I.

INTRODUCERE

Încă de la începuturile sale, Biserica întemeiată de Mântuitorul nostru

Iisus Hristos a fost esențială pentru dezvoltarea oamenilor atât din punct de
vedere moral cât și intelectual. Ea însă nu a funcționat singură sau independentă,
ci sub coordonarea Sfintei Treimi prin Sfinții Apostoli. Fiind în interiorul
Imperiului Roman, a fost nevoită să se adapteze cererilor acestuia dar și rigorilor
vremii.
În cele ce urmează vom încerca să tratăm o problemă pe seama căreia s-au
scris multe cărți, lucrări de o valoare inestimabilă și, anume, relația Biserică-
Stat. La inițiativa Părintelui Profesor Veniamin Goreanu aceasta va trata relația
dintre cele două în primele cinci secole.
Am ales această lucrare, fiind motivat de evenimentele care s-au derulat în
ultima vreme și care au pus presiune pe existența Bisericii noastre. Mulți oameni
au încercat să arate că Biserica nu reprezintă un pilon în viața unui stat, uitând,
de fapt, că ea are cel mai mare aport în dezvoltarea acestuia.
Scopul lucrării este de a prezenta relația Biserică-Stat în primele cinci
secole, din mai multe unghiuri, care să ne permită creionarea unor concluzii
clare, concise și pline de temeiuri.
O relație, așa cum bine știm, este o conexiune, o legătură, un raport între
doi sau mai mulți termeni. Termenii de față sunt Biserica și Statul, pe care eu îi
privesc ca pe doi piloni în jurul cărora se construiește, se clădește o lume mai
bună, cu o conștiință morală sănătoasă și cu o credință ce te înalță la cer.
O relație trebuie să se axeze pe respect reciproc, pe ajutor comun și pe
urmărirea îndeplinirii fericirii comune. Însă, vom vedea că lucrurile nu au fost
simple în relația de față în primele cinci secole, poate din conjunctura vremii
sau, poate, pentru că așa a fost nevoie să fie, pentru a ajunge la relația de azi din
vremurile noastre, pentru că nu toate lucrurile sunt bune de la început, însă ele se
pot schimba, pot evolua pe drumul cel bun și pot duce la îndeplinirea celor mai
mărețe lucruri.

II. RELAȚIA BISERICĂ-STAT ÎN PRIMUL SECOL

Relația Biserică-Stat este întemeiată pe cuvintele spuse de Mântuitorul

Iisus Hristos: Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu
cele ce sunt ale lui Dumnezeu1.
În primul secol, fără îndoială, viața primilor creștini a fost în mod
incontestabil una plină de har și de bucuriile aduse de el, însă, ea nu a fost lipsită
nici de amarul și supărarea pricinuite de persecuții și de eretici. 2

Răspăndirea creștinismului în primul secol s-a făcut într-un cadru

geografic bine determinat: cel al Imperiului Roman. Întreaga lume civilizată, cu
excepția unor regate puțin cunoscute din Orientul îndepărtat, era sub dominația
Romei.
Statul roman, numit și lumea ( Luca 2,1), se găsea la apogeu, ca întindere,
organizație, putere și cultură. Istoricii apreciază cifra populației Imperiului
Roman, cu probabilitate, între 60 și 120 de milioane de locuitori. Orașele mai
însemnate, care vor juca și un rol important în răspândirea creștinismului, erau:
Roma (Caput mundi), Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Cartagina. Statul
roman era condus de împărat și de Senat (diarhie) și era împărțit în trei categorii
de provincii. Erau provinciile imperiale, conduse de un legat, care reprezenta pe
împărat; senatoriale, conduse de un proconsul; și unele provincii cu situație
specială (precum Egiptul, Palestina, Mauritania) erau conduse de un procurator.
În contextul acestor expansiuni ale Imperiului roman și în diversitatea
evenimentelor care l-au frământat s-a născut Creștinismul și s-a răspândit în tot
cuprinsul său, chiar depășindu-i frontierele, devenind o religie universală.3

1
Mt. 22,21
2
Iuliu-Marius Morariu, Viața creștină în Biserica primară: credință, persecuție și erezie, Editura Semănătorul
Tismana, Iulie 2012, p.4
3
Pr. Prof. Dr. Adrian Gabor, Curs de Istorie Bisericească Universală, București, 2010, pp. 10,11,12
 III. RELAȚIA BISERICĂ-STAT ÎN SECOLUL AL II-LEA

