaborat un plan de lichidare a altor
cinci mănăstiri (Căpriana, Hâncu, Hârjauca, Suruceni şi Zloţi), plan aprobat în
septembrie de către Consiliul de Miniştri al RSSM41
Conform acestui plan, în joc urmau să fie implicate comitetele raionale de partid,
comitetele executive raionale şi reprezentanţii colhozurilor, care trebuiau să arate că în
posesiunea mănăstirilor se aflau cele mai fertile soluri, că monahii exploatau forţa de

41 Tihonov, Ludmila. Op. cit., p.59

49
muncă a colhoznicilor, că mănăstirile reprezintă un obstacol în calea colectivizării, că
printre călugări există multe elemente reacţionare, iar centrele monahale reprezentau
focare de imoralitate şi de răspândire de boli contagioase. Pentru convingere, numeroşi
călugări au fost acuzaţi de către organele sanitare că sunt purtători de boli venerice.
Aceste instituţii se puteau implica în destinul mănăstirilor deoarece, conform legii,
clădirile de locuit, construcţiile auxiliare şi chiar bisericile se aflau doar în folosinţa
mănăstirilor, pe baza unor contracte încheiate între mănăstiri şi comitetele executive
raionale şi orăşeneşti. În condiţiile în care aceste bunuri nu erau folosite
„corespunzător” se putea decide schimbarea destinaţiei lor.
Prima dintre cele cinci mănăstiri propuse pentru desfiinţare a fost Mănăstirea
Zloţi, în anul 1949. În 1947 egumenul mănăstirii, ieromonahul Serafim Dabija, a fost
arestat şi condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru agitaţie antisovoetică. În anul
1949 aceeaşi soartă a avut-o şi egumenul Nicodim Onu, după care mănăstirea a fost
închisă.
Umătoarea mănăstire închisă a fost Hâncu. La 17 august 1950 episcopul Nectarie
a cerut permisiunea lui Romenski de a transfera călugării de aici la Mănăstirea
Hârbovăţ. Fuziunea mănăstirilor a avut loc, iar pe teritoriul aţezământului de la Hâncu
s-a întemeiat o casă de odihnă.
Deoarece unele mănăstiri se opuneau închiderii, autorităţile au început să
folosească metode de intimidare a vieţuitorilor, infiltrarea unor agenţi KGB în
mănăstiri, forţarea episcopului Nectarie de a lua deciziile recomandate, precum ar fi
schimbarea egumenilor şi numirea celor recomanaţi, transferarea în alte mănăstiri a
călugărilor care se opuneau închiderii.
Pentru închiderea mănăstirii de călugări Hârjăuca autorităţile au depus eforturi
considerabile pe parcursul a trei ani. Această mănăstire era una dintre cele mai
înfloritoare din puct de vedere economic. Către 1945 la mănăstire vieţuiau 30 de
călugări şi 25 de ascultători, având în posesia sa 43 ha de pământ arabil, 49 ha de livadă,
15 ha vie, etc. Procesul de închidere a început prin desfăşurarea unei anchete în vederea
cercetării cazului de violare a unor femei de către călugării mănăstirii. După care au
urmat un şir de demersuri în care se specifica necesitatea închiderii mănăstirii şi
organizării pe teritoriul ei a unui sanatoriu republican. Către începutul anului 1953
autorităţile au reuşit să-i oblige pe călugări să părăsească mănăstirea şi să se transfere la
Hârbovăţ.
Mănăstirea Curchi, una dintre cele mai mari şi renumite aşezăminte monahale de
pe teritoriul Basarabiei, a fost adusă la închidere prin mai multe măsuri restrictive. În

