[selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

Material întocmit, prin selecție, de Marius Grec

INTRODUCERE IN ISTORIA CRESTINISMULUI

Cuprins
INTRODUCERE
CE ESTE ISTORIA BISERICII?
RĂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIU PÎNĂ ÎN ANUL 100
Contribuţiile politice ale romanilor
Contribuţii intelectuale ale grecilor
CONTRIBUŢII RELIGIOASE ALE EVREILOR
Monoteismul
Speranţa mesianică
Sistemul etic
Scripturile Vechiului Testament
Filozofia istoriei
Sinagoga
ISTORICITATEA LUI CRISTOS
Mărturia păgînă
Mărturia iudaică
Mărturia creştină din afara Bibliei
CARACTERUL LUI CRISTOS
LUCRAREA LUI CRISTOS
Misiunea lui Cristos
Mesajul lui Cristos
Minunile lui Cristos
Ce a însemnat Cristos
RÂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIU PlNÂ ÎN ANUL 100
Mai întîi iudeului
ÎNTEMEIEREA BISERICII DIN IERUSALIM
BISERICA ÎN PALESTINA

1
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

INTRODUCERE

Curiozitatea cu privire la trecut 1-a caracterizat pe om mereu, din timpul lui Nabonid,
care a trăit în Babilon în secolul al şaselea î.Hr., pînă la arheologul şi istoricul zilelor noastre.
Creştinii au un interes special pentru istorie, deoarece în ea sînt înrădăcinate bazele credinţei
pe care o declară ei. Dumnezeu a devenit om şi a trăit în timp şi spaţiu în persoana lui Cristos.
Creştinismul a devenit cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în
trecut în Orientul Apropiat şi îndepărtat. Pe lîngă aceasta, influenţa lui în istoria rasei umane a
devenit tot mai mare. Astfel, istoria Bisericii este o problemă de interes profund pentru
creştinul care doreşte să fie lămurit cu privire la descendenţa lui spirituală, să urmeze
exemplele bune din trecut şi să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea.

CE ESTE ISTORIA BISERICII?

Substantivul german Geschichte, derivat din verbul geschehen, care înseamnă „a se

întîmpla", se referă la istorie ca la un eveniment, şi nu ca la un proces sau un produs. Astfel
istoria poate fi definită mai întîi ca un incident, un eveniment real sau o întîmplare reală în
timp şi spaţiu, ca rezultat al acţiunii umane. Un astfel de incident este absolut şi obiectiv, şi
poate fi cunoscut direct şi pe deplin numai de Dumnezeu. Istoria, în acest sens, nu se poate
repeta exact, mai tîrziu într-un alt loc. Istoricul poate descoperi paralele şi tipare, pentru că
oamenii pot avea comportamente similare în timpuri şi locuri diferite şi pentru că oamenii pot
fi afectaţi de bine şi de rău.
Informaţiile cu privire la incident constituie un al doilea sens al cuvîntului istorie.
Aceste informaţii, de obicei indirecte, cu privire la trecut, pot să apară sub forma unui
document sau a unui obiect legat de incident. Spre deosebire de omul de ştiinţă, care poate să
studieze un anumit material în mod direct şi obiectiv, istoricul este limitat subiectiv, pentru că
el este o parte integrantă din ceea ce studiază şi trebuie să ia în considerare acţiunile lui
Dumnezeu în timp şi spaţiu, să analizeze rolul omului ca agent liber în istorie şi să-şi dea
seama că datele pe care le deţine sînt indirecte. Catedrala Sfîntului Petru din Roma,
catacombele, o bulă papală şi mozaicurile din Ravenna sînt exemple de istorie sub formă de
informaţii. In limba română cuvîntul istorie provine din cuvîntul grecesc historia, derivat la
rîndul lui din verbul grecesc historeo. Acest cuvînt era folosit de grecii din Attica şi iniţial
însemna a învăţa prin cercetări sau investigaţii.
Cuvîntul a fost folosit de Pavel în Galateni 1:18, pentru a descrie întrevederea lui cu
Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al termenului „istorie", şi anume
investigaţie sau cercetare cu scopul de a verifica şi a descoperi date cu privire la trecut. Istoria
este o disciplină distinctă care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea
şi integritatea informaţiilor pe care le deţine, studiind cu atenţie cadrul şi textele legate de
materialul lui. El poate să formuleze inducţii valabile atunci cînd observă că în materialul pe
care îl posedă apar în mod obiectiv tipare.

Istoria Bisericii este deci documentul interpretat al originii, progresului şi impactului

creştinismului asupra societăţii umane, avînd la bază datele organizate adunate prin metoda
ştiinţifică din surse arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este povestirea interpretată
şi organizată a răscumpărării omului şi a pămîntului. Doar dacă această definiţie este
împlinită, cercetătorul creştin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei
credinţei pe care el o declară. în acest caz, fiii luminii nu trebuie să rămînă în urma fiilor

2
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

întunericului. Dumnezeu este transcendent în creaţie, dar imanent în istorie şi în

răscumpărare.

RĂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIU PÎNĂ ÎN ANUL 100

In Galateni 4:4, Pavel atrage atenţia asupra epocii istorice de pregătire providenţială
care a precedat venirea lui Cristos pe pămînt în trup omenesc:
„Dar cînd a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său...".

Marcu de asemenea accentuează venirea lui Cristos cînd totul era gata pe acest pămînt
(Marcu 1:13). Analiza evenimentelor care au precedat apariţia lui Cristos pe acest pămînt îl
determină pe cercetătorul serios al istoriei să recunoască adevărul afirmaţiilor lui Pavel şi
Marcu.
In majoritatea discuţiilor asupra acestui subiect se uită faptul că nu numai iudeul, ci şi
grecul şi romanul au contribuit la pregătirea religioasă pentru apariţia lui Cristos. Contribuţia
greacă şi cea romană au ajutat la aducerea dezvoltării istorice la punctul în care Cristos a putut
face impactul maxim asupra istoriei într-un mod imposibil înainte sau după timpul naşterii
Lui. Să analizăm deci aceste diverse contribuţii.

Contribuţiile politice ale romanilor

Contribuţia politică la istorie, dinainte de venirea lui Cristos a fost în esenţă opera
romanilor. Acest popor, care a urmat calea idolatriei, a religiilor misterelor şi adorarea
împăratului, a fost astfel folosit de Dumnezeu, pe care ei nu-L cunoşteau, ca să contribuie la
împlinirea voii Sale.
Spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau un sentiment al
unităţii omenirii sub o lege universală. Acest sentiment al solidarităţii omului în cadrul
imperiului a creat un mediu favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea
rasei umane prin faptul că toţi oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului şi că tuturor li se
oferă o salvare care îi face să fie parte dintr-un organism universal, Biserica creştină, trupul
lui Cristos.
Nici un imperiu al Orientului Apropiat antic, nici chiar Imperiul lui Alexandru, nu a
reuşit să le dea oamenilor acel sentiment al unităţii lor într-o organizaţie politică. Unitatea
politică urma să fie sarcina specială a Romei.
Aplicarea legii romane la toţi cetăţenii de pe întreg cuprinsul imperiului era impusă
zilnic cu insistenţă romanilor şi supuşilor din imperiu de către justiţia imparţială a tribunalelor
romane. Această Lege romană s-a născut din legea obiceiului de la începutul monarhiei. în
secolul al V-lea î.Hr., la începutul Republicii, această lege a fost codificată în cele
„douăsprezece table", care au devenit o parte esenţială în educaţia fiecărui băiat roman.
înţelegerea faptului că marile principii din legea romană făceau de asemenea parte din legile
tuturor popoarelor le-a venit romanilor prin faptul că praetor peregrinus (pretorul itinerant),
care avea sarcina de a se ocupa în tribunal de cazurile în care erau implicaţi străini, a trebuit să
se familiarizeze cu sistemele legale naţionale ale acestor străini. Astfel, codul celor
douăsprezece table, bazat pe obiceiurile romane, a fost îmbogăţit cu legile altor popoare.
Romanii înclinaţi spre filozofie au explicat aceste similarităţi împrumutînd conceptul grecesc
de lege universală, ale cărei principii erau scrise în natura omului şi puteau fi descoperite prin
procese raţionale.
Un pas mai departe în cultivarea ideii de unitate a fost acordarea cetăţeniei romane
neromanilor. Acest proces a început în perioada precedentă naşterii lui Cristos şi s-a încheiat

3
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

în 212, cînd Caracalla a permis acordarea cetăţeniei romane tuturor oamenilor liberi din
Imperiul Roman. Deoarece Imperiul Roman cuprindea toată lumea ce exista în istorie la acea
dată în jurul Mediteranei, practic toţi oamenii erau sub un sistem de lege unic şi cetăţeni ai
unei singure împărăţii.
Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea individului şi pe dreptul lui la justiţie şi la
cetăţenie romană şi cu tendinţa ei de a contopi oameni de diferite rase într-o singură
organizaţie politică, a anticipat o Evanghelie care proclama unitatea rasei prin faptul că a făcut
cunoscută atît pedeapsa pentru păcat cît şi pe Cel care îi va salva pe oameni din păcat. Pavel
le-a reamintit credincioşilor bisericii din Filipi că ei sînt membri ai unei comunităţi cereşti
(Filipeni 3:20).
Mişcarea liberă în lumea mediteraneană ar fi fost deosebit de dificilă pentru mesagerii
Evangheliei înainte de domnia lui Cezar August (27 î.d.Cr. - 14 d.Cr.). împărţirea lumii antice
în mici unităţi rivale, oraşe-state sau triburi, împiedica atît călătoriile cît şi răspîndirea ideilor.
Odată cu extinderea puterii imperiale romane din perioada consolidării imperiului, în ţările
din jurul Mediteranei a existat o perioadă de dezvoltare paşnică. Pompei curăţise Mediterana
de piraţi, iar soldaţii romani păzeau pacea pe drumurile Asiei, Africii şi Europei. Această
lume relativ paşnică a uşurat deplasarea primilor creştini dintr-un loc în altul, astfel că ei au
putut să predice Evanghelia tuturor oamenilor de pretutindeni.

Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri care porneau ca nişte raze de la

borna de aur din forumul roman spre toate colţurile imperiului. Drumurile principale erau
construite din beton ca să dureze timp de veacuri. Ele mergeau drept peste dealuri şi văi pînă
în cele mai îndepărtate locuri ale imperiului. Un studiu al călătoriilor lui Pavel va scoate în
evidenţă faptul că el a folosit din plin excelentul sistem de drumuri pentru a ajunge de la un
centru strategic la altul în Imperiul Roman. Drumurile romane şi oraşele strategice aşezate
pe aceste drumuri au fost un ajutor indispensabil în realizarea misiunii lui Pavel.
Nu trebuie să fie ignorat rolul armatei romane în dezvoltarea idealului unei organizaţii
universale şi în răspîndirea Evangheliei. Romanii au adoptat obiceiul de a folosi în armată
oameni din provincii, deorece numărul cetăţenilor romani disponibili era în declin datorită
războaielor şi vieţii uşoare. Aceşti provinciali erau puşi în contact cu cultura romană şi erau
ajutaţi să răspîndească ideile ei în întreaga lume antică. Mai mult, unii din aceşti oameni au
fost convertiţi la creştinism şi au răspîndit Evanghelia în locurile unde au fost trimişi să-şi
facă serviciul militar. Este posibil ca introducerea cea mai timpurie a creştinismului în
Britania şi în Dacia să fi fost un rezultat al lucrării soldaţilor creştini care erau staţionaţi acolo.

Contribuţii intelectuale ale grecilor

Oricît de importantă a fost pregătirea Romei pentru apariţia creştinismului, ea a fost
umbrită de mediul intelectual oferit de gîndirea greacă. Oraşul Roma poate fi asociat cu
mediul politic al creştinismului, da Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea unui mediu
intelectual propice pentru propagarea Evangheliei. Romanii au fost cuceritorii politici ai
grecilor, dar aşa cum indică Horaţiu în poeziile lui, grecii i-au cucerit pe romani din punct de
vedere cultural. Romanii practic au construit drumuri bune, poduri puternice şi clădiri publice
frumoase, dar grecii au ridicat edificii înalte ale minţii. Sub influenţa greacă, cultura simplă
rurală a tinerei republici a făcut loc culturii intelectuale a imperiului.
Evanghelia universală avea nevoie de o limbă universală pentru ca să poată avea un
impact maxim asupra lumii. Aşa cum engleza a devenit limba universală în lumea modernă şi
cum latina a fost limba universală în lumea învăţaţilor medievali, tot aşa greaca a devenit
limba universală pentru lumea antică. Atunci cînd a apărut Imperiul Roman, majoritatea
romanilor culţi cunoşteau atît greaca cît şi latina. Este interesant procesul prin care greaca a

4
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

devenit limba universală. Dialectul atic vorbit de atenieni a ajuns să fie deosebit de folosit în
secolul al V-lea î.Hr., odată cu creşterea imperiului atenian. Cu toate că imperiul a fost distrus
la sfîrşitul secolului al V-lea, dialectul atenian, care a fost limba literaturii clasice greceşti, a
devenit limba pe care Alexandru, soldaţii lui şi negustorii lumii elene între 338 şi 146 î.Hr. au
modificat-o, au îmbogăţit-o şi au răspîndit-o prin toată lumea mediteraneană. Acest dialect al
omului de rînd, cunoscut sub numele de Koine şi deosebit de greaca clasică, a fost cel prin
care creştinii au făcut contactul cu popoarele lumii antice şi în care mai apoi au scris Noul
Testament, iar iudeii din Alexandria au scris Vechiul Testament al lor, Septuaginta. Doar
recent s-a descoperit că greaca Noului Testament a fost greaca omului de rînd din timpul lui
Cristos. Deosebirea dintre aceasta şi greaca clasicilor părea un mister. Un teolog german a
mers chiar atît de departe încît a afirmat că greaca Noului Testament a fost o greacă specială
dată de Duhul Sfînt pentru scrierea Noului Testament. Adolf Deissman, aproape de sfîrşitul
secolului trecut, a descoperit că greaca Noului Testament era una şi aceeaşi cu greaca folosită
de omul de rînd al secolului I în manuscrisele de papirus folosite pentru afaceri şi pentru
documentele esenţiale vieţii lui zilnice. De atunci, învăţaţi ca Moulton şi Milligan au pus
descoperirea lui Deissman pe o bază ştiinţifică sănătoasă prin studiul comparat al
vocabularului papirusurilor cu cel al Noului Testament. Această descoperire a generat apariţia
a numeroase traduceri în limbaj modern. Dacă Evanghelia a fost scrisă în limbajul omului de
rînd în perioada începutului ei, gîndesc traducătorii, atunci ea trebuie să fie scrisă în limbajul
omului de rînd al zilelor noastre.
Filozofia greacă a pregătit apariţia creştinismului prin faptul că a distrus religiile mai
vechi. Oricine ajungea să-i cunoască principiile, fie grec, fie roman, descoperea curînd că
această disciplină intelectuală făcea ca religia sa politeistă să fie atît de neinteligibilă raţional
încît el o abandona în favoarea filozofiei. Dar filozofia nu reuşea să-i satisfacă nevoile
spirituale, aşa încît el fie că devenea un sceptic, fie căuta mîngîiere în religiile mistice ale
Imperiului Roman. În timpul venirii lui Cristos, filozofia decăzuse de la culmea atinsă de
Platon la un sistem de gîndire individualist egoist, cum a fost stoicismul sau epicurianismul.
Ba mai mult, filozofia putea doar să-L caute pe Dumnezeu şi să-L postuleze ca pe o abstracţie
intelectuală; ea nu putea niciodată să reveleze un Dumnezeu personal al dragostei. Acest
faliment al filozofiei în timpul venirii lui Cristos a predispus minţile oamenilor spre o
abordare mai spirituală a vieţii. Creştinismul a fost singurul capabil să umple golul din viaţa
spirituală a vremii. Un alt mod în care marii filozofi greci au slujit creştinismului a fost acela
de a atrage atenţia grecilor din acel timp asupra unei realităţi care transcendea lumea
temporală şi relativă în care trăiau ei. Atît Socrate cît şi Platon, în secolul al V-lea î.Hr., au
susţinut că această lume temporală actuală, care se percepe cu ajutorul simţurilor, este doar o
umbră a lumii reale în care cele mai înalte idealuri sînt abstracţiile intelectuale cum ar fi
binele, frumosul şi adevărul. Ei insistau asupra faptului că realitatea nu este temporală şi
materială, ci spirituală şi eternă. Căutarea adevărului nu i-a condus niciodată la un Dumnezeu
personal, ci a demonstrat doar pînă unde putea un om să meargă în căutarea lui Dumnezeu
prin intelect. Creştinismul a oferit unor asemenea oameni care acceptau filozofia lui Socrate şi
Platon revelaţia istorică a binelui, frumosului şi adevărului în persoana Dumnezeului — om,
Cristos. Şi grecii au susţinut imortalitatea sufletului, dar în concepţia lor nu era loc pentru o
înviere fizică a trupului. Istoria şi literatura greacă îl conving de asemenea pe cititor că pe
greci îi interesau întrebările legate de bine şi rău şi de viitorul etern al omului. Eschil, în
tragedia sa Agamemnon, se apropie de citatul biblic „Să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge"
(Numeri 32:23), insistînd că necazurile lui Agamemnon sînt rezultatul faptelor lui rele. Totuşi,
grecii nu au văzut niciodată păcatul ca fiind mai mult decît o problemă mecanică şi
contractuală. Păcatul nu eraniciodată o problemă personală care să-L insulte pe Dumnezeu şi
să-i rănească pe alţii. În perioada venirii lui Cristos, oamenii au înţeles — că niciodată înainte
— insuficienţa raţiunii umane şi a politeismului. Filozofiile individualiste ale lui Epicur şi

5
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

Zenon şi religiile misterelor — toate dovedesc dorinţa omului de a avea o relaţie mai
personală cu Dumnezeu. Creştinismul a venit cu oferta acestei relaţii personale şi a găsit că,
datorită propriei sale insuficienţe, cultura greacă lăsase multe inimi înfometate.
Grecii au mai contribuit şi pe cale religioasă la pregătirea lumii pentru a accepta noua
religie creştină, atunci cînd aceasta a apărut. Apariţia filozofiei materialiste greceşti în secolul
al şaselea î.Hr. a distrus credinţa popoarelor greceşti în vechea închinare politeistă eare este
descrisă de Homer în Iliada şi Odiseea. Deşi elemente ale acestei închinări s-au păstrat în
închinarea formală de stat, ea şi-a pierdut curînd vitalitatea.
După aceasta, oamenii s-au îndreptat spre filozofie; dar şi aceasta şi-a pierdut curînd
vigoarea. Filozofia a devenit un sistem de individualism pragmatic sub succesorii sofiştilor,
sau un sistem de individualism subiectiv, aşa cum se poate vedea în învăţăturile stoicului
Zenon şi ale lui Epicur.
Lucreţiu, exponentul poetic al filozofiei lui Epicur, şi-a fundamentat învăţătura de
ignorare a supranaturalului pe metafizica materialistă care considera că pînă şi spiritul omului
este doar un tip mai perfecţionat de atom. Stoicismul lua în considerare supranaturalul, dar
dumnezeul lui era atît de aproape identificat cu creaţia încît avea caracter panteist. Deşi
stoicismul propaga calitatea de tată a lui Dumnezeu şi frăţia oamenilor şi susţinea un cod etic
foarte de dorit, această filozofie l-a lăsat pe om în situaţia ca, prin procese raţionale, să îşi
rezolve singur ascultarea de legile naturale pe care urma să le descopere cu raţiunea lui
neajutată de nimeni.