În primul secol, așadar, creștinismul s-a dezvoltat în cadrul Imperiului

Roman, devenind o religie valabilă pentru toată lumea. Putem afirma că acest
climat a fost unul favorabil Bisericii de a se extinde, chiar dacă el a fost creat de
propovăduirea Sfinților Apostoli (cf. Mt. 28, 19-20), întrucât Statul roman era
predominat de ambianța lumii păgâne. Creștinii urmau îndemnurile
Mântuitorului Iisus Hristos, ale Apostolilor, de a asculta de conducători și de a
îndeplini sarcinile cerute de acesta. Se observă că, încă de la începuturi, Biserica
nu a vrut să instige lumea la revolte, ci, din contră, a căutat armonia în care să
trăiască într-o relație de perfectă stabilitate cu Statul roman.
Armonia la care a sperat Biserica este, însă, spulberată, odată cu venirea la
conducerea Romei a lui Nero (54-68), când încep și persecuțiile în cadrul
Imperiului roman asupra creștinilor. În cele ce urmează vom arăta care au fost
cauzele persecuțiilor și de ce ele au întărit Biserica mai mult.

1. Persecuția creștinilor
a) Cauze religioase

Între creștinism și religia greco-romană era o mare deosebire.

Creștinismul era o religie nouă, monoteistă, spirituală, morală, în timp ce
păgânismul era o religie veche, politeistă, idolatră și decăzută. Păgânii nu aveau
o înțelegere pentru o religie spirituală, fără temple, fără zei, fără jertfe. Ei îi
acuzau pe creștini pentru orice calamitate abătută asupra Imperiului roman. 4

b) Cauze politice

Strânsa legătură dintre religie, stat și viața publică, scotea și mai mult în
evidență contrastul dintre creștinism și păgânism. Politeismul era într-adevăr
amestecat în toate manifestările vieții publice și de stat.

4
Pr.Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2010, p. 60
 Cultul împăratului și al zeiței Roma, care constituia, de fapt, o manifestare
de lealitate politică față de puterea Romei și a împăratului, de la care creștinii se
sustrăgeau, căci ei adorau pe Dumnezeul cel adevărat, Creatorul cerului și al
pământului, a constituit una din cauzele principale ale persecuțiilor. Refuzul
creștinilor de a adora pe împărat ca zeu era socotit ca act de împietate (
sacrilegium) și ofensă adusă majestății imperiale – crimen laesae majestatis.
Refuzând să accepte cultul zeilor, în general, creștinismul era învinuit pentru
crimă de ofensă a religiei și a divinății – crimen laesae religionis et divinitas.5

c) Cauze moral-sociale

Prejudecățile și ura păgânilor se manifesta și în aprecierile lor asupra vieții

morale a creștinilor. Neînțelegând Taina Sfintei Împărtășanii, în care pâinea și
vinul sunt prefăcute, prin Sfântul Duh, în Trupul și Sângele lui Iisus Hristos,
creștinii erau acuzați că ucid copiii la cultul lor și se hrănesc cu sângele și carnea
acestora.
Neînțelegând rostul și sensul agapei creștine, creștinii erau socotiți
imorali, fiind acuzați că la ospețele comune se dădeau la desfrâu și comit chiar
incesturi, ca Oedip, regele Tebei.
Cei de sus, aristocrații, vedeau în creștini elemente vulgare și-i
disprețuiau, pentru că ei erau recrutați mai mult din clasele modeste.
Creștinismul era socotit ca fiind o religie de sclavi, de ignoranți, de oameni
inferiori. Prin abținerea lor de la anumite meserii și funcțiuni legate de cultul
zeilor, prin refuzul unora de a servi în armată, creștinii erau socotiți de păgâni
inutili societății, nefolositori în afaceri – infructuosi negotiis. 6
În timpul acestor persecuții ale împăratului Nero s-au sălășluit și Sfinții
Apostoli Pavel și Petru. Nero i-a acuzat pe creștini că au incediat Roma, folosind
acest pretext pentru a începe prigoana împotriva lor.

5
Ibidem, p. 61
6
Ibidem, p. 62
 2. Organizarea Bisericii – canoanele Apostolice

Suferind în urma persecuțiilor, și urmând porunca Mântuitorului Iisus

Hristos,7 Sfinții Apostoli au organizat Biserica, hirotonind episcopi, preoți și
diaconi pentru comunitățile de credincioși.
În secolul al II-lea apar și canoanele Apostolice, care sunt importante
pentru organizarea Bisericii primare, deoarece pun bazele unei legislații
sănătoase și roditoare pentru viața creștină. Ele sunt în număr de 85, fiind
plasate pe locul întâi în toate colecțiile canonice ale Bisericii Ortodoxe.
Canoanele Apostolice reprezină, de altfel, izvoare comune ale dreptului
canonic occidental și oriental,8 fiind clasificate în categoria colecțiilor
postapostolice și constând din norme ,,norme moral-religioase, după care se
conducea Biserica.9
Dintre cele 85 de canoane, un rol important îl are Canonul 34 Apostolic,
care practic pune bazele organizării Bisericii până în zilele noastre.