50
anul 1945 autorităţile au deposedat mănăstirea de moară, fabrica de cherestea şi
fierărie. În 1946 au fost acaparate 30 ha de livadă. Pe teritoriul mănăstirii au fost
deschise întreprinderi şi combinate, după care, de la Bălţi a fost transferată o şcoală
profesională cu 250 de eleve. La 25 octombrie 1953 mănăstirea a fost închisă. La
închiderea ei a fost distrus şi prădat tot ce era posibil. Catapeteasma, icoane, peste 4000
de cărţi, obiecte de cult au fost arse în curtea mănăstirii. După desfiinţarea mănăstirii, în
anul 1959 pe teritoriul ei a fost constituită o colonie de alienaţi, transformată cu timpul
în spital de psihiatrie. Două biserici au fost transformate în depozite, una în club şi a
patra în morgă.
Anul 1959 marchează un nou vârf al campaniei împotriva mănăstirilor, care îşi
trage seva din noul val al persecuţiilor antireligioase iniţiat de liderul sovietic Nikita
Hruşciov. În baza recomandărilor Moscovei, Comitetul Central al PCM adopta în
ianuarie 1959 un plan de lichidare a mănăstirilor din RSS Moldovenească. Din
document aflăm că, la acel moment, în republică mai funcţionau 14 mănăstiri, care
adăposteau 1.436 de monahi şi monahii, cifră impresionantă în condiţiile de atunci. Ele
aveau în folosinţă o suprafaţă de 543,73 de hectare.
Autorităţile specificau că mănăstirile au reuşit, în ciuda opreliştilor, să-şi asigure
o bază economică care le permite să exercite în continuare o influenţă majoră în
rândurile populaţiei, fapt care reprezenta motivul principal al închiderii acestora.
Liderii comunişti de la Chişinău îşi propuneau ca, în perioada 1959-1960, să
închidă nouă mănăstiri, pentru ca în viitor să fie închise toate mănăstirile din RSS
Moldovenească. O modalitate de realizare a acestui scop era reducerea la minimum a
suprafeţelor loturilor de pământ ale mănăstirilor (0,10 ha pentru un călugăr). Apoi, o
altă metodă era reactualizarea acuzaţiilor de imoralitate, exploatarea muncii
colhoznicilor, a minorilor etc.
Pământurile, casele de locuit, construcţiile auxiliare, lăcaşurile de cult urmau să
intre în posesia organelor de învăţământ şi ocrotire a sănătăţii pentru a deschide case de
odihnă, sanatorii, case de copii etc.
Teoretic, monahii şi monahiile din mănăstirile desfiinţate se puteau muta la
mănăstirile rămase, însă activul de partid trebuia să ducă o campanie amplă de
„lămurire” a acestora pentru „a se reîntoarce la viaţa de muncă”.
În anul 1959, după pregătiri îndelungate, au fost închise cinci mănăstiri într-o
singură lună: mănăstirea de maici Hirova, cu 165 de vieţuitoare, mănăstirea de maici
Vărzăreşti cu 100 de vieţuitoare, mănăstirea de călugări Suruceni, cu 46 de trăitori,
mănăstirea de călugări Ţigăneşti, cu 55 de trăitori şi mănăstirea Răciula, cu 236 de