Atît sistemele de filozofie şi religie greceşti cît şi cele romane au adus astfel o
contribuţie la apariţia creştinismului prin faptul că au distrus vechile religii politeiste şi au
demonstrat incapacitatea raţiunii umane de a ajunge la Dumnezeu. Religiile misterelor, spre
care s-au întors mulţi, i-au obişnuit pe oameni să se gîndească la existenţa păcatului şi a
răscumpărării. Aşa că, atunci cînd a apărut creştinismul, oamenii din Imperiul Roman au fost
mai receptivi la o religie care părea să ofere o abordare spirituală a vieţii.

CONTRIBUŢII RELIGIOASE ALE EVREILOR

Contribuţiile religioase la „împlinirea vremii" le includ atît pe cele ale grecilor şi

romanilor cît şi pe cele ale iudeilor. Dar oricît de mari au fost contribuţiile Atenei şi Romei la
creştinism în ceea ce priveşte mediul, contribuţiile iudeilor ies în evidenţă ca ereditatea
creştinismului.

Creştinismul s-a dezvoltat în mediul politic al Romei şi a trebuit să facă faţă mediului
intelectual creat de gîndirea greacă, dar legătura lui cu iudaismul a fost mult mai intimă.
Iudaismul poate fi considerat ca tulpina pe care urma să înflorească trandafirul creştinismului.
Poporul evreu, în contrast cu grecii, nu a căutat să-L descopere pe Dumnezeu prin procese ale
raţiunii omeneşti. Ei I-au presupus existenţa şi I-au acordat necondiţionat închinarea care au
simţit ei că I se cuvine. Ei au fost influenţaţi spre aceasta de faptul că Dumnezeu i-a căutat pe
ei şi li S-a revelat în istorie, şi anume lui Avraam şi altor mari conducători ai neamului lor.
Ierusalimul a devenit simbolul unei pregătiri religioase pozitive pentru venirea creştinismului.
Salvarea urma să fie, într-adevăr, „de la iudei", aşa cum i-a spus Cristos femeii de la fîntînă
(Ioan 4:22). Din această mică naţiune captivă, situată la răscrucea de drumuri între Asia,
Africa şi Europa, urma să vină un Salvator. Iudaismul a asigurat ereditatea creştinismului şi,
un timp, chiar a dat adăpost religiei nou-născute.

6
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

Monoteismul

În contrast puternic cu caracterul general al religiilor păgîne, iudaismul se caracteriza

prin accentul pus pe un monoteism spiritual sănătos. Niciodată, după întoarcerea din robia
babiloniană evreii nu au mai căzut în idolatrie. Mesajul lui Dumnezeu pentru ei prin Moise
era loialitatea faţă de singurul Dumnezeu adevărat al întregului pămînt. Zeii păgînilor erau
idoli pe care prorocii evrei îi condamnau în mod foarte clar. Acest monoteism de înaltă
ţinută a fost răspîndit de numeroasele sinagogi existente în zona din jurul Mediteranei pe
parcursul a trei secole înaintea venirii lui Cristos.

Speranţa mesianică

Evreii ofereau lumii speranţa unui Mesia ce urma să vină aducînd dreptatea pe acest
pămînt. Această speranţă mesianică era în contrast puternic cu aspiraţia naţionalistă descrisă
de Vergiliu în poemul în care îl descria pe conducătorul roman ideal ce avea să vină — fiul
care urma să i se nască lui Augustus. Speranţa unui Mesia fusese popularizată în lumea
romană prin proclamarea ei constantă de către evrei. Chiar şi ucenicii, după moartea şi
învierea lui Cristos, încă aşteptau o împărăţie mesianică pe pămînt (Faptele 1:6). Cu siguranţă
că magii care au apărut la Ierusalim la scurt timp după naşterea lui Cristos aveau cunoştinţă
despre această speranţă. Felul în care mulţi creştini de astăzi aşteaptă venirea lui Cristos ne
ajută să înţelegem atmosfera de aşteptare din lumea ebraică legată de venirea lui Mesia.

Sistemul etic

Prin elementele morale din legea iudaică, iudaismul' a oferit lumii şi cel mai pur
sistem etic existent. Standardul înalt al celor Zece Porunci era în contrast izbitor cu sistemele
etice predominante ale vremii şi cu aplicarea în practică în mod şi mai corupt a acelor sisteme
morale de către cei ce le susţineau. Pentru evrei păcatul nu era eşecul exterior, mecanic,
contractual al grecilor şi romanilor, ci o violare a voii cunoscute a lui Dumnezeu, o violare
care se exprima printr-o inimă necurată şi apoi prin acte exterioare făţişe ale păcatului.
Această concepţie morală şi spirituală a Vechiului Testament promova o doctrină a păcatului
şi a răscumpărării care atingea cu adevărat problema păcatului. Mîntuirea venea de la
Dumnezeu şi nu putea fi găsită în sistemele raţionaliste de etică sau în religiile subiective ale
misterelor.

Scripturile Vechiului Testament

Poporul evreu a mers şi mai departe pregătind calea pentru venirea creştinismului prin
echiparea Bisericii nou-născute cu o carte sacră, Vechiul Testament. Chiar şi un studiu
superficial al Noului Testament va revela cît de adînc îndatoraţi erau Cristos şi apostolii faţă
de Vechiul Testament, precum şi respectul lor faţă de el ca şi Cuvîntul lui Dumnezeu adresat
omului. El era citit şi de mulţi dintre neevrei, care s-au familiarizat cu principiile credinţei
iudaice. Acest fapt este indicat de relatările numeroşilor prozeliţi ai iudaismului. Mulţi dintre
aceşti prozeliţi au putut trece de la iudaism la creştinism datorită Vechiului Testament, cartea
sacră a Bisericii nou-născute. Multe religii, mohamedanismul spre exemplu, caută cartea lor
7
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

sacră la fondatorul lor, dar Cristos nu a lăsat nici o scriere sacră pentru Biserică. Cărţile
Vechiului Testament şi cărţile Noului Testament, date sub inspiraţia Duhului Sfînt, aveau să
fie literatura Bisericii.

Filozofia istoriei

Evreii au făcut posibilă o filozofie a istoriei prin aceea că au insistat asupra faptului că
istoria are sens. Ei s-au opus oricărei concepţii care susţinea că istoria este o serie de cicluri
fără sens sau doar un proces de evoluţie liniară. Ei au susţinut o concepţie liniară şi
cataclismică despre istorie, în care Dumnezeul suveran care a creat istoria va triumfa asupra
falimentului pe care l-a înregistrat omul în încercarea lui de a aduce în istorie o epocă de aur.

Sinagoga

Evreii de asemenea au asigurat o instituţie care a fost de cel mai mare

folos pentru apariţia şi dezvoltarea creştinismului primar. Această instituţie a fost sinagoga
evreiască. înfiinţată în perioada absenţei forţate a evreilor de la Templul din Ierusalim din
timpul robiei babiloniene, sinagoga a devenit o parte integrantă a vieţii evreieşti. Prin ea,
evreii, şi de asemenea mulţi dintre neevrei, s-au familiarizat cu o concepţie mai înaltă asupra
vieţii. Ea a fost de asemenea locul în care a mers Pavel prima dată să predice în toate oraşele
în care a ajuns în cursul călătoriilor lui misionare. Ea a devenit casa de predicare a
creştinismului primar. Iudaismul a fost cu adevărat acel paidagogos care a îndrumat oamenii
la Cristos (Galateni 3:23-25). Subiectele care au fost discutate, arată cît a fost de favorizată
apariţia creştinismului, atît în ce priveşte timpul cît şi în ce priveşte locul. în nici o altă
perioadă de timp din istoria lumii înainte de venirea lui Cristos nu exista un teritoriu atît de
întins sub o singură lege şi sub un singur guvern. Lumea mediteraneană avea de asemenea o
singură cultură cu sediul la Roma. O limbă universală a dat posibilitatea ca Evanghelia să
ajungă la majoritatea popoarelor din imperiu într-o limbă comună pentru ei şi pentru
predicator. Palestina, locul de naştere al noii religii, avea o localizare strategică în această
lume. Pavel avea dreptate cînd accentua faptul că creştinismul nu era ceva „petrecut într-un
colţ" (Faptele 26:26), deoarece Palestina era o importantă răscruce de drumuri, care lega
continentele Asia şi Africa de Europa printr-un drum pe uscat. Multe din cele mai importante
bătălii ale istoriei antice s-au dat pentru posedarea acestui loc strategic. în timpul apariţiei
creştinismului şi apoi de-a lungul celor trei secole de la începutul existenţei sale, condiţiile au
fost mult mai favorabile pentru răspîndirea creştinismului în întreaga lume mediteraneană,
decît în oricare alt timp din epocile antice sau medievale. Aceasta este şi părerea celui mai
mare învăţat în domeniul misiunilor.

8
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

PALESTINA

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul cu binele.”