CANONUL 34 apostolic (AUTOCEFALIA ŞI AUTONOMIA)

Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi
dintre dânşii şi să-1 socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai
de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă
numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub
stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tu-
turor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în
Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

(4,6, 7 sin. 1 ec; 2, 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 28 sin. IV ec; 36, 39 Trul.;
9 Antioh.)10

7
Mergând, învățați...Mt. 28,19-20
8
Ioan N. Floca, Drept canonic Ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol.II, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p.148-149
9
Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, traducere de Emil Dumea, Iași, 1998, p. 9
10
Arhid. Prof.Dr. Ioan N. Floca,Canoanele Bisericii Ortodoxe, p.27
 3. Principiul sinodalității

Sinodul reprezintă autoritatea în Biserica Ortodoxă. Vom vedea ce

înseamnă termenul de sinod și pe parcursul celor cinci secole vom arăta și ce
probleme s-au dezbătut.
„Sinodul” și „conciliul” sunt doi termeni care exprimă aceeași noțiune și
aceeași realitate, dar sunt două concepte eclesiologice diferite. Din timpul epocii
apostolice, Biserica „nu a ezitat, constata profesorul Jean Imbert, să recurgă la
vocabular, la conceptele de drept ale imperiului din care putea să se inspire,
fără a -și renega idealul”. Cuvintele „sinod “ și corespondentul său latin
„conciliu“ constituie un exemplu tipic în această privință.
Termenul eclesiologic „sinod “ este de origine greacă precreștină. În
vechea cetate greacă, „sinodul“ reunea colectivitatea constituită de aristocrația
cetățenilor.
În Asia proconsulară, preoții cultului imperial țineau ei, de asemenea,
sfintele sinoade. Etimologic, cuvântul „sinodos“ compus cu prepoziția
„împreună cu“ și substantivul „drum“ semnifică a merge împreună pe același
drum, de unde verbul a merge împreună să convoace un sinod, în sensul de „a
reuni un ansamblu”. Ulterior, cuvântul „sinod “ a fost tradus în latină prin
„întâlniri, congrese, reuniuni“. În perioada elenistică, cuvântul
„ekkli̱ sía/biserică“ însemna ansamblul general al unei cetăți și cuvântul
„symvoúlio” desemna senatul sau conciliul.11

IV. RELAȚIA BISERICĂ-STAT ÎN SECOLUL AL III-LEA

1. Persecuția împotriva creștinilor

Persecuțiile împotriva creștinilor au crescut în amploare și duritate când

au fost inițiate de împărații Septimiu Sever (202-203), Deciu (249-250) și

11
Nicolae Durà, Le régime de la synodalité selon la législation canonique conciliaire, oecuménique, du
1ermillénaire, 92
Valerian (257-258), care au trecut de la persecuții sporadice și locale, la
persecuții sistematice și generale. Atunci toți cetățenii, inclusiv clerul, trebuiau
să facă dovada loialității lor față de Stat și de împărat printr-un cult public de
jertfe aduse zeilor (idolilor) păgâni. Astfel, de teamă, unii creștini au cedat,
jertfind idolilor. De aceea, au fost numiți în limba latină lapsi/căzuți de la
credință. 12

2. Situația administrativă a Bisericii în secolul al III-lea

După cum bine știm, în perioada Mântuitorului Iisus Hristos, credincioșii

aduceau la picioarele Lui toate bunurile, unii dându-și averea și urmându-I. La
fel a fost și în perioada Sfinților Apostoli, dar și în secolul III. Cei mai evlavioși
dintre creștini, urmând consolidarea Bisericii, își donau bunurile sau contribuiau
cum puteau, punându-și averile la comun. Astfel că, și acum, se poate vorbi de
punga comună, despre care ne vorbește Tertulian Apologetul. El spune
păgânilor : Banii care pe voi vă separă, pe noi dimpotrivă, ne unesc.13 Așadar, el
demonstrează că păgânii aveau neînțelegeri din cauza averilor, deoarece
predomina individualismul și egoismul. Statul roman, scăldat în desfrâu și
idolatrie, nu putea funcționa simetric cu Biserica, cea care slujea Mântuitorului
Iisus Hristos și care trăia, așa cum afirmă și Părintele Dumitru Stăniloae, pentru
Euharistie care este jertfă și taină a comunității bisericești.14
Relațiile dintre Biserică și stat erau tot reci, negăsindu-se soluții pentru o
bună cooperare, din cauza faptului că lumea păgână nu putea accepta trecerea de
la o stare care le oferea plăcere în concepția lor, la o stare de înălțare spirituală,
de comuniune, de iubire.