51
trăioare42. Închiderile de acum au fost înfăptuite mult mai violent decât în perioadele
anterioare. În majoritatea cazurilor autorităţile s-au folosit de forţă pentru a închide
aşezămintele monahale. Dacă în cazul primelor patru mănăstiri din această listă s-a
reuşit să se realizeze scopul propus, la mănăstirea Răciula autorităţile au întâlnit o
rezistenţă puternică.
La 23 iunie 1959 maicile de la Răciula au primit ordin să părăsească mănăstirea.
Ele nu s-au supus, ci au început să tragă clopotele, anunţând sătenii, populaţia din
satele vecine despre intenţia autorităţilor. Ilarion Mocreac, unul dintre participanţii la
aceste zguduitoare evenimente, îşi amintea mai târziu: „În biserică nici un moment nu
au încetat rugăciunile. Zece zile ne-am rugat îngenuncheaţi, cu larcimi în ochi, ca
Domnul să scape locaşul nostru şi pe noi de pângărire, dar pentru păcatele noastre cele
multe Domnul a lăsat ca mănăstirea să fie totuşi închisă”.
După o confruntare violentă de zece zile, mănăstirea a fost închisă. Împotriva
vieţuitoarelor mănăstirii, susţinute de credincioşii din localitate şi din satele vecine, au
fost aduşi 500 de miliţieni şi ostaşi înarmaţi. În acea zi turla bisericii de vară a fost dată
jos cu ajutorul unui tractor, iar biserica transformată în sală pentru nunţi şi cumetrii,
mai târziu devenind depozit al colhozului din localitate. Tezaurul bisericesc al mănăstirii
a fost ars în Dealul Călăraşilor. Averea mănăstirii, care consta din 35 ha teren agricol,
livadă, vie, două case, corp de chilii, stăreţie, trapeza, trei clădiri auxiliare, cinci grajduri,
vite mari cornute, oi, porci, cai etc., a fost transmisă în posesia colhozului din localitate.
Din cele 236 de vieţuitoare ale mănăstirii 30 au plecat la rude, iar cele rămase au fost
impuse să lucreze pe câmpurile colhozului.
Printr-o politică sistematică, la care au luat parte deopotrivă organele de partid
şi de stat republicane şi raionale, dar şi agenţi ai puterii infiltraţi în biserică, la 8
ianuarie 1960 mai erau deschise şapte mănăstiri, iar 500 de monahi fuseseră „încadraţi
în câmpul muncii”.
În mai 1961 a fost închisă Mănăstirea Hârbovăţ. În acel moment mai rămăseseră
deschise două mănăstiri de călugări şi două de maici. La 1 ianuarie 1965, mai funcţiona
doar mănăstirea de maici Japca, rămânând singura deschisă de-a lungul perioadei
sovietice. Această mănăstire a trecut prin acelaşi calvar ca şi celelalte mănăstiri din
Basarabia şi ea fiind printre cele care trebuiau să fie lichidate. În 1958 stareţă a
mănăstirii a devenit egumena Serafima Cebotareva, rusoaică de naţionalitate şi
participantă la cel de-al doilea război mondial, astfel având o anumită trecere în faţa

42Пассат, Валериу. (oтв. ред.). Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. 1940-1991. Т.
2 : 1953-1960. Москва : Российская политическая энциклопедия, 2009, p.669-671.

52
autorităţilor sovietice. La mănăstire locuiau peste 100 de nevoitoare, cea mai mare parte
originare din Basarabia, dar erau şi de alte naţionalităţi: rusoaice, beloruse, poloneze.
În anul 1963 a fost întreprinsă o tentativă reală de închidere a mănăstirii, fusese
pregătit şi un plan de lichidare, dar autorităţile nu au reuşit să-l realizeze. Egumena
Serafima a întreprins mai multe călătorii la Moscova cu cereri, adresate către mai
multor instanţe, inclusiv către Ambasada poloneză, în care ruga cu insistenţă să nu fie
închisă comunitatea monahală. Demersurile ei au dat rezultat, procesul de lichidare a
fost tărăgănat, iar după înlăturarea lui Hruşciov, politica faţă de mănăstiri a luat o
întorsătură favorabilă.
Aceasta a fost soarta mănăstirilor moldovene sub regimul sovietic. Viaţa
monahală va fi reluată treptat după anul 1989.

Bibliografie:

15. Candu, Teodor; Moşin, Octavian (ed.). Documente privind istoria Bisericii din
RSSM: registrul şi listele clerului (1945-1955). Chişinău : Pontos, 2013.
16. Ciorbă, Veaceslav, Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-
2010). Chişinău: Editura Pontos, 2011.
17. Courtois, Stéphane (ed.). Cartea Neagră a Comunismului. Crime, teroare,
represiune. Bucureşti : Humanitas, 1998.
18. Munteanu, Ioan. Înviaţi din Siberii de gheaţă... Kiev : Editura „Lumina lui
Hristos”, 2009.
19. Tihonov, Ludmila. Politica Statului Sovietic faţă de cultele din R.S.S.
Moldovenească (1944-1965). Chişinău : Editura Prut Internaţional, 2004.
20. Киреев, А. Епархии и архиереи Русской Православной Церкви в 1943-
2002 годах. Мocква, 2002.
21. Пасат, Валериу (oтв. ред.). Православие в Молдавии: власть, церковь,
верующие. 1940-1991. B 3-х t., Москва : Российская политическая
энциклопедия, 2009.