(Noul Testament, Către romani, 12, 21)

Această denumire este utilizată pentru prima dată de către Herodot, pentru a desemna
teritoriul dintre Marea Maditerană şi Deşertul Sirian. Numele derivă din acela al populaţiei de
filisteni. Încă din epoca bronzului regiunea este populată de triburi de origine semită.
Palestina, numită uneori şi Canaan, face legătura între Egipt, Asia Mică şi Mesopotamia. La
începutul mileniului al II-lea î.Hr., pătrund în Palestina unele triburi nomade vest-semitice,
printre acestea şi strămoşii triburilor israeliţilor (aceste triburi făceau parte din conglomeratul
etnic al hicsoşilor). Un nou val semitic care se abate asupra Palestiei, se constată în secolele
XIV-XIII (moabiţi, amoriţi, edomiţi, israeliţi), veniţi dinspre Siria şi Peninsula Arabia.
Migrarea israeliţilor este un proces de durată, uneori o infiltrare lentă de triburi izolate.
Exodul din Egipt sub conducerea legendarului Moise, nu este altceva decât o componentă a
acestor ample mişcări (Moise este cel care introduce cultul lui Iahve, ca divinitate unică,
supremă, probabil în timpul lui Ramses al II-lea sau a fiului acestuia Merneptah – în secolul al
XIII-lea). Numele Israel, apare pentru prima dată pe o stelă a Faraonului Merneptah (circa
1230 î.Hr.). israeliţii trec de la viaţa nomadă la cea sedentară, păstrând însă forma de
organizare patriarhală, în triburi (pe teritoriul Canaanului se stabilesc 12 triburi, grupate în
jurul unui sanctuar comun).
În jurul anului 1200 î.Hr., între Gaza şi Muntele Carmel, pe ţărmul Mării Mediterane
se stabilesc filistenii, unul dintre „popoarele mării” („popoarele Mării” – astfel erau denumite
de către egipteni seminţiile, care - de pe ţărmul Asiei Mici şi de pe insulele Mării Egee – au
luat calea mării, către miazăzi şi au lovit graniţele Egiptului. În drumul lor, acestea, au distrus
Ugaritul, Sidonul, Tirul. Cu mare greutate „popoarele mării” au fost oprite la graniţele
Egiptului de către Faraonul Merneptah; unul dintre cele mai cunoscute neamuri care au făcut
parte din această seminţie, sunt filistenii, care se vor aşeza în Palestina – nume derivat din al
lor).
În perioada secolelor XII–XI, presiunea triburilor vecine (moabiţi, amoniţi, filisteni…)
determină apariţia unei noi forme de conducere a triburilor israelite; este „Epoca
judecătorilor”, „judecătorii” fiind lideri aleşi în momentele de mare criză. Cu ajutorul
„judecătorului” şi profetului Samuel, Saul – din tribul Veniamin – este ales Rege al Israelului
(circa 1029 î.Hr.). Acesta constituie o primă armată permanentă, consolidând puterea centrală.
Saul, moare în luptele cu filistenii (circa 1004); principalul său urmaş este David (circa 1004
– 965). Acesta înfrânge, rând pe rând, popoarele vecine: filistenii, moabiţii, sirienii şi arameii.
David ocupă Ierusalimul, oraş care devine capitala politică şi religioasă a statului, iar cultul
monoteist al lui Iahve, religie oficială. Urmaşul său, Solomon (965 – 928) continuă politica de
centralizare a statului. Domnia lui este o epocă de înflorire economică şi culturală „veacul de
aur al Regatului Israel”. La Ierusalim se ridică mari construcţii: Templul (un fastuos complex
arhitectonic) simbol al religiei israelite şi Palatul Regal. Moartea lui Solomon (circa 928) duce
la destrămarea statului, care se divide în două: Israelul (în nord cu capitala la Sichem, ulterior
Samaria) şi Iudeea (în sud cu capitala la Ierusalim). În Iudeea dinastia lui David şi Solomon se
va menţine până în anul 586, la prăbuşirea statului sub loviturile lui Nabucodonosor al II-lea.
Începe deportarea în masă a locuitorilor în Mesopotamia („Captivitatea babiloniană”).

9
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

Israelul cunoaşte numeroase schimbări dinastice (9 la număr), consecinţă a rivalităţii

inter-tribale. În anul 722, capitala Samaria este cucerită după un asediu de trei ani de către
Sargon al II-lea, Israelul fiind transformat în provincie asiriană. O parte a populaţiei este
deportată în Mesopotamia. După cucerirea Babiloniei (539 î.Hr.), Cirus, regele Persiei,
autorizează reîntoarcerea în Palestina a israeliţilor din Mesopotamia. Timp de două secole
(539 – 332) Palestina rămâne provincie a Imperiului Persan. În anul 332 statul Palestina intră,
fără luptă, în componenţa Imperiului lui Alexandru Macedon. După moartea acestuia,
Palestina va fi integrată Egiptului ptolemeic. În anul 63 î. Hr., Cnaeus Pompeius include
Iudeea în provincia romană Siria.
(Fragment din volumul: M. Grec, Istorie universală veche. Orientul
antic, vol. I., Vasile Goldis University Press Arad, 2002.)

Prin contribuţiile lumii greceşti şi romane şi prin moştenirea iudaismului, lumea a fost
pregătită pentru „împlinirea vremii", cînd Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să aducă izbăvire
unei umanităţi sfîşiate de război şi istovite de păcat. Este semnificativ faptul că dintre toate
religiile practicate în Imperiul Roman în timpul naşterii lui Cristos, doar iudaismul şi
creştinismul au supravieţuit cu succes cursului schimbător al istoriei umane.

ISTORICITATEA LUI CRISTOS

Creştinismul îşi are începutul, în ceea ce priveşte partea lui subiectivă umană, în
istoria temporală. Deoarece aceste valori sînt legate organic de persoana, viaţa şi moartea lui
Cristos, trebuie să acordăm atenţie dovezilor existenţei istorice a lui Cristos. Mulţi au negat
faptul că Cristos S-a manifestat în istoria umană (Ioan 1:14). Iată de ce sînt binevenite
dovezile istorice extrabiblice ale existenţei istorice a lui Cristos.

Mărturia păgînă

Tacit (55-117), cel mai de seamă istoric roman, leagă numele şi originea creştinilor de
„Christus", care în timpul domniei lui Tiberiu „a suferit moartea prin sentinţa procuratorului
Pilat din Pont". Pliniu, care a avut funcţia de propretor în Bitinia şi Pont în Asia Mică, i-a
scris împăratului Traian în jurul anului 112, cerîndu-i sfatul în legătură cu felul în care ar
trebui să-i trateze pe creştini. Epistola lui dă informaţii extrabiblice valoroase despre Cristos.
Pliniu a adus un omagiu deosebit integrităţii morale a creştinilor scriind despre refuzul lor de
a fura sau de a comite adulter, de a-şi schimba cuvîntul sau de a renega încrederea acordată
lor. El a afirmat apoi că „ei cîntă un cîntec lui Cristos ca unui Dumnezeu".

După cum afirmă Luca, Ioan Botezătorul şi-a început lucrarea de pregătire a
drumului lui Isus în anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu. Istoricul roman Tacit a plasat
moartea lui Cristos în perioada domniei lui Tiberiu. Moneda de mai sus poartă chipul acestui
împărat.

Suetoniu, în lucrarea lui De vita duodecim Caesarum (Despre viaţa celor 12 cezari),
Viaţa lui Claudius (25.4), menţionează că evreii au fost expulzaţi din Roma datorită unor
tulburări legate de Chrestos (Cristos).

10
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

Un alt martor, mai degrabă satiric—şi din acest motiv valoros—este Lucian (cca 125 -
cca 190), care a scris în jurul anului 170 o satiră pe seama creştinilor şi a credinţei lor. Lucian
L-a descris pe Cristos ca pe unul „care a fost răstignit în Palestina" pentru că a început „un
nou cult". El a scris că Cristos îi învăţase pe creştini să creadă că ei erau fraţi şi că trebuie să
respecte legile Lui. Lucian i-a ridiculizat pentru că se „închinau la acel sofist răstignit".

Aceste mărturii sînt dovezi istorice deosebit de valoroase, venind din partea unor
romani culţi care îi desconsiderau pe creştini şi le erau ostili. Pe baza acestor mărturii, în afară
de Biblie, care este de asemenea o lucrare istorică, se poate trage concluzia că există dovezi
valide pentru existenţa istorică a lui Cristos.

Mărturia iudaică

Josephus (cea 37-cca 100), iudeul bogat care a încercat prin scrierile lui să justifice
iudaismul în faţa romanilor culţi, îl menţionează de asemenea pe Cristos. El a scris şi despre
Iacov, „fratele lui Isus, aşa-numitul Cristos". într-un alt pasaj, care deseori este condamnat ca
o interpolare făcută de creştini, dar care — cred mulţi — este autentic, Josephus a scris despre
Cristos ca fiind „un om înţelept", condamnat de Pilat să moară pe cruce. Chiar şi acceptînd
ideea că în cartea lui există unele interpolări făcute de creştini, majoritatea savanţilor sînt de
acord că această informaţie de bază este foarte probabil o parte din textul original. Desigur,
Josephus nu era un prieten al creştinismului, şi astfel menţiunea sa despre Cristos are şi mai
multă valoare istorică.

Două exemple de artă din catacombe, de la începutul creştinismului, care sînt o

mărturie a existenţei credinţei în Cristos cel istoric. Această reprezentare simbolică a
înmulţirii miraculoase a pîinilor şi peştilor se află în catacomba lui Callistus. în centrul
ilustraţiei din catacomba Priscilei, Cristos este zugrăvit ca Bunul Păstor.