12
† Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pastorală la Inviere Domnului,
2014, p. 2
13
Prof. Dr. Iorgu Ivan, Bunurile Bisericești în primele șase secole – situația lor canonică și juridică, Editura
Basilica, București, 2014, p. 60
14
Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Ortodoxia, nr. 3, 1969, p. 357
 V. RELAȚIA BISERICĂ-STAT ÎN SECOLUL AL IV-LEA

1. De la persecuție la libertate religioasă

Am observat că Biserica a fost hulită încă de la începuturile sale, îndurând

chinuri groaznice pentru credința cea întru Hristos. Cele mai lungi și dureroase
persecuții împotriva creștinilor au fost cele inițiate în Orient de împărații
Dioclețian și Galeriu, în 23 februarie 303. Prin patru decrete imperiale succesive
(303-304), ei impuneau confiscarea sau distrugerea bunurilor bisericești,
interzicerea săvârșirii cultului creștin și obligația de a aduce jertfe zeilor
păgâni.15
În anul 311, împăratul Galeriu, fiind bolnav pe patul de moarte, a încercat
să oprească persecuția, însă cel care a dat cu adevărat libertate creștinilor, a fost
Sfântul Constantin cel Mare prin Edictul de la Mediolanum din anul 313.

2. Edictul de la Mediolanum (Milano) din 313

În februarie 313, la Mediolanum (Milan), Constantin a sărbătorit nunta

surorii sale vitrege, Constanţia, cu împăratul Liciniu. Acolo s-a luat hotărârea ca
să se dea libertate deplină creştinilor. O atitudine pro-creştină a lui Constantin se
manifestase, cum am spus mai înainte, în 311, când Galeriu, cel mai mare
persecutor al creştinilor, ginerele împăratului Diocleţian, s-a îmbolnăvit de un
cancer teribil în zona abdomenului. Istoricul Eusebiu mărturiseşte că împăratul
se umpluse de viermi, şi din pricina mirosului greu nu se putea apropia nimeni
de el. Cei din anturajul lui i-au spus că persecuţia creştinilor ar putea fi motivul
bolii sale grave. În această situaţie disperată, Galeriu dă un edict de toleranţă
pentru creştini. Ce spunea acest act? Li se acordă libertate creştinilor pentru a
exista, cu obligaţia de a se ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea împăratului şi
bunăstarea imperiului. Acest act a fost semnat de Galeriu, ca împărat de Răsărit,
şi de Constantin, ca reprezentant al Apusului.

15
,,Martyre’’ în Dictionnaire de Spiritualité, Beauchesne, Paris, 1980, tome X, pp.718-720
 La Mediolanum se merge mai departe, în sensul că succesorul lui
Galeriu,din partea de răsărit a imperiului, acceptă şi el continuarea acestui gest
faţă de creştini, contrasemnând edictul.
Cei doi, Constantin şi Liciniu, erau în relaţii bune în acea perioadă. Mai
târziu, au intervenit rivalităţi între împăraţi, iar Liciniu şi-a manifestat în cele din
urmă convingerile sale păgâne, începând să-i persecute pe creştini. 16
În cele ce urmează vom arăta care au fost beneficiile Edictului de la
Mediolanum din anul 313:
a) A creat cadrul simbiozei dintre creștinism și romanitate;
b) A permis mariajul dintre puterea temporală și cea spirituală;
c) A permis desfășurarea cultului creștin;
d) A dat drepturi clerului creștin;
e) A început dezvoltarea legală a bunurilor bisericești17.
După patru secole de grele încercări pentru creștini, în care nu erau
recunoscuți ,,non licet esse vos”, credința creștinilor devine licită în cadrul
Imperiului Roman, lucru care se datorează Sfântului Constantin cel Mare care,
așa cum știm, a avut un mare aport și în construirea bisericilor:
* Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol;
* Biserica Sfântului Mormânt.

