Asemanari intre Zalmoxis si Iisus

1. În primul rând, este vorba despre învingerea morții și înviere, un traseu inițiatic foarte
asemănător în cazul celor două mari spirite. Dacă în cazul lui Iisus, odată cu moartea
prin crucificare, urmează coborârea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a
morții, iar apoi învierea, în cazul lui Zalmoxis, procesul durează 3 ani, iar revenirea se
face în al patrulea. “…Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul
încăperilor subterane.(…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și-l jeliră ca pe
un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate
spusele lui.” (Herodot, Istorii) Practic, după acest eveniment al revenirii din lumea
subpământeană, cei doi generează reforma spirituală care a dus la nașterea
creștinismului și a zalmoxianismului, cu precuzarea că religia dacilor este cu vreo 700
de ani mai veche decât cerștinismul.
2. Atât Creștinismul, cât și Zalmoxianismul au ca doctrină principală nemurirea
sufletului. Sufletul, eliberat din trupul de carne, dacă a avut o viață pământeană
merituoasă, ajunge într-o lume fericită, pentru totdeauna. Din aceste motive, dar și din
altele, Mircea Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80)
că: “Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie, etc.,
încurajau apropierea de creștinism”, iar D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia
poporului român (pag. 283) subliniază că: “Esențialul religiei lui Christos se găsea
deja în religia dacilor.”
Cu siguranță că răspândirea creștinismului la nordul Dunării, în spațiul geto-dacilor
liberi, a fost influențată și de faptul că cei doi împărați romani care au deschis calea
oficializării religiei creștine în Imperiul Roman au fost DACUL Galerius și TRACUL
Constantin cel Mare, doi împărați  cu o origine etnică care nu avea cum să nu le fie
cunoscută și geto-dacilor nord-dunăreni…

Astăzi, deși poartă o haină creștină, încă putem să fim parte la foarte multe sărbători
populare, moștenite de la geto-daci, o dovadă a faptului că religia străveche Zalmoxiană
și tradițiile geto-dacilor au conviețuit cu Creștinismul și au supraviețuit într-un anumit fel
până acum.

Zalmoxis, un „Mesia“ dacic ce propovăduia viaţa de apoi   Însăşi prin descrierea lui
Herodot, Zalmoxis este un om în carne şi oase, care trăieşte printre geţi, ca mai apoi,
printr-un mister uluitor şi o viaţă exemplară, să obţină sanctificarea şi înălţarea definitivă
în panteon. Este o asemănare izbitoare cu modelul cristic apărut în creştinim. Practic,
Zalmoxe este un fel de ”Mesia” tracic care şi-a scos poporul din întunecime, i-a oferit
principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea. 

”Învierea” lui Zalmoxe, începutul unui cult    După ce a petrecut o viaţă de înţelept
printre daci propovăduindu-le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după

1
moarte, pur spiritual, Zalmoxe păşeşte în rândul zeilor, se leapădă de condiţia umană
printr-un mare mister, asemănător religiei creştine. Mai precis Zalmoxe ”moare” şi apoi
”învie”.   

Sihaştrii, preoţi şi prooroci în lumea lui Zalmoxe   Cultul zalmoxian a uşurat creştinarea
autohtonilor, prin numeroasele asemănări cu noua religie. Pe lângă credinţa în
nemurire, caracterul mesianic al lui Zalmoxis, epifania existau şi asemănări privind
organizarea şi concepţiile religioase. Astfel cu mult înainte de creştinarea Daciei, în
triburile geţilor, dar şi ale tracilor adoratori ai lui Zalmoxe, existau sihaştrii sau oamenii
cu comportament apropiat călugărilor. Erau fie oameni care se retrăgeau în meditaţie
departe de lume, în numele lui Zalmoxis, fie cei care locuiau în comunitate, dar posteau
aspru.   

