Carte Peratologie - Vol 3

Toma Pirău
ÎNCERCARE DE PERATOLOGIE
RELIGIOASĂ
VOL. III
BRAȘOV
2018
ISBN 978-973-0-25979-7
Cuprins
Notă - semnal...................................................................... 5
Capitolul 1 - Obiter Dicte................................................... 7
Capitolul 2 - Consemnări la Evanghelia după Luca ....... 55
Capitolul 3 - Însemnări la Faptele Apostolilor...............161

Parintilor mei,
Ruja și Mihai.
Notă-semnal
Spre deosebire de primele două volume ale

cărții, acesta, cel de-al treilea, se recomandă a
fi lecturat ceva mai sistematic.
După primul capitol, asemănator în
concepție cu stilul narativ de dinainte - ca un fel
de punte de legătură -, se intră pe „firul roșu”
ce apropie, nevăzut și natural, „Evanghelia
după Luca” de „Faptele Apostolilor”.
Urmând o cale descriptivă, orice mozaicare
subiectivă nu și-ar fi avut rostul, fapt pentru
care ne-am lăsat purtați, ca ceva extrem de
firesc, de chemarea întregitoare a celor două
texte ale Noului Testament în vădirea și
înțelegerea faptelor minunate dintru Început.
În acest demers, chipul votiv se arată infrățit
cu lumina cunoștinței...
Zorii credinței „întru Hristos”, precum se va
putea constata cu ușurință, nu aveau cum să se
ivească în afara „duhului de Libertate”, ca dar al
darurilor pentru minunata lume a oamenilor...
Și ca rod al cunoașterii Adevărului....
Autorul
Încercare de peratologie religioasă
Capitolul I
Obiter Dicte
Până când Biserica Romană a făcut ordine în

privinţa învăţăturilor cuprinse în tradiţiile orale
şi în diversitatea scrierilor apocrife, preferinţele
oamenilor pentru una sau alta dintre credinţele
sau ideile vehiculate, la începuturi, s-au
materializat cel mai probabil prin „efectul de
antrenare” intrinsec procesului de comunicare
socială. Intrând în contact direct cu apostolii, cu
urmaşii acestora sau cu cei care, într-o formă sau
alta, au aflat despre noua Învăţătura venită tocmai
din Palestina, cei care au răspuns chemării noii
credinţe au format grupuri restrânse, destul de
ferite de „ochii lumii”. Într-un fel, se puneau la
adapost de primejdiile ce-i pândeau, la tot pasul,
pe ei şi pe familiile lor.
7
Toma Pirău
Cum ne putem imagina mişcarea de expansiune

a Căii noi de salvare prin credinţă?În acele vremuri
crepusculare, doar prin aderare personală la
povestea ce se asocia cu Învăţătura unui profet
evreu din Iudeea Palestinei, provincia măruntă
din estul Mării Mediterane. Spre deosebire de alţi
propovăduitori de religii, Iisus Hristos se adresa
tuturor oamenilor, indiferent de origine etnică sau
condiţie socială.
În acele vremuri, Orientul şi lumea romană
erau asaltate de un aflux de provocări religioase
dintre cele mai variate;cu cât Roma extindea mai
mult graniţele imperiului său, cu atât oamenii se
mişcau cu mai mare uşurinţă de-a lungul şi de-a
latul acestuia. Aluatul uman incepuse să dospească
odată cu „drojdia imperială”... Deplasările
frecvente între provincii şi dinspre acestea spre
capitala imperială au fost un prilej fast pentru
difuziunea, pe scară largă, a miturilor, legendelor,
obiceiurilor sau religiilor care „populau” mentalul
colectiv de pretutindeni. Toate acestea au prins
puteri sporite odată ce s-au revărsat peste haturile
etnice de origine. Totodată, au prins a lucra după
rânduieli greu de surprins doar prin strădanii
raţionale...
Datele istorice cunoscute ilustrează, din plin,
o adevărată competiţie ce s-a declanşat între
credinţele absorbite din provinciile imperiului
spre metropolă, unele chiar de dincolo de acestea,
din miezul cel tainic al îndepărtatei Asii. Religia
creştină s-a aflat, clipă de clipă, înlăuntrul acestor
confruntări pentru „câştigarea sufletelor”. Încet,
8
dar sigur, a început să câştige tot mai mult teren,

cu toate că, la început de drum, se înfățișase
extrem de firavă. Pâna la Constantin cel Mare,
creştinismul părea a fi destul de fragil, fără şanse
prea mari de izbândă în ordine lumească. Secolul
al IV-a d. Hr. aduce prefaceri religioase nebănuite
pentru întreaga lume romană.
Cu siguranţă, Tradiţia, până să prindă contur,
a trecut prin multe încercări. De pildă, nu e greu
să înţelegem că cele ce proveneau de la Apostoli,
până la etapa canonică a Învăţăturii creştine, nu
aveau cum să nu poarte amprenta diversităţii, ca
urmare a felurilor în care aceştia L-au perceput
şi L-au înţeles pe Iisus Hristos în preajma căruia
s-au format şi au crescut „în Duh”. La rândul lor,
Apostolii au avut şi ei cercuri mai restrânse de
aderenţi care au preluat „seminţele Învăţăturii”
de la cei care o primiseră direct de la Învăţător.
Aceştia au văzut şi au auzit Cuvântul, au fost
martorii minunilor şi ai vindecărilor miraculoase
săvârşite de Domnul Iisus din Galileea până la
Ierusalim, de-o parte şi de alta a Iordanului. Până
şi în Samaria cea atât de dispreţuită de Iudei.
De la „aluatul uman”, au apărut diferenţele de
opinii într-ale credinţei. În zorii creştinismului,
diversitatea nu speria pe nimeni. În obârşia
acestuia, frica „de diferit” nu-şi croise sălaş...
Nu existau oprelişti de natura doctrinară sau
administrativă;în această „libertate timpurie”
se regăsea chemarea tainică spre „povestea”
Galileanului şi a Învăţăturii Acestuia. Apele
sufleteşti ale multora, mai cu seamă ale celor
9
Toma Pirău
năpăstuiţi şi vulnerabili în faţa vieţii, şi-

au descoperit Izvorul... Veacul îşi alunga
singurătatea...
Până la închegarea canonului Scripturii,
circulau nenumărate relatări, legende şi mituri
despre viaţa şi Învăţătura Domnului nostru
Iisus Hristos, naraţiuni ce purtau, prin chiar
natura lor, ceva din fervoarea orientală pentru
miraculos şi mister. Împreună cu evangheliile
recunoscute ulterior de Biserică, circulau, pe scară
largă, o serie de învăţături apocrife, articulate pe
o arie doctrinară şi de trăire foarte largă. Doar o
enumerare simplă e suficientă pentru a surprinde
câte ceva din „duhul iscoditor” al începuturilor:
Evanghelia lui Filip, Evanghelia după Toma,
Evanghelia egiptenilor, Evanghelia Adevărului,
Cartea secretă(Apocrifa) a lui Ioan de la Nag
Hammandi ş. a. Să reţinem că „apocrif” provine
din grecescul „apocriphon”, care are înţelesul
primar de „carte secretă”...
Apocrifele, precum se ştie, n-au lipsit nici în
ceea ce priveşte Vechiul Testament. Astfel, sunt
de menţionat următoarele: Cărţile Maccabeilor,
Ecclesiastul, Tobit, Înţelepciunea lui Solomon etc.;
la acestea se pot adăuga, dupa cum le numesc
specialiştii, aşa-numitele „scrieri false”: Viaţa lui
Adam şi a Evei, Testamentul celor doisprezece
patriarhi, imitaţii ale Cărţii lui Enoh şi ale Cărţii
jubileelor ş. a. În arealul iudaic, s-au desprins
Esenienii şi alte manifestări mistice periferice care
„au marcat”mediul de origine al creştinismului.
10
În acelaşi climat psiho-social, ca o consecinţă

importantă a expasiunii Romei spre toate punctele
cardinale, şi-au făcut simţită prezenţa Misteriile
păgâne. Cetatea eternă şi centrele urbane
importante din imperiu au fost impânzite de
obiceiuri şi credinţe dintre cele mai exotice, venite
odată cu oamenii ce le adoptaseră din vremuri greu
de lămurit, din Iran până în Britania. Europenii,
mai cu seamă grecii, au respirat aerul misteriilor
încă de pe vremea lui Alexandru Macedon, cu
câteva secole înainte de era creştină. Elenismul s-a
nutrit din plin cu astfel de „poame”... În cele din
urmă, legiunile şi drumurile romane le-au adus
mai aproape de cotidian în cele mai răsărite aşezări
de pe ţărmurile Mediteranei şi ale Mării Egee.
Iranianul MITHRA, tradiţiile egiptene asociate
lui Hermes „Trismegistos” sau Toth;egipteanul
Serapis urma îndeaproape „preumblarea prin
lume” a Misteriilor lui Isis, fără să lipsească din
„decorul de trăiri” nici un Attis sau o Cibelă
din Friggia. Nu mai vorbim de Misteriile de la
Eleusis care atrăgeau ca un magnet elini şi neelini,
deopotrivă...
Peste toate aceste provocări ale imaginarului
colectiv din perioada de izvodire a viziunii
creştine asupra lumii, trebuie să mai amintim cele
peste 30000 de divinităţi domestice care roiau
pe „cerul sufletesc”al lumii romane. La o aşa
mare diversitate a divinului, nu poate fi exclusă
o anumită „oboseală spirituală” provenită dintr-
un prea-plin al ritualurilor de sorginte religioasă.
Firea oamenilor devenise neîncăpătoare pentru
11
Toma Pirău
atâtea miracole. Din straturile sufleteşti cele mai

profunde, se simţea o căutare salvatoare... Mai
simplă şi mai potrivită aşteptărilor de reunire a
oamenilor, dincolo de hotărniciile opresoare ale
veacului... Pax Romana îndemna duhul spre astfel
de forme întregitoare. Acesta începuse să semene
alte duhuri, respectiv cele ale legilor şi drumurilor
romane. Cetăţenia romană, deasupra tuturor
provinciilor imperiului, preînchipuia un alt model
uman, dincolo de tot ce era considerat provincial...
Îndemnul spre universal al viziunii imperiale a
deschis orizonturi nebănuite de vieţuire în ordine
spirituală... Seninul de după furtună are „un ceva”
dintr-o altă rânduială a lumii şi a cerului...
Constantin, împăratul, a fost unealta cu care
s-a pus în formă ceea ce năzuia spre măsură şi
armonie: reprezentările colective au fost reunite
cu priorităţile puterii seculare. Astfel, s-a urnit o
sinergie ce va dirigui civilizaţia europeană vreme
de peste două milenii... Cu lumini şi umbre,
desigur, dar extrem de longevivă...
Andrew Welburn, în cartea lui despre
începuturile creştinismului-apărută şi la noi
de curând-, se ocupă doar de trei curente de
înţelepciune religioasă în perioada în care a
apărut creştinismul la lumina zilei: creştinismul
în sine-aşa cum este înfăţişat acesta în Noul
Testament-, cu trimiterile fireşti la învăţăturile
esoterice;iudaismul, aşa cum a fost acesta
promovat de rabini, inclusiv cu interpretările
deosebit de liberale ale Torei;la care se alătură
12
„gnosticii şi lumea esoterică a Misteriilor păgâne

ca atare”.
Omisiunea „realităţii romane”, de catre
istoricul mai înainte pomenit, din procesul
plămădirii şi expansiunii credinţei creştine nu
poate fi catalogată decât ca o scăpare datorată
„inerţiilor de breaslă”. Aculturaţia şi inculturaţia
favorizate de „creuzetul spiritual şi de putere
roman” nu pot fi expediate printr-o formulare
relativ neglijentă asupra înţelepciunii religioase
şi a felului specific de promovare a acesteia în
circumstanţele unui început de drum extrem de
alambicat şi greu de surprins cu „armele”limbii şi
ale ştiinţelor moderne. Aurora creştină se pretează,
după o vorbă cunoscută a lui Nae Ionescu, mai
mult la înţelegere decât la explicaţie. Tot ce „se
trăieşte” cere mai mult decât o simplă abordare
raţională. Cere participare de natură existenţială,
despre care, cândva, vorbise şi Bergson... Doar
ca „demers istoric”, cercetarea creştinismului are
ca privelişte numai partea vizibilă a aisbergului
creştin. Dincolo de ce se vede, se ajunge cu alte
ajutoare...
2
Orientul Apropiat se distinge printr-o greutate
specifică ridicată a mitologicului în arealul
mentalului colectiv sau societal;regii popoarelor
care s-au perindat prin acest spaţiu, de regulă, nu
mai aparţineau lumii sensibile, ci se revendicau de
la cele nepământeşti. Fie aveau origini divine, fie
chiar erau „fii ai cerului”.
13
Toma Pirău
Într-un fel, această aprehensiune spre nelumesc

provine dintr-o manifestare a puterii peste ceea
ce putea cuprinde hotarele imaginarului arhaic.
Cum regii Orientului purtau, în măreţia lor, şi
avantajul legăturilor „cu cele de deasupra”, în
timp, au fost constrânşi să pună la punct un ritual
pe potriva a ceea ce doreau să fie. Măreţia fără
ceremonial risca să se ofilească relativ rapid, fapt
pentru care preocupările pentru ritual au fost
aproape concomitente cu ierarhizările comunitare,
de la cele legate de putere, până la cele ce vizau
„bolta simbolică” a spaţiului de viaţă. Cercetătorii
fenomenului fac trimitere la durata lungă, pentru
a face posibilă trecerea de la „mitologia naturală”
spre una „de sorginte religioasă”, cu regele în
prim-planul acestei reprezentări.
Aşa cum, în illo tempore, cele înspăimântătoare
şi de neînţeles pentru oameni-ca tunetul,
cutremurele, fulgerul, furtuna şi alte stihii ale
naturii-erau socotite ca întruchipări ale unor forţe
mai presus de oameni, mai apoi-când ierarhiile
sociale au devenit predominante-, Orientul
Apropiat a fost scena unui transfer firesc, de
la mitologia naturală, spre una mai elaborată,
de natură religioasă. Prin ritul aferent acestei
mutaţii, regii păreau a participa la o iniţiere
hieratică, fără legătură cu viaţa obişnuită. Fastul
şi măreţia ritualurilor făceau regalitatea orientală
ca o manifestare nemijlocită a divinului. Regele,
prin „iniţiere ritualică”, prelua aura unui zeu
atotputernic, desprins cu totul de cele lumeşti.
14
În acest „mit al divinizării” trebuie să căutăm

principiul care va lucra în istoria popoarelor mari şi
dominante care s-au afirmat „sub vremi”-succesiv
sau concomitent-prin Egipt, Mesopotamia sau
Persia. Regele devenit zeu nu-şi vedea poporul
decât „de sus”, socotindu-l doar „praf şi pulbere”
faţă de propria sa măreţie şi de care putea dispune
după bunul plac. Când precumpăneşte numărul,
individualitatea e doar o biată pală de vânt...
Consacrările periodice ale regilor-zei devin, în
timp, tot mai greu de înţeles pentru cei care nu fac
parte din „cercul interior”al celor ce administrează
puterea şi simbolurile în mod discreţionar. Izolarea
de lume alimentează forţa misteriilor şi sporeşte
fascinaţia faţă de acestea a celor ce scrutează
întâlnirea cu divinul. Orientul Apropiat a fost
foarte prolific în „jocul cu Divinul” şi, indubitabil,
a fost înainte-mergător în promovarea acestei
viziuni făuritoare de realităţi istorice excepţionale.
Cu toate că se afla în proximitatea unor
asemenea „centre de creativitate socială”, Iudeea
şi Israelul n-au urmat o asemenea cale. Nomazii
Palestinei erau prea puţini şi aveau alt mod de
trai pentru a fi atraşi spre plăsmuiri mitologice
de anvergură. Pentru aceştia, în acele vremuri
de demult, prioritatea era supravieţuirea. Când
popoarele mari ale Orientului Apropiat ajunseseră
la stadiul imperial de expresie istorică, Evreii erau
abia „o mână de oameni” ce se strecurau sfioşi
prin spaţiul ce va fi numit, datorită fertilităţii
pământului, „Cornul de Aur”. Hotarele acestuia?
15
Toma Pirău
De la Nil, până la Tigru şi Eufrat-leagănul de

căpătâi al civilizaţiei umane...
Când foametea, din prima treime a mileniului
al doilea î. Hr., i-a împins pe evrei în Egipt - unde
au zăbovit vreo patru sute de ani -, familia lui
Iacob abia număra vreo şaptezeci de suflete. Cât
să fi fost numărul acestora după îndelunga robie
egipteană? Scriptura veche este foarte generoasă
când consemnează câte ceva despre mărimea
poporului lui Israel la plecarea din Egipt, însă,
dincolo de acestea, se poate întrezări ceva extrem
de firesc: o zbatere îndelungă de supravieţuire
într-un climat în care dreptatea era croită de cei
mari şi tari. După cum s-a consemnat, un popor
nomad se preocupa mai mult de găsirea păşunilor
necesare turmelor sale, de pe urma cărora trăia...
Dintr-un Patriarhat prelungit şi dintr-o
pribegie pedagogică prin pustiul Sinaiului, se iscă,
la un moment dat în Israel, o preocupare colectivă
de „decantare” a ceea ce s-a primit prin întâlnirea
cu alte popoare, dintre care cea mai răsărită
pare a fi chestiunea desemnării celor meniţi să
administreze dreptatea în popor. Judecătorii, la
început, apoi regii din Israel şi-au croit propria
cale de autoritate, după circumstanţele concrete
ale vieţii poporului. Aceştia n-au avut suportul
simbolic şi de putere ca să imite „forma despotică”
a marilor imperii cu care au convieţuit pe parcursul
a aproape o mie de ani. Ceva similar s-a petrecut şi
cu rânduielile de credinţă...
Dumnezeul lui Israel n-avea nume şi chip, în
schimb dispunea de o mare încărcătură spirituală.
16
„Iahve” sau „Iehova”, după opinia celor avizaţi,

era mai degrabă un apelativ, nu un nume. Regii
acestui „popor ales” erau „unşi de catre Domnul”,
desemnaţi de către Acesta, dar n-aveau nimic divin
în persoana sau fiinţa lor. În plus, la Iudei, treburile
acestor conducători regali se rânduiau în jurul a
doi piloni: „sabia şi dreptatea”. Cele religioase se
administrau printr-un corp social distinct, format
din preoţi şi leviţi. Voia Domnului „se auzea” prin
vocile profeţilor... „Instituţia profetului” balansa
după raţiuni greu de pătruns. Ca în tot Orientul,
dealtfel...
Prin tradiţie şi prin Scriptură, respectiv
prin Lege, fiecare israelit era îndreptăţit să se
raporteze individual la Dumnezeul vieţii lui.
În cazul Iudaismului, e consacrat „principiul
individualist”, mai ales după ce Templul a dispărut
din prim-planul manifestărilor religioase. Mistica
iudaică valorifică din plin această „realitate
religioasă personalistă”, care, peste timp, va
înlesni ivirea unei Învăţături fără egal în istoria
lumii...
Orientul, cum se ştie îndeobşte, n-a avut
răgazul necesar şi chemarea pentru a face din
individ un reper comunitar. Despoţiile de prin
aceste locuri au fost „cheia” potrivită pentru
croiala istorică ce se putea închega pe-atunci. Ce
s-a făcut durabil provenea dintr-o misterioasă
cumpănire a extremelor: de o parte-regele cu
puteri discreţionare şi cercul său restrâns de
acoliţi, de cealaltă parte-puhoiul nediferenţiat al
masei de oameni predispuşi la supuşenie totală. O
17
Toma Pirău
polarizare socială şi de putere cu vizibile trăsături

hieratice, înălţată, pe spaţii largi, aproape ca un
fenomen natural. O „masă critică” de oameni cu
obârşie comună, la început, devenea purtătoarea
unei forme de stăpânire intim asociată cu un
anumit fel de a fi în lume, respectiv acceptarea
şi promovarea, cu prioritate, a reperelor
supraindividuale. Această „specie a firii umane”
începuse, sa recunoaştem, chiar foarte promiţător
să păşească prin lume...
Palestina - deşi situată geografic şi istoric
în Orient-a simţit un alt îndemn şi şi-a făurit
o altă „boltă simbolică” ca expresie a unui alt
principiu de viaţă: individualitatea este cea care
dă substanţa colectivităţii. Cu un asemenea reper
de viaţă, orice semen din neam reprezintă ceva
demn de respect şi de bucurie. Un reazem pentru
a plămădi şi a edifica o identitate colectivă. E cât
se poate de evident că, în acest ultim caz, avem
de-a face cu altă fire sau cu alt „aluat uman”.
„Poporul ales” a descoperit, cu voie sau fără voie,
o dezlegare existenţială cu totul diferită de tot ce se
petrecea în jurul său, printre popoarele cele mari
şi puternice ale vremii. Această sclipire, aproape
miraculoasă, avea să-i croiască un destin unic,
cu consecinţe palpabile până în veacul de-acum.
Valurile succesive de tip imperial din proximitate,
oarecum surprinzător, n-au făcut din locuitorii
Palestinei un popor înfricoşat. Dimpotrivă! Prin
opresiunea exercitată asupra sa, poporul lui
Israel a dobândit curaj... Marginalizat şi dispersat
printre neamuri, acesta, prin emisarii lui, a ştiut
18
să cucerescă metropolele în orice timp... Şi, peste

orice, nu s-a sfiit defel să facă din cunoaştere cheia
cu care să deschidă „porţile viitorului”...
Încă n-am dobândit suficiente daruri ca să
scoatem de sub obroc această taină încifrată în
armătura civilizaţiei noastre de mai bine de două
milenii. Un lucru, însă, e aproape sigur: isprava
aceasta n-o vom putea săvârşi doar cu intelectul...
Faţă-n faţă cu un astfel de mister, mintea poartă o
haină sărmană!
3
Esenienii, după cum au remarcat mulţi dintre
cunoscători, se preocupau cu sârg de o interpretare
spirituală a Torei, ce căutau să o realizeze, în mai
multe etape, pentru a ajunge la „plenitudine”.
Cercetările acestora, la un moment dat, au intrat în
rezonanţă cu mesaje „din exterior” congruente cu
orizontul lor de „aşteptare şi lucrare spirituală”.
Un asemenea „semnal” provenea din Persia. Pe
temeiul acestuia, au prins formă şi miez canavaua
lucrărilor din lume prin jocul măiestru dintre
Lumină şi Întuneric. Manuscrisele eseniene de la
Qumran ilustrează, cu prisosinţă, această viziune
asupra lumii şi a oamenilor.
Fără doar şi poate, întâlnirea „întru căutare”
a celor din Orientul Îndepărtat cu cei din
Orientul Apropiat a germinat, aproape de la sine,
„gnosticismul vremelnic” din perioada timpurie
a creştinismului. „Instrumentele simbolice” de
apropriere a vizibilului şi a invizibilului nu s-au
19
Toma Pirău
îndepărtat, decât arareori, de calea ce simte şi se