3. Sinodul I Ecumenic – Niceea 325

Un alt eveniment important, desfășurat în timpul domniei lui Constantin

cel Mare (306-337), a fost Sinodul I Ecumenic de la Niceea (azi Iznik-Turcia),
din anul 325. El a fost convocat și prezidat de către sfântul împărat pentru a-l
combate pe Arie, care susținea că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu. În
cadrul sinodului s-au elaborat și primele 8 articole ale Simbolului de Credință.
Între alte probleme, care au încercat a fi soluţionate la acest sinod, a fost şi
stabilirea datei Sfintelor Paşti. Neînţelegerile anterioare au făcut ca Paştele să fie
16
Ziarul Lumina, 08 Februarie,2013
17
Edictul de la Milano (313) – între politică și religie, Facultatea de Istorie, Universitatea Al. I. Cuza din Iași, p. 3
săvârşite la date diferite în Răsărit şi Apus. Acum s-a stabilit să se prăznuiască
în prima Duminică de după lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară.
Dacă se va întâmpla să cadă în aceeaşi zi cu Paştele iudaic, se va amâna cu o
Duminică. Data urma să fie comunicată tuturor de către episcopul de
Alexandria, deoarece aici era centrul astronomic cel mai important. Pe lângă
aceste probleme s-au mai discutat şi alte probleme legate de schisma lui Novat, a
lui Meletie, erezia lui Pavel de Samosata. Cu privire la meletieni şi novaţieni,
Sinodul s-a arătat mai indulgent, în sensul că Meletie putea să-şi păstreze
scaunul de episcop de Licopole, dar îşi pierdea toate drepturile episcopale.
Faţă de novaţieni, clemenţa a fost mai mare. Sinodul a alcătuit şi 20 de
canoane, care cuprind dispoziţii referitoare la organizaţia şi disciplina
bisericească. Mai însemnate sunt canoanele 6 şi 7. Canonul 7 confirmă
drepturile scaunelor de Roma, Alexandria şi Antiohia, faţă de ceilalţi mitropoliţi.
Canonul 7 acorda episcopului de Ierusalim rangul de mitropolit, ca o
recunoaştere a locului unde a predicat şi S-a jertfit Mântuitorul.18
După domnia lui Constantin cel Mare, a urmat o perioadă de înflorire
pentru viața Bisericii până la Iulian Apostatul, care a încercat să reînvie
păgânismul.

4. Teodosie cel Mare (379-395)

Dintre toţi împăraţii din secolul IV, Teodosie a fost primul împărat care
nu şi-a luat titlul de mare preot. Domnia sa a fost perioada victoriei creştine.
Totuşi, legislaţia sa începe cu un edict (17 iunie 379), prin care se precizau
îndatoririle marelui preot păgân (alytarque), care prezida jocurile olimpice din
Antiohia.
Teodosie intra în scenă ca un ortodox convins, dorind să facă din
Ortodoxie o religie de stat. Atitudinea sa religioasă a fost apreciată în mod
diferit de istoricii moderni.

18
Pr.Prof.Dr. Adrian Gabor, curs de Istorie..op.cit.pp.129-130
 Seek afirmă că împăratul se considera „papă infailibil... prin iluminare
dumnezeiască”.
W. Ensslin consideră că, după măsurile religioase luate în cursul anilor
380-383, Teodosie se recunoştea drept: „împărat prin mila lui Dumnezeu”
(„Kaiser von Gottes Gnaden”).19
Evenimentele importante care au avut loc în timpul domniei lui Teodosie
cel Mare au fost:
a) Edictul de la Tesalonic din 380

Edictul de la Tesalonic deschide o nouă epocă în istoria plină de contraste

a relaţiilor dintre imperiu şi Biserică. El vine să impună o credinţă, care,
conform disciplinei apostolice şi învăţăturii evanghelice, implica în mod esenţial
credinţa în dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, Cei Trei fiind Una
în Treime.
Teodosie nu pomenea nimic despre de o fiinţime şi nu evoca sinodul de
la Niceea, ci, preciza limpede, voinţa sa, indicându-i pe Damasius şi pe Petru, ca
arbitri ai ortodoxiei.
Să remarcăm prudenţa lui Teodosie, care vorbeşte desprec redinţa lui
Petru, despre numele episcopilor celor două scaune apostolice primordiale, care
reprezintă amândoi, prin comuniune a lor, unitatea Bisericii, despre doctrina
niceeană, rezumată limpede, fără a menţiona termenul-scandal homoousios.20

a) Sinodul al II-lea Ecumenic din 381 de la Constantinopol

În timpul împăratului Teodosie cel Mare a avut loc convocarea și

Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din 381 care a combătut
erezia lui Macedonie. Acesta spunea că Duhul Sfânt este o putere a lui
Dumnezeu. El a fost anatematizat de către sinodul prezidat de Sfântul Grigorie