53
 SUBIECTUL nr. 8
ACTIVITATEA IERARHILOR ÎN BISERICA DIN RSSM ÎN PERIOADA
1944-1989

Pentru atingerea obiectivelor imperiale s-au impus schimbări la nivel juridico-

administrativ. În acest spaţiu rămâne o simplă Episcopie subordonată Patriarhiei
Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la Cernăuţi, în cadrul
Exarhatului Ucrainei, dependentă tot de Moscova. Episcopiile Cetăţii Albe, Ismailului şi
Hotinului (Bălţi) au fost desfiinţate. În acest fel, pretendenţii la scaunul episcopal
pentru cele două eparhii care au rămas – Chişinău şi Cernăuţi – erau numiţi de către
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse dintre slujitori ruşi sau ucraineni. În perioada
regimului ateu 1944-1989 la cârma eparhiei s-au aflat şase ierarhi. Vom prezenta succint
viaţa şi activitatea fiecărui ierarh pentru a vedea care era starea vieţii duhovniceşti şi a
clerului în această perioadă.
Primul ierarh numit de către Sfântul Sinod la Chişinău după 1944 a fost episcopul
Ieronim Zaharov. Înaltul ierarh a păstorit în aceste locuri în perioada 1944-1947.
Episcopul Ieronim (Zaharov Vladimir Ivanovici) s-a născut la 1897 în Moscova.
În 1916 a absolvit Şcoala de comerţ din Moscova, apoi a învăţat la Universitatea
Imperială din Moscova, dar fără să-şi finalizeze studiile. S-a retras la mănăstire şi în
1925 a fost călugărit, în acelaşi an a fost hirotonit diacon, apoi preot. La început s-a
nevoit la Mănăstirea „Întâmpinarea Domnului” din Moscova, în 1926 a fost numit
duhovnic într-o mănăstire de maici din Eparhia Kostroma, în 1928 s-a reîntors în
Eparhia Moscovei şi a fost numit adjunctul exarhului mănăstirilor din Moscova. În
acelaşi an a fost transferat în oraşul Serghiev şi numit paroh al Bisericii "Sf.
Arhanghel Mihail". În 1929 a fost ridicat la rangul de egumen, iar în 1930 – de
arhimandrit. În 1944, la Moscova, a fost hirotonit episcop cu titlul „al Chişinăului şi
Moldovei”43.
Activitatea sa pe tărâmul moldav este caracterizată pozitiv în sursele oficiale, dar
şi în relatările cercetătorilor care au scris despe el. Episcopul Ieronim Zaharov a venit la
Chişinău într-o perioadă când ţara era în ruinele războiului, iar populaţia afectată de
sarăcie, foame, represii etc.
Ierarhul a trebuit să depună toate eforturile pentru a face ordine în viaţa
bisericească din RSSM în condiţiile regimului ateist. A completat bisericile cu preoţi,