Mărturia creştină din afara Bibliei

Multe evanghelii apocrife, fapte ale apostolilor, apocrife, epistole apocrife, şi

apocalipse apocrife pleacă de la premiza istoricităţii lui Isus Cristos. Acestea sînt adunate în
lucrarea lui Montague R. James, The Apocryphal New Testament (Noul Testament apocrif),
(New York: Oxford University Press, 1924). Inscripţiile şi imaginile reprezentînd porumbelul,
peştele, ancora şi alte simboluri creştine din catacombe, depun mărturie despre credinţa
într-un Cristos istoric, la fel ca şi existenţa calendarului creştin, a zilei de duminică şi a
Bisericii. Din nefericire, cînd a căutat o dată cu care să înceapă calendarul creştin, abatele scit
Dionysius Exiguus (care a murit în cca 550), în lucrarea lui Cyclus Paschalis, a ales anul 754
d.î.R. (de la întemeierea Romei), în loc de anul 749 d.î.R. (care ar fi fost mai exact), ca an al
naşterii lui Cristos. Matei, în Evanghelia lui (2:1), a afirmat că Isus S-a născut „în zilele
împăratului Irod". Josephus, în lucrarea lui Antichităţi (18.6.4), a menţionat o eclipsă în anul
750 d.î.R., înainte de moartea lui Irod. Deoarece uciderea copiilor evrei şi fuga în Egipt a
precedat moartea lui Irod, aceasta ne duce la concluzia că este posibil ca Cristos să se fi
născut în anul 749 d.î.R., sau 5 î.Hr.

11
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

Iudeii din Ioan 2:20 au spus că Templul era în construcţie de patruzeci şi şase de ani.
Josephus şi istoricul roman Dio Cassius au stabilit ca dată a începerii construcţiei anul 779
d.î.R. Istas avea „aproape treizeci de ani" conform textului din Luca 3:23, pe care dacă-i
scădem din 779, obţinem 749, sau 5 î.Hr. ca dată foarte probabilă a naşterii Lui, deci cam cu
cinci ani mai devreme decît data la care considerăm noi că a început era creştină.

CARACTERUL LUI CRISTOS

Biblia dă cîteva indicii despre personalitatea şi caracterul lui Cristos. Chiar şi o citire
superficială a Evangheliilor lasă o impresie puternică despre originalitatea Lui. în timp ce
rabinii iudei şi alte oficialităţi iudee nu-şi asumau autoritate ci doar citau pentru aceasta din
scripturi, Cristos rosteşte simplu cuvintele „Eu zic". Afirmaţiile ce urmau acestei asemenea
expresii şi altora asemănătoare în Evanghelii indică creativitatea şi originalitatea gîndirii
lui Cristos, care i-a uimit pe oamenii din timpul Lui (Marcu 1:22, Luca 4:32). Sinceritatea lui
Cristos reiese de asemenea din documentele biblice. El a fost singura fiinţă umană care nu a
avut nimic de ascuns, astfel încît a putut fi totalmente El însuşi (Ioan 8:46). Evangheliile de
asemenea dau impresia de echilibru în caracterul Lui. îndrăzneala îi este atribuită lui Petru,
iubirea lui Ioan, şi blîndeţea lui Andrei. Dar la Cristos nici o trăsătură de caracter nu iese în
relief în dauna alteia; documentele revelează echilibru şi unitate de caracter. Acest echilibru,
această originalitate şi această transparenţă pot fi explicate adecvat numai prin istoricitatea
relatării naşterii lui Cristos din fecioară.

LUCRAREA LUI CRISTOS

Importanţa transcendentă a personalităţii lui Cristos nu trebuie niciodată disociată de

lucrarea Lui. Această lucrare a fost atît activă cît şi pasivă. În timpul lucrării Sale de-a lungul
a trei ani, Cristos a dat dovadă de o dreptate cerută de lege, o dreptate care era adăugată la
dreptatea Lui intrinsecă datorită calităţii Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Această dreptate
extrinsecă, cîştigată, L-a calificat să moară pentru oameni care niciodată nu ar fi putut cîştiga
o asemenea dreptate şi care aveau nevoie de un înlocuitor drept, dacă doreau ca Dumnezeu să
le ierte păcatele. Această lucrare activă şi-a avut corespondentul în lucrarea Lui pasivă,
moartea Lui voluntară pe cruce (Filipeni 2:5-8). Aceste două faze istorice ale lucrării lui
Cristos sînt rezumate în afirmaţia Sa cu privire la misiunea Lui de slujire şi de suferinţă
(Marcu 10:45).

Cu excepţia descrierii vizitei lui Cristos la Ierusalim cu părinţii Lui la vîrsta de

doisprezece ani (Luca 2:41-50) şi încă unele referiri sporadice la mama şi la fraţii Lui, se
cunoaşte puţin despre anii Lui mulţi trăiţi în Nazaret. Probabil că El a primit o educaţie biblică
acasă şi în şcoala sinagogii pentru copii. De asemenea, El a învăţat meseria tatălui Său,
deoarece fiecare copil evreu era învăţat o meserie manuală. Nazaretul fiind pe una din
principalele rute comerciale, Cristos a avut ocazia să observe viaţa lumii de dinafară ce trecea
prin Nazaret. Pildele şi predicile Sale dovedesc că El era un ager observator al naturii. El îl
cunoştea pe Dumnezeu atît din revelaţia Lui însuşi în natură cît şi din Vechiul Testament. În
aceşti ani El S-a dezvoltat fizic, social, intelectual şi spiritual (Luca 2:52), pregătindu-se
pentru marea lucrare ce-I stătea în faţă. Lucrarea lui Cristos a fost precedată de scurta lucrare

12
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

a precursorului Său, Ioan Botezătorul. Prima apariţie publică a lui Cristos la începutul lucrării
Lui a fost asociată cu botezarea Sa de către Ioan. Cercetătorul atent al lucrării lui Isus va
observa că după acest eveniment El de obicei a lucrat în centre evreieşti în tot timpul misiunii
Sale. Aceasta era în concordanţă cu propria Sa afirmaţie că a venit să ajute „oile pierdute ale
casei lui Israel" (Matei 15:24).

După ispitirea Sa din pustie, Cristos i-a ales pe cîţiva dintre ucenicii care urmau să
continue lucrarea Sa sub conducerea Duhului Sfînt după învierea şi înălţarea Sa la cer. O
vizită la Cana a marcat ocazia primei Sale minuni, schimbarea apei în vin. Aceasta a fost
urmată de o scurtă vizită la Ierusalim, în timpul căreia a curăţit Templul şi a avut importanta
Lui întîlnire cu Nicodim. Această întîlnire a revelat natura spirituală a lucrării Sale (Ioan 3:3,
5, 7). S-a întors în Galileea prin Samaria, unde întîlnirea Sa cu femeia samariteancă (Ioan 4) a
dovedit că lucrarea Lui nu avea să fie limitată de bariere naţionale sau sexuale, chiar dacă
misiunea Sa era în primul rînd pentru evrei. După ce a fost respins în Nazaret, Cristos a făcut
din Capernaum centrul pentru lucrarea Lui în Galileea; această lucrare a constituit cea mai
mare parte a slujbei Sale pămînteşti pentru oameni. De aici El a întreprins trei călătorii mari în
Galileea. Prima călătorie care s-a desfăşurat mai ales în răsăritul Galileii, a fost marcată de
vindecarea paraliticului, a ologului şi a multor altora, cît şi de învierea din morţi a fiului
văduvei din Nain şi de terminarea lucrării de alegere a ucenicilor Săi. Minunile corespundeau
cu superba prezentare a principiilor care—declara El—trebuiau să guverneze conduita umană.
Aceste principii sînt conţinute în Predica de pe Munte. Tema predicii este că adevărata religie
este religia spiritului, şi nu doar a unor fapte exterioare cerute de Lege. Punctul culminant al
celui de-al doilea drum în sudul Galileii a fost învăţătura în pilde despre împărăţia Sa (Matei
13). Alte minuni, ca vindecarea gadareanului demonizat şi învierea fiicei lui Iair, au mărturisit
despre puterea Lui de a-Şi susţine cuvintele cu fapte. A treia călătorie a fost o continuare a
acestei lucrări de învăţare, predicare şi vindecare. Cele trei călătorii din Galileea au fost
urmate de perioade scurte de retragere, în timpul cărora principalul Său accent pare a fi fost
pus pe instruirea ucenicilor Săi. Cu toate acestea, El tot mai găsea timp să facă faţă nevoilor
celor ce veneau la El, hrănindu-i pe cei cinci mii în timpul primei retrageri. El Şi-a demonstrat
de asemenea Domnia asupra naturii prin umblarea pe Marea Galileii. Această minune a
imprimat asupra ucenicilor Săi realitatea celor afirmate de El, şi anume că este Fiul lui
Dumnezeu. în cea de-a doua retragere, El a făcut vindecarea fiicei femeii siro-feniciene, care a
dovedit credinţă mare în Cristos (Marcu 7:26). Cea de-a treia retragere a fost
încă o revelaţie a puterii Sale de vindecare şi de binecuvîntare. Lucrarea prelungită în Galileea
a fost urmată de o scurtă lucrare la Ierusalim la Sărbătoarea Corturilor, în timpul căreia
Cristos a confruntat cu curaj opoziţia tot mai puternică a conducătorilor religioşi — fariseii şi
saducheii. Din cauza acestei opoziţii, Cristos S-a întors la răsărit de Iordan, la Pereea, unde îi
învăţa pe oameni şi făcea vindecări. Lucrarea din Pereea a fost urmată de scurta lucrare a
ultimei săptămîni în Ierusalim, în timpul căreia a fost confruntat în public cu opoziţia tot mai
mare a conducătorilor iudei naţionali şj ecleziastici. El le-a reproşat concepţia lor rigidă şi
formală despre religie în învăţătura Sa în pilde. Tristul sfîrşit de săptămînă, în timpul căruia
Şi-a dat viaţa pe cruce, a încheiat lucrarea Lui activă în lume. După glorioasa Lui înviere—un
fapt istoric stabilit, bazat pe dovezile documentare din Noul Testament (Faptele 1:3; 1
Corinteni 15:4-8) — El le-a apărut doar propriilor Săi urmaşi. Punctul culminant al lucrării