resimte ducând spre Adevăr...
Mulţi dintre Esenieni au trecut la creştinism
şi, prin aceasta, au contribuit, după cum bine
remarcă Andrew Welburn, la organizarea
socială a acestuia. Într-o primă etapă, prin aria
geografică acoperită, respectiv Palestina şi Siria.
Se înţelege, astfel, mai bine primatul Antiohiei
în utilizarea numelui de „creştin” şi cum „latura
spirituală” din iudaism oferă, cel puţin în locurile
frecventate de esenieni, o receptare non-agresivă
a Învăţăturii celei noi de către cei din Diasporă
care trăiau în tradiţia Legii lui Moise. Idealul slujit
de esenieni în aşteptarea Mântuitorului(adică a
lui Mesia) a suferit o transformare evidentă sub
imboldul prezenţei reale a lui Hristos „atunci şi
acolo”: pedepsirea vinovăţiei a fost substituită
prin „întoarcerea celuilalt obraz”, ca atitudine
de viaţă. Perspectiva morală se schimbă în
mod radical;individualizarea, de asemenea, se
recalibrează după o altă perspectivă, cea a iubirii
pentru celălalt susţinută cu aceeaşi măsură ca faţă
de sine.
Experienţa traiului în comunităţile ascetice
eseniene a reprezentat o sursă de inspiraţie şi a
fost preluată de primele grupuri de creştini ce s-au
format în climatul iudaizant de la începuturile
Lucrării întru Hristos. La Qumran şi în alte părţi,
esenienii foloseau Regulamentul comunităţii ca
îndrumar pentru viaţa lor de obşte, ce cuprindea
toate cele de urmat pentru a însufleţi partea
ascetică a Învăţăturii, răsfirată inegal pe tot
20
cuprinsul Torei. După pilda acestora, creştinii şi-

au conceput propriul lor manual sau îndrumar,
căruia i-au atribuit denumirea de DIDACHE sau,
altfel spus, de Învăţături ale Domnului. Primele
comunităţi creştine, iată, au avut în esenieni, după
opiniile unora, adevăraţi înainte mergători. Calea
cea nouă, în consecinţă, n-a apărut ca o generaţie
spontanee, fără o pregătire adecvată a aluatului
uman. Despre aceasta a vorbit cu asupra de
măsură şi Sfântul Apostol Pavel... Testamentul cel
Nou vine ca împlinire a celui mai Vechi...
Dacă esenienii au găsit un răspuns pentru
păstrarea identităţii iudaice, chiar fără Templu, în
faţa unui elenism extrem de agresiv, promovat de
seleucizi preţ de aproape două secole şi jumătate,
tot aceştia sunt cei care au sensibilizat „sufletul
colectiv” din Palestina şi Siria pentru receptarea
mesajului creştin şi în condiţiile cele noi ale
opresiunii romane. Unele voci susţin destul de
apăsat că între esenieni şi nazirei nu sunt diferenţe
semnificative sau că atât Ioan Botezătorul cât şi
Iisus Hristos au frecventat comunităţile acestora,
fiind familiarizaţi cu multe ritualuri şi învăţături
promovate şi practicate în comunităţile ascetice
ale esenienilor. Chiar „anii neştiuţi ai lui Iisus
Hristos” sunt asociaţi cu o eventuală „locaţie
eseniană”... Ceremonialul baptismal al creştinilor
se trage, cu mare probabilitate, din cel esenian,
fără ca prin aceasta să-i fie diminuată semnificaţia
sa mistică de excepţie.
Iudaismul din Palestina „gazduia” trei mari
grupări: fariseii, saducheii şi esenienii. Primele
21
Toma Pirău
două dintre acestea au fost mai receptive la „duhul

veacului”, nu de puţine ori aflându-se „braţ la braţ”
cu opresorii străini pentru a-şi apăra, conserva
sau extinde privilegiile. Esenienii, însă, au fost
mai puţin mlădioşi decât ceilalţi: când elenismul
a devenit atotstăpânitor şi intolerant, în veacul al
doilea î. d. Hr, s-au retras din lume pentru a urma
drumul aspru al unei vieţi spiritualizate, după
înţelesul tainic presărat prin Scripturi. Modul
aparte de viaţă pe care l-au cultivat cu mare dăruire
le-a asigurat un loc special în memoria colectivă
a locuitorilor din Siria şi Palestina;prestigiul lor
s-a tot mărit vreme de două secole până când a
întâlnit „limanul creştin”, peste care s-a revărsat
aidoma norului ce-şi scutură dăsaga când şi unde
trebuie... O minune deloc întâmplătoare...
Valea Iordanului, prin oamenii ei, pesemne,
ajunge un „vas ales” pentru un „elan religios” cu
rol salvator într-un eon dominat de sabia celor
puternici. Descoperirea Împărăţiei din inima
fiecărui om aduce un suflu nou: prin Adevăr şi
Libertate... O altă viziune despre om şi destinul
acestuia cum nu s-a mai văzut pe niciunde, prin
ogrăzile altor neamuri sau seminţii din lumea
largă. Din aceasta, s-a înfiripat grija lui Israel
pentru Carte. De fapt, o eroică strădanie pentru a
nu lăsa Uitarea să odrăslească ... Şi să izgonească
Originile din suflete... Până la urmă, Pomul Vieţii
are ca miez Pomul Cunoştinţei...
Dintr-un popor infim ca număr, s-a ivit un
Îndemn tot atât de mlădios ca şi Sferele Cereşti,
despre care un Plotin a vorbit ca nimeni altul.
22
Puterea, precum ni s-a arătat şi ni se arată, nu stă

doar în număr sau cantitate.
4
Împăratul Octavian August a iniţiat un amplu
demers pentru revitalizarea tradiţiilor religioase
romane. Obiectivul principal al Cezarului, care,
în acelaşi timp, era şi Pontifex Maximus –adică
mai mare peste sacerdoţi-, consta în limitarea
influenţelor de tip religios care proveneau din
provinciile cucerite de legiunile Romei, resimţite,
ca un disconfort chiar în capitala imperială.
Într-un mod oarecum paradoxal, rezultatul
obţinut a fost unul suprinzător: deasupra
Pantheonului roman, s-a aşezat „cultul
împăratului”, de sorginte orientală indiscutabilă.
„ Cezarismul”, de departe, nu poate fi categorisit
altfel decât ca o translare, dinspre Orient, a cultului
„regilor iniţiaţi”, prin care împăratul romanilor
se desprinde de lume şi dobândeşte atribute
divine. Fiind şi Pontifex Maximus în acelaşi timp,
cultul Cezarului absoarbe cu nesaţ din magma
Misteriilor orientale şi, prin urmare, nu cere decât
adorare printr-o sinapsă formată între teamă şi
hieratism.
Imperiul îşi croieşte, încet-încet, o „boltă
simbolică” pe potriva naturii proprii. Doar prin
aşa ceva îşi poate spori vigoarea solicitată de
raţiunile firii imperium-ului. De acum, republica
romană devine o simplă amintire. Şi tot mai
firavă pe măsură ce împăratul doreşte să fie mai
aproape de cer decât de cei ce-i susţin şi-i recunosc
23
Toma Pirău
măreţia... Cetăţenii Romei, ca şi vulgul dealtfel,

vor avea multe ocazii de a asista la „manifestări
ale divinului în lume”, prin care se cultivă o
anumită familiaritate cu acesta. Imaginarul
colectiv suportă, aproape natural, un proces de
„contaminare simbolică” ce va germina cu folos
„la plinirea vremii”. „Cezarismul”, prin natura lui,
pare a fi un ingredient important al unei prefaceri
spirituale viitoare... Cohortele de divinităţi romane
devin „decor” pentru un cult oficial fără oprelişti
provinciale sau locale. Monarhismul cultic, chiar şi
în formă cezarică, a pregătit „sufletul mulţimilor”
pentru prefacerea spirituală ce-şi va arăta chipul
puterii prin mijlocirea lui Constantin cel Mare şi a
mamei sale, împărăteasa Elena. După secole bune
de sălăşuire tainică...
5
Nag Hammadi, cu manuscrisele lui, aduce o altă
provocare: indică traseul prin care gnosticismul
a intrat în preocupările celor din vechime. Din
Egipt, cu Alexandria lui cu tot, prinde contur o
altă viziune care, cu voie sau fără voie, va nelinişti
multe comodităţi ale minţii sau, poate, ale vieţii
căutătoare de rost.
Spre deosebire de esenieni, care şi-au găsit
locul într-un arbitraj moral situat între Lumină
şi Întuneric, terapeuţii egipteni, după cum sunt
numiţi de cercetători, n-au putut metaboliza
incitările misteriale iraniene. Aceştia au rămas
într-o tensiune dualistă, cu ataşament deplin
pentru „Cele-de-Sus”, benefice, şi cu condamnări
24
irevocabile pentru „cele-de jos”, căzute în

alteritate. Demiurgul lumii pământene este o
entitate decăzută ce nu aduce decât nenorociri. O
posibilă desluşire, vasăzică, a prezenţei Răului în
„sfera Creaţiei”... O chestiune cu adevărat teribilă
în orice vreme a cugetării...
Terapeuţii erau convinşi că Salvarea nu poate
veni decât printr-o cunoaştere spirituală(„gnosis”,
în greaca veche) a Lumii-de- Deasupra. Gnoză a
Celor-Înalte, unde sălăşuieşte Desăvârşitul. Se
simte, desigur, şi o uşoară boare platonică şi, astfel,
gnosticismul se intersectează cu neoplatonismul
într-o sinteză cumva diferită de rădăcinile iudaice
ale credinţei.
Oarecum surprinzător, desigur, dacă dăm
crezare consemnărilor ce ne-au parvenit despre
această perioadă, de pe vremea lui Ptolemeu al
II-lea, când acesta a cerut să se traducă Scriptura
ebraică în greceşte, pentru folosul comunităţii
mari de evrei din Nordul Africii. Fără morala şi
individualimul iudaic, gnosticismul pare destul
de volatil în strădania sa de a pune laolaltă
religia cea recent izvodită şi filozofia greacă cea
iscoditoare. În termeni moderni, gnosticismul
aduce a manifestare „corpuscular-ondulatorie”,
înrudită, ca natură, cu lumina... Misteriile
iraniene suferă prefaceri ce le fac aproape de
nerecunoscut, cu toate că filonul acestora iradiază
implicit şi constant grădina cea largă a cugetării
din acele vremuri. Evanghelia după Toma sau
Apocalipsa lui Adam ilustrează convingător
acest fel de căutare. La acelaşi vileag, ajung şi alte
25
Toma Pirău
scrieri apocrife, ca acel Corpus Hermeticum al lui

Hermes Trismegistul... Adică al celui „De trei ori
sfânt”... Destul de ciudat, nu?
Gnosticii, fără niciun dubiu, urau iudaismul
pentru concepţia acestuia, din Geneză, despre o
„Creaţie încheiată”: după credinţa lor, acest palier
al Căderii trebuia depăşit, clipă de clipă, printr-o
năzuinţă fără istov spre Cele-Înalte, spirituale,
adevărata Cale spre plenitudine.
Distanţarea gnosticilor de iudaism nu le-a
prea fost de bun augur. În timp, vocile lor s-au
tot subţiat, până ce, într-un târziu, s-au estompat
aproape cu totul. „Cămările sufleteşti” aşteptau
alte glasuri şi alte mlădieri de cuget...
6
Porumbelul meu îndrăzneţ, pe care-l răsfăţ cu
hrană chiar de când se crapă de ziuă, îmi sugerează
constant, prin comportamentul lui, un mod de
operare care, prin similitudine, mă ajută să dau
o desluşire a fenomenului extrem de complex şi
greu de pătruns al difuziunii religiilor orientale în
corpul social al Imperiului Roman, de la periferii
spre arealul metropolitan.
Iată ce se întâmplă la fiecare „şedinţă” de
hrănire matinală: când „porumbelul cel viteaz”
se apropie de hrana împrăştiată pe pervazul
balconului, alături de alţi semeni de-ai lui, acesta
se piteşte uşor –pentru a beneficia de o mai mare
stabilitate în confruntarea pentru hrană cu alţi
competitori – şi îşi desface aripile pe jumătate,
ca să apară mai impozant în competiţia pentru
26
hrană. Deşi e doar un puiandru, „eroul” meu se

descurcă destul de bine în prezenţa adulţilor şi
nu poate fi dat uşor deoparte de la hrană. De la
o zi la alta, devine mai curajos, înşfacă hrana tot
mai hotărât, fără să se sinchisească cine ştie cât de
ceilalţi porumbei atraşi de hrană.
Ceva asemănător ne relatează şi Franz
Cumont când descrie, in extenso, aşa-zisa invazie
a „cultelor orientale” asupra Imperiului tot mai
arogant al Romei. Egiptul, Siria, Asia Mică, Persia
şi Mesopotamia n-au putut fi ţinute departe de
Roma metropolitană pentru că acestea îi erau
superioare prin artă, literatură, ştiinţe, economie,
filozofie sau arhitectură. De mai adăugăm şi
Grecia de această parte a „balanţei de civilizaţie”,
Roma abia dacă se zăreşte între atâtea comori
orbitoare. Şi la „potenţial manufacturier”, situaţia
raporturilor din teren nu schimba defel statutul
inferior al Romei cu toate că avem de-a face cu o
activitate manufacturieră cu „apetenţe artistice”,
de un caracter individual şi exclusiv manual. La
baza „piramidei sociale”, spiritul întreprinzător
părea mai lucrativ în provinciile din Orient,
comparativ cu cele din Vest. Aşa ceva nu putea să
nu stârnească „duhul de pradă” al romanilor...
De pildă, Alexandria a fost, pentru romani,
un adevărat profesor. Aceasta „i-a şcolit”aproape
pe toată linia: administraţie, politica fiscală sau
guvernarea Imperiului „pe provincii”. Prestigiul
acestui centru urban din Nordul Africii, înfiinţat
de către Alexandru Macedon, ajunsese atât de
mare încât Nero, prin sec. I d. Hr., voia să mute
27
Toma Pirău
aici capitala imperială. Persia, Babilonia sau

Mesopotamia n-au fost nicicum într-o periferie a
cunoaşterii sau a îndemânărilor dintre cele mai
variate, dimpotrivă!Cu fiecare zi, „roadele” acestor
provincii pătrundeau constant şi cu folos în cele
mai intime locuri din spaţiile publice sau private
ale latinilor. Terenul acestei „învăluiri simbolice”
fusese pregătit demult, încă de pe vremea Marelui
Alexandru, când elenismul s-a lansat ca arbitru
al lumii civilizate, reală şi prestigioasă punte de
conexiune între Orient şi Occident.
Schimbând perspectiva, trebuie amintit că
aducerea Galiei, a Spaniei sau a Britaniei în sfera
stăpânirii romane a fost urmată de prefaceri pe
scară largă, inclusiv în plan religios. Celţii, spre
exemplu, cu mituri şi sacerdoţi cu tot, s-au topit,
pur şi simplu, în „creuzetul roman” într-un timp
relativ scurt. „Bolta simbolică” a acestora fusese
relativ subţire, fără o ancoră prea puternică în
timp. Din această pricină, au cedat identitar
destul de uşor în faţa „tăvălugului roman”.
Doar în plan religios, au reuşit să păstreze ceva
din filonul lor tradiţional... Credinţele celţilor nu
puteau supravieţui fără încadrarea altor „fapte
cotidiene de cultură şi civilizaţie”, care să se
articuleze într-o armătură solidă a corpului social.
Densitatea socială scăzută a reperelor de cultură şi
civilizaţie a reprezentat un adevărat „călcâi al Lui
Ahile” pentru extinsa lume a celţilor din spaţiul
european. Din faţa Romei, aceasta aproape că „s-a
evaporat”...
28
Cu Orientul, mai apropiat sau mai

îndepărtat de Roma, situaţia a fost mult diferită.
„Deschiderea” înfăptuită de elenism, în pregătirea
unei „expansiuni spirituale” a celor din Răsărit,
devine tot mai cuprinzătoare şi mai dinamică
dată fiind predispoziţia mai scăzută a „conştienţei
romane” pentru lumea celor spirituale. Cu tot
imperiul lor, romanii se aflau, încă, prea ataşaţi,
ca mentalitate, de un strat patriarhal destul
de consistent, cu radăcini într-un alt timp.
Această stare de fapt, la un nivel mai profund al
imaginarului colectiv, va izvodi o realitate cu un
iz dilematic evident...
Exceptând partea militară și pe cea legiuitoare,
zestrea Romei pălea când se alătura celei din Orient.
Datorită acestui decalaj, minţile romane au fost
subjugate cu mare uşurinţă de „mirajul oriental”.
Bunurile de civilizaţie ale acestuia au fost momeala
ce i-au atras pe romani tot mai mult şi mai intens
spre Răsărit... Cunoscătorii nu se sfiesc să afirme
foarte tranşant: nici măcar în perioada de apogeu
a Imperiului, italicii n-au fost în stare să-şi domine
supuşii orientali prin cunoaştere, iscusinţă artistică
sau pricepere manufacturieră. Asistăm, de fapt,
la un proces de aculturaţie pe scară largă, foarte
asemănător cu funcţionarea unui sistem hidraulic
în conformitate cu principiul vaselor comunicante:
imaginarul colectiv al Romei se nutrea cu nesaţ
din „cămara simbolică” a Orientului, inclusiv cu
mitologia misterială provenită de pe meleagurile
fără margini ale acestuia...
29
Toma Pirău
Oarecum natural, oferta religioasă dinspre

Asia s-a însoţit, spre Vestul italic, cu alte bunuri de
civilizaţie şi a întreţinut o anumită emulaţie care,
mai târziu, va fi un receptacol pentru dispersia
iudaismului şi a „schismei creştine” odată cu
mişcările implicate de organizarea imperială
a teritoriilor cucerite de legiunile romane. Mai
puţin vizibilă decât alte centre de creaţie spirituală
din acele vremuri, Palestina găseşte „palierul
secret” al unei difuziuni religioase fără susţinere
oficială, de la om la om, pe un teren pregătit de
contactul cu universul misterial al Orientului. Pe
acest fond, elitele imperiale au arătat o toleranţă
religioasă încredibilă, sperând, astfel, să-şi facă
supuşii mai ascultători dacă le aşezau divinităţile
în „ograda” Pantheonului din oraşul celor şapte
coline. „Sufletul Romei” avea, iată, un ingredient
de sorginte magică: confiscarea zeităţilor de la cei
cuceriţi şi aducerea acestori simboluri în capitala
imperială i-ar lăsa pe regii popoarelor cucerite
fără putere. Această „referinţă magică”, preluată
probabil de romani de la etrusci, a deschis larg
porţile imaginarului colectiv pentru „plăsmuiri
simbolice” care n-aveau vreo legătură cu firea
celor care puseseră pe picioare un imperiu.
„Fiinţa istorică”, cum inspirat s-a exprimat
Lucian Blaga, îşi caută vigoarea în întreguri, în
configuraţii integratoare. Un gând înrudit a avut şi
un Emil Durkheim, ceva mai înainte, atunci când
a pledat foarte argumentat pentru a trata faptele
sociale ca „fapte sociale totale”. Doar pe această
30
cale, se pot repera puterile ce mişcă lumea vieţii

spre „colonadele” Fiinţei...
7
Expresia „fiul Omului” provine, după unii
exegeţi, din simbolistica iraniană. Legenda
„Omului arhetipal” a parcurs, peste timp, o
traiectorie cu urme vizibile de-a latul și de-a
lungul a mai multor spaţii etno-culturale ale
Orientului. Aproape patru secole, evreii au
receptat o multitudine de „vectori mitici” dinspre
imaginarul creativ iranian, pe care i-a trecut prin
grila geniului lui Israel, aproape ca într-o operaţie
de fagogitoză spirituală. Faţă de alte neamuri,
evreii dispun de „organul etnic” ce le asigură
preluarea unor creaţii spirituale ale altora şi să le
dea o formă compatibilă cu modelele arhetipale
sedimentate de către mentalul lor colectiv.
Acest „geniu de neam” preface bunul simbolic
străin într-un bun al său, perfect altoit la „bolta
simbolică” proprie, ca şi cum ar fi fost încastrat
aici de când lumea. Semiţii, mai cu seamă evreii,
erau renumiţi pentru performanţele lor creative
prin cuvânt şi sunet...
Originea acestui „prototip cosmic al omului”
nu poate fi decât de natură divină;n-ar fi lipsit
de noimă să identificăm, mai difuz desigur, o
„amprentă” gnostică, dat fiind că susţinătorii
gnosei nu s-au putut debarasa complet niciodată
de haloul extrem de atrăgător al dualismului
iranian exprimat în misteriosul joc dintre Lumină
şi Întuneric.
31
Toma Pirău
În creştinism, întreaga lucrare de credinţă

prinde contur şi miez prin imitarea modelului
mitic reprezentat de Iisus Hristos. În Evanghelia
după Luca, Iisus Hristos îi întreabă pe ucenici
despre identitatea Sa: „Dar voi, voi cine ziceţi că
sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: <<Hristosul
lui Dumnezeu>>. Iar El, sub mustrare, le-a
poruncit ca pe aceasta să n-o spună nimănui”
(Luca 9, 20-21).
Acest răspuns al lui Petru diferă uşor de cel
consemnat într-o altă evanghelie sinoptică: Unsul,
Trimisul sau Alesul au, oare, acelaşi înţeles cu
formularea „Fiul lui Dumnezeu cel Preaînalt”? În
orizontul teologiei ortodoxe consacrate, răspunsul
e unul: da, denumirile enumerate au acelaşi înţeles.
Cu aceasta, chestiunea s-a închis iar întrebările nu
mai au rost...
Altădată, n-a fost aşa simplu. Primele secole
de creştinism au avut parte de multe nelinişti.
Un Marcion, de pildă, pe la 137 d. Hr., susţinea
sus şi tare că numai Evanghelia după Luca ar fi
valabilă, dat fiind că exprimă un anumit tipar.
În prima parte, reproduce ritmica transmiterii
orale, după care, în mod deliberat, capată chipul
scriiturii realizate de către susţinătorii înfocaţi ai
Iudaismului. N-a durat mult şi au apărut reacţiile.
În joc, au intrat nume grele într-ale preocupărilor
teologice: Iustin, cel supranumit Martirul şi
Filosoful, Taţian, Clement din Alexandria, Origen
sau Tertulian. Cu aceştia, se atinge un grad foarte
înalt de raţionalitate teologică, atât de necesară
32
pentru luminarea credinţei creştine după măsura

cuprinderii sociale la care ajunsese aceasta.
Sosise ceasul în care „valul popular”al
credinţei avea nevoie de „lumina cunoştinţei”.
Sentimentul tindea spre dogmă, spre învăţătură.
Avea nevoie de îndrumarea potrivită ca să nu
rătăcească Drumul „întru Hristos”. „Religia
raţională” primea chipul firesc rânduirii Duhului
în lume... Cultul şi dogma s-au înfrăţit într-o
lucrare de „umbrire luminoasă” a sufletelor...
De-acum, ierarhiile devin precumpănitoare.
Ceremonialul şi Învăţătura şi-au aflat păstorii
vârstei celei noi de credinţă... Se petrece, cum cer
noile împrejurări, o adaptare selectivă a tot ceea
ce este alogen, inclusiv dintre cele ce ţin de alte
religii sau practici obișnuielnice devenite „fapte
de viaţă” cotidiene. Cu timpul, indiciile simbolice
sau rituale, ce aveau similitudini cu Egiptul, Persia
sau Mesopotamia, au fost autohtonizate cu atâta
pricepere încât li s-au estompat cu totul obârşiile.
Chipul ce le asigura supravieţuirea „acum şi aici”
avea o singură albie-cea iudeo-creştină.
Până în vremea ridicării lui Constantin, adică
de-a lungul a aproape trei secole, s-au decantat
multe „unelte” prin care căutările din arealul
credinţei să poată fi îndrumate după cerinţele
croite de noua elită bisericească. Ingenuitatea
timpurie a credinţei, prin „disciplinarea”
activităţilor, aproape că a dispărut. Ceea ce
fusese „viu” la începuturi a fost preluat de
ierarhii cu iz instituţional, aproape după modelul
urmat de traiectoria religiei romane oficiale
33
Toma Pirău
din perioada tulbure a Cezarismului. Printr-un