43 Ciorbă, V. Op. cit., p. 172.

54
situaţia fiind critică - la 5-7 biserici revenea un preot. Episcopul Ieronim a hirotonit mai
mulţi preoţi, ca regulă din rândul cântăreţilor bisericeşti mai în vârstă, care absolviseră
şcolile de cântăreţi de pe lângă mănăstiri44.
Documentele de arhivă scot în evidenţă, însă, un tablou cu totul deosebit de cel
prezentat mai sus, privind activitatea episcopului Ieronim la Chişinău. Astfel, în darea
de seamă a împuternicitului pe 1946 se spunea: „Toate activităţile bisericeşti în cadrul
Eparhiei sunt coordonate numai de episcop. Un aparat administrativ eparhial nu a fost
înfiinţat. (...) în faţa clerului, el nu se bucură de autoritate, iar clerul este nemulţumit de
activitatea sa”45. Alte documente ne demonstrează că au fost adresate autorităţilor
nenumărate scrisori şi plângeri din partea băştinaşilor şi a clerului, în care erau
enumărate nemulţumirile faţă de activitatea şi comportamentul ierarhului. Era
permanent în deplasări la Moscova. Nu avea consiliu eparhial, nu a organizat o
cancelarie. Conducea de unul singur46.
Deoarece misiunea principală a Episcopului Ieronim de a reface viaţa
bisericească afectată de război şi organizarea unei noi Eparhii a Chişinăului şi Moldovei
după modelul eparhiilor ruseşti nu a fost îndeplinită, autorităţile bisericeşti de la
Moscova au luat în consideraţie neîndeplinirea sarcinilor şi au decis de a-l transfera
într-o altă eparhie.
Următorul candidat la scaunul episcopal de Chişinău a fost ales dintre ruşii din
partea locului, protoiereul văduv Vladimir, ulterior Episcopul Benedict Poleakov, care a
păstorit în perioada 1947-1948.
Episcopul Benedict (Vladimir Gheorghievici Poleakov) s-a născut la 15 iulie
1884 în Chişinău. După ce absolvă Seminarul Teologic din Chişinău (1894-1905) este
hirotonit diacon, apoi preot. În 1914 absolvă cu secces Academia Teologică din Kiev
cu titlul de Candidat în Teologie, după care activează timp de 5 ani ca inspector la
Şcoala Eparhială din oraşul Belgorod. În următorii ani a slujit în câteva parohii din
Crimeea. În 1921 a rămas văduv. Fiind arestat, apoi eliberat condiţionat, în 1923 se
refugiază în Basarabia. În perioada de până în 1940 a avut mai multe conflicte cu
autorităţile, a fost arestat şi expulzat. În 1931 se reîntoarce şi activează ca preot, există
dovezi că în anul 1940 era parohul Bisericii din incinta cimitirului central din
Chişinău. La 15 februarie 1947 se călugăreşte, iar la 17 februarie primeşte rangul de

44 Ibidem, p. 173.
45 Пасат, В. Том 1, p. 238; 259-260.
46 Ibidem, p. 78.

55
Arhimandrit la Lavra „Sf. Treime” (Sergheievskaia). La 18 februarie 1947 este
hirotonit la Moscova – Episcop de Chişinău şi Moldova47.
Timp de un an şi jumătate a condus eparhia încredinţată, perioadă afectată grav
de foametea organizată în 1946-47. A preluat o eparhie plină de datorii. Lipsa de clerici,
intimidarea şi arestarea acestora nu l-au încurcat să-şi exercite cu responsabilitate
misiunea. Din iniţiativa ierarhului a fost instituit un Consiliu epahial, format din trei
protoierei48. A obţinut permisiunea autorităţilor în vederea organizării unor cursuri de
scurtă durată pentru preoţii care nu aveau studii teologice. Ca urmare, în perioada
pastoriri destul de scurte au fost hirotoniţi un număr record – 95 de preoţi49. Episcopul
Benedict a susţinut demersurile credincioşilor adresate împuternicitului privind
deschiderea locaşurilor închise, încât în timpul lui au mai fost înregistrate, cu mare
greu, încă 20 de biserici.
Ieromonahii repartizaţi prin parohii erau obligaţi să ajute financiar mănăstirile
de metanie50. Ierarhul mai intenţiona să deschidă la Chişinău un Seminar teologic, în
care disciplinele să fie predate în limba română şi să editeze un buletin eparhial51.
Din acel moment, activitatea Episcopului Benedict a început să îngrijoreze atât
organele sovietice centrale, cât şi cele publice locale. Împuternicitul Moscovei P.
Romenski era nemulţumit de faptul că episcopul administra eparhia fără a-i cere în
toate acordul, iar în unele cazuri chiar îi reproşa că se implică în probleme ce nu ţin de
competenta lui. Ca urmare, P.Romenski trimitea rapoarte la Moscova în care îl acuza de
propagandă antisovietică şi de naţionalism, cerându-i alungarea lui din Moldova52. În
rezultat, la insistenţele acestui activist şi la indicaţiile autorităţilor sovietice, Episcopul
Benedict a fost transferat în altă eparhie.
Dacă la venirea lui în scaun Eparhia Chişinăului avea o datorie enormă, la plecare
el a lăsat-o în posesia unei sume mari de bani.
Prin decretul patriarhului, funcţiile ierarhului au fost preluate de către noul
episcop al Tiraspolului Nectarie (Grigoriev). La început a activat în calitate de episcop
interimar de Chişinău, iar peste un an numit titular al Eparhiei Chişinăului şi Moldovei,
păstorind în perioada 1948-1969.
Episcopul Nectarie (Grigoriev Nicolai Constantinovici) s-a născut la 26 mai
1902 în localitatea Holohov, eparhia Kazan. În perioada 1920-1923 studiază la