19
Idem, Curs anul I Master, Biserica și Statul în primele patru secole, p. 37
20
Ibidem, p. 38
Teologul (+379) care a mai redactat și ultimele patru articole ale Simbolului de
Credință.

b) Canoanele Sinodului II Ecumenic din 381 de la Constantinopol

În cadrul Sinodului s-au dat 8 canoane, dintre care unul foarte important
este canonul 3, deoarece el afirmă faptul că după Roma, locul de onoare e al
Constantinopolului. Clasificarea patriarhiilor s-a făcut întotdeauna după diptice
care țineau evidența cu rangul și locul fiecărei patriarhii/patriarh, în ordinea
respectivă,pe baza unor criterii bine stabilite.

CANONUL 3 Sin. II ec. (ROMA NOUĂ ŞI PRIVILEGIILE EI)

Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de onoare) să o

aibă episcopul Constantinopolului, pentru că (cetatea) aceasta este Roma
nouă.21
În secolul IV, asistăm așadar la o reînflorire a relației Biserică-Stat, care,
așa cum am observat, a avut parte de unele fluctuații de evoluție în linia normală
a raporturilor.

VI. RELAȚIA BISERICĂ-STAT ÎN SECOLUL AL V-LEA

În secolul V, asistăm la unele schimbări majore în viața Bisericii creștine.

După fluctuațiile care au avut loc în relația celor doi poli importanți va urma o
perioadă de prosperitate, de înflorire a relației.

1. Teodosie al II-lea și relația lui cu Biserica (408-450)

a) Disputele teologice și cel de-al III-lea Sinod Ecumenic (431-Efes)
Cum am văzut anterior, în cadrul primelor două sinoade ecumenice, s-au
rezolvat problemele referitoare la dumnezeirea Fiului și Duhului Sfânt,
redactându-se Simbolul de Credință niceeo-constantinopolitan 325-381.
Primele două sinoade ecumenice au fixat definitiv învățătura că Iisus

21
Ioan N.Floca, Canoanele...op.cit. p.
Hristos este atât Dumnezeu, cât și om. Dar această soluție nu a satisfăcut
spiritele avide de teologie, obsedate de problema felului cum trebuie înțeleasă
unirea firii dumnezeiești a lui Iisus Hristos cu cea umană.
Nestorie, care ajunge patriarh al Constantinopolului, împărtășea
concepția potrivit căreia firea umană a Mântuitorului a rămas independentă de
firea divină, numind-o pe Fecioara Maria ,,Născătoare de om, de Hristos’’.
Se convoacă al III-lea Sinod Ecumenic la Efes, unde Nestorie este
combătut de Sfântul Chiril al Alexandriei, care îl condamnă cu cele 12
Anatematisme.
Un alt punct important este canonul 8 de la Sinod prin care este prezentată
autocefalia Bisericii din Cipru, fiind totodată și cea mai veche.22

CANONUL 8 Sin. III ec. (AUTOCEFALIA BISERICII DIN CIPRU)

Preaiubitorul de Dumnezeu episcopul Rigin şi ceilalţi împreună

cu dânsul preaiubitori de Dumnezeu episcopi ai eparhiei (mitropoliei) ciprie-
nilor, Zenon şi Evagrie, ne-au făcut cunoscut un lucru nou
scornit, potrivnic (contrar) rânduielilor bisericeşti și Canoanelor sfinţilor
apostoli şi, care, primejduieşte (atinge) libertatea tuturor. Drept aceea,
pentru că suferinţele obşteşti au trebuinţă de vindecare mai mare, ca unele
care și aduc stricăciune mai mare şi, mai ales, fiindcă nici nu s-a urmat
(observat) vreun obicei mai vechi, ca episcopul cetăţii Antiohiei să facă
hirotoniile cele din Cipru, după cum prin zapise (documente, scrisori) și prin
glasurile lor proprii au arătat (au confirmat) preaevlavioşii bărbaţi, care şi-au
făcut arătarea în sfântul sinod, întâi stătătorii sfintelor biserici din Cipru
să aibă putere, fără tulburare şi fără silă, după Canoanele cuvioşilor părinţi
şi după vechiul obicei să fie făcute de către dânşii hirotoniile preaevlavioşilor
episcopi.
Aceasta să se păzească (observe) şi în celelalte dieceze şi în