„efect de antrenare” firesc, apologetica devine
precumpănitoare în teologie sau dogmatică.
Devin tot mai frecvente şi exclusivismele.
În „teaca credinţei” nu avea loc decât o singură
sabie... Aproape hamletian...
8
„Ei sunt poporul Tău-moştenirea Ta-pe care
l-ai scos din ţara Egiptului cu marea Ta putere,
cu mâna ta cea tare şi cu braţul Tău cel înalt”.
(Deuteronomul 9, 29)
Aşa I se adresează Moise lui Dumnezeu-
pe care-L numeşte „Doamne, Împărat al
dumnezeilor”-după ce se rugase, din nou,
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, ca poporul
să fie iertat pentru rătăcirea la care se dedase prin
închinarea la un viţel de aur. Acest fel de închinare
amintea ceva extrem de periculos din perioada
„robiei egiptene”, respectiv imitarea unor practici
religioase străine cu totul de „poporul lui Israel”.
Cu asemenea rătăciri, riscurile erau enorme. Prin
urmare, profetul Moise a reacţionat cu mare
hotărâre şi promptitudine: a trecut viţelul de aur
prin foc, l-a zdrobit şi l-a pisat până ce arăta ca
praful, după care l-a risipit ca să i se piardă orice
urmă-apoi „praful l-am aruncat în pârâul ce se
cobora de pe munte”(Deut. 9, 21). Moise putea
redobândi bunăvoinţa lui „Dumnezeu, Domnul”
doar printr-o măsură forte...
Din Veci fiind-care nu se asociază nicicum
cu trecutul, prezentul sau viitorul-, poate avea
34
Domnul moştenire? Evident, nu!Toate sunt de

la Domnul, chiar înainte ca acestea să capete
fiinţă... Moise, în acele circumstanţe dramatice,
după coborârea de pe munte, trebuia să-i
vorbească poporului pe înţeles. Tocmai de aceea
foloseşte cuvintele „după măsuri omeneşti” fără
să-i pese prea mult de rigorile teologice. Iată o
chestiune tranşată simplu: funcţie de împrejurări,
se înfăţişează adevărul cuvintelor. La Horeb,
ascultarea avea întâietate faţă de orice altceva.
Fără aceasta, „Dumnezeu, Domnul” şi-ar fi întors
faţa de la poporul Său, n-ar fi putut să mai fie
menţinut Legământul, „instituţia” de căpătâi
pentru „poporul lui Israel”. Fără Legământ, acest
popor ar fi fost doar un popor mărunt între alte
popoare, numai bun să se amestece cu colbul
timpului. Cu acesta, însă, o mână de oameni a
dobândit demnitatea de „popor ales”... De către
Domnul... Se simt, deja, alte măsuri...
9
Tablele Legământului au fost primite pe
Muntele Horeb după ce Moise a zăbovit aici,
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără
pâine şi fără apă. Deci, după un îndelungat post
negru. Cele două table de piatră au fost primite
gata scrise;s-a consemnat că acele cuvinte
gravate pe piatră fuseseră marcate „cu degetul
lui Dumnezeu”. Acestea erau cuvintele pe care
„Domnul le-a grăit în munte, din mijlocul focului,
în ziua adunării”(Deut. 9, 8-11).
35
Toma Pirău
Cu tablele în amândouă mâinile, Moise s-a

coborât la ai săi, la poalele muntelui, în timp ce
„muntele ardea în foc”(Deut. 9, 15).
Pe scurt, vasăzică, avem câteva repere
importante ale primirii Tablelor Legământului:
postul aspru, durata cu rezonanţă mistică de
patruzeci de zile şi nopţi, vorbirea „din foc” a
lui Dumnezeu şi, aproape apoteotic, „muntele ce
ardea în foc”... E cât se poate de limpede că acest
mare eveniment din istoria sacră a poporului
lui Israel se asociază, în mod elocvent, cu o
„chimie a luminii” ce se regăseşte pe arii largi
ale Orientului. Acest motiv, de asemenea, este
omniprezent şi în multe rituri sau învăţături de
tip religios, de pe ţărmurile Mării Mediterane,
până dincolo de Golful Persic. Acest „fundal de
lumină” va fi preluat şi de valurile ulterioare de
credinţă, inclusiv de cea creştină, reprezentând,
după cum arăta un novator ca David R. Hawkins,
un „câmp prioritar de atracţie pentru conştiinţe”.
Pentru mulţi, dealtfel, lumina e doar un indiciu al
Minţii de natură divină...
10
La esenieni şi la alte misterii baptismale,
botezul se săvârşea într-o apă curgătoare;de aici,
denumirea de „apă vie”, ce va avea reverberaţii
semantice deosebite prin consemnările
evangheliilor sinoptice sau ale celor apocrife.
Simbolistica acestei sintagme provine din aceeaşi
familie cu „cea a numelor” sau „cea a numerelor
sacre”. În afara mentalităţii de tip oriental,
36
asemenea „referinţe simbolice” n-ar avea niciun

sens. Aşijderea vorbirii de tip oximoronic..., de
genul „ochii minţii”, „genunchii inimii” etc.
De vrem să nu răstălmăcim roadele spirituale
ce provin din Orient, ca şi din alte spaţii etno-
culturale, avem datoria să ne familiarizăm cu
problemele de fond ale istoriei mentalităţilor şi
ale psihologiei colective. Părinţii Bisericii, atât cei
din Apus cât şi cei din Răsărit, au lucrat atât de
temeinic fiindcă n-au fost temători în a alătura
cultura harului... Astfel, viaţa acestora devenise
„semn întru credinţă”...
11
Evanghelia după Filip face din ceremonie
şi ritual ancora creştină principală. Din această
perspectivă, sacramentul şi ritualul oferă tot ce
este important pentru un credincios. Nu sunt
puţini cei care, şi astăzi, procedează în aceeaşi
manieră;formele sunt atotstăpânitoare pentru
viaţa creştină şi încheiate pentru totdeauna.
Despre aşa ceva nu se pun întrebări de niciun fel...
Spre deosebire de evanghelia mai înainte
pomenită, Evanghelia după Toma ignoră aproape
cu totul preocupările pentru ritual, respectiv
organizarea cultului după practici înţelese doar
de foarte puţini sacerdoţi. Credinciosul este
îndemnat spre reflecţie şi contemplaţie. Cu
asemenea preocupări, se poate nădăjdui la o
prefacere lăuntrică profundă, fără de care drumul
„spre Împărăţie” nu se poate deschide; „efortul
personal şi stăruitor” de purificare- iată reperul
37
Toma Pirău
de bază ce ne apropie de cunoaşterea mântuitoare,

ferind pe credincios de „ceaţa gnozei” ce uită
complet de lume.
La începuturi, în perioada timpurie a
creştinismului, au fost multe încercări de
simţire şi cuget pentru cei ce-au primit noua
lumină de credinţă. Farmecul acestei perioade
este inconfundabil cu toate că, nu de puţine
ori, au apărut situaţii extrem de tensionate sau
contradictorii. Puţin câte puţin, „îngrădirile
de sorginte iudaică”, intrinseci mediului etno-
cultural din Palestina şi Siria, se tot restrâng, pe
fondul unui flux integrator bine strunit, trăitor
„în Duh”, fără exclusivisme tradiţionale ancorate
tribal. Ritualul începuturilor creştine excela prin
simplitate: rugăciune urmată de „Frângerea
pâinii”, spre aducere aminte... Masa comună, de
final, fraterniza sufletele... Puţinul acesta a cucerit
viitorul şi hotarele lumii!
Andrew Welburn mai are o remarcă grăitoare:
cronologic, scrisorile lui Pavel se situează înaintea
evangheliilor canonice. Din acest decalaj în timp,
ar proveni multe din aspectele paradoxale ale
gândirii lui Pavel. Sunt şi exegeţi care susţin că
Apostolul Pavel, practic, a regândit creştinismul
din perspectica „activităţii sale misionare”. Astfel
croit, cugetul creştin avea răgaz mai puţin şi a
trecut mai lejer pe lângă verigile esoterismului
creştin. Despre iniţieri, epistolele pauline se
opreau mai mult în treacăt, atrăgând atenţia doar
pentru cei „ce ştiau să audă”.
38
Din astfel de considerente, de pildă, Epistola

către Efeseni este apreciată, de către unii specialişti,
ca pur şi simplu enigmatică. Textul acestei misive
pare a trimite, mai degrabă, spre un eveniment
anume-respectiv „botezul întru Hristos”- şi mai
puţin la o corespondenţă pentru îndrumarea
„comunităţii creştine din Efes”. „Rostul credinţei”,
despre care vorbeşte Pavel pe un ton efervescent,
este explicat, după aparenţe, unora care au trecut
printr-o renaştere iniţiatoare. Efuziunea din acest
text nu se mai regăseşte în celelalte scrisori ale
Apostolului. „Trăirea întru Hristos”, despre care
aminteşte Epistola către Efeseni, are corespondenţe
vizibile cu fondul învăţăturii iudeo-eseniene din
„Didache”, îndrumarul de viaţă al comunităţilor
de esenieni. „Foamea de Unu”, invocată în text
în mai multe rânduri, fără accentele dualiste de
sorginte gnostică, pare a fi destinată celor ce„aveau
urechi să audă”. Deci, celor puţini la număr, care
„ştiau” şi puteau să priceapă o asemenea temă cu
mare anvergură spirituală.
Fervoarea ce se degajă din consemnările
către Efeseni pare a sugera câte ceva despre o
latură mai puţin cunoscută a vieţii şi activităţii
Apostolului. O căutare neliniştită de răspunsuri la
multele întrebări ce se ridicau în delicata misiune
a „pescuirii de oameni”. Duhul purtător de grai
pune la treabă sugestii asemănătoare cu cele din
Evanghelia după Toma sau cu unele ce se pot
recunoaşte în textele eseniene de la Qummran.
Nu este exclus ca Pavel să se fi contaminat, pe
parcursul socializării sale, cu motivele simbolice
39
Toma Pirău
sau culturale ce fuseseră antrenate de mediul

specific epocii. Pe acest fundal, Vestea-cea-Bună
aducea, cumva, cu o „adiere de-a locului”... De
vom avea în vedere şi firea extrem de voluntară
a Apostolului, congruentă cu militantismul fără
egal de sorginte iudaică, vom avea trecere spre a
pricepe cum s-a aşternut peste lume „miracolul
creştin”. Hotărârea cu care Vestitorul din Tars
a pornit la drum cu „adevărurile de credinţă
întru Hristos” are ceva din mlădierea tainică a
istoriei sacre. Din prigonitor de creştini, „atlet al
lui Hristos”... Vas ales, nu? Purtător de semne şi
minuni printre neamurile lumii...
12
În Deuteronom, iată câteva rânduieli pentru
Poporul lui Israel:
„... atunci să-ţi pui rege peste tine pe acela pe
care-l alege Domnul, Dumnezeul tău: dintre fraţii
tăi să-ţi pui rege peste tine;să nu pui peste tine rege
de alt neam, că acela nu este fratele tău”(Deut. 17,
15);
Cei din Israel, bărbaţi sau femei ce se vor
închina la alţi dumnezei, vor primi o pedeapsă
năprasnică: „... scoate-i în faţa porţilor tale şi ucide-i
cu pietre şi ei vor muri. Cel osândit la moarte va
fi ucis pe temeiul a doi sau trei martori;pe temeiul
unui singur martor nu va fi ucis.
Mâna martorilor va fi cea dintâi asupră-i ca
să-l ucidă, şi numai după aceea mâna întregului
popor;şi [astfel] voi înşivă veţi azvârli răul din
voi”(Deut. 17, 5-7);
40
La fel se va petrece cu cel ce nu va respecta

hotărârea preotului sau a judecătorului, luată în
locul ales de Domnul ca să I se cheme numele:
„În zilele acelea, omul acela va muri şi [astfel] vei
azvârli răul din Israel. Şi dacă-ntregul popor va
auzi, se va teme şi nu va mai păgâni”(Deut. 17,
12-13);
Regele „să-şi scrie pentru sine aceasta a doua
Lege- s-o aibă cu sine şi s-o citească în toate zilele
vieţii sale, spre a învăţa să se teamă de Domnul,
Dumnezeul său... . aşa încât inima lui să nu se
înalţe pe deasupra fraţilor săi, să nu se abată de la
porunci”(Deut. 17, 18-20).
13
Despre parabolă, Psalmistul David vorbeşte
într-un psalm pe care l-a creat cu aproape o mie
de ani înainte de Hristos. Acest „procedeu poetic”
a circulat pe o arie geografică mai largă locuită
de popoarele semitice, putând fi socotit ca parte
a „stilului cultural” aparţinător acestor popoare.
Iată textul: „În parabole îmi voi deschide gura, /
lucruri umbrite rosti-voi din cele ce au fost la
început”(Ps. 77, 2).
Filologii au ajuns la un consens asupra a ceea
ce reprezintă „parabola”: un procedeu literar
de rostire ritmică a unei fraze formate din două
versuri paralele. Denumirea din greacă a preluat
înţelesul ebraicului „maşal”, respectiv cel de
„lucru umbrit”, fără un înţeles clar, putând fi
tâlcuit în mai multe chipuri.
41
Toma Pirău
Nu este lipsit de interes să menţionăm o notă

de subsol din Biblia deortosită de Înaltpreasfinţitul
Bartolomeu Anania(p. 701), conform căreia
acest psalm este încadrat preponderent istoric,
mai puţin profetic. Prin urmare, trimiterile lui
Asaf, spre înţelegere făcute, acoperă momentele
importante ale istoriei poporului lui Israel. Despre
acestea, se consemnează că „alte generaţii” au
avut o cunoaştere neumbrită. Desigur, nu pot fi
decât generaţiile mai apropiate, în timp, de acele
„evenimente originare” ale istoriei sacre: „Ele nu
le erau ascunse copiilor lor din alte generaţii”(Ps.
77, 4).
Acest psalm aduce spre cuget „motive” cu
nuanţe teologice mai aparte despre rugăciune,
trup, suflet, îngeri sau moarte. Pe-atunci, aveam
de-a face cu „lucruri umbrite” într-ale credinţei.
Iată doar câteva amintite de Psalmist: „Ei însă Îl
iubeau din gură, /dar cu limba Îl minţeau”(Ps. 77,
36); „Adusu-Şi-a aminte că sunt doar trup, /suflare
ce se duce şi nu se mai întoarce”(Ps. 77, 39); „...
împotriva lor a trimis urgia mâniei Lui; mânie,
urgie şi necaz prin îngeri răi anume trimişi... Şi
sufletele lor nu le-a cruţat de la moarte”(Ps. 77, 49-
50). Desigur, „îngeri răi” şi „suflete ce mor” doar
pentru egipteni...
Tot în acest context, se remarcă ceva
special pentru numele ebraice proprii:
par a fi cosubstanţiale „aluatului uman” la
care fac trimitere. „Iosif” se decantează ca şi
„creştere”(bună sau rea), „Iuda” preia din faptul
„mărturisirii şi al preamăririi”, „Efraim” nu poate
42
fi decât „roditor”(cu ispitiri de tot felul). Alegerea

neamului lui Iuda de către Dumnezeu nu ar fi fost,
în cele din urmă, fără temei... Numele, iată, pot fi
adevărate „ferestre de taină” pentru rânduirea din
lume...
Oricât ar părea de îndepărtat, tot dintr-o
asemenea alcătuire de duh se adună şi
binecunoscuta „Lege a Talionului”: „Ochiului
tău să nu-i fie milă de el: suflet pentru suflet, ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru
mână, picior pentru picior;precum cineva îl va
da de râpă pe fratele său, aşa să-l daţi şi voi pe
el”(Deut. 19, 20). Cu nomazii, nu era de glumă!
Prin Iisus Hristos, se schimbă radical perspectiva
şi viaţa: „Pe toate câte voiţi să vi le facă vouă
oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor” (Matei 7, 12).
Precum se poate vedea, „Legea iubirii”, cum a fost
numită, nu e chiar la îndemâna oricui. Pentru că şi
cunoaşterea de sine nu e defel facilă... Dimpotrivă!
14
Cineva se dedă la o observaţie mai puţin
accesibilă publicului larg despre „sacramentul
creştin”. De la un anumit moment, administrarea
acestuia a fost preluată de „ierarhia Bisericii”,
oarecum diferit chiar de „modelul” arătat
apropiaţilor de către Iisus Hristos Însuşi. S-a avut
în vedere, procedându-se astfel, împiedicarea
rătăcirilor de tot felul. „Misteriul din Marcu”,
cu siguranţă, poate tulbura minţile celor care
nu-l înţeleg... Nu e deloc exclus că, la începuturi,
ierarhii s-au temut de gnostici şi, ca atare, nu s-au
43
Toma Pirău
sfiit să-i scoată în afara Bisericii. Pe de altă parte,

e drept că nici gnosticii n-aveau o părere prea
măgulitoare despre „mijlocitorii instituţionalizaţi”
şi avizi după putere şi stăpânire.
Cu Pavel, se descoperă un filon de credinţă ce-i
atrag mai mult pe cei preocupaţi de cunoaşterea
făptuită în „umbra harului”. Astfel, se poate
depăşi dualismul gnostic dintre trup şi suflet,
dintre materie şi spirit sau dintre muritor şi
nemuritor, fiind realizată reunirea, într-o sinteză
mistică a „tărâmului nou” din „Cel de-al doilea
Adam”, pentru ceea ce a fost separat prin Cădere.
Gnosticii nadăjduiau să strângă „seminţele
divine” risipite după Început şi să refacă unitatea
spirituală promordială. Apostolul, însă, miza pe
ceva diferit, nu doar o revenire la acel ceva „de
căpătâi”, ce ar echivala doar cu o circularitate
destul de facilă existenţial; pentru el, Apostolul
iluminat pe drumul Damascului, „Urcuşul” spre
alt tărâm este Calea.
Cu acest imbold primit „prin Har”, omul
trupesc purcede spre „omul netrupesc”, pământul
vechi devine „pământ nou”, omul vechi înlocuit
de „omul nou”, toate cele noi prinzând fiinţă
prin taina de nepătruns a trăirii „întru Hristos”.
Uneori, mai cu spor, chiar prin haina „nebuniei
întru Hristos”... „Fiul Omului”, uitat oarecum
de Biserică, se redescoperă în „umbra Harului”,
prin alte semne întregitoare... Ce a fost dispersat
prin Cădere, aidoma „Fiului rătăcitor”, se vede
chemat, într-un plan mai inalt, prin fenomenul
miraculos al Transubstaţierii, spre a fi una cu
44
Fiul lui Domnezeu, pentru a nu greşi „cărarea

Împărăţiei”...
15
„Şi să cunoască ei că numele Tău este
Domnul;/numai Tu eşti Cel-Preaînalt peste tot
pământul”(Ps. 82, 18). Cu alte cuvinte, doar un
apelativ... Pe-atunci, se socotea că numele, de e
cunoscut, te face vulnerabil, fapt pentru care ţinea
de „zodia tainei”...
16
Una dintre învăţăturile Mântuitorului din
Kashmir: „ Pacea să fie cu ei, căci lumea este
un pod. Treci peste el, dar nu construi nicio
casă acolo. Acela care speră o oră poate spera o
veşnicie. Această lume nu este decât o oră, aşa
că petrece-o în devoţiune. Restul nu valorează
nimic”(E. C. Prophet-Anii pierduţi ai lui Iisus, Ed.
Deceneu, 1996, p. 55). Sunt optsprezece ani din
viaţa lui Iisus Hristos despre care s-au făcut fel de
fel de presupuneri. Ba că ar fi fost în Tibet, venit cu
caravanele de negustori, ba că ar fi fost retras într-o
comunitate cu vederi eseniene sau, cum s-a spus,
că ar fi fost un apropiat al terapeuţilor din Egipt...
Să fi fost, oare, toţi aceşti ani „ani pierduţi”, aşa
cum au încercat unii să sugereze? Răspunsul încă
se lasă aşteptat...
45
Toma Pirău
17
Discipolii lui Rudolf Steiner susţin, nu fără
argumente, că ipostaza creştină a conştienţei
face parte dintr-un proces mai cuprinzător de
dispariţie a delimitărilor între dobândirea Eului
individualizat şi „impulsul cosmic” al lui Hristos.
Prin schimbările ce se produc în conştienţa noastră,
va să apară, în cele din urmă, „o schimbare în
însăşi natura lumii”. Sesizarea acesteia devine
posibilă doar printr-un alt tip de înţelegere,
mai cuprinzătoare: „Ca să o înţelegem, avem
nevoie de alt tip de gândire transformatoare sau
<<metamorfică>>, de o gândire care trece dincolo
de simpla căutare a legilor fixe şi ordonate, şi care
va dezvălui că procesul creştin este o faţetă a unei
realităţi mai vaste, din care noi şi trăirea noastră
conştientă a lumii –şi poate şi alte lumi- facem
parte(Andrew Welburn-Op. cit. p. 397).
Cum a trecut „creştinismul primar”, în
numai câteva secole, la o adevărată „religie
imperială”? Distanţarea de spiritul creştinismului
timpuriu a înlesnit tranziţia spre „creştinismul
din evul de mijloc”, prin care „întrepătrunderea
strânsă dintre maturizarea individuală şi
viziunea cosmică a dispărut... Odată cu invaziile
barbare, s-a revenit, pe scară largă, la o ierarhie
feudală, la supunerea faţă de suzeran, şi s-a
ajuns la o pierdere a funcţionalităţii Eului... Ca
să găsim esenţa creştinismului, trebuie să ne
reîntoarcem la fenomenul primordial... Ar fi
greşit să respingem Evul Mediu, considerând că
46
a pervertit creştinismul, dar ar fi mult mai greşit

să-l confundăm cu expresia spiritului pe care l-am
găsit la Hristos şi la ucenicii săi”. Precum se poate
observa, antroposofia lui A. Welburn se vrea mai
mult decât o teologie, fapt pentru care trebuie
privită şi receptată măcar cu prudenţă...
Şi despre gnosticii creştini, opiniile
antroposofilor au accente particulare. Aceştia,
respectiv gnosticii, au fost înlăturaţi cu brutalitate
de teama „viziunii cosmice” pe care o susţineau,
mai puţin fidelă „credinţei întru Hristos”;după
invaziile barbarilor(goţi, huni, gepizi, vizigoţi etc. ),
mulţimile de oameni ce au îmbrăţişat creştinismul
nu dispuneau de „platoşa spirituală” a celor ce
proveneau din mediul mediteranean de civilizaţie.
Pe acest fond sufletesc mai puţin evoluat, în mod
natural, a căpătat prevalenţă viziunea asociată cu
spiritul Vechiului Testament şi cu cea a Creaţiei
iudaice, după care se consacră autoritatea ierarhiei
şi perspectiva lipsită de dimensiunea cosmică a
vieţii. Spiritul instituţional germinează lumea
paralelă a tradiţiei, una cu totul îndepărtată de
receptivitatea spirituală multiplă a originilor...
Cu cât se avansează instituţional şi dogmatic,
cu atât se conturează o „realitate religioasă”
tot mai văduvită de însufleţirea originilor. Pe
măsura trecerii şi petrecerii prin lume, autoritatea
instituţională, din pricini multiple, devine tot mai
autistă. Aceleaşi forme, de peste vremi, au din ce
în ce mai puţine ferestre pentru noile valuri de
sensibiliate umană...
47
Toma Pirău
18
Fiii lui Israel şi-au împărţit pământul făgăduit
în Canaan prin „tragere la sorţi”, în Şilo, sub
supravegherea lui Eliazar-preotul, a lui Iosua-
fiul lui Navi- şi a capilor de familie. De ce Şilo?
Fiindcă aici se afla „cortul mărturiei”, prin care
pământul se sfinţise. Alegerea sorţilor s-a săvârşit
„... înaintea feţei Domnului, la intrarea cortului
mărturiei”(Iosua 19, 51). „Cortul mărturiei”
adăpostea Chivotul în care se aflau Tablele Legii
şi toiagul lui Moise, profetul cel mare al neamului
lui Israel.
Odată isprăvită împărţeala pământului, se
trece la fapte. Se spune extrem de simplu în
Iosua: „... iar aceştia s-au dus să-şi ia în stăpânire
pământul”(Idem. ), având credinţa fermă că vor
avea ajutorul Domnului în ceea ce aveau de făcut
pentru preluarea moştenirii lor...
19
„Cele-de Jos” urmează o rânduială primită de
la „Cel-de-Sus”-iată cheia de boltă a iudaismului.
O astfel de ierarhie, într-o continuare firească, se
regăseşte şi în viziunea creştină asupra lumii...
„Semnele” ilustrează, pe înţelesul oamenilor, o
asemenea orânduire a „celor văzute” şi a „celor
nevăzute”... Ca să nu se amplifice gâlceava dintre
oameni, se simţea nevoia unei singure Puteri.
Monoteismul iudeu, de la Avraam la Moise, poate
48
fi şi expresia unui „bun simţ” al vieţii pentru a mai