47 Ciorbă, V. Op. cit., p. 176.

48 Пасат, В. Том 1, p. 279
49 ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 8, f. 85.
50 Пасат, В. Том 1, p. 285
51 Флоринский, Н. Памяти Архиепископа Венедикта (Полякова), Кишинев, 2001, p. 14.
52 Ibidem

56
Academia duhovnicească din Kazan (din 1922 Academia a fost reorganizată în Institut
Teologic), dar n-a reuşit să scrie teza de licenţă. La 4 octombrie 1923 s-a călugărit la
mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Kazan. În acelaşi an a fost hirotonit diacon, iar în
anul următor – preot. Pe parcursul anilir 1926-1930 a slujit în mai multe parohii din
Eparhia Moscovei. În perioada 1930-1934 a fost în exil în Siberia. La întoarcere, iarăşi
a fost numit în mai multe parohii. În 1941 a fost numit ajutor al egumenului mănăstirii
Poceaev din Ucraina. Din 1944 s-a aflat aproape doi ani în arestul NKVD-lui. În 1947 a
fost hirotonit episcop de Petrozavodsk şi Olonet. Peste un an a fost transferat la
Chişinău, unde a păstorit până la sfârşitul vieţii53
În anii '50-'60 politica antireligioasă a capătat o influenţă tot mai mare, iar viaţa
bisericească din RSSM a intrat în declin. Motivul fiind nepăsarea episcopului Nectarie.
Din ordinul Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, în perioasa
1948-1953 au fost închise aproximativ 71 de biserici şi 12 mănăstiri, iar conducerea
Eparhiei Chişinăului nu a opus rezistenţă sub nici o formă.
Influenţat de acelaşi împuternicit P. Romenski, în perioada cât s-a aflat la cârma
eparhiei Episcopului Nectarie (Grigoriev) a emis mai multe dispoziţii, care au influenţat
negativ mersul vieţii bisericeşti în RSSM. Printre acestea se numără dispoziţia prin care
cere desfiinţarea bibliotecilor parohiale până la 1 ianuarie 1951 şi predarea întregii
literaturi teologice administraţiei episcopale54. Prin această dispoziţie, erau atinse mai
multe obiective: clerul şi credincioşii erau lipsiţi de literatură religioasă, iar în acelaşi
timp se încerca împiedicarea menţinerii spiritului românesc în sânul clerului şi
influenţa acestuia asupra populaţiei, căci literatura existentă în bibliotecile parohiale era
în mare majoritate în limba română. Printr-o altă dispoziţie emisă în 1952, Episcopul
Nectarie interzice clericilor Eparhiei Chişinăului şi Moldovei sfinţirea fântânilor şi a
troiţelor, umblarea cu icoana de Crăciun şi Paşti, săvârşirea procesiunilor cu cruci,
icoane şi steaguri bisericeşti55.
Per ansamblu, pe parcursul activităţii sale pasporale, Episcopul Nectarie
(Grigoriev) a colaborat cu statul în acţiunile de subminare a Bisericii, astfel ducând
Eparhia Chişinăului la o stare deplorabilă. După o boală grea, în 1969 Episcopul
Nectarie (Grigoriev) trece la cele veşnice.
Următorul pretendent la scaunul episcopal de la Chişinău a fost episcopul
Bartolomeu (Gondarovski), care s-a aflat la cârma Eparhiei în perioada 1969-1972.

53 Ciorbă, V. Op. cit., p. 179.

54 ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 33, f. 85.
55 Ciorbă, V. Op. cit., p.180.