13
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

Lui a fost înălţarea Lui la cer în prezenţa ucenicilor Lui. Această înălţare a fost precedată de
promisiunile Sale de a trimite Duhul Sfînt în locul Său şi de a Se întoarce iarăşi pe acest
pămînt. Biserica creştină are binecuvîntarea de a poseda patru relatări ale acestei lucrări a lui
Cristos pe pămînt. Fiecare dintre autori îşi prezintă relatarea dintr-un alt punct de vedere.
Matei accentuează activitatea regească a lui Cristos, ca Mesia Cel promis, care a împlinit
profeţiile Vechiului Testament. El face aceasta prin folosirea constantă a expresiei „ca să se
împlinească ce vestise Domnul prin proorocul". Marcu, care a scris cu scopul de a se adresa
minţii romane, a accentuat latura pragmatică a lucrării lui Cristos. Sentimentul acţiunii şi al
puterii este accentuat de folosirea constantă a cuvîntului grecesc tradus prin „de îndată" sau
„imediat". Luca, istoricul (Luca 1:1-4), ne redă latura umană a lucrării lui Cristos. Ioan îl
prezintă pe Cristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, care are puterea de a aduce binecuvîntare celor
ce îl primesc prin credinţă (Ioan 1:12; 20:30-31).

Misiunea lui Cristos

Perioada activă a lucrării lui Cristos, care s-a extins de-a lungul a trei ani, a fost doar
pregătirea pentru perioada pasivă a lucrării Sale, suferinţa pe cruce. Suferinţa şi moartea Lui
au constituit marele eveniment prezis de proroci (Isaia 53), care urma să aducă înfrîngerea
finală a tuturor forţelor răului şi eliberarea de păcat (Galateni 3:10, 13) a celor care îl acceptă
şi îşi însuşesc toată puterea spirituală a lucrării Sale de pe cruce (Efeseni 1:19-23;
3:20). Pentru acest important scop, temporal şi etern, a venit El pe pămînt. Evangheliile
accentuează acest fapt prin sentimentul de punct culminant, care ni-1 dau pasaje cum sînt
Matei 16:21, Marcu 8:31 şi Luca 9:44.

Mesajul lui Cristos

Deşi Crucea a fost misiunea primordială a lui Cristos pe pămînt, ea nu a fost mesajul
Său principal, nici nu a fost considerată un scop în sine. Orice studiu atent al Evangheliilor va
revela că mesajul esenţial al învăţăturilor lui Cristos a fost împărăţia. Două expresii erau
folosite de Cristos: „împărăţia lui Dumnezeu" şi „împărăţia cerurilor", cea din urmă fiind
folosită mai des în Matei. Ambele interpretări majore ale acestor expresii acceptă faptul că
împărăţia lui Dumnezeu constă din domnia lui Dumnezeu peste toate fiinţele din univers care
îi dau ascultare în mod voluntar. în această împărăţie, care este spirituală şi care cuprinde
timpul şi veşnicia, fiinţele omeneşti intră după ce au trecut printr-o renaştere spirituală (Matei
6:33, Ioan 3:3, 5, 7). Niciodată nu se menţionează existenţa răului pe acest tărîm în care
Cristos însuşi va deveni în cele din urmă supus Tatălui (1 Corinteni 15:24-28). Ambele
grupuri cred că în prezent această împărăţie este etică şi spirituală şi că biserica face parte din
ea. Ambele cred că realizarea ei escatologică deplină va avea loc în viitor.

Discuţia asupra expresiei „împărăţia cerurilor" aduce o împărţire a opiniilor. Unii cred
că cele două expresii se referă la două tărîmuri separate, deşi ele se suprapun într-o oarecare
măsură. Motivul major pentru care se face distincţie între cele două împărăţii reiese din faptul
că Cristos a folosit şi interpretat pildele neghinei şi năvodului pentru a descrie împărăţia
cerurilor, dar El nu le-a folosit niciodată pentru a descrie împărăţia lui Dumnezeu. Din
moment ce aceste două pilde presupun un amestec de oameni buni şi răi în împărăţia

14
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

Cerurilor, şi deoarece toate menţionările împărăţiei lui Dumnezeu se referă numai la cei ce se
supun voluntar voii lui Dumnezeu, mulţi cred că trebuie să existe o distincţie între cele două
expresii şi—de aceea—ele nu pot fi folosite ca sinonime. Aceştia susţin că „împărăţia lui
Dumnezeu" este legată de Dumnezeu, se caracterizează prin bunătate şi este atît cosmică şi
eternă cît şi temporală; pe de altă parte, expresia „împărăţia cerurilor" este legată de domnia
lui Cristos în timp pe pămînt şi are în ea atît bine cît şi rău (Matei 8:11-13). Acei premilenişti
care susţin că cele două expresii nu sînt identice cred că împărăţia cerurilor este legată de
domnia lui Cristos pe pămînt ui actual, iar împărăţia lui Dumnezeu ei o identifică cu domnia
eternă a lui Dumnezeu Tatăl. în perioada prezentă a Bisericii, împărăţia cerurilor este
echivalentă cu creştinătatea, care constă dintr-un amestec de creştini, oameni care doar se
declară creştini, necredincioşi şi evrei. La întoarcerea lui Cristos, împărăţia cerurilor va fi
curăţită de evreii şi neevreii necredincioşi şi va fi condusă timp de o mie de ani de Cristos şi
de Biserica Lui. Aceasta va fi împărăţia prorocită de profeţi, în care Israel va fi binecuvîntat în
ţara Palestinei. După o scurtă răzvrătire condusă de Satan, după ce a scăpat din închisoarea
unde a stat o mie de ani în timpul mileniului, Cristos îi va prezenta lui Dumnezeu autoritatea
Sa, şi partea pură din împărăţia Cerurilor se va uni cu împărăţia lui Dumnezeu după judecata
finală. Mulţi dintre cei care susţin că cele două expresii sînt sinonime şi pot fi egalate cu
Biserica cred că împărăţia va fi realizată printr-un proces istoric de evoluţie, în care Biserica
face lucrarea de pregătire a căii pentru o împărăţie pe care Cristos o va primi la întoarcerea
Lui. O parte importantă a planului lor o constituie acţiunile sociale pentru crearea unor
condiţii mai bune pentru oameni. Creştinismul este adesea interpretat în termeni etici, fiind
neglijată lucrarea de ispăşire de la cruce. Acesta este postmilenism liberal. Unii oameni, în
special gînditori din secolul al XlX-lea cum sînt Charles Finney, Hodges, B.B. Warfield şi
A.H. Strong au susţinut de asemenea o escatologie postmilenistă, dar de tip ortodox,
conservator. Ei au crezut că biserica persoanelor regenerate, sub călăuzirea şi prin puterea
Duhului Sfînt, va avea un astfel de impact asupra societăţii încît va apare o ordine a mileniului
perfectă între oameni. Cînd Cristos va veni la sfîrşitul mileniului, va exista o societate după
voia lui Dumnezeu. Teoria lui Augustin că mileniul este unul şi acelaşi cu era bisericii a dat
un suport puternic acestei concepţii. Alţii, care nu subscriu la interpretarea de mai sus, dar
care cred că cei doi termeni sînt sinonimi, susţin că realizarea finală a împărăţiei va avea loc
în viitor şi că ea va fi desăvîrşită în mod supranatural şi cataclismic la întoarcerea lui Cristos.
Ei nu acceptă abordarea evoluţionistă a postmileniştilor. Aceştia sînt în general cunoscuţi sub
numele de amilenişti. Ei nu acceptă ideea unei împărăţii de o mie de ani a lui Cristos, şi de
obicei nici nu fac vreo legătură între evrei şi împărăţia lui Cristos. A crede că cele două fraze
sînt sinonime sau nu sînt sinonime nu este atît de important pe cît de important este ca
evanghelicii să cadă de acord asupra unor probleme în care nu poate încăpea diferenţă de
opinie dacă Scriptura este corect interpretată. Faptul că păcatul este ereditar, şi personal, şi nu
colectiv şi legat de mediu exclude concepţia postmilenistă despre împărăţie. Omul trebuie să
lupte cu păcatul originar. Prin urmare, sarcina primordială a Bisericii nu este convertirea lumii
prin predici şi acţiuni sociale, ci evanghelizarea lumii prin proclamarea Evangheliei, astfel
încît cei care vor forma adevărata Biserică să aibă oportunitatea de a răspunde la acest mesaj
atunci cînd Duhul Sfînt aduce în inima lor convingerea că sînt păcătoşi. Aceasta este sarcina
specifică a Bisericii în această perioadă a istoriei umane, dar ea nu exclude sarcina creştinului,
care este şi cetăţean, de a face din creştinism o religie practică pentru viaţa de fiecare zi a
15
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

societăţii. Cristos nu a afirmat că împărăţia va fi vreodată realizată printr-un proces istoric de

evoluţie, prin care Biserica pregăteşte lumea pentru venirea Lui. Scripturile ne învaţă că
viitoarea fază escatologică a împărăţiei—deosebită de actuala fază etică şi spirituală—va fi
realizată în mod supranatural şi cataclismic la venirea lui Cristos, şi nu ca rezultat al lucrării
Bisericii.