22
A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Polirom, Iași, 2010, p.137
eparhiile (mitropoliile) de pretutindeni, încât nici unul dintre preaiubitorii de
Dumnezeu episcopi să nu cuprindă (să nu apuce) altă eparhie, care nu a
fost mai demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui.
Iar, dacă cineva a cuprins (ocupat) eparhie străină şi în chip silnic a pus-o
sub el (sub stăpânirea lui), pe aceasta să o dea înapoi (restituie), ca să nu se calce
Canoanele părinţilor şi nici sub cuvânt (sub chipul sau pretextul) de
lucrare sfinţită să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti, şi să nu trecem cu
vederea că pierdem câte puţin slobozenia (libertatea) pe care ne-a dăruit-o
nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos,
Izbăvitorul (Eliberatorul) tuturor oamenilor. I s-a părut, aşadar, sfântului şi
ecumenicului sinod ca fiecare eparhie (mitropolie) să păzească curate şi
nestrâmtorate (neatinse) drepturile care i se cuvin ei, de la început şi de mult,
după obiceiul ţinut din vechime, având fiecare mitropolit
îngăduinţa (permisiunea) ca pentru propria lui asigurare (siguranţă) să ia
opisele (copiile) celor ce s-au întocmit (hotărât). Iar, dacă cineva ar înfăţişa o
hotărâre potrivnică celor orânduite acum, i s-a părut întregului sfânt şi
ecumenic sinod ca aceasta să fie fără tărie.
(34, 35 ap.; 6, 7sin. Iec; 2 sin. II ec; 20, 36, 39 TniL; 9, 13, 22 Antioh.; 3, 11 Sard.)23

b) Codex Theodosianus

Din vremea lui Teodosie al II-lea datează și cea mai veche colecție de
decrete ale împăraților romani, care ni s-a păstrat.
Ideea lui a fost de a redacta decretele împăraților creștini, de la Constantin
cel Mare până la Teodosile al II-lea inclusiv.
Codexul are o mare importanță istorică. El prezintă istoria internă a
secolelor IV-V. Această culegere de legi, poate fi considerată un fel de sumar a
ceea ce a realizat noua religie pe tărâm juridic și a ceea ce a adus ea nou în

23
Canonul 8, Sinodul III Ecumenic
practicile juridice. Codex Theodosianus a adus și liniște în relația Biserică-Stat,
realizîndu-se puncte de cooperare între cei doi piloni. 24

2. Împăratul Marcian (450-457)

Pentru a combate Sinodul Tâlhăresc din 449, în timpul împăratului

Marcian, s-a convocat cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451,
care a combătut monofizitismul, adoptând formula unirii, care s-a făcut în chip
neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit.
Canonul 28 este de o mare importanță deoarece îi conferea privilegii
Scaunului de la Roma.

CANONUL 28 Sin. IV ec. (PRIVILEGIILE SCAUNULUI DINCONSTANTINOPOL ŞI

DIASPORA CREŞTINĂ)

Urmând întru totul orânduirilor (hotărârilor) Sfinţilor Părinţi şi cunos-

când canonul abia citit al celor 150 de Dumnezeu preaiubitori episcopi, care
s-au întrunit în împărătescul Constantinopol, în noua Romă, sub marele
Teodosie, fostul împărat de pioasă amintire, aceleaşi le orânduim (hotărâm) şi
le statornicim şi noi, despre întâietăţiie (privilegiile) preasfintei Biserici a
aceluiaşi Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce şi scaunului Romei vechi
părinţii după dreptate i-au
dat (conferit) întâietatea (privilegiul) pentru (motivul) că cetatea aceea era
cetate împărătească.
Şi cei 150 episcopi preaiubitori de Dumnezeu, îndemnaţi (împinşi)
de acelaşi ţel (scop, considerent), au dăruit (conferit) întâietăţi (privilegii) egale
Preasfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a
cinstit (onorat) cu împărăţia şi cu senatul și care a dobândit întâietăţi
(privilegii) deopotrivă (egale) cu ale vechii Rome împărăteşti; întocmai ca şi
aceea să se facă de mare (mărească, să se înalţe) şi în lucrurile cele bisericeşti
fiind a doua după aceea.

