UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

D.S.E.B.C.

Relaţia Biserică-Stat

COORDONATOR
PROF. Univ. Dr.
GHEORGHE ANGHELESCU

STUDENT MASTER
ANUL II SEM. I
Rotaru Adrian Mihai

Târgovişte
2011

2
 Cuprins

Introducere

1. Privire generală asupra relaţiei dintre Stat şi Biserică

2. Relaţia Biserică-Stat în societatea actuală

Concluzii

Bibliografie

3
 Introducere

Biserica are origine divino-umană. Întemeiată tainic de către Mântuitorul

Iisus Hristos, pe cruce şi în mod văzut în urma predicii sfinţilor apostoli la
Cincizecime,1 ea are ca scop sfinţirea membrilor ei. Statul însă, are menirea de
a oferi cetăţenilor săi garanţia unei vieţi normale, în toate domeniile de
activitate2.
Relaţia generică dintre Biserică şi stat, reprezintă de la bun început un
laitmotiv al prezenţei Creştinismului în istorie. Distincţia fundamentală operată
prin persoana lui Hristos, om şi Dumnezeu, între ceresc şi pământesc în materie
politică va duce la atitudinea aparent detaşată a creştinului dar, care se roagă
inclusiv pentru formele de stăpânire noncreştine (cf. Romani 13).
Este motivul pentru care creştini nu se organizează în grupări
revoluţionare, nici nu au în vedere răsturnarea raporturilor de putere, nu
contestă autoritatea publică şi nici nu se consideră din punct de vedere civic
altfel decât ceilalţi. Ruptura se va produce în momentul în care statul roman îşi
va impune cu forţa propria lui religie civilă şi va condiţiona loialitatea faţă de
cetate prin loialitatea cultică faţă de cezarul3 devenit Dumnezeu.
Biserica nu şi-a formulat o teză de credinţă despre o anumită vreme sau
despre condiţiile ei, tot aşa ea nu şi-a fixat o învăţătură sau o doctrină a ei, nici
despre Stat şi despre raporturile sale cu acesta, ea se ghidează numai după
principiile care decurg din situarea şi lucrarea ei în timp. Nici în Sfânta
Scriptură, nici în Sfânta Tradiţie şi nici în Sfintele Canoane nu se găseşte vreo
învăţătură despre Stat. În Sfînta Scriptură nu se vorbeşte de stat, ci numai de
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, vol 2, p. 137.
2
Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, EIBMBOR , Bucureşti 1987, p. 445.
3
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p.56..

4
stăpânirea pe care o reprezintă Statul în genere, de atitudinea pe care trebuie sa
o aibă credincioşii şi Biserica faţă de această stăpânire.4
Atitudinea Bisericii faţă de Stat s-a reflectat şi în normele ei legale, în
canoane, şi chiar în cultul ei public, prin rugăciunile ei speciale, pentru
stăpânirea politică, pentru conducerea statelor.5
Statul este de regulă conştient de chemarea sa de a clădi viaţa poporului pe
principiile binelui şi dreptăţii, îngrijindu-se atât de bunăstarea materială, cât şi
de cea spirituală a societăţii. De aceea, Biserica poate coopera cu statul în
chestiuni de pe urma cărora beneficiază atât Biserica însăşi, cât şi individul şi
societatea.
În lumea contemporană, statul se prezintă de obicei secular, nelegat de
niciun fel de angajamente religioase. Cooperarea sa cu Biserica se limitează la
câteva domenii şi se întemeiază pe neamestecul reciproc în treburile celuilalt.
Biserica nu trebuie să-şi asume funcţii rezervate statului, dar poate cere sau
poate îndemna autoritatea de stat să-şi exercite puterea în unele cazuri, dar
decizia în această chestiune rămâne statului.
Statul nu trebuie să intervină în viaţa Bisericii, în transmiterea credinţei, în
viaţa ei liturgică, sau în practica duhovniciei etc. Biserica aşteaptă de la stat
respect faţă de normele sale canonice şi celelalte statute interne ale ei.6
„Condiţiile cooperării Biserică-stat trebuie să fie corespondenţa
participării Bisericii la eforturile statului cu natura şi chemarea Bisericii,
absenţa dictatului statului în activitatea socială a Bisericii şi neimplicarea
Bisericii în sfere ale activităţii statului unde acţiunea ei este imposibilă din
motive canonice sau de alt fel.”7

1. Privire generală asupra relaţiei dintre Stat şi Biserică

4
Pr. Dr. Ion Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIMBOR, București, 1984, p. 461.
5
Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, Drept canonic ortodox, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 280.
6
Ioan I. Ică Jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 194.
7
Ibidem, p. 200.