57
 Episcopul Bartolomeu (Gondarovski Nicolae) s-a născut la 27 octombrie 1927 în
s. Neceaevka, reg. Belgorod. În 1955 absolvă Seminarul şi Academia Teologică din
Moscova, iar în 1959 obţine titlul de candidat în teologie. În 1954 s-a călugărit şi în
acelaşi an a fost hirotonit diacon, apoi preot. În 1960 a fost numit în funcţia de
adjunct al şefului Misiunii bisericeşti ruse din Ierusalim. În 1961 a fost numit şef al
Misiunii, în 1963 a fost hirotonit episcop de Uglici şi vicar al Eparhiei de Iaroslavl. La
trei zile după hirotonie, a fost numit episcop de Saratov şi Volgograd. În 1964 a fost
numit episcop de Viena în Eparhia rusă din Austria, în 1966 a fost numit episcop de
Tula şi Belevsk, iar la 20 martie 1969 a fost numit episcop de Chişinău56.
Dintre toţi ierarhii, care au condus Biserica din Moldova în perioada regimului
ateu, doar episcopul Bartolomeu se evidenţiază prin activitatea sa. Într-o perioadă
destul de scurtă, a reuşit să facă multe lucruri bune: a făcut ordine în aparatul
administrativ, s-a îngrijit de gospodăria sediului eparhial. Meritul principal constă în
faptul că nu ignora, ca şi ierarhii precedenţi, specificul, tradiţiile şi obiceiurile creştine
locale, în special folosirea limbii materne în cult.
Comportamentul plin de îndârjire, demnitate şi nesupunere a dus la înrăutăţirea
relaţiilor cu autorităţile. Nu era agreat episcopul nici de unii preoţi care, în timpul
păstoririi mitropolitului Nectarie, au ocupat funcţii administrative. De asemenea, nu lua
mită şi era dur cu cei care aveau acest viciu. Nu s-a supus sistemului corupt, format din
împuternicit în cârdăşie cu unii preoţi, care doreau să manipuleze ierarhul în propriul
interes. Toate acestea au condus spre transferarea Episcopului în Eparhia de Taşkent57.
Următorul ierarh numit a fost arhiepiscopul Ionatan Kopolovici. La conducere s-
a aflat în perioada anilor 1972-1987.
Arhiepiscopul Ionatan (Kopolovici Ivan) s-a născut la 8 iunie 1913, în s. Oleşnik,
reg. Transkarpatia. În 1932 absolvă Seminarul Teologic din Sremski Karloviţ (Serbia).
În 1933 a fost hirotonit diacon, iar în 1936 preot. Până în 1941 a îndeplinit mai multe
funcţii în administraţia eparhială a Episcopiei de Munkaci. În 1949 a fost numit
protopop al parohiilor ruse din Ungaria, în 1954 a fost numit secretar al Consiliului
eparhial şi paroh al catedralei episcopale din Munkaci. În 1955 a fost numit vicar al
Eparhiei de Preşov din Cehoslovacia. Aici şi-a continuat studiile teologice, absolvind în
1961 Facultatea de Teologie din Preşov. În 1965 a fost călugărit, apoi hirotonit
episcop de Teghel, vicar al eparhiei ruse de Berlin. În perioada 1965-1970 a condus

56http://mitropolia.md/vartolomeu-condratovici-20-03-1963-02-10-1972
57Киреев, А. Епархии и архиереи Русской Православной Церкви в 1943-2002 годах, Мocква, 2002,
p. 261.