domoli duhul înflăcărat al „fiilor lui Istrael”.
Într-un răstimp fast, „bunul simţ iudeu” se
va încrucişa cu „simţul practic roman”, prin
mijlocirea „raţionalităţii iscoditoare” a grecilor, şi
lumea va descoperi o altă eră... Şi un alt Nume...
20
Fiii lui Israel, în toată vremea, L-au avut pe
Domnul de partea lor. Cuprinderea de către aceştia
a „pământului făgăduit” nu se putea săvârşi fără
această „părtăşie”unică în istoria popoarelor
lumii. Pentru „poporul ales”, Domnul, Dumnezeu,
a nimicit neamurile ce stăteau înaintea acestuia,
precum ne spune Scriptura veche. Viaţa altor
neamuri devenise nimicnicie faţă de făgăduinţa
facută „fiilor lui Israel”, deveniţi, fără voie, „popor
al Domnului”... Cronicile, despre acest subiect, au
consemnat fără ocol: „... toate neamurile pe care
Eu le-am nimicit, începând de la Iordan şi până la
Marea cea Mare dinspre soare-apune. Iar Domnul,
Dumnezeul vostru, le va nimici de dinaintea
voastră până ce vor pieri de istov;şi va trimite
asupră-le fiarele sălbatice până ce le va nimici de
dinaintea voastră... iar voi veţi moşteni pământul
lor, aşa cum Domnul, Dumnezeul vostru, v-a grăit
vouă”(Iosua 23, 4-5).
Fiecare dintre „aleşi” va primi puteri mai mari
decât cele rânduite după măsuri lumeşti pentru
a-şi putea supune împotrivitorii ce nu voiau să
renunţe, fară luptă, la pământul lor: „... şi unul
49
Toma Pirău
din voi a gonit o mie, căci Domnul, Dumnezeul

vostru, El este Cel ce S-a războit pentru voi, aşa
cum El v-a grăit”(Iosua 23, 10).
Pe de altă parte, încălcarea Legământului de
către poporul Său va fi însoţită de „cuvintele cele
rele” ce vor aduce nimicirea, fără milă a acestuia...
(Iosua 23, 15-16).
Nimicire, iată, de două ori. În primul caz,
pentru că neamurile voiau să aibă pământ fără
binecuvântarea Domnului. Şi, mai apoi, dacă
„poporul ales” de către Domnul s-ar fi îndepărtat
de poruncile Sale... Oricum s-ar întâmpla lucrurile,
„toţi pământenii” aleargă pe calea Domnului...
21
În lumea iudaică, de-a lungul vremurilor, au
apărut treptat şi s-au manifestat cu aplomb grupări
religioase cu vederi destul de diferite. Între acestea,
un loc aparte este deţinut de către esenieni. Alături,
desigur, de farisei, saduchei sau zeloţi... Ultimii
fuseseră renumiţi pentru ultranaţionalismul lor
şi pentru manifestările ostile faţă de ocupanţii
străini ai Israelului. Dintre aceştia, s-au ridicat, şi
nu numai o dată, conducători aprigi de răzmeriţe
împotriva stăpânirilor străine, fie a diadohilor
lui Alexandru Macedon, fie, mai apoi, a Romei
imperiale. Unii s-au autoproclamat ca „Mesia” al
iudeilor, de unde şi porecla de „Fiu al minciunii”
ce a fost dată acestora după înăbuşirea revoltelor
de către cei puternici.
50
În literatura exegetică, se întâlnesc şi opinii

care susţin că tâlharii din „pilda samariteanului
milostiv” erau zeloţi iar cel jefuit şi rănit de către
aceştia nu putea fi decât esenian. Observaţiile nu
sunt lipsite de noimă întrucât relatarea evanghelică
indică faptul că „un preot şi un levit” au trecut şi
ei pe acelaşi drum şi nu fuseseră atacaţi de bandiţi.
Esenienii, după obicei, purtau doar haine albe şi
puteau fi recunoscuţi cu mare uşurinţă de către
oricine...
Zeloţii, extrem de ataşaţi identităţii tradiţionale
a neamului, nu puteau tolera manifestările sectare
ale esenienilor. Traiul lor retras din lume şi
rânduielile diferite de credinţă, fără recunoaşterea
autorităţii consacrate a templului din Ierusalim,
ridicau multe suspiciuni asupra loialităţii faţă de
neamul de apartenenţă. În plus, esenienii foloseau
un alt calendar al sărbătorilor şi, drept urmare, se
apropiau de cele sacre într-o altă „cumpănire a
timpului” decât a acelora care urmau litera Legii
lui Moise.
Esenienii nu se bucurau de îngăduinţă nici
din partea fariseilor sau a saducheilor. Ultimii
erau ostracizaci pentru că „întinau Templul”
prin jertfirea de animale în incinta acestuia.
Macularea „Casei Domnului” fusese pricina cea
mai importantă pentru care „sectarii” au părăsit
Ierusalimul şi s-au izolat de lume. Fie în pustiul
Iudeii, fie în Egipt, pe undeva prin Delta Nilului...
Numele de „esenian”, la origine, înseamnă
„văzător”. Acesta provine, se pare, de la practicile
folosite de comunitatea lor pentru a se apropia cât
51
Toma Pirău
mai mult de Dumnezeu, pe cale contemplativă... De

unde şi utilizarea denumirii de „contemplativi”...
Cei din Egipt fuseseră desemnaţi cu numele de
„terapeuţi”...
Despre urmaşii esenienilor, s-a scris şi în
Evanghelia după Ioan. În episodul din noaptea
în care Iisus a fost prins pe Muntele Măslinilor,
pentru a fi dus la arhiereu, ucenicul ce fugise prin
întuneric e descris ca purtător de haine albe... Un
indiciu, în mod vădit, destul de expresiv pentru
asocieri tipologice...
Pentru a pricepe mai bine exclusivismul
esenian, e necesar de amintit „dualismul” viziunii
eseniene asupra plămădirii lumii. Pesemne de
sorginte iraniană, esenienii promovau concepţia
conform căreia la originea existenţei, inclusiv a
oamenilor, s-ar afla două „spirite concurente”:
unul al Luminii, celălalt al Întunericului. Întâietate
are cănd unul, când altul, după cum oamenii se
simt înclinaţi să se manifeste ca „fii ai Luminii”
sau ca „fii ai Întunericului”. Evanghelia după
Ioan nu pare deloc străină de antecedentul dualist
esenian...
S-a observat, şi nu fără temei, că, din punct de
vedere dogmatic şi teologic, esenienii au întreţinut
diversitatea explorativă în căutarea divinului. Cei
ajunşi „la desăvârşire” primeau revelaţii prin vise,
viziuni sau stări de extaz. „Învăţătorul Dreptăţii”
pare a fi rodul unei „serii revelatorii” constante la
care au participat o parte a membrilor comunităţii
ce au îmbrăţişat rigorile vieţii ascetice.
52
Se aminteşte, între altele, şi despre utilizarea

unor substanţe halucinogene extrase din ciuperci
sau chiar de folosirea haşişului în prepararea a
ceea ce s-a numit „băutura colectivă” ce trebuia
consumată într-un anumit moment al ritualului.
„Sufiţii arabi” au preluat, la rândul lor, astfel de
procedee de evadare extatică dintre „hotarele
obişnuitului”...
Cei din vechime au consemnat că mulţi
dintre „cei obosiţi de viaţă” se simţeau atraşi de
comunităţile eseniene. Filon din Alexandria a
fost unul dintre aceştia. Fără rezerve, chiar dintre
cei mai luminaţi. În memoria colectivă, a rămas
asociat cu metoda alegorică de interpretare a
Scripturii, fiind recunoscut ca un adevărat maestru
în mânuirea acesteia. Din încercarea de a împăca
filosofia cu Scriptura, au proliferat exegezele
alegorice de ordin moral, fizic sau cosmogonic.
Cu toate acestea, „maestrul alegoriei”
recunoaşte, la un moment dat, că şi-a însuşit
învăţătura despre alegorie de la „cei văzători”
care, printre primii, socoteau că cele ce se văd în
scrierea sfântă sunt simboluri ale unei realităţi
la care nu se poate accede decât prin „tâlcuiri
alegorice”.
În cele din urmă, cercetători avizaţi au
descoperit filiaţia originară a căutărilor de „tip
alegoric”. Pe baza unor dovezi irefutabile, s-au
localizat astfel de interpretări în practicile preoţilor
egipteni, devenite mai răspândite şi mai cunoscute
în perioada dinastiei persane a Egiptului din sec.
al VI-lea î. Hr. Prin „terapeuţi şi esenieni”, dar
53
Toma Pirău
aproape deloc prin tradiţiile rabinice, „duhul

alegoriei” se va revărsa, multiplu mediat, în albia
mai largă a „parabolelor evanghelice”...
Filon Evreul avea şi un interes practic în
încercarea sa. Ca să atragă noi adepţi, acesta „a
ambalat” mesajul esenian într-o argumentaţie
pestriţă ce se revendica de la filosofia şi literatura
de sorginte greacă, având scopul explicit de a stârni
interesul numeroşilor iudei vorbitori de greacă
din nordul Africii. Numai în Alexandria, oraşul
de baştină a lui Filon, trăiau ca la cincisutedemii
de evrei ce nu mai vorbeau ebraica demult.
Cele mai multe scrieri eseniene vizau atragerea
de noi adepţi, fără de care comunităţile riscau să
piară în condiţiile în care acestea erau formate, în
mare parte, doar din celibatari.
Merită să ne amintim că „fariseul Nicodim”
n-a putut înţelege ceea ce-i spusese Domnul Iisus
despre „naşterea de sus” ca o condiţie a primirii
împărăţiei cereşti. Fariseii, firi practice, se simţeau
mai bine în cadrele „acestei lumi”... Saducheii, la
rândul lor, ca urmaşi ai lui Ţadoc, priveau învierea
şi îngerii ca „realităţi” amăgitoare.
Printre esenieni, care trăiau în comunităţi
restrânse şi retrase, se menţine trează preocuparea
pentru Cele-Înalte, fără de care imaginarul
colectiv, cel puţin la începuturi, nu ar fi fost atât de
receptiv la mesajul hristic. Nu numai în Ierusalim
sau Iudeea, ci şi în mai cuprinzătoarea „lume a
neamurilor” din Siria, mai cu seamă din Antiohia...
Manuscrisele descoperite în grotele de pe
ţărmurile Mării Moarte şi cele din Egipt ilustrează,
54
cu vârf şi îndesat, rolul mediator al esenienilor

în prefacerea religioasă a Iudeii şi a păgânilor.
Menirea acestora s-a afirmat ca „un fenomen
organic” al reunirii dintre dualismul cosmogonic
iranian şi „duhul elenistic” al veacului, de pe urma
căreia s-a atenuat substanţial, mai cu seamă în
Diasporă, exclusivismul iudaic tradiţional. Fără o
asemenea prefacere „în duh”, Ceasul Cinei „întru
Hristos” ar fi trebuit să mai aştepte... Găsirea
precedase căutarea, ca în expresia inspirată a lui
Blaise Pascal de mai târziu...
Capitolui II
Consemnări la Evanghelia după Luca
1
Între iscoditori, iată, şi-a făcut loc şi o ipoteză de
lucru despre un înţeles mai aparte al Evangheliei
după Luca din perspectiva conexiunilor acesteia
cu mentalitatea lumii elenistice. De la aceasta,
adică de pe urma procesului sincretic dintre
viziunea greacă şi cea orientală asupra lumii, se
55
Toma Pirău
formează o „energie de atracţie” ce se transferă,

prin aculturaţie şi selectiv, asupra mentalului
iudaic ce va nutri, la vremea potrivită, Învăţătura
şi viaţa creştinilor. Cu deosebire, la începutul
drumului acestora...
Cu simţul său deosebit pentru culoare şi forme,
Sfântul Evanghelist Luca aduce în prim plan o
„putere imaginară” ce nu-şi are corespondent în
celelalte evanghelii sinoptice. Cei ce sunt purtătorii
acestei puteri se numesc „văzători”, posesori ai
„darului de a avea viziuni”.
Unii cercetători apreciază că această „instituţie
a vizionarilor” provine din „relieful mental al
Asiei”, după ce spiritul neliniştit al grecilor s-a
altoit pe grila de mituri ce edificase identitatea
Orientului. Prin abordările vizionare, sunt reunite
două lumi: cea pământească şi cea cerească. Dacă
în India sau Persia, de exemplu, întruchipările
mitice ale vizionarilor sunt desprinse cu totul
de „lumea de jos”, cele ce se întâlnesc în Estul
Mediteranei capătă o altă împlinire sau articulare.
Aşa cum s-a consemnat în Evanghelia după Luca,
socotit ca fiind cel mai vizionar dintre evanghelişti,
legătura între Cer şi Pământ nu se întrerupe, cel
trimis în Lume de Tatăl ceresc se face om, trăieşte,
pătimeşte şi moare aidoma oamenilor, iar în cele
din urmă învie, „cu moartea pre moarte călcând”.
Învierea Fiului salvează oamenii şi lumea, aduce
Mântuirea pentru toţi cei ce-I vor urma pilda de
viaţă sau Învăţătura. Alfel spus, eshatologia se
împleteşte cu soteriologia...
56
„Schimbarea la faţă” a Domnului de pe

Muntele Tabor, pe această linie de simţire, nu-l
înstrăinează pe Iisus de Petru, Ioan şi Iacob, cei
aleşi anume, dintre ceilalţi ucenici, pentru a fi
martori la Iniţiere. Într-un fel, martorul e şi părtaş
prin vedere ... De această dată, ne e înfăţişată o
Iniţiere de natură extatică, vizionară... În această
ipostază, Iisus Hristos îi avea alături pe Moise şi
pe Ilie-unul, cu Legea, altul cu cerul-, după cum
relatase ulterior Petru. După ce „extazul vizionar”
a trecut, Domnul se arătase iarăşi alături de cei trei
ucenici ai Săi, fără să mai fie învăluit în „lumina
albă” cu care apăruse în viziune...
Notabil este şi faptul că rămâne în lume şi
purcede, după Scripturi, să-şi ducă la bun sfârşit
Lucrarea ce I-a fost încredinţată de către Tatăl.
În altă zarişte de credinţă, un Budda se pierde în
Nirvana, oarecum nepăsător la ceea ce va să se
întâmple cu lumea şi cu oamenii...
În Vestul Asiei, prin Palestina şi Siria, un spirit
aparte se ridică şi înfruntă marea provocare a
Orientului: prototipul acestuia şi-a aflat „leagăn”
în scrierile vechi-testamentare. „Verticalitatea”
acestuia l-a făcut aproape impenetrabil faţă
de agresiunea subtilă a misteriilor venite, de
peste tot, prin dominanţa istorică şi culturală a
elenismului, dublată de reconfigurarea puterii în
lume prin afirmarea voinţei romane brute. Acolo
unde „spiritul elen” a precumpănit, acesta a fost
urmat îndeaproape de întruchipări spirituale din
familia celor promovate de gnostici. „Leagănul
57
Toma Pirău
alexandrin” ilustrează convingător această

tendinţă a conştienţei spirituale...
Spre deosebire de Nordul Africii, Palestina şi
Siria se afirmă printr-o „altă privelişte”. Pe aici, s-a
resimţit puterea echilibrului din tradiţia iudaică.
Excesele Orientului „s-au topit”, pur şi simplu,
în albia identităţii iudaice clădite pe temelia unei
istorii de tip sacru. Torentul mitologic oriental n-a
avut puterea de a disloca configuraţia arhetipală
ce a alimentat fiinţa istorică a „poporului lui
Israel”. O soartă asemănătoare au avut-o şi
iradierile gnostice provenite dinspre comunităţile
terapeuţilor egipteni. În ambele situaţii, dacă
s-a preluat câte ceva în ordine simbolică, acel
ceva îşi lepăda orice urmă de „indiciu alogen” şi
devenea, in integrum, suport de referinţă exclusiv
iudaică. În această „enclavă cultural-spirituală”
conservarea purităţii etnice se afirma, de fapt, ca
o necesară raţiune de a fi, subordonată clauzelor
prevăzute de Legământ.
După un periplu de viaţă şi de trăire religioasă,
„umbrite” de taina Scripturilor, Miracolul s-a
vădit: simbolismul iudeo-creştin s-a revărsat
într-o albie mai cuprinzătoare, cea a neamurilor,
ca răspuns la un „orizont de aşteptare” ce ajunsese
la limanul „plinirii vremii”. Acest nou tărâm
sufletesc se plămădise dintr-o chemare tainică a
Timpului Absolut(sau a Veşniciei), în locul celui
istoric şi relativ. „Nostalgia Originilor”, de această
dată, coincide cu rânduiala Mântuirii de dincolo de
Timp. Despre aceasta, se poate vorbi doar printr-o
pliere potrivită a limbii cu „lumea Nevăzutului”.
58
Cândva, Lessing a simţit taina: Revelaţia este

un proces continuu de trăire, bine înfipt în firea
oamenilor... Să nu se uite că „fire” provine de la
„a fi”... Ca aceasta să-şi afle Rostul, nu se poate
lipsi de Mântuirea dăruită prin credinţa „întru
Hristos”... De mai bine de două milenii, acest dar
luminează lumea cu nădejde...
2
Când Iisus Hristos, Domnul, a găsit de
cuviinţă, i-a trimis pe cei doisprezece ucenici „să
propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să-i
vindece pe bolnavi”(Luca 9, 1). Trecuse, deja,
ceva vreme, de când cei din preajma Învăţătorului
fuseseră pregătiţi prin iniţierea în tainele cunoscute
doar de „cei puţini”. Pe lângă aceasta, cei chemaţi
la Lucrare n-au fost lăsaţi doar cu cele învăţate
până acum. Chemarea Domnului nu putea fi doar
una obişnuită, după măsura oamenilor. Ca să –şi
poată îndeplini misiunea primită, Iisus „le-a dat
putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece
bolile” (Luca 9, 1). În misiune, ucenicii primiseră
putere şi stăpânire ca să poată stăvili răul şi să
aline durerile...
După îndrumarea primită de la Învăţător,
ucenicii aveau două ţinte prioritare: să le vorbescă
celor din Galileea, acum, despre apropierea
Împărăţiei şi să-i despovăreze pe oamenii, de prin
acele locuri, de boli şi suferinţe. De asemenea,
ucenicii au primit poruncă de la Domnul să se
ducă între oameni fără o pregătire prealabilă
pentru călătorie: „Să nu luaţi nimic la drum: nici
59
Toma Pirău
toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să

aveţi câte două haine”(Luca 9, 3). De ce, oare, li
s-a spus aşa ceva celor trimişi să propovăduiască
despre Împărăţia lui Dumnezeu ? Despre
aceasta, Evanghelistul Luca n-a consemnat nimic,
preferând tăcerea... Pesemne că Domnul Iisus voia
să-i ferească pe ucenici de grijile iscate în sufletele
celor ce deţin bunuri materiale. Sau, mai pe larg,
de neliniştile cele multe stârnite de lumea tulbure
a lui „a avea”. Despre Împărăţie, nu se poate vorbi
fără „pace sufletească”...
După cum lesne se poate înţelege, acum
începe pregătirea pentru apostolatul din viitor al
celor meniţi la aceasta de către Domnul. Esenţa
acestuia constă în a semăna Învăţătura în inimile
oamenilor... Cum să se facă „semănatul”? De
căpătâi, este să ajungi între oameni. Să le vorbeşti
de aproape, „faţă către făţă”. Prin apropiere, nu
le mai eşti străin. Cumva, devii de-al lor şi te
vor asculta fără fireasca teamă de „un străin”.
Vorbirea ce are putere mişcă sufletele pentru că e
o „unealtă a Adevărului”. Cel ce propovăduieşte
astfel, trăieşte acest Adevăr, se face semn sub o
astfel de flamură salvatoare.
Nu în ultimul rând, cel ce vrea „să pescuiască
oameni” are nevoie să simtă şi să cunoască
necazurile, durerile sau suferinţele acestora. Doar
privindu-le viaţa dinlăuntrul stării lor, pot fi scoşi
din „văioaga deznădejdii” în care au ajuns fie din
pricina bolilor trupeşti sau sufleteşti, fie din cea
ale neliniştilor fără număr care s-au intensificat
60
odată cu extinderea stăpânirii romane „sub chip

cezaric”.
Tactica de urmat e simplă tare: ca să-i faci pe
oameni „să-şi deschidă urechile şi inimile” la
Cuvânt, trebuie să-i ajuţi să dobândescă „o clipă
de răgaz”, uşurându-le apăsările de zi cu zi-
boli sau duhuri necurate- şi arătându-le Rostul
cel mai mare al vieţii lor, deasupra unei vieţuiri
desfăşurate la întâmplare. Suferinţele şi tristeţile-
prin arătarea unor „puteri minunate”-vor fi
covârşite de credinţa într-o Împărăţie cerească ce le
e deschisă celor ce primesc „darul credinţei”. Prin
acest dar, timpul istoric, cu toate meandrele lui,
e înlocuit cu unul Absolut, echivalentul Veşniciei.
Domnul Iisus i-a avertizat pe ucenici şi despre
eventualele refuzuri ale oamenilor, de prin satele
şi cetăţile Galileii, în a le asculta mesajul despre
Împărăţie. Sfatul ce li s-a dat învăţăceilor pentru o
astfel de împrejurare are „un cifru”greu de pătruns
pentru un neiniţiat: „Cât despre cei ce nu vă vor
primi, când ieşiţi din cetatea aceea, scuturaţi praful
de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva
lor”(Luca 9, 5).
Vede oricine „substratul”! Cum să depună
praful mărturie în „durata lungă”, fără sfârşit?
Poate doar dacă „duhul rău voitor” al celor
cu inima împietrită a pătruns ţărâna până în
străfundurile acesteia şi, când va sosi vremea,
va fi recunoscut de „Cineva de Deasupra”... O
asemenea însufleţire a materiei, să recunoaştem,
nu poate fi prea familiară minţilor obişnuite.
„Praful martor” reia, în puţine cuvinte, tema
61
Toma Pirău
Căderii originare, care, pentru a fi înţeleasă,