5
 Din punct de vedere istoric, atât legile religioase, cât şi cele seculare vin
din aceeaşi sursă şi multă vreme au fost doar două aspecte ale unei singure
8
sfere legale. Statul creştin a folosit de obicei legea epocii păgâne. Codex
Justiniani a determinat timp de secole sistemul bizantin şi a avut un impact
considerabil asupra dezvoltării dreptului în Rusia şi în ţări vest-europene atât în
Evul Mediu, cât şi în epoca modernă. Cadrele legale fixate de Justinian privind
relaţiile dintre Biserică şi stat au reglementat viaţa Imperiului Bizantin până la
căderea sa9. Statul şi Biserica au slujit aceeaşi persoană: omul bizantin.
Biserica a pătruns în toate sectoarele vieţi. Şi puterea politică s-a amestecat în
toate chestiunile vieţii Bisericii.10
Principala componentă a raportului Bisericii cu puterea politică a fost însă
cea a propovăduirii şi apărării credinţei. Apărarea credinţei nu a fost doar o
preocupare a ierarhiei Bisericii, ci şi a basileilor, iar ierarhii puteau să discute
ori să condamne actele de guvernământ. Amestecul puterii politice în viaţa
Bisericii a adus şi lucruri bune pentru Biserică. Dar, deşi aşa de strâns unite,
Biserica şi statul au rămas două realităţi distincte, fiecare avându-şi ierarhia
proprie. Deşi păstrător al tezaurului învăţăturii Mântuitorului Hristos în relaţia
strânsă cu puterea politică bizantină, creştinismul nu a fost nici etatizat şi nici
păgânizat. 11
Datorită circumstanţelor politice şi istorice diferite în care s-a dezvoltat
Biserica Romei în Occidentul medieval, catolicismul occidental a cunoscut o
evoluţie ecleziologică diferită de Ortodoxia răsăriteană. Dacă în Răsărit, în
condiţiile unui Imperiu puternic, Ortodoxia a luat forma unei Biserici de stat
imperiale având în centru simfonia între monarh şi pentarhia patriarhilor, în
Occident absenţa unui împărat şi conştiinţa primatului petrin al Bisericii Romei

8
Ibidem, p. 205.
9
Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, Op. cit, p. 300.
10
Pr. prof. Ioan Rămureanu, Pr. prof Milan Şesan, Pr. prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală,
vol. II, Bucureşti, EIBMBOR, 1993, p. 73.
11
Jean Meyendorff, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 23.

6
au făcut ca acesta să ia forma unei monarhii de tip imperial, iar Biserica să fie
gândită juridic în termeni de putere centralizată, nu de comuniune
sacramentală.12
În U.E. se întâlnesc trei modele de relaţie între stat şi biserică13:
- separaţie radicală sau modelul francez,
- modelul identificării totale sau modelul englez şi
- modelul cooperării distincte sau modelul german.
În Grecia, ca stat ortodox şi membru al U.E. relaţia dintre stat şi biserică
este cuprinsă de unii teoreticeni la modelul englez dar cu specificaţia că
Biserica Greacă este o Biserică Naţională autonomă care se conduce sinodal,
iar episcopii sunt doar recunoscuţi de stat.

12
Ioan I. Ică jr, Conciliul Vatican II, Reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare. Reflecţiile unui
teolog ortodox, http://www.studiatheologica.cnet.ro/numar200404.asp?id=1
13
Pr. Aurel Cristian Tomescu, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în integrarea Europeană a României.
Exigenţe, probleme şi perspective, în http://www.episcopiacaransebesului.ro/index.php

7
 2.Relaţia Biserică-Stat în societatea actuală
Relatia Biserica – Stat trebuie înţeleasă astfel încât acestea să fie
recunoscute ca făcând parte din diferite structuri de putere. Se consideră, pe
drept cuvânt că postmodernismul, sau mai bine zis ceea ce numim astfel,
determină un nou tip de interactiune între Biserica şi Stat. Aceasta se datorează
evident noilor reconsiderări postmoderne.
Oamenii bisericii de azi nu mai traiesc în imaginarul static al cladirilor de
cult. Dimpotriva sunt cei care traiesc 98% din timpul lor într-un spatiu al
imaginarului dinamic determinat de graba ontologică fiinţială caracteristică
postmodernului. Sunt cei care nu mai au acel „răgaz aristotelic”14 ce ar oferi
posibilitatea staticului şi astfel al siguranţei păstrării valorilor tradiţionale.
Omul postmodern se constituie pe o dinamică existenţială.
Postmodernitatea rediscută astfel statutul ontolgic al fiinţei umane, care
determină o noua evaluare axiologică ce sfârşeşte paradoxal în relativizare
valorică. Nimic nu va mai fi ridicat la rangul de adevarată valoare de omul
postmodern, pentru că totul serestrânge, sau poate se extinde la o pluralitate
acceptată şi la reconsiderarea toleranţei culturale şi de orice gen. Pluralitatea se
manifestă prin acceptarea inacceptabilului. Nimic nu mai poate fi afirmat
suprem, pentru că toti trebuie să locuim împreună indiferent de culoarea
politică, eclesială şi religioasă. Iar paradoxul care tocmai se naste din această
idee a pluralităţii şi tolerantei este dat de faptul ca tolerantul este intolerant cu
privire chiar la tolerantul însuşi.
Şi aceasta impune un nou tip de religiozitate crestină. Omul Bisericii apare
dintr-o dată un tip obişnuit, nu cel retras în pustie, sfântul, nici chiar reperul
într-o societate, ci un cetăţean ca şi ceilalţi. Normele impuse de el, cele ale
Bisericii, pot părea vetuste şi inacceptatbile pentru sociatatea modernă. Trebuie