Minunile lui Cristos

Minunile lui Cristos au fost numeroase şi au constituit o parte importantă a lucrării

Lui. Ele au avut ca scop să reveleze gloria lui Dumnezeu şi să arate că Cristos este Fiul lui
Dumnezeu (Ioan 2:22-23; 3:2; 9:3), pentru ca oamenii să creadă şi Dumnezeu să fie glorificat.
Ele sînt numite diferit — putere, lucrări, minuni sau semne. Raţionaliştii şi empiriştii au negat
posibilitatea lor, încercînd să le explice prin legi naturale, sau să le desfiinţeze calificîndu-le
drept mituri. Această ultimă teorie implică în mod necesar o negare a istoricităţii
documentelor. Minunile pot fi definite ca fenomene inexplicabile prin legile cunoscute ale
naturii, făcute cu scopuri morale printr-o intervenţie specială a Divinităţii. Posibilitatea şi
probabilitatea minunilor este demonstrată de supranaturalul, creativul Cristos şi de existenţa
documentelor istorice care relatează aceste minuni ca fapte istorice. Persoana şi lucrarea lui
Cristos au fost considerate autentice de mulţi din timpul Său datorită minunilor făcute de El.

Ce a însemnat Cristos

Oamenii au avut şi au diferite păreri despre Cristos, care ne este prezentat atît de real
în Evanghelii. în timpul marilor perioade de controversă teologică, între anii 325 şi 451 şi
între 1517 şi 1648, oamenii au căutat să-L interpreteze pe Cristos în primul rînd în funcţie de
crezurile lor. Misticii îl considerau ca fiind Cristosul experienţei personale imediate. Alţii, la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, vorbeau despre El ca despre
Cristosul istoriei şi încercau să elimine prin explicaţii elementul supranatural, aşa încît să-L
poată considera pe Cristos doar un om neobişnuit. Adevăratul creştin L-a considerat
întotdeauna ca fiind Cristosul lui Dumnezeu.

Semnificaţia istorică a lui Cristos este revelată în dezvoltarea unei valori noi date
personalităţii umane. Grecii insistau asupra demnităţii personalităţii umane, deoarece omul
este o fiinţă raţională, dar Biserica a susţinut întotdeauna că personalitatea umană are o
demnitate deoarece omul este un fiu potenţial sau real al lui Dumnezeu prin credinţa în
Cristos. Concepţia creştină a avut ca rezultat umanizarea vieţii. în Biserică au fost înlăturate
barierele de clasă, de sex şi de rasă, iar reforma socială a adus condiţii de viaţă mai bune
pentru toţi oamenii. Evanghelicii au fost conducătorii în reforma socială din Anglia în secolul
al XlX-lea. Mai presus de toate, accentul pus pe un cod comportamental bazat mai curînd pe
dragoste decît pe reguli exterioare este un rezultat al contactului personalităţii umane cu
Cristosul de la Calvar. Impactul lui Cristos în arte şi literatură este imens.

Caracterul lui Cristos, lucrarea, învăţăturile şi—mai presus de toate—moartea şi

învierea Lui marchează începutul creştinismului. Multe religii ar putea să existe fără
fondatorii lor umani, dar îndepărtarea lui Cristos din creştinism ar lăsa o scoică goală, fără
viaţă. Cristos a dat Bisericii Lui cele două acte de cult, pe apostoli, mesajul ei de bază cu

16
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

privire la împărăţia lui Dumnezeu, disciplina ei primordială (Matei 16:16-19; 18:15-20) şi

Duhul Sfint, care să fie Cel ce lucrează prin intermediul Bisericii la evanghelizarea lumii. El
nu a lăsat nici o organizaţie de bază şi nici un sistem de doctrine bine definit sau cărţi sfinte.
Acestea urmau să fie elaborate de către apostoli, inclusiv de Pavel, sub călăuzirea Duhului
Sfînt, pe care Cristos L-a trimis pe pămînt să lucreze în absenţa Sa. Adevărata Biserică,
avîndu-L pe Cristos ca temelie şi Duhul Sfînt ca fondator, avea să meargă înainte
triumfătoare, slăvindu-L pe Domnul ei răstignit, înviat şi înălţat din ziua de Rusalii pînă în
prezent.

RÂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIU PlNÂ ÎN ANUL 100

Mai întîi iudeului

Faptul că Cristos a fost mai degrabă temelia decît fondatorul Bisericii este evident din
folosirea timpului viitor în Matei 16:18, cînd El afirmă: „Pe această piatră voi zidi Biserica
Mea". Luca a afirmat că el ne-a informat în evanghelia sa despre „tot ce a început Isus să facă
şi să înveţe pe oameni" (Faptele 1:1), în timp ce în Faptele apostolilor el a relatat despre
formarea şi începutul răspîndirii Bisericii creştine de către apostoli sub conducerea Duhului
Sfînt. Chiar şi ucenicii au înţeles greşit natura spirituală a misiunii lui Cristos, pentru că ei
doreau să ştie dacă, după învierea Sa, El va restaura împărăţia mesianică (Faptele 1:6). Cristos
însă le-a răspuns că după ce ei vor fi primit putere de la Duhul Sfînt, urmează să fie martori ai
Lui „în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi pînă la marginile pămîntului" (Faptele 1:8).
Se va observa că Cristos dădea prioritate proclamării Evangheliei în rîndurile evreilor.
Aceasta este ordinea urmată de Biserica Primară. Evanghelia a fost propovăduită mai întîi la
Ierusalim de către Petru în ziua de Rusalii; apoi, ea a fost dusă de evreii creştini în alte oraşe
ale Iudeii şi ale Samariei. Prin urmare, Biserica Primară a fost mai întîi evreiască şi a existat
în cadrul iudaismului. Dezvoltarea creştinismului în cadrul iudaismului şi înaintarea lui spre
Antiohia este descrisă de Luca în primele douăsprezece capitole din Faptele apostolilor.

ÎNTEMEIEREA BISERICII DIN IERUSALIM

Pare paradoxal că tocmai centrul celei mai înverşunate duşmănii împotriva lui Cristos,
a devenit oraşul unde a apărut pentru prima dată religia creştină—dar s-a întîmplat chiar aşa.
De la anul 30 d.Cr. pînă în aproximativ 44, biserica din Ierusalim a avut o poziţie de
conducere în comunitatea creştină primară.

Duhul Sfînt a primit poziţia proeminentă în întemeierea Bisericii creştine. Aceasta era
în concordanţă cu promisiunile lui Cristos din ultimele săptămîni din viaţa Sa, că El va trimite
„un alt Mîngîietor", care va conduce Biserica după înălţarea Sa. Un studiu atent al textelor din
Ioan 14:16-18, 15:26-27 şi 16:7-15, va scoate în relief foarte clar funcţia Duhului Sfînt în
Biserica Primară. De fapt, ideile principale ale cărţii Faptele apostolilor sînt învierea lui
Cristos ca subiect al predicării apostolice, şi Duhul Sfînt ca dătător de putere şi călăuză a
comunităţii creştine începînd din ziua Rusaliilor. Duhul Sfînt a devenit agentul Trinităţii în
mijlocirea lucrării de răscumpărare a oamenilor.