presupune o cunoaştere subtilă a Scripturii, la
care, după anumite opinii, nu s-ar putea accede
fără o iniţiere prealabilă.
Încă o dată, Evanghelistul Luca, prin felul
relatării sale, arată că ştie mai multe decât lasă să se
înţeleagă la o primă abordare a celor consemnate.
Marcion avea, probabil, în vedere o asemenea
„cunoaştere de taină” atunci când apreciase
Evanghelia după Luca deasupra celor atribuite
evangheliştilor Matei şi Marcu... Pentru noi, cei de
pe-acum, chestiunile de acest fel au o cu totul altă
relevanţă, mai degrabă istorică decât emoţională...
Reţinem, totuşi, o precizare, demnă de atenţia
noastră, ce aparţine unui foarte bun şi recunoscut
cercetător al „miracolului creştin”: Mesajul lui
Hristos n-a apărut instantaneu şi nici nu s-a
plămădit pornind de la nimic. Înrâuririle de
diferite origini sunt revărsate într-un „creuzet”
ce lucrează „în Duh şi-n Adevăr”, după chemări
demult ascunse „în Veac”...
În Evanghelia după Luca, astfel de „adieri ale
Duhului” ne poartă cugetul spre plaiuri umbrite
de mister...
3
Pe Muntele Tabor, când s-a produs schimbarea
la faţă şi când până şi îmbrăcămintea lui Iisus
devenise strălucitoare, „Petru şi cei dimpreună
cu El erau îngreuiaţi de somn”. Probabil, somnul
însemna extaz. Când aceştia au ieşit din această
stare şi pe când Petru Îi vorbea Domnului, se
62
petrece ceva de natură excepţională: „... s-a făcut

un nor şi i-a umbrit; şi s-au înspăimântat când au
intrat în nor”. Se auzise un glas venind din nor: „Şi
glas s-a făcut din nor, zicând: <<Acesta este Fiul
Meu Cel iubit, de El să ascultaţi!>>”(Luca 9, 34-35).
Amuţiţi de teamă şi uimire, Petru, Iacob şi Ioan,
„în acele zile”, n-au mai spus nimic despre ceea
ce văzuseră. Numinosul, se ştie, opreşte mintea,
ascunde cuvintele sau le face neputincioase... În
alte împrejurari, chiar Învăţătorul le porunceşte
apropiaţilor să nu vorbească altora despre cele
arătate, ceea ce nu exclude o intenţie aparte despre
o lucrare purificatoare „în duhul minunării”...
Acum, însă, pe Muntele Tabor nu li se
spune nimic de acest fel însoţitorilor lui Iisus.
Dimpotrivă, chiar glasul Tatălui li S-a descoperit
acestora pentru a le face cunoscută taina
Domnului „de Fiu al Tatălui”. Era firesc, desigur,
ca această Revelaţie să covârşească sufletele şi
minţile ascultătorilor, să fie urmată de o tăcere
comparabilă cu cea a Marilor Mistere. Iniţierile, în
epocă, se însoţeau cu ceremonialuri adecvate... .,
despre care nu spuneau nimic nici hierofanţii, nici
epopţii..., chiar sub ameninţarea cu moartea.
„Norul care i-a umbrit” redă foarte direct
„atmosfera de taină” din care provine Miracolul.
Glasul Tatălui este auzit. Acest simţ, auzul, preia
sunetul cu mare acurateţe, nu-l expune vreunei
„acoperiri cu mintea”. Despre Tatăl şi Fiul Său, nu
se poate afirma ceva decât într-o formă apodictică.
Dintre simţuri, auzul pare a face faţă cel mai bine
acestei cerinţe de „formă a mesajului”...
63
Toma Pirău
Auzirea glasului din nor (sau a glasului izvodit

de nor) face ca „realitatea numinoasă”(mirarea sau
uimirea) să fie sporită de „adormirea” celorlalte
simţuri. Astfel, Adevărul e prins de lume şi viaţă
fără o mijlocire gâtuitoare. Preluat pe această
cale, acesta are ceva imperativ, fără a se expune
influenţei ce ar putea fi purtată chiar de cele mai
mici „oscilaţii ale conştiinţei”.
Într-un fel, Muntele Tabor poate fi „văzut” ca
un altar de iniţiere pentru Petru, Iacob şi Ioan;
după ce aceştia au primit „dezvăluirea Tainei”,
precum a consemnat Evanghelistul Luca, au
urmat un îndemn implicit la tăcere: „... ei au tăcut;
şi în acele zile n-au spus nimănui nimic din cele ce
văzuseră”(Luca 9, 36).
De văzut, s-a văzut altceva! Cei trei „receptori
ai Revelaţiei” au privit Slava şi pe cei doi bărbaţi
ce stăteau cu Iisus şi Îi vorbeau acestuia „despre
sfârşitul Său pe care avea să-L împlinească în
Ierusalim”(Luca 9, 31-33). Petru, Iacob şi Ioan,
„îngreuiaţi de somn”, n-au aflat despre sfârşitul
Domnului. „Misteriul cel Mare” nu le-a fost
dezvăluit acum. Acesta a rămas în cercul mai
restrâns al celor meniţi pentru o astfel de
cunoaştere: Iisus Hristos, Moise şi Ilie. Taina de
pe Tabor are o mare încărcătură de „duh iudaic”...
Darul vorbirii se vădeşte prin Tatăl, prin Moise
şi prin Ilie. Poate că prin această reunire „întru
Cuvânt”, ni se oferă un fir de înţelegere despre
desprinderea miraculoasă de cele lumeşti a
celor din urmă... Aceştia n-au fost doar simpli
participanţi la ce s-a petrecut pe culmile Taborului.
64
Moise şi Ilie „ştiau” ce sfârşit va avea Iisus în

Ierusalim şi-I vorbiseră Domnului despre acesta.
Care fusese rostul acelei vorbiri? Glasul din nor
numai ce spusese „Acesta este Fiul Meu Cel
iubit...” Avea, oare, Iisus nevoie de cuvântul lui
Moise sau al lui Ilie ca să afle despre sfârşitul Său
ce se va împlini în Ierusalim ? Greu de răspuns,
nu?... Şi, totuşi, Sfântul Evanghelist Luca le-a
consemnat ca atare...
4
Zarathustra persanul, după legende, a primit
învăţătura direct de la Ashura Mazda, zeul cel
mare. Istoricii i-au găsit „sălaş în timp”: între 1000
- 600 î. d. Hr. La naşterea sa, se povesteşte, pereţii
casei în care se găsea au fost învăluiţi „într-o mare
de lumină”.
Dealtfel, Orientul a avut, de demult, o
predilecţie pentru a asocia Lumina cu sfinţenia.
„Aura de lumină” a sfinţilor de mai târziu
aminteşte, câtuşi de puţin, de această „descoperire
simbolică persană”... Precum se ştie, religiile cele
mari ale lumii au modelat „motivul luminii” cu
multă râvnă şi pricepere. Cercetătorii din branşă
au văzut în aceasta o reminişcenţă a străvechilor
culte solare, cu arie foarte largă de răspândire
geografică.
Din punctul nostru de vedere, prin achiesare
la al altora, Cornul de Aur oferă o ilustrare mai
frecventă a „ipostazelor religioase ale luminii”, cu
o decantare foarte elaborată a acestora. Imaginarul
acestor locuri a fost puterea ce a înlesnit marea
65
Toma Pirău
creativitate prin imagini şi simboluri, „unealta”

ce a ridicat Orientul la măreţie, grandoare sau
bogăţie fără alt corespondent în „veacul” de pe-
atunci al lumii.
Neamurile Cornului din Orient, mereu, s-au
străduit să caute: cu sabia, cu inima, cu mintea sau
cu imaginaţia. Nu s-a spus din întâmplare că „La
început, a fost Summerul... ”Poate că s-ar cădea să
nu mai fim atât de exclusivişti când ne cercetăm
„rădăcinile”... Mai cu seamă pe cele de natură
simbolică...
5
Iisus Hristos făcea mult bine oamenilor, mai
cu seamă celor suferinzi şi bolnavi. Un loc aparte,
după relatările evangheliştilor, îl avea alungarea
demonilor sau a duhurilor necurate care puseseră
stăpânire pe sufletele oamenilor. Aşa s-au petrecut
evenimentele şi după „Schimbarea la faţă” de pe
muntele Tabor, când un bărbat din mulţime a cerut
ajutorul Domnului pentru alungarea unui „duh
necurat” ce-l bântuia pe fiul acestuia. Ucenicii
încercaseră, ceva mai devreme, să-l ajute pe sus -
numitul baiat, însă duhul se arătase neascultător
faţă de aceştia.
Din clipa în care Iisus l-a privit pe baiatul
mult încercat, duhul cel necurat dispare şi copilul
revine la normalitatea vieţii. Cei aflaţi de faţă s-au
minunat foarte despre cele petrecute. Ca de obicei,
astfel de „semne şi minuni” le pregătesc sufletele
pentru primirea „seminţelor noi de credinţă”.
66
Ogorul sufletesc al mulţimilor se afâna astfel

pentru a putea primi „apa cea vie”...
Vindecarea rapidă a copilului, la fel ca în alte
împrejurări similare, i-a adus pe cei mulţi într-o
stare de mare emoţie: „Iar toţi au rămas uimiţi de
măreţia lui Dumnezeu”(Luca 9, 43). Cu mulţimile
„lucrate” prin uimire şi înminunare, ca un „fundal
grăitor”, Învăţătorul se apleacă asupra ucenicilor
pentru a le deschide cugetul spre o altă pricepere,
mai înaltă. Vindecarea baiatului de suferinţă cerea
o anume tâlcuire, mai presus de ceea ce fusese
doar privit de către ucenici şi mulţimea de oameni.
Fără ocoliş, Iisus Hristos le spune învăţăceilor
Săi: „Puneţi în urechile voastre cuvintele
acestea: Fiul Omului va să fie dat în mâinile
oamenilor”(Luca 9, 44). Mai mult nu le spune ! Să
nu fi fost aceştia pregătiţi, încă, să le fie descoperită
Taina ? Evanghelistul Luca pare să încline spre
o asemenea stare de fapt. Cele consemnate în
evanghelia acestuia par, totuşi, a ne spune ceva
mai mult de atât. Pe lângă nepregătirea ucenicilor
pentru această descoperire de taină, la mijloc, pe-
semne, se mai afla încă ceva. Viitorii apostoli, în
această etapă propedeutică, nu pot trece peste
ce li s-a dat pentru că „ iconomia Lucrării” nu
prevedea o astfel de pricepere. „Vremea” acesteia
încă nu sosise... Se poate uşor recunoaşte misterul
ce nu se lăsa vădit nici pentru ucenici: „Dar ei nu
înţelegeau cuvântul acesta, că era ascuns pentru
ei, ca să nu-l priceapă, şi se temeau să-L întrebe
despre acest cuvânt”(Luca 9, 45).
67
Toma Pirău
O întrebare se iveşte firesc: dacă ucenicii, acum,

n-aveau acces la „acest cuvânt”, atunci mulţimii
ce îi fusese menit ? După alcătuire, mulţimea nu
prea e obişnuită cu rânduiala. Cu cea „de peste
fire”, cu atât mai puţin... Alăturarea ucenicilor la
popor ne oferă o privelişte purtătoare „de semn”...
Numai minunându-se de cele văzute, mulţimea
se înfăţişează doar ca „ogor” al Lucrării. Emoţiile
alcătuiesc ţărâna...
Ne găsim, care vasăzică, în faţa unei porţi
care poartă cu sine un mesaj implicit: cei care se
află în preajma „acestui cuvânt” nu-l pot pricepe
decât dacă iau parte la un „ritual de iniţiere”
care să le lumineze „ferestrele înţelegerii”.
Prin gânduri-imagini, inima cuprinde mintea
şi face firea dornică de rânduiala lăuntrică a
Cuvântului... Astfel se trece şi puntea simţirii
colective... Numinosul se înfiripă prin „semne şi
minuni” aduse în lume pentru a trezi mulţimile
din amorţeala lor de zi cu zi. Uimirile acestora
fac aluatul sufletesc numai bun pentru a fi pus în
formele purtătoare ale noii Învăţături.
Iisus le vorbise ucenicilor despre ce se va
petrece cu Fiul Omului ceva mai la vale. Cu toate
că aceasta era încă o Taină, aceştia aproape că n-au
băgat-o în seamă. În schimb, „gândul inimii lor”era
mai aproape de viaţa obişnuită. Cea care îi ţinea,
încă, în plasa ei, cu toate hachiţele binecunoscute
ale meandrelor ce cercetează sufletele oamenilor.
Cum-necum, cugetele ucenicilor începuseră să
fie preocupate de fel de fel de închipuiri despre
„măririle din lume”.
68
Cunoscându-le frământarea lăuntrică, Domnul

Iisus le spune ceva care-i transpune în cel mai
deplin paradox: „Căci cel ce este mai mic între voi
toţi, acela este mai mare”(Luca 9, 48). Cu mintea lor
de simpli pescari, puteau pricepe ucenicii această
subţirime de grai ? Ca să nu-i facă prea temători,
Iisus le vorbeşte despre „sufletul de copil” de care
e nevoie pentru a păşi pe Calea cea nouă ca să „întri
în Împărăţie”... Sufletul copilăriei, din primăvara
vieţii, are virtuţi şi puteri nebănuite. Tocmai de
aceea ucenicii sunt îndemnaţi să ia mai cu sârg
aminte la acesta pentru a fi în stare să primească
Darul cel aşteptat de demult...
Sfântul Evanghelist Luca chiar ne spune că
Învăţătorul şi-a certat ucenicii văzându-i mai
slăbănogi cu duhul. Prinşi cu „baierele lumii”,
aceştia nu se putuseră desprinde, îndeajuns, de
obişnuinţele lor de oameni simpli. Se simţeau,
prea des şi prea mult, atraşi spre cele din lume.
Cuvintele ce le-au fost adresate, din acest punct de
vedere, sunt extrem de limpezi: „Nu ştiţi ai cărui
Duh sunteţi ? Că Fiul Omului n-a venit să piardă
sufletele oamenilor, ci să le mântuiască !”(Luca 9,
55). Ucenicii, precum aflăm de la Evanghelistul
Luca, se dedaseră la cugete resentimentare faţă
de samariteni, după ce aceştia au refuzat să-i
găzduiască pe când se îndreptau spre Ierusalim,
alături de Domnul şi Învăţătorul lor. Cuvintele
ucenicilor nu puteau fi nicicum trecute cu vederea.
Prea erau de-ale lumii: „Doamne, vrei să zicem să
se coboare foc din cer să-i mistuie, cum a făcut
Ilie?” (Luca 9, 54). Proorocul Ilie, cu multe veacuri
69
Toma Pirău
înainte, biruise, cu ajutorul Dumnezeului său, o

mulţime de preoţi de-ai lui Baal, pe vremea lui
Ahab şi a Isabelei...
Cu firea spre trecut, spre tradiţia iudaică,
ucenicii lui Iisus trăiau, şi acum, după măsurile
mediului lor de provenienţă. Ca-ntotdeauna,
„idolii forului” nu se lasă - cu una, cu două- să fie
daţi la o parte din cârca vieţii. Greu, chiar extrem
de greu, se poate curăţa „templul firii” de cele
obişnuielnice. Ancorele lumii se desprindeu cu
mari oprelişti chiar şi pentru ucenicii cei puţini la
număr ce se puteau bucura de privilegiul vieţuirii
în preajma Domnului... Ca să scape de acestea,
trebuiau să se nască din nou... Urmând Cuvântul
aşa cum puteau...
Fiul Omului-pe-aici, prin lume-nu poate sta pe
loc. Se află, tot timpul, pe cale, nici măcar „n-are
unde să-şi plece capul”(Luca 9, 57). Nu se poate
aşeza printre oameni printr-o banală imitaţie.
Rostul Său printre aceştia este unul Mântuitor, cu
Învăţătura şi cu Fapta pilduitoare. Ca oamenii să
nu piară, trebuiau să se bucure de Vestea-cea-Bună
despre Împărăţie, să-i primească, având inima
curată, pe cei care au fost aleşi de către Domnul
ca Vestitori... Rostul acestora este să-i lumineze şi
să-i urnească pe oameni, urmându-L pe Hristos,
Domnul.
Cei ce vestesc Împărăţia lui Dumnezeu aduc
roadă prin cei chemaţi. Tocmai de aceea, Lucrarea
vestirii şi a chemării se cere zidită cu pricepere,
hotărâre şi îndrăzneală. Făptuirile călduţe n-au
ce căuta în orizontul acestei alegeri. Domnul
70
Iisus a spus-o foarte apăsat pentru toţi cei ce au

urechi ca să audă: „Nici unul care pune mâna
pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru
Împărăţia lui Dumnezeu”(Luca 9, 62). Uitatul
îndărăt –la năravuri şi făptuiri joase-, chiar şi
pentru o clipită, strecoară în suflet îndoiala cea
temătoare şi aducătoare de tristeţe... Îndoielnicii
se îndepărtează singuri de chemarea întru „semn
spre bine”...
6
Din perspectiva sincretismului elenistic,
LOGOSUL a ceva exprimă, oarecum calitativ-
matematic, existenţa anumitor proporţii prin care
acel ceva dobândea o formă determinată, neaparat
armonioasă. Sfântul Apostol Pavel, se pare, nu era
străin de un asemenea înţeles al termenului în
cauză. LOGOSUL sau CUVÂNTUL purta putere
prin aceea că exprima esenţe, temeiuri ale lumii.
Semantica, iată, ne aduce o înlesnire: să înţelegem
cum „duhul veacului” poate lucra şi printr-o
„viziune religioasă”. Cu adevăruri de credinţă
diferite faţă de cele ale cunoaşterii profane. Pe
„acest val”, cuvintele se prefac în cărămizi pentru
alt fel de zidiri...
7
Aproape peste tot, în Evanghelia după Luca
afli pasaje învăluite în înţelesuri greu de pătruns
de către cineva care se apleacă asupra acestora
doar cu bune intenţii.
71
Toma Pirău
S-a convenit, de-a lungul timpului, că cei

doisprezece apostoli sunt o reprezentare pentru
cele douăsprezece triburi ale neamului lui Israel.
Vestea cea nouă, la începuturi, se adresa doar
„mediului iudaic”, fapt pentru care trimiterile
la Scriptura veche erau înţelese de la sine. Din
această referinţă, numerele vehiculate şi în Noul
Testament sunt asociate cu „aură sacră” provenită
din aceeaşi sursă originară.
După cei doisprezece, deschizători de drum,
a venit rândul altui val de propovăduitori ai
Învăţăturii. Mai mulţi, desigur... Adică vreo
şaptezeci, care au dus Cuvântul între neamuri.
Numărul acestora coincide cu numărul neamurilor
descendente din Noe, după cum s-a consemnat în
Cartea Facerii...
Vestea-cea-Bună are o formă simplă, uşor de
înţeles chiar de către cei mulţi. În puţine cuvinte,
cei întâlniţi dintre neamuri sunt întâmpinaţi
cu o noutate: „S-a apropiat de voi Împărăţia lui
Dumnezeu” (Luca 10, 9). Concomitent cu mesajul
despre apropierea Împărăţiei, neamurile sunt
expuse la „semne şi minuni” săvârşite de apostoli
în fiecare loc de propovăduire. Astfel, se dovedea
„puterea Cuvântului”, prin despovărare de
suferinţă şi durere...
Trimiţându-i „în lume”, Domnul Iisus le
spune celor şaptezeci să pornească la drum fără
să ia nimic cu ei, „nici pungă, nici traistă, nici
încălţăminte”(Luca 10, 4). Prin alte cuvinte, aceşti
vestitori ai Împărăţiei sunt înştiinţaţi că vor avea
de înfruntat multe pericole: „Mergeţi ! Iată, Eu vă
72
trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”(Luca

10,3).
Cu toate că până şi viaţa le era ameninţată,
„desţelenirea sufletelor”, între neamuri, nu mai
putea fi amânată. Orice întârziere ar fi sporit
rătăcirile... „Cei aleşi” trebuiau să purceadă
degrabă să vindece şi să propovăduiască. Acel
imperativ „Mergeţi!” nu lăsa loc pentru niciun fel
de îngăduinţă protectoare pentru apostoli. Sosise
„Sorocul” ieşirii în lume pentru Vestea-cea-Bună...
Domnul compară această Lucrare cu secerişul. De
regulă, acesta este mai spornic atunci când e făcut
de către mai mulţi lucrători. „Domnul secerişului”
ştie că are nevoie de mai multe braţe care să lucreze
la secerat, însă, ca pentru Sine, Işi spune: „Secerişul
este mult dar lucrătorii sunt puţini”(Luca 10, 2).
Este evident că, prin grija Sa, secerătorii „în Duh”
vor fi tot mai mulţi, pe măsură ce Cuvântul va
cuprinde răzoarele neamurilor...
Pe de altă parte, apostolii sunt sfătuiţi de către
Iisus să nu-i bage în seamă pe călătorii ce-i vor
întâlni pe drumuri... De fapt, era mai mult de
un sfat ! O poruncă în toată regula: „Şi nimănui
să nu-i daţi bineţe pe cale”(Luca, 10, 4). Din ce
pricină, oare? Nu cumva acesta era un îndemn
de „tip misterial” ? Bineţea dată drumeţilor
putea să-i distragă pe apostoli de la misiunea
lor? Greu de spus ceva în acest sens... De obicei,
salutul între drumeţi stabileşte între aceştia „un
pact de neagresiune” ce subţiază temerile, mai cu
seamă pe drumurile dintre aşezările oamenilor.
Prin astfel de locuri, bineţea îi adună pe călători,
73
Toma Pirău
nu-i separă prin suspiciunea faţă „de străinul de

pe drum”... Şi atunci? De ce să nu se dea bineţe
nimănui? Vestitorii nu se puteau apropia de străini
nici măcar printr-un salut firesc între călători...
Trebuiau, pesemne, să urmărească nişte indicii de
recunoaştere a „nestrăinilor”, respectiv a celor ce
aparţineau confreriei potrivite cu datul de bineţe.
Din nou, la Luca, ni se sugerează că Mesajul
trebuie propovăduit după o anumită rânduire
ierarhică. „Lumina Învăţăturii” pare, mai întâi,
destinată unui grup mai restrâns „de aleşi” ce
ar putea fi descoperiţi doar dacă se au în vedere
semne anume. Inclusiv de pe casele de locuit.
Despre aceste indicii, Evanghelia după Luca ne
vorbeşte doar aluziv...
Nu este exclus, spun unii exegeţi, ca apostolii
pomeniţi de către Luca să fi căutat, de fapt,
casele esenienilor răspândiţi prin oraşele şi satele
Palestinei. Sau, poate, şi prin cele din Siria. Într-o
anumită măsură, nu ar fi fost de trecut cu vederea
nici măcar „urmaşii esenienilor”, aceştia fiind
destul de familiarizaţi cu preocupările aferente
venirii unui Mesia spiritual... Aceste supoziţii
au, totuşi, marja lor de credibilitate. Apostolii
porniseră la drum ca să-i descopere pe fraţii
lor „întru simţire”, cu care, fără doar şi poate,
se înrudeau spiritual. Până şi Aristotel vorbise
despre asemănare ca „motor” al cunoaşterii...
Acest principiu nu e străin nici de alte rosturi...
Învăţăturile „fraţilor”aveau ceva similar cu cea pe
care apostolii au primit-o spre propovăduire.
74
Privitor la aceasta, Evanghelia după Luca este