24
Ibidem, p.138
 De asemenea (s-a hotărât) ca numai mitropoliţii diecezei Pontului,
a Asiei şi a Tracici, precum şi episcopii din ţinuturile barbare ale
diecezelor numite mai înainte să se hirotonească de către pomenitul preasfânt
scaun al Preasfintei Biserici din Constantinopol; şi adică, fiecare mitropolit
al diecezelor pomenite, împreună cu episcopii din eparhie (mitropolie)
hirotonind pe episcopii din eparhie (mitropolie), după cum se rânduiește
(poruncește) prin dumnezeieștiile Canoane; iar mitropoliții pomenitelor
dieceze să fie hirotoniți, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul
Constantinopolului, după ce potrivit obiceiului s-au făcut alegeri într-un
glas (unanime) și i s-au adus la cunoștință.

(34 ap.; 4 , 6 , 7 1 ec; 2, 3 sin. II ce; 8 sin. III ec; 9, 17 sin. IV ec; 36, 39 Trul.; 8 Anlioh.)25

3. Împăratul Zenon (474-491)

Problema internă a lui Zenon a fost una de natură religioasă. Dorind să-i
împace pe cei care adoptau formula despre o singură fire cu cei care adoptau
formulele de unire, el a elaborat Henoticonul. La început el a fost bine receptat, dar
cu timpul și papa Romei a protestat împotriva lui. Problema monofizitismului
așadar a vrut să fie rezolvată de un împărat fără succes însă.

25
Canonul 28, Sinodul IV Ecumenic
 VII. CONCLUZII

Primele cinci secole au fost încărcate de o multitudine de evenimente. Relația

Biserică-Stat a suferit de cele mai multe ori fluctuații. Până la Edictul de la Milan
din 313 Biserica a fost persecutată. Începând cu secolul IV, se încheagă conexiunea
dintre cei doi poli realizându-se o frumoasă colaborare după cum am văzut.
Important, din punctul meu de vedere, este faptul că, deși a trecut prin
perioade grele, Biserica noastră cea întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos a ieșit cu
bine din toate încercările vremii și, mai mult de atât, a primit locul cuvenit în
societate. Nu fac această afirmație din calitate de teolog ci, pentru că fără Biserică,
nu poate funcționa un Stat. De ce? Pentru că Biserica a adus pacea, fericirea și
comuniunea dintre oameni.
Statul, la rândul lui, asigură oamenilor o viață, locuri de muncă, o perspectivă
ideală pentru desfășurarea diferitelor acțiuni.
Biserica și Statul sunt indispensabili ca și poli în viața noastră. Nu trebuie să
facem diferență între cele două puncte, ci să învățăm să ne bazăm, să sprijinim și să
contribuim la o relație de bun augur, la o relație din care să rezulte perspectiva
fericită a tuturor.
BIBLIOGRAFIE:

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1995

*** Canoanele, text și interpretare, vol. II (Sinoadele ecumenice), Tipografia cărților

bisericești, București, 1935
DURA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Le régime de la synodalité selon la législation canonique
conciliaire, oecuménique, du 1er millénaire, Editura Ametist 92, București, 1999

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan , Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Note și Comentarii,
Editura Arhidiecezana, Sibiu, 2005

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Drept canonic Ortodox. Legislație și administrație
bisericească, vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1990

GABOR, Pr. Prof. Dr. Adrian, Curs de Istorie Bisericească Universală, București, 2010
GABOR, Pr. Prof. Dr. Adrian, Biserica și Statul în primele patru secole, Curs anul I Master,
București

HERTLING, Ludwig , Istoria Bisericii, traducere de Emil Dumea, Iași, 1998

IVAN, Prof. Dr. Iorgu, Bunurile Bisericești în primele șase secole – situația lor canonică și
juridică, Editura Basilica, București, 2014

MORARIU, Iuliu-Marius, Viața creștină în Biserica primară: credință, persecuție și erezie,

Editura Semănătorul Tismana, 2012

† PREAFERICITUL PĂRINTE PATRIARH DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, Pastorală la Inviere Domnului, 2014

RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010

ROMAN, Bogdan, Organismele centrale de autoritate ale Patriarhiei Române. Ieri și

astăzi(1925-2014). O analiză canonică - manuscris

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dr. Dumitru, în Ortodoxia, nr. 3, 1969

VASILIEV, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, Editura Polirom, Iași, 2010

ZUGRAVU, Nelu, Edictul de la Milano (313) – între politică și religie, Facultatea de Istorie,
Universitatea Al. I. Cuza din Iași
Ziarul Lumina, 08 Februarie, 2013

***, Dictionnaire de Spiritualité, Beauchesne, Paris, 1980, tome X