17
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

Evrei din toate părţile lumii mediteraneene au fost prezenţi la Ierusalim pentru a
celebra Sărbătoarea Cincizecimii, atunci cînd a fost fondată Biserica (Faptele 2:5-11).
Manifestarea supranaturală a puterii divine prin vorbirea în limbi, care a avut loc după
coborîrea Duhului Sfînt în vederea întemeierii Bisericii, a creat posibilitatea ca evreii prezenţi
să audă în propria lor limbă, despre minunatele lucrări ale lui Dumnezeu (Faptele 2:11). Petru
a ţinut cu această ocazie prima şi probabil cea mai fructuoasă predică predicată vreodată, în
care a proclamat mesianitatea şi graţia salvatoare a lui Cristos. Cel puţin trei mii de oameni au
primit cuvîntul propovăduit şi au fost botezaţi (Faptele 2:41). în felul acesta s-a născut acea
entitate spirituală sau organism spiritual care este Biserica invizibilă, trupul Cristosului înviat.
Creşterea a fost rapidă. Numărul total al celor botezaţi a ajuns curînd la
cinci mii (Faptele 4:4). Mai tîrziu sînt menţionate mulţimi ca devenind o parte din Biserică
(Faptele 5:14). Este deosebit de interesant că mulţi dintre aceştia erau evrei-greci (Faptele 6:1)
din Diaspora, care erau la Ierusalim pentru a celebra cele două mari sărbători principale:
Pastele şi Ziua Cincizecimii. Nici chiar preoţii nu erau imuni faţă de noua credinţă. „O mare
mulţime de preoţi" (Faptele 6:7) este menţionată între membrii Bisericii Primare din
Ierusalim. Poate unii dintre ei văzuseră sfîşiindu-se marea perdea a Templului la moartea lui
Cristos, şi aceasta, împreună cu predicile apostolilor, i-a determinat să se supună de bunăvoie
lui Cristos. O asemenea creştere rapidă nu s-a petrecut fără opoziţie din partea
iudeilor. Autorităţile ecleziastice au înţeles repede că creştinismul prezintă o ameninţare
pentru prerogativele lor ca interpreţi şi preoţi ai Legii, şi atunci ei şi-au unit forţele pentru a
combate creştinismul. Persecuţia a venit mai întîi din partea unui corp politico-ecleziastic,
Sanhedrinul, care, cu aprobarea romană, supraveghea viaţa civilă şi religioasă a ţării. Petru şi
Ioan au fost duşi de cel puţin două ori înaintea acelui august grup şi li s-a interzis să predice
Evanghelia, dar ei au refuzat să se supună. Mai tîrziu persecuţia a devenit în
primul rînd politică. în această perioadă de persecuţie, Irod 1-a ucis pe Iacov şi 1-a închis pe
Petru (Faptele 12). De atunci, persecuţia a urmat acest tipar ecleziastic sau politic. Acest
început al persecuţiei a dat creştinismului primul martir — Ştefan. El fusese unul dintre cei
mai deosebiţi dintre cei şapte bărbaţi aleşi să administreze ajutoarele Bisericii din Ierusalim.
Martorii mincinoşi, care nu au reuşit să contrazică spiritul şi logica cu care vorbea el, l-au tîrît
în faţa Sanhedrinului, ca să răspundă pentru ceea ce a făcut. După o cuvîntare în care i-a
acuzat pe conducătorii iudei că L-au respins pe Cristos, el a fost scos afară şi ucis cu pietre.
Moartea primului martir al credinţei creştine a fost un factor valoros pentru răspîndirea şi
creşterea creştinismului. Saul, care mai târziu a devenit apostolul Pavel, păzea hainele celor
ce-1 uciseseră pe Ştefan. Fără îndoială că vitejia lui Ştefan şi spiritul lui iertător în faţa unei
morţi crude au avut un impact asupra inimii lui Saul. Cuvintele cu care i se adresează Cristos
în Faptele 9:5, „Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş", ar părea să indice
faptul acesta. Persecuţia ce a urmat a fost deosebit de înverşunată şi a fost mijlocul de
împrăştiere şi de purificare a Bisericii nou-născute, aşa încît mesajul a putut fi purtat spre alte
părţi ale ţării (Faptele 8:4). Dar creştinismul timpuriu a promovat mari schimbări sociale în
anumite domenii. Biserica Primară din Ierusalim insista asupra egalităţii spirituale dintre sexe
şi acorda o deosebită consideraţie femeilor din Biserică. Luca relatează faptul că Dorea a fost
cea căreia i-a fost încredinţată conducerea acţiunilor caritabile. (Faptele 9:36). înfiinţarea unui
grup de bărbaţi care să aibă grijă de cei nevoiaşi a fost un alt fenomen social remarcabil, care
s-a petrecut în primii ani ai Bisericii. Milostenia urma să fie administrată de un grup organizat
18
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

— diaconii. În felul acesta, apostolii erau lăsaţi liberi să-şi dedice întregul timp conducerii
spirituale. Nevoia, generată de creşterea rapidă, şi probabil şi imitarea practicilor din sinagoga
evreiască, au dus la înmulţirea slujbelor şi a slujitorilor de timpuriu în istoria Bisericii. Cîndva
mai tîrziu au fost adăugaţi bătrînii la numărul slujitorilor, aşa încît în final apostolii, bătrînii şi
diaconii erau cei ce împărţeau responsabilitatea conducerii în biserica din Ierusalim. Natura
predicilor ţinute de conducătorii Bisericii Primare din Ierusalim reiese din relatarea apariţiei
creştinismului. Predica lui Petru (Faptele 2:14-36) este prima predică ţinută de un apostol.
Biserica evreiască din Ierusalim, a cărei istorie am descris-o mai sus, şi-a
pierdut curînd locul de conducere în creştinism, acesta fiind luat de alte biserici. Hotărîrea
luată la Conciliul de la Ierusalim de a nu-i obliga pe neevrei să se supună Legii a deschis calea
pentru emanciparea spirituală a bisericilor neevreieşti de sub controlul evreiesc. în timpul
asediului Ierusalimului de către armata lui Titus, în anul 69, membrii bisericii au fost
siliţi să fugă din Ierusalim la Pella, peste Iordan. Ierusalimul n-a mai fost
considerat centrul creştinismului după distrugerea Templului şi după fuga de acolo a bisericii
evreieşti, iar conducerea spirituală a Bisericii creştine a fost centralizată în alte oraşe, ca de
exemplu în Antiohia. Acest fapt a îndepărtat posibilitatea pericolului ca creştinismul să
rămînă în faşele iudaismului. Se va observa că Petru a recurs la profeţii Vechiului Testament
care au prevestit un Mesia ce va suferi. Apoi el formulat ideea că Cristos este Mesia pentru că
El a fost înviat din morţi de Dumnezeu. Ca urmare, El poate aduce mîntuirea celor ce-L
primesc prin credinţă. Principalele argumente ale primelor predici ale apostolilor sînt
rezumate în Faptele 17:2-3: Necesitatea morţii lui Cristos pentru păcat a fost prevestită de
profeţi, şi învierea lui Cristos este dovada că El este Mesia care îi poate salva pe oameni. Şi
Pavel a urmat aceeaşi structură (1 Corinteni 15:3-4). Cristosul crucificat şi înviat a constituit
subiectul predicilor lor pentru evrei şi, mai tîrziu, pentru neevrei (Ioan 5:22, 27; Faptele
10:42; 17:31).

Biserica evreiască din Ierusalim, a cărei istorie am descris-o mai sus, şi-a pierdut
curînd locul de conducere în creştinism, acesta fiind luat de alte biserici. Hotărîrea luată la
Conciliul de la Ierusalim de a nu-i obliga pe neevrei să se supună Legii a deschis calea pentru
emanciparea spirituală a bisericilor neevreieşti de sub controlul evreiesc. în timpul asediului
Ierusalimului de către armata lui Titus, în anul 69, membrii bisericii au fost siliţi să fugă din
Ierusalim la Pella, peste Iordan. (Eusebiu, Istoria ecleziastică, 3.5.) Ierusalimul n-a mai fost
considerat centrul creştinismului după distrugerea Templului şi după fuga de acolo a bisericii
evreieşti, iar conducerea spirituală a Bisericii creştine a fost centralizată în alte oraşe, ca de
exemplu în Antiohia. Acest fapt a îndepărtat posibilitatea pericolului ca creştinismul să
rămînă în faşele iudaismului.

BISERICA ÎN PALESTINA

Interesul pentru activităţile bisericii din Ierusalim reţine atenţia cititorilor istoriei Bisericii
Primare relatată de Luca pînă la sfîrşitul capitolului 7 din Faptele apostolilor. Centrul
interesului se lărgeşte pentru a include Iudeea şi Samaria în capitolele de la 8 la 12.
Creştinismul era dus la oameni de alte rase. Adevăratul creştinism a fost întotdeauna orientat
spre misiuni. Vizita lui Filip în Samaria (Faptele 8:5-25) a adus Evanghelia unui popor
care nu era din sînge pur evreiesc. Samaritenii erau descendenţii acelora dintre cele zece
19
 [selecție de Marius Grec, INTRODUCERE ÎN ISTORIA CREȘTINISMULUI]

triburi care nu au fost duşi în Asiria după căderea Samariei şi care s-au amestecat cu locuitorii
pe care asirienii i-au adus acolo din alte părţi ale imperiului lor în 721 î.d.Cr. Evreii şi
samaritenii au devenit duşmani înfocaţi încă din acel timp. Petru şi Ioan au fost chemaţi să
vină în Samaria să-1 ajute pe Filip, cînd lucrarea crescuse atît de rapid încît Filip s-a văzut
neputincios să facă faţă tuturor cerinţelor. Această trezire spirituală a fost prima breşă în
bariera naţionalistă care stătea în calea răspîndirii Evangheliei. După încheierea lucrării sale în
Samaria, Filip a fost călăuzit de Duhul Sfînt să predice Evanghelia unui famen etiopian, care
deţinea o funcţie înaltă în guvernul Etiopiei. Petru, care fusese primul vestitor al Evangheliei
la evrei, a fost de asemenea primul care a dus Evanghelia în mod oficial la neevrei. După o
vedenie, în care i s-a arătat clar că şi neevreii aveau dreptul la Evanghelie, el s-a dus la casa
lui Corneliu, centurionul roman, şi a fost uimit văzînd în casa lui petrecîndu-se aceleaşi
lucruri ca şi în ziua de Rusalii (Faptele 10-11). Din acel moment, Petru a fost de acord să
răspîndească şi printre neevrei Cuvîntul harului. Famenul etiopian şi Corneliu au fost primii
neevrei care au avut prilejul de a primi mesajul harului salvator al lui Cristos. Deşi cei ce
fuseseră forţaţi să plece din Ierusalim le-au predicat doar evreilor la început (Faptele 11:20),
nu mult după aceea, a luat fiinţă în Antiohia din Siria o mare Biserică de neevrei. Aici îşi are
originea numele de creştini, dat pentru prima dată de către antiohieni în semn de batjocură.
Numele acesta a devenit denumirea de onoare a urmaşilor lui Cristos. în
Antiohia şi-a început Pavel lucrarea publică activă între neevrei şi de aici a
pornit în călătoriile lui misionare care urmau să-1 ducă spre ţinta lui finală, oraşul Roma.
Biserica din Antiohia era atît de mare încît avea posibilitatea să dea ajutoare bisericilor
evreieşti cînd acestea au avut de înfruntat foametea. Ea a fost principalul centru al
creştinismului din anul 44 pînă în anul 68. Dar rămînea încă de îndeplinit sarcina de a duce
Evanghelia la neevrei „pînă la marginile pămîntului". Această sarcină, începută de Pavel, este
şi în prezent misiunea neterminată a Bisericii lui Cristos.

Verificare:

Pe baza textului prezentat, studenții vor răspunde unui test grilă, alcătuit din
10 întrebări.

20
21