Totodată, la daci exista o întreagă clasă preoţească, bine organizată, în frunte cu un

mare preot, apropiat regelui, investit cu funcţii aproape de egal al regelui în timpul
domniei lui Burebista şi ajungând apoi prin Deceneu şi Comosicus cel care deţine
puterea laică şi pe cea religioasă. 

Craciun:
Unii cercetătorii români au încercat să descopere o etimologie latină a cuvântului
Crăciun apelând, de-a lungul timpului, la tot felul de versiuni. Astfel, unii au considerat
că la rădăcina acestuia se găseşte "Crastinum," derivat din "cras" ("mâine"), sau
expresia latină "Quartum jejunium" însemnând "post care ţine între 12 noiembrie şi 24
decembrie." Termenul "calatio" (în latină, "convocare, adunare, chemare") a reprezentat
o altă ipoteza, acesta presupunându-se că a evoluat fonetic în cărăciune-cărăciun-
crăciun. După Pericle Papahagi, calatio/calationem desemna în latină "chemarea
poporului din partea pontificilor la ziua întâi a lunii, în special în ianuarie, spre i se aduce
la cunoştiinţă sărbătorile din cursul lunii," acest termen limitându-şi semnificaţia cu
timpul numai la "sărbătorile şi solemnitatea ce să făceau în ianuarie," pentru ca, în
creştinism, să definească exclusiv "sărbătoarea Naşterii lui
Iisus."

Pasti: Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a

cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la
egipteni. Evreii numesc Paștele (Pesah) — sărbătoarea libertății sau a azimilor, —
sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii
prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care se

2
prăznuiește la 14 Nisan și coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de
primăvară.
O altă interpretare, speculativă, bazată pe limbile greacă și latină, și răspândită în
secolele trecute la Catolici, a fost aceea de pascha – passione, de la passione –
suferință (în greacă πάσχω (páscho – sufăr), πάσχει (páschei – suferă).

Florii: Sărbătoare creștină, care cade în duminica dinaintea Paștelui; duminica Floriilor.
– Lat. *florilia (= Floralia).

Rusalii: Rusaliile (din latina vulgară - în napolitană se folosește "Pasca rusata" (Paștele

trandafirilor) iar în aromână "Arusaľi" ), cunoscute și drept Pogorârea (coborârea)
Sfântului Duh / Sfântului Spirit reprezintă o sărbătoare creștină importantă, prăznuită
întotdeauna duminica, la 50 de zile după Paști. Cuvântul românesc "rusalii" derivă,
probabil, indirect, din lat. Rosalia

Botez: (din grecescul baptizo „a scufunda”prin intermediul latinescului baptizo-

are. Trecerea de la pt la t este greu de explicat,[34] ceea ce ar putea explica existența
unei forme populare a verbului în limba daco-romanilor care nu o cunoaștem astăzi, dar
care a rezultat în forma actuală.

a cununa, cununie – (din latinescul coronare, a pune coroana pe cap)

Actul prin care se încheia căsătoria religioasă în care cei doi erau încununaţi

cruce – (din latinescul crux, -cis, -cem[54])

1. Un instrument de tortură şi execuţie la romani, folosit şi în cazul Domnului Iisus

Christos[55], de aceea a devenit
2. Un simbol al suferinţelor Lui[56] şi ulterior al credinţei creştine.
3. Semn cu care erau însemnate unele obiecte pentru a dovedi apartenenţa lor la
creştinism.
4. Obiect simbol folosit în slujbele religioase ale unor biserici în diferite ritualuri, cum
este Euharistia sau Împărtăşania.
5. Obiect purtat după secolul V de practicanții religiei creștine cu o pletoră de
funcții, de la cea a unei amulete la cea a unui însemn sau a unei podoabe.

3
păcat – (din latinescul peccatus)

Concept ce desemnează culpabilitatea omului înaintea lui Dumnezeu datorită încălcării

legii divine și a comiterii a ceea ce este fărădelege. Toate conotațiile seculare provin din
cea religioasă la români.

Lege: Din latină lex, legis.