lipsită de echivoc: „Iar în orice casă veţi intra, mai
întâi ziceţi: Pace casei acesteia ! Şi de va fi acolo
un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste
el;iar de nu, ea se va întoarce la voi”(Luca 10, 6).
„Pacea celor din case” apare, precum s-a spus, ca
„odihnă” pentru pacea purtată de apostoli pentru
că sunt croite prin asemănare... Aşa că nu ar trebui
să ne mire nici porunca ce le cere apostolilor să nu
umble la întâmplare, din loc în loc: „Nu vă mutaţi
din casă-n casă”(Luca 10, 7), prefigurându-se,
cumva, cerinţa de „ecclesia”, de adunare frăţească
pentru primirea înţelepciunii despre Împărăţia lui
Dumnezeu şi despre curăţirea necesară pentru a
fi primit acolo. Ceva mai târziu, un Pavel cerceta
mai întâi sinagoga pentru a vesti Cuvântul...
Atmosfera iudaică, după cum s-au exprimat
voci foarte autorizate, constituie canavaua ce a
izvodit noua Învăţătură de credinţă, dar, în acelaşi
timp, aceasta a oferit şi vectorul de difuziune în
perioada timpurie de afirmare a acesteia între
neamuri. Pentru începuturi, Diaspora iudaică a
fost un adevărat „cap de pod” al înfăţişării Darului
adus lumii prin Iisus Hristos. Oarecum la fel cu
procesul minunat de germinare şi de apariţie a
plantei din „casa tăinuită” a seminţei...
8
Ucenicii reveniseră bucuroşi de pe „drumul
propovăduirii” Împărăţiei;bucuria acestora se
împletea cu mirarea stârnită de puterea ce-i
însoţise în răstimpul în care fuseseră plecaţi.
75
Toma Pirău
Doar la auzirea „numelui Domnului”, demonii

se risipeau ca fumul... Cu acest nume, ucenicii
scăpaseră de orice temere. Şi, tot cu acest ajutor,
au reuşit să întrezărească rostul lumii..., cel de
dincolo de obişnuit.
Vazându-i în această stare, Iisus Hristos le
spune ceva de mare taină. Mirarea şi bucuria
ucenicilor pregătiseră, pare-se, terenul pentru a li
se dezvălui acestora un eveniment cu rezonanţe
cosmice pe care-l observase doar Domnul. Despre
încadrarea spaţio-temporală a acestuia nu se
aminteşte nimic: „Văzutu-l-am pe Satana din
cer ca un fulger căzând”(Luca 10, 18). Aproape
cert, învăţăceii nu aveau cum să priceapă ceea
ce auziseră... Ceva mai devreme, ei se arătaseră
bucuroşi doar de ceea ce li se întâmplase în
răstimpul propovăduirii, ca urmare a puterii
numelui lui Hristos cu care alungaseră duhurile
necurate. Ceea ce văzuseră ucenicii ţinea de „acum
şi aici”, stătea cumva sub măsura lor de înţelegere.
„Căderea Satanei”, despre care, acum, au aflat de
la Domnul, schimbase complet perspectiva de
înţelegere... Ucenicii nu scăpaseră încă de mirările
prin care au avut prilejul să ia contact cu puterea
biruitoare asupra relelor de tot felul. Li se dăduse
pricepere doar prin văz, nu prin cuget... Au privit
la ceea ce se ivise prin „puterea numelui lui Iisus”,
fără a li se permite accesul către un înţeles mai
cuprinzător.
Fulgerul căzut din cer l-a golit pe Satana de
putere într-un mod care este exprimat destul de
încifrat de către Evanghelia după Luca, parcă
76
destinat anume unui „cerc interior” de cunoscători

ai tainei. Evenimentul cosmic al căderii lui Satan
este purtător al unei înţelepciuni de ordin superior
despre „purcederea Răului în lume” ca urmare
a dizarmoniei apărute, la un moment dat, între
Cele-de -Sus. Apariţia Răului, chestiunea ce va fi
atât de disputată preţ de secole, nu avea cum să îşi
facă loc în cugetul unor oameni obişnuiţi...
La teologie sau metafizică, ucenicii nu pot
accede. Poate că nici nu le sunt de folos astfel de
căutări. Aceştia primesc, însă, o altă rânduială. O
„privelişte de viaţă” după ocaua Învăţăturii lui
Hristos. Astfel, ei sunt îndrumaţi să-şi deschidă
„ochii inimii”, prin care se pot ridica deasupra a
ceea ce este trecător în viaţă. Cu mai puţine cuvinte,
se ajunge la un cuget al vieţii ce are şi înălţime, şi
cuprindere... Nu doar paşi pe „orizontala vieţii”,
ci, mai ales, pe „verticala vieţii”, purtători de
Adevăr, Bucurie şi Libertate.
Acum, la revenirea ucenicilor din lume, Iisus
Hristos le arată acestora un alt mod de a se bucura.
Legătura cu ţărâna întreţine mai multă nelinişte.
Bucuria deplină, cea duhovnicească, este de altă
natură, complet străină de obişnuinţa celor de jos.
Cei şaptezeci de ucenici-apostoli primesc cuvinte,
de la Domnul, care sunt „vase de mare taină”.
Bucuria cea mare n-are nimic lumesc! Numele
lor sunt menite acestei bucurii: „... ci bucuraţi-vă
că numele voastre sunt scrise în ceruri”(Luca 10,
20)- adică acolo unde rânduiala derivă din natura
comună a Tatălui şi a Fiului, ce nu poate fi înţeleasă
doar cu mintea.
77
Toma Pirău
După tradiţia semită, numele redau temeiuri,

esenţe ale vieţuirii şi Fiinţei. Sunt, prin urmare,
purtătoare de puteri mai presus de fire,
asemănătoare, întrucâtva, cu „papirusul ceresc” pe
care sunt înscrise. Oricât ar părea de surprinzător,
„numele” se pot asocia cu acele „seminţe divine”
care au ajuns pe Pământ după dispersia „Omului
arhetipal”ce fusese plăsmuit, precum susţineau
unii gnostici, înainte de Creaţie...
De vom însoţi o asemenea bucurie, cea a
consemnării numelor pe un „papirus ceresc”,
după cum le-a descoperit Iisus ucenicilor, vom
avea parte de aflarea tainei ce se află la originea
identităţii noastre autentice.
Deloc întâmplător, Evanghelistul Luca
relatează „pilda samariteanului milostiv” după
învăţătura despre numele ucenicilor care sunt
trecute pe „răbojul cerurilor”. Dacă e ca bucuria ce
duce spre cer să fie cu adevărat pilduitoare pentru
cei care primesc cu inima „Vestea-cea-Bună”, nu
trebuie să trecem nepăsători pe lângă aproapele
nostru, în orice situaţie de viaţă. Semenul nostru
trebuie cercetat cu aceeaşi măsură a iubirii
personale. Cel ce e în stare să-şi iubească aproapele
după măsura cu care se iubeşte pe sine devine „fiu
al Împărăţiei”, înaintea preoţilor sau leviţilor ce
nu-şi pot depăşi ţarcul lor egolatru. Preocuparea
de sine, fără grija faţă de aproapele, orbeşte viaţa.
Chiar o lipseşte de rostul care o luminează... .
Individul ce se vede doar pe sine orbecăie prin
lume ca frunza-n vânt...
78
Făptuirea omului după „imperativul milei”

are ca temei o prefacere sufletească străină de grija
prea mare pentru cele ale lumii. Partea şi întregul
sunt inseparabile. Individul şi comunitatea(sau
neamul), respectiv „lumea Celuilalt”, se nutresc
reciproc şi nazuiesc împreună spre înălţarea
rănduită prin Vestea-cea-Bună.
Încă o dată, atmosfera iudaică se arată a fi fost
„sălaşul” creştinismului timpuriu. Rădăcinile
identităţii iudaice au ponderat efervescenţa
căutărilor de tot felul ale începuturilor. Cu acest
fond de pornire, s-a împlinit o „viziune de viaţă”
care consacră o altă împletire între „Cele de Sus” şi
„Cele de Jos”, prin „duhul Libertăţii”. Din „Isaia”
şi „Daniel”, de pildă, Misteriul creştin a moştenit
o nădejde soteriologică inconfundabilă şi atât de
necesară ridicării peste vremi. Psalmii lui David,
la rândul lor, au dat aripi neaşteptate duhului
trăitor „întru Hristos”, cu toate că proveneau din
„negura veacurilor”.
În toate, avem nevoie de o „dreaptă măsură”.
Grijile de prea multe îl risipesc pe om printre
lucruri şi-l îndepărtează de semeni. Bucuria ce
ajută să răsară Viaţa se plămădeşte dintr-un izvor
diferit de cele obişnuite. Alegerea a ceea ce preface
viaţa nu poate fi făcută fără luminarea aşteptată
de o anumită înclinare a minţii şi a sufletului. Cam
cum a ales Maria, după cum ne spune şi Domnul:
„Maria partea bună şi-a ales-o, care nu i se va
lua”(Luca 10, 42). Marta alesese altceva. Aceasta
simţise o altă chemare, una care o îmbiase la acţiune.
Sora ei, Maria, a primit un alt imbold sufletesc.
79
Toma Pirău
Şi-a retras privirea de la cele multe, s-a aşezat la

picioarele Domnului şi „Îi asculta Cuvântul”(Luca
10, 39), arătându-se dornică de puterea lucrătoare
a celor auzite. Prin contemplaţie, Maria a purces
spre „porţile cerului”. Prin grija pentru „cele
multe”, Marta se lasă prinsă de nefiinţă. Alegerea
Mariei pare a fi rodul unei porniri asemănătoare
cu taina ce o poartă acele nume „scrise în ceruri”.
Precum se poate observa, tradiţia şi inovaţia,
câteodată, pot convieţui sub acelaşi acoperiş. Cam
cum, de altfel, lumina şi nelumina se zbenguie prin
lume fără să le ştim prea bine rostul. Ca acesta să nu
ne fie cu totul străin, avem de urmat pilda Mariei:
să ne oprim din „agitaţia lumii” şi să adoptăm
starea potrivită pentru „ascultarea Cuvântului”.
După cum a consemnat Evanghelistul Luca, Maria
n-a făcut altceva în afară să asculte cuvintele
Domnului. Contemplarea tăcută a Cuvântului
poate aduce roadă multă...
9
Iisus le-a spus ucenicilor: „Când vă rugaţi,
ziceţi... ”(Luca 11, 2);nu le-a explicat prin cuvinte
Învăţătura, ceea ce ar putea lăsa să se înţeleagă că
„deschiderea inimii” e gestul de căpătâi pentru cel
ce se roagă. Prin aceasta, începe graiul adevărat
cel dinlăuntru...
Dobândim, de asemenea, o dezlegare de sine
şi printr-o anumită „îndrăzneală a duhului”, cu
care se pune la treabă hotărâtă sufletul rugător.
Domnul îi îndeamnă pe ucenici să nu fie temători
la rugăciune: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi
80
afla;bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere,

ia;şi cel ce caută, găseşte;şi celui ce bate, i se va
deschide”(Luca 11, 9-11).
Un îndemn, iată, spre iniţiativă, spre o căutare
deloc călduţă a Celui-de-Sus ce le are pe toate sub
puterea Sa. Este limpede că rugăciunea fiecăruia
va fi ascultată de către Tatăl doar dacă inima se face
privelişte pentru cer. În această „stare lăuntrică”,
se pot dobândi darurile mult râvnite. De fapt, se
poate primi chiar Duh Sfânt dacă cererea vine
într-un anumit fel: „... Tatăl cel din ceruri va da
Duh Sfânt celor care-L cer de la El”(Luca 11, 13).
Rugătorii, vasăzică, pot avea mare nădejde că
Tatăl le va trimite darul cerut direct, fără a mai fi
nevoie de alte mijlociri...
Cei care privesc neîncrezători spre cele săvârşite
de Domnul sunt departe de înţelegere şi nu pot
desluşi chemarea spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Semnele şi minunile despre Aceasta se află peste
tot. Până şi demonii, după cum o spune Iisus,
sunt scoşi din oameni „cu degetul lui Dumnezeu”
(Luca 11, 20). Tâlcuri răsar la tot pasul în prezenţa
Domnului. Întâmplările minunate, urmărite de
mulţimi mirate sau de către cărturari şi învăţători
ai Legii, trimit spre realităţi spirituale mult mai
cuprinzătoare decât ceea ce se vede la suprafaţa
acestora. De la o situaţie particulară, de o evidenţă
palpabilă, se trece la una generală, cu înţelesuri
mai cuprinzătoare ce însoţesc semnele: „Orice
împărăţie care se dezbină în sinea ei se pustieşte şi
casă peste casă cade”(Luca 11, 17).
81
Toma Pirău
Relatarea evanghelică la Luca urmează,

pe alocuri, un procedeu cu efecte deosebite la
receptarea mesajului transmis. Ritmul narativ, la
un moment dat, se rupe cu bună ştiinţă pentru
a reveni la un alt plan, cu trimiteri spre un alt
„lăcaş al duhului”. Astfel, după o succesiune
de consemnări relativ simple, se petrece saltul
spre alte orizonturi de cuprindere semantică,
aproape desprins de contextul narativ. De pildă,
atenţionarea „Cel ce nu este cu Mine e împotriva
Mea;şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte”(Luca 11,
23) vine, parcă, fără să trimită la vreo continuitate
cu cele de dinainte.
Nu poate fi niciun dubiu. Astfel de „volute
ale duhului” sunt specifice mentalităţii iudaice
tradiţionale. Se simte cum adie o undă de
exclusivism destul de apropiată de osârdia cu care
Iudeii şi-au apărat mereu identitatea lor de neam
şi, de-a lungul vremurilor, au condamnat orice
amestec cu alte neamuri. Acest „duh exlusivist”,
şi nu de puţine ori, a fost şi încă mai este prezent
între creştini, aducând dezbinări nenumărate
între aceştia. Pentru ceva raţiuni ascunse, iubirea
pentru aproape poate fi pusă între paranteze... .
Ne e pe plac sau nu, trecutul reverberează
în prezent. De asemenea, atunci când reflectăm
asupra trecutului, prezentul, după cum arăta şi
Benedetto Croce, ne învăluie judecata asupra a
ceea ce a fost înaintea noastră. Ca să nu fie purtător
de nelinişte pentru viaţă, trecutul se cere pus în
forme care să nu dezbine cetatea. Totodată, acesta
trebuie depăşit cu hotărâre şi îndrăzneală. Cam ca
82
atunci când ne rugăm, să batem la poartă, să cerem,

să căutăm neîncetat... Ca să putem lua, ca să putem
găsi sau ca să ni se deschidă „întru pricepere”...
Libertatea celor vii, deloc altfel, se întrezăreşte
pe drumul larg al acţiunii şi al responsabilităţii,
consacrate cu toatele prin Lucrarea cea de taină a
Iubirii...
10
De multe ori, Domnul i-a mustrat pe cei aflaţi
în fruntea Israeliţilor, ca îndrumători religioşi-
pe farisei şi cărturari, respectiv pe învăţătorii
Legii. Pentru făţărnicia şi necinstea arătate prin
comportamentul lor public de zi cu zi. Nu sunt
trecute cu vederea nici apucăturile evreilor de
rând. La cele specifice neamului de care aparţinea,
Iisus adaugă şi alte rătăciri, valabile peste toate
neamurile. Morala, şi în acest caz particular, se
modelează după religios, aşa cum temeinic a arătat
şi Rudolf Otto în cartea lui despre „Numinos”. În
Evanghelia după Luca, binele şi dreptatea prind
contur, însă, după o altă croială...
„Duhul necurat”, cum aflăm din numita
evanghelie, se supără tare pe cel care se
străduieşte să-l alunge prin renunţări care curăţă
sufleteşte;când are de-a face cu astfel de cazuri,
duhul purtător de rău revine, de unde a fost
alungat, cu forţe sporite, fiind însoţit „de alte
şapte duhuri” puse pe mare zarvă. Pare-se, ni
se spune că răul sufletesc ce nu e stârpit într-un
anumit mod îşi sporeşte puterea prin aglutinarea
cu alte duhuri asemănătoare şi devine mult mai
83
Toma Pirău
tulburător sufleteşte prin alcătuirea lui cea nouă.

Ca să lupţi cu răul şi să ai izbândă asupra acestuia,
e nevoie de un ajutor care să întreacă „măsura
răului” cu pricina.
Ajutorul ce-i vor însoţi pe oameni, precum
norul cel luminos din vechime al neamului lui
Israel, poate veni din fericirea revărsată peste lume
de către „cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc”(Luca 11, 28). Despre cum se cheamă acest
Cuvânt, aici, în acest loc al relatării evanghelice,
nu aflăm nimic...
Ca să nu rătăcească drumul, neamul viclean al
israeliţilor are în urmă, în Scriptura veche, semnele
care să le amintească ce au de făcut: „semnul Lui
Iona” din Ninive şi „semnul lui Solomon”, cel ce o
atrăsese şi pe regina din Saba. La spusele lui Iona,
ninivitenii s-au pocăit. Evreii, însă, nu L-au preţuit
pe „fiul Omului”. Neamul lor s-a arătat prea „tare
de cerbice”...
Regina din Saba s-a simţit atrasă de
înţelepciunea lui Solomon, despre care vorbeau
multe neamuri, şi a venit de departe ca s-o admire
şi să se bucure împreună cu deţinătorul acesteia;în
Israel, mai târziu, Fiul Omului era cu mult mai
mult decât Solomon, dar puţini, foarte puţini
chiar, aveau ochii meniţi ca să-L vadă. Şi, totuşi,
iconomia lui Dumnezeu nu putea fi împiedicată,
căci Lumina nu se pune „în loc ascuns, nici sub
obroc, ci în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă
lumina (Luca 11, 33). Mai mult decât atât, cei ce
intră într-un „loc cu lumină”, în deplină cunoştinţă
de cauză, vor fi supuşi unei minunate „puteri
84
lucrătoare” care va face „ca lumina din tine să nu

fie întuneric” dacă „ochiul tău este curat”(Luca 11,
34-35). Cu alte cuvinte, dacă firea ţi-e curată, viaţa
ta va fi departe de întuneric...
Fariseii şi cărturarii iudeilor sunt certaţi pentru
că se lasă captivi aparenţelor;preocupaţi doar de
ceea ce se vede, de exterioritate, n-au acces la
ceea ce se află înlăuntru. Văzând doar jertfa, n-au
acces la milă. Ori, precum a spus-o Tatăl demult,
cele dinlăuntru nu se pot lumina fără milostenie
lucrătoare: „Milă voiesc, nu jertfă... ”. Pe deasupra,
grija aprigă pentru cele de afară sădeşte adânc
făţărnicia în inima fariseilor şi cărturarilor, de
unde porneala besmetică a acestora de „a lăsa la
o parte dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu”(Luca
11, 42). Cu astfel de înclinaţii fireşti, mai marii
iudeilor nu sunt mai buni decât înaintaşii lor care
au vărsat sângele profeţilor. În această asemănare,
păcatul creşte în urmaşi...
Într-un alt registru, învăţătorii de Lege nu pot
înfrunta întunericul pentru că nu se pot rupe de
„prejudecăţile literei”;mai mult, aceştia au pus
stăpânire pe cunoaştere în mod samavolnic, prin
silnicia buchiselii. Astfel încorsetate, sufletele
se usucă... Fără libertate, sufletele se întristează,
apoi se sfrijesc sau se ofilesc... Asta le-o spune şi
Domnul Iisus: „Vai vouă, învăţătorilor de lege!,
că aţi acaparat cheia cunoaşterii;voi înşivă n-aţi
intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat”
(Luca 11,52 ).
Cunoaşterea acaparată acoperă, desigur,
tâlcuirea Legii către popor. Duhul acesteia pare
85
Toma Pirău
diferit, ca natură, de cel care îl îndrumase pe Israel

atunci când se aflase în momente de cumpănă. În
locul libertăţii, constrângeri cu toptanul pentru
fiecare. Aflată pe mâini nepricepute, cunoaşterea
Legii a devenit o unealtă de înstăpânire interesată
asupra sufletelor. Cărturarii şi învăţătorii
deveniseră captivii literei. În loc să vadă gândul
care dă avânt vieţii, aceştia au rămas doar la
mulţimea de constrângeri care formalizează
trăirea clipă de clipă.
Dacă aceşti îndrumători spirituali ai lui Israel se
opriseră doar asupra lui „trebuie”, ca ceva străin de
suflete, atunci, cu adevărat, sosise vremea pentru
alţi învăţători, după chipul întrezărit în semnele
noi, care sunt „mai mult decât Iona” şi „mai mult
decât Solomon”. Aceştia se vor alege după alt duh
decât până acum. Fiul Omului, prin Învăţătura
Sa, îi adună pe oameni sub aceeaşi Lucrare, cea a
bucuriei de fi adus întreaga fire la măsurile ce stau
la temelia unei noi realităţi: „pământul cel nou” şi
„cerul cel nou”. Cu un „om nou”, dornic să urmeze
pilda de viaţă a Domnului, întru Mântuire...
Învăţătorii îndrumaţi de Fiul Omului ştiu că
litera poate ucide de e lăsată doar într-o repetiţie
comodă. Tocmai de aceea, făptuirile lor se
orânduiesc „în Duh şi-n Adevăr”. Fără autorităţi
care să forţeze prezentul după cerinţe anacronice...
Adevărul nu va putea fi ţinut niciodată sub obroc...
11
Înainte de a se adresa celor care au venit în
număr mare -„încât unii se călcau în picioare”-,
86
Iisus le-a vorbit, mai întâi, ucenicilor. Aceştia

au aflat despre „aluatul fariseilor, care este
făţărnicia”(Luca 12, 1). Cu făţărnicia, nu se poate
merge prea departe. Cele spuse „la întuneric” se
vor auzi „la lumină”. Oarecum asemănător se
răsfiră şi teama. Când aceasta provine de la „cei
ce ucid trupul”, nu poate fi la fel de mare ca cea
produsă de cel „ce are putere să arunce în gheenă”
(Luca 12, 5). Atunci când se stăpâneşte şi duhul,
puterea nu se opreşte doar la cele văzute. Trece
dincolo de trup, de ţărână.
S-a ivit, care vasăzică, un bun prilej pentru a se
glosa pe „tema îngerilor”. Într-un registru aparte,
oarecum diferit de cel pe care Sf. Apostol Pavel îl
folosise în Epistola către Evrei. În aceasta, Pavel se
distanţează, în mod evident, de cei care susţineau
că îngerii au rolul de intermediari între Dumnezeu
şi oameni. Sunt, desigur, vizaţi esenienii, cei care,
spre deosebire de farisei sau saduchei, acordaseră
atenţie sporită doctrinei despre îngeri. Sau celei
despre „lupta dintre Lumină şi Întuneric”, pe
fundalul căreia au găsit răspunsuri la multe
probleme delicate de credinţă. Nu întâmplător,
esenienii se vedeau ca „fii ai Luminii” şi, de
aici, importanţa specială pe care o acordaseră
rugăciunii de dimineaţă, de la răsăritul Soarelui...
La vremea lui, iluminatul Pavel a fost destul de
rezervat la adresa esenienilor. De ce, oare? Doar
Evanghelistul Luca ne ajută să aflăm un eventual
răspuns, printr-o consemnare extrem de limpede
a ceea ce Iisus le dezvăluise ucenicilor în taină:
„Dar vă spun: Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine
87
Toma Pirău
înaintea oamenilor, şi Fiul Omului îl va mărturisi

înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va
lepăda de mine înaintea oamenilor, lepădat va fi
înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12, 8-9).
După cum recunoscuse în mai multe rânduri,
Pavel, evreu din naştere, a urmat scoala lui
Gamaliel, unul dintre fariseii cei mai luminaţi
din Israel. De la acest fariseu, Apostolul a deprins
multă învăţătură despre Legea sau tradiţia
religioasă iudaică. În acelaşi timp, Pavel din Tarsul
Ciliciei a preluat, pe parcursul anilor de şcoală,
şi o serie de rezerve pe care fariseii le aveau cu
privire la o interpretare prea liberă a Torei.
Aceştia, ca şi adversarii lor saduchei, vedeau o
mare primejdie în a da frâu liber inspiraţiei atunci
când se tălmăcesc Scripturile vechi. Cu aceste
referinţe identitare, fariseii şi saducheii n-au
agreat deloc învăţăturile esenienilor despre îngeri
sau pe cele despre complementaritatea ontică
dintre Lumină şi Întuneric. Cercetătorii moderni
ai istoriei mentalităţilor au confirmat faptul
că „tema îngerilor” sau cea a „simultaneităţii
existenţiale dintre Lumină şi Întuneric” sunt
teme alogene, provenite din lumea imaginarului
iranian şi preluate, în timp, de mentalul colectiv
siriaco-palestinian.
După episodul în care Domnul Iisus le-a
dezvăluit ucenicilor taina despre cum îngerii
lui Dumnezeu primesc mărturia Fiului Omului
despre cei ce vor intra în Împărăţie, Evanghelistul
Luca adaugă o altă taină ce ajunge la urechile
ucenicilor, cea despre blasfemierea Duhului
88
Sfânt, de neiertat în formă absolută: „Oricine va

spune un cuvânt împotriva Fiului Omului va fi
iertat; dar cel ce va blasfemia împotriva Duhului
Sfânt nu va fi iertat” (Luca 12, 10). Poate că din
pricină că Acesta e de viaţă făcător... Modul în
care se petrece această clipă de taină, a Revelaţiei
despre Sf. Duh, are un filon esoteric implicit.
De altfel, la „motivul blasfemiei” se ajunge ex
abrupto, fără nimic pregătitor. Contextul fusese
marcat de o atenţionare a ucenicilor asupra a
ceea ce vor avea de suferit când vor fi duşi „prin
sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri”(Luca 12,
11). În acele momente grele, de cumpănire a vieţii,
mărturisitorii Cuvântului vor cunoaşte puterea
ocrotitoare a Prooniei cereşti şi nu vor fi lăsaţi
singuri cu prigonitorii lor. Proonia umbreşte
ca Harul, prin marea milă a Tatălui, prin Graţia
Celui-de—Sus. Domnul Iisus i-a ajutat pe ucenici
să înţeleagă grija tainică a Tatălui pentru ei: „...
nu vă îngrijiţi cum sau ce să răspundeţi sau să
spuneţi, că Duhul Sfânt, în chiar ceasul acela, vă
va învăţa ce trebuie să spuneţi”(Luca 12, 12).
Pe scurt, într-un cerc restrâns, ucenicii au
aflat învăţătura despre Sfânta Treime, ca miez al
revelaţiei desprea noua credinţă propovăduită şi
vădită „prin şi întru Iisus Hristos”. După această
iniţiere de taină a ucenicilor, mulţimea, aflată
prin apropiere, iese din muţenie şi începe să
capete glas. Sămânţa avea nevoie de ogor ca să se-
nmulţească prin suflete. Mulţimea, din preajma
ucenicilor şi a Învăţătorului, aştepta tăcută. E
amintită de Evanghelistul Luca la începutul şi la
89
Toma Pirău
sfârşitul acestui episod minunat, ca o prezenţă

indispensabilă pentru taina descoperită ucenicilor
în acest moment fast al luminării lor de cuget...
12
Din mulţime, cineva Îi adresează lui Iisus un
cuvânt prin care este rugat să-l împace pe acesta cu
fratele lui pentru nişte neînţelegeri iscate de avuţia
familiei lor. Cu acest prilej, răspunsul auzit de cei
mulţi ţinteşte mult mai sus decât un caz particular
destul de banal. Fiecare, le spune Domnul, trebuie
să se ferească de toată lăcomia „căci viaţa cuiva nu
stă în prisosul bogăţiilor sale”(Luca 12, 15).
Ca cei mulţi să înţeleagă mai bine pericolul
purtat de „duhul lăcomiei”, Iisus Hristos le-a spus
parabola omului bogat căruia îi rodise ţarina.
Bogatul acesta s-a lăsat furat doar de belşugul
adus de ţarina lui, uitând cu totul de sufletul lui.
Mai mult, bogăţia cea mare i-a sucit şi mintea.
Socotea sufletul aidoma trupului, că se va odihni,
va mânca, va bea şi se va veseli după aceleaşi
măsuri ca şi acesta. Confuzia dintre suflet şi trup
vine ca urmare a tulburării minţii. Numai lipsa
de discernământ indusă de euforia îmbogăţirii i-a
adus bogatului strâmbătatea de cuget. Preocupat
să strângă bogăţii doar pentru sine, luat de valul
unui egoism de nestăpânit, bogatul uită de
ceilalţi oameni. Firea umană, se pare, nu e croită
pentru excese. Dorinţa, peste măsură, a celor de
natură materială îi îndepărtează pe oameni de la
adevărata îmbogăţire. Ca să nu-ţi perverteşti firea,
după cum o cere libertatea cea bună, nu trebuie
90
să te laşi copleşit de dorinţa dobândirii de comori

doar pentru orgoliul tău, ci să urmezi calea arătată
de Domnul: îmbogăţirea întru Dumnezeu. Aceasta
aduce alt fel de roade decât cea a bogatului rătăcit
din parabolă.
Încă o dată, după un episod cu mulţimi, ucenicii
primesc, tot într-un loc mai retras, învăţături de
taină din partea Domnului. În cuvinte simple şi
înalt lucrătoare. Una dintre acestea îi îndeamnă
pe ucenici spre cele duhovniceşti, să privească
dincolo de cele aparente. Să îmbrăţişeze viaţa
adevărată: „Viaţa este mai mult decât hrana
şi trupul decât îmbrăcămintea”(Luca 12, 23).
Cuvintele Domnului trimit spre semnele din lume
încărcate cu noimă. Nu avem cum să nu vedem
cum corbii şi crinii primesc ce le trebuie fără să
se îngrijoreze pentru aceasta;la fel şi iarba „pe
care Dumnezeu aşa o îmbracă(Luca 12, 28). Grijile
pentru cele ale lumii aduc sufletului nelinişte,
îl înlănţuiesc de cele trecătoare, cu tot alaiul de
suferinţă şi tristeţe ce urmează. Doar „păgânii
lumii” ascultă de o asemenea chemare...
Cei purtaţi de credinţă nu se vor rătăci prin
părţile întunecate ale lumii. Învăţătura, după
cum le-a spus Iisus ucenicilor, le va lumina viaţa
în fiecare clipă: „Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie
de ele;ci căutaţi mai întâi împărăţia Lui, şi toate
acestea vi se vor adăuga”(Luca 12, 31). Din clipa în
care cel credincios şi-a început căutarea, Proonia
Tatălui lucrează asupra lui. Frica de necunoscut
nu-i mai tulbură sufletul. Cel ce nu se teme şi
îndrăzneşte spre cele înalte nu va fi ocolit de „taina
91
Toma Pirău
darului”: „Nu te teme, turmă mică, pentru că

Tatăl vostru a binevoit să vă dea Împărăţia”(Luca
12, 32). Cuvintele Domnului sunt cu adevărat
cutremurătoare pentru ucenici. Şi nu numai pentru
aceştia!. Căutătorii Împărăţiei lui Dumnezeu şi
Domnul Iisus au acelaşi Tată, fapt care ilustrează
starea de connaturalitate dintre aceştia. Poate şi
cunoaşterea, după cum opina cândva şi Thomas
Aquinas, e croită după acelaşi tipar...
Cu siguranţă, îndrăzneala ucenicilor nu poate fi
doar un act de voinţă personală. Temerile acestora
dispar sub puterea Bunei-Voiri ce provine de la
Tatăl, Cel care le orânduieşte pe toate după propria
Lui voie şi putere. „Turma mică” se însufleţeşte tot
mai vârtos pe măsură ce află mai multe despre
calea spre Împărăţie. Timpul profan devine timp
sacru prin Bunăvoinţa –de-Sus... „Ale Tale dintru
ale Tale... ”, după cum se spune şi în partea finală
a Sfintei Euharistii... Liturghia nu avea cum să nu
preia din „mărgăritarele” evanghelice...
13
În Orient –şi în Palestina, desigur-, succesiunea
de mici povestiri, articulate într-o relatare mai
amplă, reprezintă o „figură narativă” frecvent
întâlnită. Combinarea relatărilor scurte, după o
reţetă personalizată de povestitor, are ceva specific
oriental. Maghizii sau povestitorii aveau statut şi
rol comunitar de prim ordin. Aceştia se manifestau
ca autentici fermenţi ai mentalului colectiv
oriental. Relatările evanghelice nu sunt, nici ele, în
afara acestui pattern cultural... Repetarea acelui
92
„adevăr vă spun vouă” vine să întărească exact

ceea ce, de fapt, se ştie deja la nivel folcloric sau la
nivel de bun simţ.
Evanghelistul Luca, bine şcolit, stăpâneşte
şi foloseşte din plin această tehnică narativă.
Motivele de ordin moral şi teologic sunt puse
împreună să lucreze, după aşteptările firii colective.
Freamătul lăuntric şi nerostit făcea ogorul reavăn...
Totuşi, e nevoie de ceva pricepere pentru lucrările
de credinţă înainte de formarea unei tradiţii sau
de instituţionalizare. Cu tagmă consacrată de
povestitori, forma în care sunt expuse cerinţele de
natură morală este deja predeterminată. Cuvinte
simple şi bine orânduite, după cum sunt obişnuiţi
să asculte. Pe alocuri, se pot strecura şi accente de
miraculos, primite cu mare naturaleţe de mentalul
colectiv oriental. În cadrul acestuia, imaginarul
are drept de realitate, fără de care elanul sufletesc
nu se înfiripă. Ambiguităţile sunt uşor depăşite
printr-o minunată alchimie a imaginarului. Din
acest motiv, sensibilitatea asociată mesajului
joacă un rol de prim rang pentru „priza socială”
a acestuia. Sufletul oriental aspiră misterul ca pe
aer...
Aşa se face că textele evanghelice degajă o
intensă „vrajă semantică”. Cu toate strădaniile
lor, cercetătorii n-au putut spune prea multe
despre acest subiect de-a lungul timpului. „Aura
de mister” a mesajului evanghelic e resimţită din
plin chiar de cititorul modern sau contemporan.
Unele opinii pun acest fenomen pe seama unei
amalgamări de motive, cu acelaşi înţeles, provenite
93
Toma Pirău
din arii culturale diferite. Nu e greu ca să observi

cât de palidă poate fi o asemenea perspectivă
hermeneutică.
Cele de aici, din lume, poartă semnele Căderii.
Nu putem, ca atare, să ne alegem comoara fără
discernământ sau dreaptă cugetare. De fapt,
Domnul Iisus a fost fără echivoc pe această
temă de viaţă: „... fiindcă unde vă este comoara,
acolo va fi şi inima voastră”(Luca 12, 34). Inima,
precum se vede, exprimă cel mai bine fiinţa sau
firea fiecăruia, singura în măsură să ne ofere zări
purtătoare de multe şi largi înţelesuri de trăire.
Între oameni, ucenicii se vor folosi de unelte
potrivite. Sufletul şi mintea lor au nevoie, în
toată vremea, de o înclinaţie mereu trează care
să-i ferească de primejdiile lumii. Domnul Iisus
i-a îndemnat simplu ce au de făcut: „Să vă fie
mijlocurile-ncinse şi făcliile aprinse !”(Luca 12,
35);cu alte cuvinte, cei aleşi pentru Lucrare trebuie
să-şi urmeze menirea în orice clipă, gata sa-L
aştepte pe Stăpân şi să purceadă la făptuire cu
„lumina cunoaşterii” ce le-a fost destăinuită doar
lor.
De la „turma mică”, puterea acestor cuvinte
se revarsă şi spre cei care vor îmbrăţişa credinţa
„întru Hristos”. Primite cu inima, prefac viaţa
de la mic la mare. Totodată, nu se cade a uita că
oricare dintre drept credincioşi, când va sosi clipa
sorocită, va da socoteală pentru felul în care a
trecut şi a petrecut prin lume. Sau pentru chipul
în care şi-a cheltuit „darul vieţii”: „De la cel căruia
i s-a dat mult, mult se va cere; şi de la cel căruia
94
i s-a încredinţat mult, mult se va cere”(Luca 12,

48). Sunt vizaţi, prin aceste cuvinte-avertisment,
atât credincioşii de rând cât şi mai marii acestora,
indiferent de rang, fără niciun fel de pogorământ...
Noua învăţătură de credinţă aduce foc pe
pământ, trece peste toate rătăcirile de până acum,
indiferent de forma şi prestigiul acestora, şi preface
„ograda credinţei” printr-o alegere lipsită de
orice echivoc: „Pare-vi-se c-am venit să dau pace
pe pământ ? Vă spun că nu, ci dezbinare”(Luca
12, 51). Chiar şi între cei din aceeaşi casă, duhul
va lucra diferit, oarecum iudaic, tranşant, fără
compromisuri aduse de împrejurări. Rudenia se
suspendă prin credinţă; poate că şi etnia sau tribul
dacă e să vedem până la „capătul firului”. Se simte
o chemare spre alte zări, dincolo de clanuri, triburi
sau neamuri... Duhul cel nou de credinţă are ceva
catolic, universal...
După ce ucenicii s-au bucurat de cele ce le-au
fost destăinuite, Iisus Hristos revine la mulţime
pentru a-i da o îndrumare potrivită cu „vremea
aceasta”, respectiv cea marcată de prezenţa
Salvatorului. În umbra acestei realităţi, semnele
„de pe faţa pământului şi a cerului” devin ceva
de ordin secund, oarecum distanţate de Adevărul
de acum şi de mâine. Tradiţiile scot la iveală o
anumită înfăţişare a dreptăţii. De e luată ca atare,
fără dreapta cugetare a clipei de faţă, un astfel de
chip al dreptăţii întreţine o oareşice neputinţă în
judecata oamenilor, fie la nivel individual, fie la
nivel colectiv. Judecata de-a gata se alătură duhului
anacronic, din afara timpului viu... Întrebarea
95
Toma Pirău
ridicată de Iisus nu e deloc liniştitoare pentru cei

mulţi care-L ascultă: „Dar de ce nu judecaţi prin
voi înşivă ce este drept ?”(Luca 12, 57).
Pilda „pârâşului şi a judecătorului”, ce vine
la rând după întrebarea despre judecata proprie,
nu aduce explicit un răspuns la aceasta. Se
recurge, mai degrabă, la un compromis. Înţelesul
contextual îndreaptă „paşii minţii” spre alegorie,
adică spre ceva compatibil cu duhul de povestire
atotstăpânitor prin Orient.
Mintea colectivă a acestor locuri are nevoie,
pentru a-şi menţine vitalitatea, de ziceri cu mai
multe înţelesuri. Din orchestrarea acestora,
imaginarul social se autoreglează din mers,
funcţie de provocările cu care se confruntă. În
plan individual, chestiunea e mai aşezată. În
Orient, partea se topeşte necondiţionat în întreg.
Omul singur, fără grup sau comunitate, este doar
o himeră...
Cu toate acestea, mulţimile nu pot accede
la o conştiinţă de sine doar prin emoţii. Ca să
poată judeca singure, fără prea multe ancore în
trecut, mulţimile au nevoie de îndrumări şi de
îndrumători. Fără astfel de „făclii aprinse”, cei
mulţi orbecăie între stări emoţionale lipsite de
orizont. Învăţătura şi Învăţătorul dau vieţii rost...
Fără asemenea ajutor, nu ne putem cunoaşte
cu adevărat şi nu sântem în stare să pricepem
noima cea mare a vieţii. Fără cunoaştere de sine,
libertatea, chiar şi în ordinea credinţei, nu poate
trece dincolo de simpla dorinţă... La fel stă treaba
96
şi cu dreptatea „între cei mulţi”... Doar „lumina

cunoştinţei” o poate vădi pentru cei ce o caută...
14
După trei ani de nerodnicie, stăpânul viei
hotărăşte să taie smochinul ce-i aparţinea.
Îi spune vierului scurt „Taie-l, de ce să ţină
pământul degeaba?”(Luca 13, 7). Cel ce avea grijă
de vie, deci şi de smochin, îl roagă pe stăpân să-i
îngăduie să sape în jurul smochinului şi să-i pună
ceva îngrăşământ, nădăjduind ca în anul următor
acesta nu o să mai fie fără rod.
„Tâlcul” parabolei e uşor de prins: şi oamenii
au nevoie de atenţie, de îndrumare, pentru a se
bucura de o „viaţă roditoare”...
„Parabola smochinului neroditor”e urmată
de un îndemn de îndreptare prin pocăinţă. Mulţi
au pierit ca să devină semne pentru alţi confraţi.
Exemplele sunt, din acest punct de vedere, cât
se poate de grăitoare. Astfel, aflăm că cei dintre
galileeni care au pierit de sabia lui Pilat sau cei
peste care a căzut turnul din Siloan şi şi-au găsit
sfârşitul nu erau mai păcătoşi decât alţi galileeni
sau decât toţi oamenii care locuiesc în Ierusalim.
Cei pieriţi, ca purtători de păcate, fuseseră la fel
ca ceilalţi semeni ai lor, cu nimic mai prejos decât
aceştia. Alegerea lor „întru pieire” pare a avea
un rost ceva mai aparte, respectiv să fie înfăţişaţi
ca pilde spre îndreptare pentru cei ce locuiau în
Galileea sau în Ierusalim. Domnul Iisus le spune
ascultătorilor Săi cât de periculoasă este starea de
97
Toma Pirău
nepocăinţă: „... dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri

la fel”(Luca 13, 5). Mesajul acesta poartă acelaşi
duh ca al lui Ioan Botezătorul...
Mai apoi, vine vremea bucuriei, vremea
sărbătorii. Domnul Iisus vorbeşte, şi acum, pe
înţelesul celor ce-L ascultă. Aproape ca între
prieteni. „Povestirea” e simplă... O femeie fusese
stăpânită, vreme de optsprezece ani, de un duh
de neputinţă şi purtase povara gârboveniei. Este
absolvită de neputinţa ei într-o zi de sâmbătă, de
Sabat. Supărarea fariselor n-a întârziat să apară
şi să se manifeste pentru că despovărarea de
suferinţă a femeii s-a săvârşit în „ziua de odihnă”,
încălcându-se astfel rânduielile iudaice pentru
Sabat. Văzându-le supărarea, Domnul Iisus atrage
atenţia că tocmai o asemenea zi este potrivită
pentru a rupe o legătură a Satanei de lungă durată.
Duhul acestei zile este diferit de al celorlalte.
„Ziua Domnului” reuneşte bucuria cu libertatea
omului. În consecinţă, zilele de sărbătoare sunt
făcute pentru om, nu omul este făcut pentru zilele
de sărbătoare... Bunătatea acestor zile luminează
viaţa, o preface, n-o lasă în nemişcarea regulilor
lui „NU”...
Trecerea spre „motivul Împărăţiei” pare
firească. De la sărbătoare, la „Izvorul” acesteia...
Împărăţia este asemenea grăuntelui de muştar.
Acesta, aproape insignifiant, creşte şi se face pom
mare, numai bun pentru a deveni sălaş pentru
păsările cerului. De la o referinţă cosmică, se trece
la una de viaţă specific umană: Împărăţia este ca
98
aluatul ce dospeşte toată făina, spre bucuria celei

ce trudeşte, probabil, pentru „casnicii casei”.
Împărăţia, se înţelege, nu poate fi ceva
nemişcat, departe de farmecul mişcării şi al
devenirii. Ca apa curgătoare, a cărei mişcare îi
dă viaţă, o face vie... Grăuntele de muştar se face
pom... Aluatul dospeşte făina... Sunt purtătoare de
„duh lucrător”, temeiul vieţii...
15
Drumul spre Ierusalim al „turmei mici”, prin
cetăţi şi prin sate, se confundă cu o „învăţătură
călătoare” despre Mântuire. După cele spuse de
Învăţător, nu încape îndoială că mulţi se silesc să
intre „pe poarta cea strâmtă”, dar Stăpânul casei
nu-i lasă doar pe seama silinţei lor, „Se va scula şi
va încuia uşa”(Luca 13, 24-25). Fără să mai bage
în seamă strigătele deznădăjduite ale celor lăsaţi
pe dinafară. Verdictul Stăpânului nu lasă loc nici
pentru cea mai măruntă îngăduinţă la adresa celor
alungaţi din pricina fărădelegilor lor. Judecata e
nemiloasă: „Nu ştiu cine sunteţi, depărtaţi-vă
de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii !”(Luca 13,
27). În schimb, alţii, din toate colţurile lumii, vor
fi primiţi de Stăpân şi „vor şedea la masă întru
Împărăţia lui Dumnezeu. Şi, iată, sunt unii de la
urmă care vor fi întâi, şi sunt cei dintâi care vor fi
la urmă”(Luca 13, 29-30).
Domnul grăieşte limpede: Împărăţia lui
Dumnezeu nu este doar pentru iudei. Neamurile,
„de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de
99
Toma Pirău
la miazăzi”, au şi acestea un loc un loc în Veşnicie

dacă, se-nţelege, n-au îmbrăţişat nedreptatea.
Împărăţia este pentru cei drepţi, indiferent de
neam, condiţie socială sau loc de sălăşuire în
lume. Împărăţia are ceva din universalismul
Creaţiei, pe când Cuvântul era la Început, dincolo
de vremi... Credinţa „întru Hristos” aspiră spre
fiinţa Unului...
Sfinţenia profeţilor îi leagă pe aceştia de
Ierusalim, locul unde a fost ridicat Templul, casa
Tatălui. Aproape cinci secole, profeţii au fost
„ferestrele” lui Domnezeu pentru poporul lui
Israel. Aceasta fiindu-le menirea, soarta profeţilor
poartă pecetea Ierusalimului. Niciun profet nu
poate, la sfârşitul vieţii, să se îndepărteze de
Ierusalim. Domnul Iisus le spune aceasta fariseilor
ca să le aducă aminte de Scripturi şi să le deschidă
înţelegerea asupra Sa: „... nu este cu putinţă ca
vreun profet să piară în afara Ierusalimului”(Luca
13, 33). Chiar daca locuitorii acestei cetăţi sunt
neîncrezători în profeţi, pe care i-au lovit sau
i-au ucis cu pietre de-a lungul timpului, locul are
ceva mai presus decât răutatea celor ce-l locuiesc.
Pustiirea acestuia, prin răutate, se va preface în
altceva la plinirea vremii, când Profetul Iisus va fi
întâmpinat prin cuvintele „Binecuvântat este cel
ce vine întru numele Domnului”(Luca 13, 35).
După Scripturi, Ierusalimul a fost ales ca
locul unde se va pomeni, pentru vecie, Numele
Domnului;prin urmare, pe-aici vor trece Semnele
cele mari ale veacurilor, în pofida oricăror
oprelişti. Locul acesta va dobândi, peste vremi,
100
o aură de sfinţenie recunoscută de evrei, creştini