58
mai multe eparhii ruse de peste hotarele URSS. Între 1970-1972 este arhiepiscop de
Tambov şi Miciurin58.
Noul ierarh numit era liniştit şi calculat. Se bucura de stimă din partea clericilor
şi a credincioşilor. Prin activitatea sa el nu a depăşit atribuţiile ce i-au fost impuse de
administraţia de stat, dar s-a străduit să rezolve toate problemele importante.
Arhiepiscopul Ionatan era un om cult, cunoştea câteva limbi străine. Avea şi o bibliotecă
imensă.
Pe timpul aflării sale la cârma Bisericii, în 1989 la Chişinău a văzut lumina
tiparului unica carte de cult în limba română – Trebnic (Molitfelnic), cu caractere
chirilice, tipărită în Moldova Sovietică. A creat comisia disciplinară. A îndrumat şi a
recomandat mai mulţi tineri să facă studii teologice, care, ulterior, au devenit clerici ai
eparhiei. O atenţie deosebită a acordat Mănăstirii Japca – unica care nu a fost închisă de
regimul ateu, pe care a susţinut-o şi a vizitat-o permanent. La 30 octombrie 1979 a
convocat adunarea generală a clerului, la care au participat toţi slujitorii eparhiei (unica
întrunire în perioada sovietică). În 1987, din motive de sănătate, şi-a dat demisia. La 21
mai 1990 s-a mutat la Domnul.
Ultimul ierarh al regimului ateu a fost mitropolitul Serapion Fadeev.
Mitropolitul Serapion (Fadeev Nicolae) s-a născut la 27 mai 1933 la Moscova. În
anul 1957 – hirotonit ierodiacon, iar în 1965 – ieromonah. În 1966 absolvă Academia
duhovnicescă din Moscova, primind titlul de candidat în teologie. Din 1969 referent
al Departamentului Relaţii Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1971 a fost numit
cleric al bisericii Patriarhiei ruse din Tokyo. În 1972 a fost hirotonit episcop de
Podolia. În 1975 a fost numit episcop de Irkutsk şi Cita. Din 1980 este arhiepiscop de
Vladimir şi Suzdal. În 1987 a fost ridicat la rangul de mitropolit şi numit în Eparhia
de Chişinău 59.
Acesta între anii 1987-1989 s-a aflat la cârma eparhiei, perioadă a marilor
transformări în societate, dar şi în conştiinţa oamenilor. Contextul politic, dublat de
contextul economic deplorabil al URSS dar şi mişcarea de emancipare naţională a
coincis cu păstorirea mitropolitului Serapion. Biserica, după zeci de decenii, a primit
multrâvnita libertate. La insistenţa creştinilor s-au redeschis un şir de biserici şi
mănăstiri, iar viaţa bisericească a pornit în ascensiune.
În majoitatea bisericilor renovate nu ajungeau preoţi. Pentru rezolvarea acestui
neajuns, din iniţiativa ierarhului a fost înfiinţată Şcoala spirituală pentru preoţi de pe

58 Ciorbă, V. Op. cit., p. 189.

59 Киреев, А. Op. cit., p. 211.

59
lângă Mănăstirea Căpriana. Mitropolitul a hirotonit mai mulţi tineri fără studii şi
pregătire suficientă.
Împotmolit de valul schimbărilor majore, ierarhul avea o atârnare negativă faţă
de mişcarea de emancipare naţională, nu agrea slujbele în limba română, iar cu clericii
şi credincioşii era autoritar. Prin activitatea sa, în perioada de trecere la o nouă filă din
istoria vieţii bisericeşti din spaţiul pruto-nistrean, mitropolitul Serapion a lăsat o
amintire negativă în istoria Eparhiei Chişinăului. Odată cu plecarea mitropolitului
Serapion, s-a încheiat perioada de ponegrire a Bisericii şi a vieţii bisericeşti din RSSM.
Astfel, în timpul păstoririi unor ierarhi au avut de pătimit mulţi slujitori şi
nevoitori. Deoarece erau închise sfintele locaşe şi aşezăminte, personalul bisericesc era
eliberat şi nevoit să îmbrăţişeze alte activităţi pentru a supravieţui. Monahii erau
repartizaţi la locul de trai.

Bibliografie:

1. Candu, Teodor; Moşin, Octavian (ed.). Documente privind istoria Bisericii din
RSSM: registrul şi listele clerului (1945-1955). Chişinău : Pontos, 2013.
2. Ciorbă, Veaceslav, Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-
2010). Chişinău: Editura Pontos, 2011.
3. Courtois, Stéphane (ed.). Cartea Neagră a Comunismului. Crime, teroare,
represiune. Bucureşti : Humanitas, 1998.
4. Tihonov, Ludmila. Politica Statului Sovietic faţă de cultele din R.S.S.
Moldovenească (1944-1965). Chişinău : Editura Prut Internaţional, 2004.
5. Киреев, А. Епархии и архиереи Русской Православной Церкви в 1943-
2002 годах. Мocква, 2002.
6. Пасат, Валериу (oтв. ред.). Православие в Молдавии: власть, церковь,
верующие. 1940-1991. B 3-х t., Москва : Российская политическая
энциклопедия, 2009.

60