14
http://www.revistanoinu.com/Biserica-Stat-Interactiuni-postmoderne.html

8
să tolereze totul, chiar dacă Tradiţia refuză aceasta. Omul Bisericii devine
astfel, din persoană un individ.
Dar nu numai toleranţa se propune grosolan fiinţei eclesiale, ci şi nevoia
unei noi imagini. Astfel are loc o re-ontologizare. Daca pentru greci exista
fiinţa, pentru moderni cunoaşterea, pentru omul postmodern ceea ce există nu
mai este nimic din toate acestea ci dimpotrivă este imaginea.
Traim intr-o lume plina de imagini, de semne, singurele care există cu
adevarat. „Imaginea devine pentru noi mai mult decât o moda – o lume. Iata că
lumea s-a facut imagine. ”15 Totul în massmedia este reclamă şi imaginea
trupului. Imaginarul atacă eclesialul pentru că postmodernul e obişnuit să
aleagă între imagini.
Noul termen de apreciere al celor doua instituţii, pe care postmodernismul
îl impune, ce ţine de noul tip de cerinţe politico-filosofice este dat de relaţiile
de putere.
Discutia despre putere devine postmodernă în momentul în care ea este
discutată în contextul adevarului, a toleranţei şi pluralităţii. Orice institutie care
pare a reprezenta o structură de putere, este cu atât mai mult condamnată cu cât
îşi impune, evident sau nu, aceasta putere. Perspeciva instututiilor de control
social oferită statului vizează, impunerea unui anumit tip de discurs. De aici va
rezulta temeiul clasificarilor acţiunilor umane în normale sau deviante, ceea ce
legitimează şi creează cale liberă abuzului de forţă. Statul propune şi un discurs
închis, la care nimeni nu are voie să adauge sau să scoată ceva; orice incercare
de acest gen e pedepsită.
Biserica a propus un astfel de discurs, de la disciplina arcană până la
cruciade16 şi nu numai, dar acesta nu mai caracterizează biserica de azi.
Legitimitatea discursului său se discuă în cadrul intâlnirilor confesionale.
Biserica are, de fapt şi această misiune de a rezolva disputele ce ţin de
15
Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pg. 79.
16
Pr. prof. Ioan Rămureanu, Op. cit, p. 244.

9
discursuri prin domeniul dialogului, pentru că discursul pe care ea îl propune
ea are legitimitate divină. Acesta este discursul prin excelenţă, singurul spre
care tinde de fapt fiecare Biserică.
Putem considera astfel că în relatie cu Statul, Biserica îşi dovedeste o mai
profundă reconsiderare a adevaratelor valori şi oferă, de fapt, libertate celor
care nu ţin acelasi tip de discurs.17 Deosebirea fundamentală între Stat şi
Biserică se bazează pe faptul că legitimarea puterii statului este conventională
şi deci trecătoare, seculară, în timp ce a Bisericii este divină. Dacă Statul are
rolul de a restrânge consecinţele păcatului social, Biserica o are misiunea
conducerii pe om în Împaratia lui Dumnezeu.
Evident statul are datoria de a asigura libertatea persoanelor18 cât şi
libertatea individului de a crede orice şi în orice intensitate etc, însă libertatea
aceasta nu trebuie să vizeze lezarea libertăţii celuilalt. Statul trebuie să facă
acest lucru tocmai datorita noului tip de filosofie pe care şi l-a însuşit.
Postmodernismul pur şi simplu nu mai acceptă o valoare singulară, ci orice
alteritate şi acceptă până şi nefiinţa. Astfel, Statul produce un anumit tip de
cultură pentru că actionează motivat fiind de o filosofie pe care şi-a însuşit-ode
aceea discursul său va fi coercitiv. Biserica este chemată să confrunte acest tip
de discurs. Este, de fapt, datoria Bisericii de a proclama discursul ei legitim şi
de a-l prezenta ca perspectivă adevarată în cadrul unui dialog rational bazat pe
Sfintele Scripturi. Aceasta va fi adevarata misiune a Bisericii secolului XXI,
de-a ramâne fidelă Scriptură.
„Într-o lume care tolerează totul, cei care vor proclama singurul Adevar,
vor fi intoleraţi de toti cei care se luptă pentru toleranţă.”19

17
http://www.revistanoinu.com/Biserica-Stat-Interactiuni-postmoderne.html
18
Pr. Mihai Valica..., Teologie socială, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, p. 167.
19
http://www.revistanoinu.com/Biserica-Stat-Interactiuni-postmoderne.html

10
 Concluzii
Purtătoarele instituţionale ale celor două construcţiui imaginative-religia
şi ideologia-sunt Biserica şi statul. Acestea acţionează în planuri diferite şi
independente.
Postmodernismul propune un nou tip de relaţionare Biserică – Stat.
Revizuirea acestei relaţii se impune în contextul unei influenţe a
postmodernismului în domeniul eclesial. Biserica trebuie să fie tolerantă, dar
nu în sensul unei scaderi a propriului standard. Biserica trebuie să-şi afirme
susţinut mesajul şi să aibă taria de a confrunta sistemul axiologic determinat de
stat. Atât Statul cât şi Biserica sunt structuri de putere, însă diferenţa
fundamentală este că Biserica are ca argument suprem pe Însuşi Hristos ca şi
conducator al ei. Puterea Bisericii şi autoritatea acesteia este reală, însă nu
trebuie să abuzeze de ea, nu trebuie să-şi impună puterea, decât prin dialog,
modalitate prin care poate fascina viaţa puţincredinciosului sau a necreştinului.
Din cauza multiplelor tensiuni şi contraste, Biserica a fost constrânsă să
tuteleze interesele proprii în marea lor majoritate. Lumea modernă oferea
Bisericii şi celor care au fost sensibilizaţi de dreptul la libertate, noi mijloace de
intervenţie, drepturi prea libere ce derivau din ideea radicală şi raţionalistă a
secolului, în timp ce completa lor transformare politică a avut un rol important
în dezvoltare.
„Biserica înr-o societate democratică şi într-un stat de drept trebuie să
respecte pluralismul politic şi religios. Statul nu legitimează Biserica în nici o
modalitate, chiar dacă aceasta se numeşte naţională. Chiar în situaţie de
autonomie din punct de vedere politic, Biserica rămâne mereu solidară cu
poporul. Mai mult, ea are obligaţia în animite momente importante, bine

11
precizate, să solicite tuturor forţelor naţiunii să ajungă la un consens politic
pentru binele public”20
Biserica, cu dreptul oficiului său şi a competenţei sale, nu se confundă în
nici un caz cu comunitatea politică şi nu este legată cu nici un sistem politic şi
este în primul rând dovada şi mărturia propriului său caracter transcendent
oferit persoanei umane.

20
Prof. Dr. Gheorghe Anghelescu, Ortodoxia în contextul socio-istoric al Europei de astăzi, în „Almanah
biserricesc”, Ed. Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgoviște, 2005, p. 80.

12
 BIBLIOGRAFIE

1. Anghelescu, Prof. Dr. Gheorghe, Ortodoxia în contextul socio-

istoric al Europei de astăzi, în „Almanah bisericesc”, Ed. Arhiepiscopia
Târgoviştei, Târgoviște, 2005.
2. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, N., Drept canonic ortodox, vol. 2,
EIBMBOR, Bucureşti, 1990.
3. Ică, Ioan I. Jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii,
Editura Deisis, Sibiu, 2002.
4. Idem, Reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare.
Reflecţiile unui teolog ortodox, http://www.studiatheologica.cnet.ro
5. Marion, Jean-Luc, Crucea vizibilului, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
6. Meyendorff, Jean , Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1996.
7. Mircea, Pr. Dr. Ion, Dicţionar al Noului Testament, EIMBOR,
Bucureşti, 1984.
8. Radu, Pr. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, ediţie colectivă,
EIBMBOR, Bucureşti 1987.
9. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală,
EIBMBOR, Bucureşti, 1992.
10. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică ortodoxă,
EIBMBOR, Bucureşti, 1997, vol 2.
11. Tomescu, Pr. Aurel Cristian, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în

integrarea Europeană a României. Exigenţe, probleme şi perspective, în

http://www.episcopiacaransebesului.ro/index.php
12. Valica, Pr. Mihai..., Teologie socială, Editura Christiana,
Bucureşti, 2007.

13