şi musulmani, deopotrivă... Puterea simbolică a
Ierusalimului n-a slăbit defel de mai bine de două
milenii de viaţă istorică. Vrem-nu vrem, acest
loc are reverberaţii de-a dreptul mitice. „Bolta
simbolică” izvodită la Ierusalim acoperă lumea,
pe de-a-ntregul, din capătul vremurilor...
Cu Învăţătura Domnului, n-avem cum să nu
ne întrebăm: Vor veni neamurile la Ierusalim
sau Ierusalimul se va revărsa peste neamuri ?
Răspunsul l-a dat cursul vieţii, aidoma unui rabin
înţelept: şi una, şi alta... O voltă în doi timpi ce
pare de neoprit. Până şi astăzi se resimte acest puls
în felul în care „lucrările de credinţă” pendulează
între periferii şi metropole după chemări greu
de pătruns fară făcliile potrivite. Măsurile lumii
nu pot ocoli cele ale sacrului. Marele Psalmist a
spus-o, tare demult, fără cusur: „Cunoscut este
Dumnezeu în Iudeea/Mare este numele Lui în
Israel. /Locul Său s-a făcut întru pace/Şi locuinţa
Lui în Sion (Ps. 75, 1-2).
Fericitul Ieronim a descâlcit filologic filiaţia
denumirii de „Ierusalim”. Astfel, se face referire
la cuvântul „Salem” din Ebraică, ce înseamnă
„Pace”. După ierarhul amintit, acesta ar fi fost
numele iniţial al Ierusalimului, pe vremea lui
Melchisedec(Fac. 14, 18-20), apoi s-a numit
„Iebus”(Jud. 19, 10), după care a prins formă de
„Ieru-Salem”(vezi nota lui Bartolomeu Anania
la ediţia deortosită a Bibliei, p. 699). Heidegger,
precum se vede, sesizase cu pricepere şi subtilitate
natura intimă dintre Limbă şi Fiinţă...
101
Toma Pirău
16
De eşti ucenic al Domnului, trebuie să fii
purtător al unui duh alcătuit anume. O suită de
povestioare „desenează” profilul potrivit cu acest
statut privilegiat. Sf. Evanghelist Luca le redă
aidoma unui povestitor oriental, într-o succesiune
aleasă cu simţirea-i specifică locului:
VINDECAREA UNUI BOLNAV DE
HIDROPICĂ, într-o zi de sâmbătă, în casa unui
fruntaş al fariseilor, chiar în prezenţa unor
învăţători ai Legii. „Litera de credinţă” a fariseilor
păleşte la aflarea binelui pentru un om aflat la
necaz în ziua sfântă de Sabat a evreilor. S-a spus
de demult: „Milă voiesc, nu jertfă... ”;
ALEGEREA LOCULUI POTRIVIT la praznic:
de eşti poftit de o gazdă la masă, nu te aşeza prea
în faţă, pe un loc de vază, ca nu cumva să fii dat
la o parte dacă soseşte cineva de neam mai bun;e
mai înţelept să alegi un loc mai ferit, de mai mică
cinste, pentru ca, mai apoi, să treci la un loc mai
bun „când vei fi chemat”. Mai cuprinzător, aceasta
este „clipa luării aminte”: „Că tot cel ce se înalţă
pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se
va înălţa”(Luca 14, 9-11);
CINA TA CEA BUNĂ. De vei face o cină la
tine acasă, nu-i invita pe cei ce-ţi pot întoarce
cinstea;cheamă-i la cină pe cei amărâţi care nu te
pot răsplăti. De vei urma acest îndemn, „ţi se va
răsplăti la învierea morţilor”(Luca 14, 14);
CINA UNUI OM OARECARE. Cei chemaţi la
cină, n-au venit. Motivele au fost diverse: lucrul
102
la ţarină, încercarea boilor cumpăraţi sau grija

pentru femeia luată de curând. Prin urmare,
slujitorul a fost trimis să-i cheme pe cei din pieţe şi
de pe drumuri. Şi nu oricum, ci chiar cu forţa: „...
sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi se umple casa. Că
vă spun Eu vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care
au fost chemaţi nu va gusta din cina Mea”(Luca 14,
23-24). Care vasăzică, „omul oarecare” nu putea
fi altcineva decât Stăpânul, de Care ţin toate. La
Cina Sa, n-au venit cei mai întâi chemaţi... Iudeii
au avut alte treburi. În locul acestora, au fost
aduşi, cu sila, oameni din pieţe şi de pe drumuri,
din afara caselor...;
PILDA UCENICULUI. Domnul Iisus le-a
vorbit mulţimilor despre faptul că orice ucenic de-
al Său trebuie să urască lumea şi toate ale ei. Doar
cel astfel încercat îşi poate duce crucea şi-L poate
urma pe Învăţător;
TURNUL RIDICAT CU CHIBZUIALĂ. De o
asemenea lucrare nu te poţi apuca la întâmplare.
De n-o poţi duce la bun sfârşit, ajungi de batjocura
lumii. Tocmai de aceea, cugetul celui ce doreşte să
zidească turnul ar trebui să fie ca al împăratului
care-şi judecă duşmanul după măsura puterii
proprii. De va constata că puterea sa e cu mult mai
mică decât a potrivnicului său, se va strădui să facă
pace. De ai prea puţine prin „ograda sufletului”,
nu te poţi apuca de orice zidire... Domnul Iisus
încheie această pildă prin cuvintele: „Aşadar,
oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are,
nu poate fi ucenic la Meu”(Luca 14, 33). De bunuri,
de rubedenii, de gânduri, emoţii, apucături rele...;
103
Toma Pirău
AFARĂ-ca sarea stricată. Precum se cunoaşte,

sarea ce-şi pierde gustul nu mai poate fi dreasă
cu nimic. Nemaifiind bună „nici în pământ, nici
în gunoi”, sarea stricată se aruncă „afară”. Ce
înseamnă acest „afară”? Fiecare poate înţelege
ce doreşte, după propria pricepere... Oricum,
mesajul pare a fi adresat unora care „ştiu” ce şi
cum să înţeleagă: „Cel care are urechi de auzit
să audă!”(Luca 14, 35). E greu să asociezi aceste
cuvinte doar cu mulţimile...
Pildele redate succesiv, aici, în Evanghelia după
Luca, sunt în număr de şapte. Sub aura de sfinţenie
a acestui număr, se pot asocia aceste pilde cu tot
atâtea trepte de prefacere sufletească prin care se
dobândeşte „ ACEL CEVA” ce călăuzeşte „firea
ucenicului întru Hristos”. Fără un Păstor potrivit
sau fără „Acel Om Oarecare” din pildă, nu vei fi
chemat la „cina din casa Stăpânului”... Porunca
ce încheie a şaptea pildă, adresată, desigur, celor
ce „ştiu şi înţeleg”, sugerează că aceştia vor fi şi
călăuzele mulţimilor în veacul ce va să vină...
Din fiecare pildă şi din toate laolaltă, se
desprind tâlcuri multiple. Dintre acestea, pare a
fi precumpănitor cel ce trimite la o diferenţiere
necesară între „cei ce ştiu” şi „cei ce nu ştiu”.
Orientul a păstrat în graiul şi mentalitatea sa o
bună şi constantă „doză de mister”, pecete ce se
regăseşte şi în cele consemnate aici, în Evanghelia
după Luca. Mentalitatea orientală nu se putea
întrema şi supravieţui fără acest „duh tainic”...
Poate că, pe acest fond, se iveşte mai clar miezul
104
celor purtate prin cuvintele „Mulţi chemaţi, puţini

aleşi... ”.
Pe de altă parte, nu sunt prea puţini nici cei care
identifică în stilul şi conţinutul acestor „mărturii
evanghelice” indicii clare ale manifestării a două
tendinţe în „făptuirile creştinismului timpuriu”:
ritualismul şi iluminarea prin cunoaşterea
contemplativă a Tainei. Iacob şi Ioan, Filip şi
Toma, Petru şi Pavel –„făclii” de viaţă şi de cuget
ce se reunesc liturgic... Adică lucrând împreună,
fără porniri exclusiviste sau vrăjmaşe...
17
Prin parabole, se aştern alte înţelesuri asupra
lumii. Învăţătorul le foloseşte frecvent pentru a
adânci taina şi, totodată, pentru a ajuta neputinţele
de simţire şi înţelegere, mai cu seamă pentru cei din
afara „turmei mici”. Astfel, printre altele, fariseii
şi cărturarii cârtitori sunt făcuţi să privească altfel
la cei de lângă ei, fie aceştia vameşi sau păcătoşi.
Stăpânul care-şi găseşte „oaia pierdută” nu
trece printr-o bucurie oarecare: „Tot aşa, v-o
spun Eu vouă, mai mare bucurie va fi în cer
pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru
nouăzecişinouă de drepţi, care n-au nevoie de
pocăinţă”(Luca 15, 7). Oarecum, bucuria provine
de la refacerea unităţii originare, a revenirii la
armonia din „zorii vieţii”;nu-i, oare, aceasta o
bornă a Căii de Lumină ce ne extrage din „umbra
păcatului”?
Femeia ce-şi găseşte „drahma pierdută” nu se
bucură de una singură, ci împreună cu prietenele
105
Toma Pirău
şi vecinele. Bucuriile se împărtăşesc cu cei în stare

să se bucure odată cu noi, „să lucreze bucuria”
împreună cu noi. O atare comuniune, în alte
sfere, se petrece şi atunci când păcătosul ajunge
conştient de fapta sa: „... bucurie se face înaintea
îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se
pocăieşte”(Luca 15, 10).
„Fiul rătăcitor”, în parabola cu acelaşi nume,
aduce un plus de înţeles. Nu pentru că relatarea
este mai cuprinzătoare decât în cele două
parabole de dinainte, ci pentru „accentul” aparte
pus pe atitudinea celui chemat spre rătăcire. „Fiul
rătăcitor” ajunge să se pocăiască prin propria lui
cugetare. „Înlăuntrul” său devine altfel după ce
se lasă locuit de o conştienţă smerită... Din clipa
aceea, nu se mai zbate neputincios ca „un străin”
fără nădejde şi revine la „acel acasă” ce poartă un
alt orizont de viaţă, cu un rost purtător de iubirea
Tatălui ...
„Oaia pierdută” este aflată de stăpân. Femeia
găseşte „drahma rătăcita” prin casă. Şi într-un
caz, şi în celălalt, cei implicaţi fac ceva, acţionează,
nu se lamentează a neputinţă. Urmarea acestei
atitudini aduce bucurie. Şi „cele găsite” aduc
bucurie, ca părţi ale făptuirii... Acestea validează
strădaniile săvârşite cu credinţă şi răbdare.
De remarcat că revenirea la starea de început
se produce exclusiv prin fapta proprietarilor.
„Bunurile” recuperate au un rol pasiv în refacerea
situaţiei iniţiale. Stăpânii, se poate spune, au
dovedit că sunt tari prin voinţă şi cuget. De la unele
ca acestea, fapta lor îşi extrage izbânda... Cu „Fiul
106
risipitor”, hotarele se lărgesc. Apare libertatea

de alegere, atât de des ivită în viaţa fiecăruia...
Când „Fiul risipitor” a fost în stare de gândul său
propriu, a putut să aleagă şi să găsească „drumul
spre acasă”, să se regăsească pe sine. Nu prin
lumea largă, ci acolo unde-i este „leagănul vieţii”,
cel mai probabil la chemarea tainică a Tatălui...
Pocăinţa celui ce s-a rătăcit printre străini,
risipindu-şi repede zestrea, vine, de această dată,
prin trezirea cugetului... Fântâna patimilor a
secat odată cu lipsurile şi cu vieţuirea lăturalnică.
Mândria fără cuget a tinereţii dispare, încet-încet,
până când, fără bunuri -dar cu multe griji şi tristeţi
-, Risipitorul dobândeşte darul „cugetării de sine”.
Fără amăgirile spre „în afară” ale lumii, de care
se lăsase apăsat şi îndelung purtat. Cel înstrăinat,
prin smerire de sine, descoperă, în sfârşit,
comoara din inima sa – cunoaşterea de sine... Cu
acest ajutor de partea sa, „Fiul risipitor” reuşeşte
să‑şi dea cu seama asupra a ceea ce făcuse cu viaţa
sa. Recunoaşterea fructelor rătăcirii îi nutreşte
imboldul eliberator: să părăsescă ţara străină şi
să revină acasă. O convingere lăuntrică deja luase
fiinţă: că greşise de două ori-faţă de Cele-de-Sus şi
faţă de cele-de-jos...
Evanghelia după Luca etapizează foarte
sugestiv „trezirea” Fiului risipitor: „Sculându-mă,
mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, greşit-
am Cerului şi faţă de tine;nu mai sunt vrednic să
mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unii dintre argaţii
tăi”(Luca 15, 18-19).
107
Toma Pirău
Şi de această dată, bucuria nu rămâne într‑un

plan strict individual. Bucuria tatălui nu se
izolează, nu se sfieşte. Se arată şi se transmite celor
din preajmă, ca într-o comuniune ecclesială de
mai târziu. Simplu, nu? Doar aproape de ceilalţi
ne putem mişca bucuriile ce se ivesc pe potecile
vieţii şi ale Împărăţiei...
Singurul întristat a fost fratele Fiului risipitor.
Acesta a fost acasă în toată vremea şi s-a îngrijit
de cele obişnuite. Se adâncise în rutina celor
cunoscute. Nu cunoscuse nelinişti, nu aflase ce e
necunoscutul, nu ştia ce e nesiguranţa sau teama
pentru ce aduce sau nu aduce ziua de mâine. Se
aflase, vasăzică, „la locul lui” şi nu se abătuse de
la ceea ce se cuvenea după tradiţia de viaţă. Putea,
oare, să vadă dincolo de rutină nefiind cercetat de
fiorul noutăţii? „Fratele gospodar” din parabolă
se supune unui duh similar cu al fariseilor şi
cărturarilor, cu acea grijă apăsată faţă „de Literă”,
cu indiferenţa sau neputinţa lor de a vedea
„partea vie” a Duhului Legii. Cugetul acestui frate
pare a nu fi simţitor pentru cele dinlăuntru. Tatăl
acestuia încearcă să-i risipească supărarea şi-i
spune cu blândeţe; „Fiule, tu-ntotdeauna eşti cu
mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să
ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta
mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”(Luca
15, 31-32).
Evanghelistul Luca se opreşte aici. Încheierea
parabolei nu ne spune nimic despre cum a primit
aceste cuvinte fratele Fiului risipitor. Oare fratele
invidios şi supărat a înţeles ceea ce-i spusese tatăl
108
despre temeiul bucuriei lor ? După cele arătate

despre „învierea” şi „aflarea” Risipitorului, fratele
acestuia se învăluie într-o tăcere cu multe falduri.
Numai bună pentru a fi mai cu luare aminte
asupra tâlcului relatării...
Prin libertatea de cuget, „Fiul risipitor” se ridică
de la moarte la viaţă, de la rătăcire la regăsire,
scapă de străinătate prin revenirea acasă. Aici e
sălaşul „unităţii originare” sau limanul „armoniei
întemeietoare” de viaţă.
E aşa de greu să vedem în „umbra” acestor
parabole un „gând secund” al Evanghelistului
Luca care să ne îndrume să privim şi spre cele
ce nu se văd? Ca-ntr-un „ceremonial de iniţiere”
săvârşit discret, pentru cei care înţeleg nevoia de
bucurie surprinsă de câteva cuvinte rostite de tatăl
celor doi fraţi: „Trebuia, însă, să ne veselim şi să
ne bucurăm. ”. Cu alte vorbe, sub graţie, îndoiala
nu are loc, totul urmează marşul ritmat al inimii
ce vine de dincolo de „gardul” împotrivitor al
individualităţii.
Parabolele, cum au remarcat mulţi, au o putere
specială de a plămădi imagini mişcătoare despre
nenumărate împrejurări de viaţă. Din atmosfera
lor, licăreşte taina. Trimiterile spre nevăzut, ancore
spre mister. Duhul acestor forme fac neamurile
dornice de miracol. Cumva, chiar firea acestora se
pliază pentru a le nutri această sete neostoită de
Absolut.
Pe alocuri, Evanghelistul Luca pare a ne sugera
că ştia mult mai multe decât a scris. Marcion,
109
Toma Pirău
pentru aceasta, îl socotea mai presus de ceilalţi

evanghelişti...
18
Evanghelistul Luca ne vădeşte alte înţelesuri
ale „căutării Împărăţiei” printr-o nouă succesiune
de „mici povestioare” cu iz oriental. Fiecare dintre
acestea aduce câte o fărâmă de învăţătură cu rod
bun pentru viaţa credinţei. De pildă, „iconomul
nedrept” se bucură de lauda stăpânului „fiindcă a
lucrat înţelepţeşte, căci fiii veacului acestuia sunt
mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii”(Luca
16, 8). Pe iconomul în cauză l-a salvat înţelepciunea
cu toate că aceasta fusese folosită pe seama averii
stăpânului. Şi fără ştiinţa acestuia. Uneori, iată,
poţi scăpa de ocară printr-o anumită înclinaţie a
minţii...
Cei care ascultă aceste cuvinte sunt ucenicii
Domnului;li se atrage astfel atenţia ca să fie mai
cu luare aminte la ceea ce fac „fiii veacului” şi
neamul acestora pentru a le pătrunde firea, felul
lor de a fi în lume şi zbaterea ce-i constrânge la
un anumit mod de viaţă. În „neamul lor”-adică
după fire-, „fiii veacului” sunt mai ageri decât „fiii
luminii”. Nu este cazul, însă, să pretindem de la cei
din urmă să apeleze la înţelepciunea celor dintâi.
Nu, în niciun caz, o asemenea pretenţie nu este
îndreptăţită: cei ce sălăşuiesc în „umbra luminii”
nu sunt de-ai lumii acestui veac, ci, cum s-a mai
spus, aceştia aparţin de o alta, cu totul diferită, cu
alte măsuri şi rosturi decât cele „din veac”.
110
Nu este prea dificil să se constate un oarecare

„grad de rudenie” între duhul din pilda despre
„iconomul nedrept” şi cel din pilda despre
„bogăţia nedreaptă”, ce-i urmează. De e adunată
„cu nedreptate”, bogăţia e o mare şi grea povară
din toate privinţele. Tocmai din această pricină,
o asemenea bogăţie trebuie folosită pentru a
ne atrage prieteni prin facerea de bine. De se va
ajunge cândva la neîndestulare, aceşti prieteni
ne vor fi aproape şi ne pot adăposti „în corturile
cele veşnice”(Luca 16, 9). Prietenii care ne sunt de
ajutor „întru Veşnicie”, neindoielnic, fac parte din
familia „fiilor luminii”, nu caută casa veacului.
De la vălul destul de ceţos al „bogăţiei
nedrepte”, ucenicii sunt aduşi la un alt „registru de
cugetare” atunci când află că dreptatea şi credinţa
lucrează, oarecum asemănător, atât în cele puţine
cât şi în cele multe. Temelia de credinţă cuprinde
tot locul de vieţuire, prin urmare nu poate ocoli
multele încercări la care suntem supuşi, de la
neliniştea adusă de „bogăţia nedreaptă” până
la limanul „bogăţiei adevărate”. Legea unirii, a
armoniei şi a păcii luminează viaţa şi pe cei care
preţuiesc acest dar. Cele opuse nu se pot amesteca
fără tărăboi. Mai cu seamă atunci când e vorba
despre credinţă: „Nici o slugă nu poate sluji la
doi domni;că ori pe unul îl va urî şi pe celălalt îl
va iubi, ori de unul se va ţine şi pe celălalt îl va
dispreţui. Nu poţi să slujeşti lui Dumnezeu şi lui
Mamona”(Luca 16, 13). Precum se vede, alegerea
asociată faptelor de credinţă exclude jumătăţile de
măsură ale căldiceilor...
111
Toma Pirău
Mereu apar tentaţii de a folosi „măsuri

omeneşti” pentru cele ce nu ţin de lume. Sau,
mai frecvent, de a socoti că doar astfel de măsuri
pot înlesni înţelegerea faptelor de viaţă. Acest
fel de a fi era la mare preţ între farisei. Domnul
Iisus le atrage atenţia şi le spune că „... ceea ce
la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui
Dumnezeu”(Luca 16, 15).
Mai apoi, ca un fel de hotărnicire în timp,
ascultătorii Domnului află că Legea şi profeţii îl
au ca încheiere pe Ioan Botezătorul. După acest
profet, se deschide o altă perspectivă de credinţă:
„... de atunci încoace se binevesteşte împărăţia lui
Dumnezeu şi fiecare o ia prin asalt” (Luca 16, 16).
Legea, desigur, nu-şi pierde din vigoare, rămâne
de ajutor pentru oameni şi lume, mai trainică
decât cerul şi pământul din pricina originii
sale. Cele-de-Deasupra nu trec precum cele ale
ţărânii... „Parabola săracului Lazăr” ilustrează
convingător menirea Legii. Cei care ascultă „pe
Moise şi pe profeţi” vor fi primiţi la „sânul lui
Avraam”, ca răsplată a ascultării... Bogatul care a
avut parte de multe în viaţă, „veselindu-se în chip
strălucit”(Luca 16, 19), şi-a primit, după moarte,
ceea ce i se cuvenea pentru viaţa de huzur de care
a avut parte. A ajuns într-un loc de mare suferinţă:
„Şi în iad, fiind el în chinuri... ”(Luca 16, 23). Cei
din lume, rude cu bogatul, nu vor avea parte de
iad de vor respecta Legea şi profeţii...
Relatarea evanghelică despre săracul Lazăr
numeşte fără echivoc „întunericul cel dinafară”.
Iadul bogatului este acelaşi cu „Şeolul” evreilor
112
sau cu „Hadesul” grecilor. Evanghelistul Luca,

încă o dată, se arată familiarizat cu tradiţiile greco-
iudaice pe care se pricepe să le valorifice cu mare
măiestrie. Oricum, „motivul iadului” va avea, de
acum încolo, o traiectorie vizibilă pe parcursul
multor veacuri de viaţă creştină, cu reverberaţii de
trăire dintre cele mai stranii... Cumpăna priponită
deasupra lumii se înclină când „ spre lumină”, când
„spre nelumină”, după măsuri de viaţă. Astfel de
rânduieli au ceva din prototipul dualist iranian
ce, prin fluctuările unui „inconştient colectiv” mai
cuprinzător, se regăseşte în imaginarul mai multor
popoare semitice şi indo-europene. „Semiluna
Roditoare”, ca leagăn al multor popoare, a purtat
daruri de multe feluri...
19
Iisus Hristos le spusese fariseilor ceva la care
aceştia nu se aşteptau: „Împărăţia lui Dumnezeu
nu vine în chip văzut”. Obişnuiţi de-ai tradiţiei,
aceşti oameni ai Legii sunt legaţi de lumea lui „aici
şi acum”. Dincolo de ceea ce preţuiau, vederea
lor nu putea pătrunde. Domnul Iisus îi ştia
prea bine, cu toate ale lor. Cu toate acestea, le-a
adresat un cuvânt care nu se prea potrivea cu firea
lor: „. Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul
vostru”(Luca 17, 21). Altfel spus, inima fiecăruia
e sălaş al Împărăţiei... Prin urmare, ca s-o simţim,
vederea nu e îndestulătoare. Cu duhul, însă, poţi
cerceta nevăzutul.
Aflând şi ei despre locul tainic ai inimii,
ucenicii primesc, de la Învăţătorul lor, o altă
113
Toma Pirău
vorbire de taină, cea despre cum vor fi „zilele

Fiului Omului”. Când vor veni aceste zile, Fiul
Omului va fi peste tot, aşa cum luminează fulgerul
pe cer. Ivirile vieţii se vor asemăna cu cele din
„zilele lui Noe” sau cu cele ale „lui Lot”. Nimeni
nu va şti ceasul când Fiul Omului va veni cu slavă.
Acum, oamenii nu vor mai avea de ales: „Cel ce va
căuta să-şi câştige viaţa o va pierde;iar cel ce şi-o
va pierde, o va face vie”(Luca 17, 13). În acest ceas
de cumpănă, salvarea vine doar de la Fiul Omului.
Cei luaţi vor avea o altă soartă decât cei ce sunt
lăsaţi în pat, la moară sau la ţarină. Luaţii, desigur,
vor fi duşi undeva, se subânţelege... Nedumeriţi,
ucenicii întreabă „Unde, Doamne?...” Răspunsul,
fără doar şi poate, a sporit taina, precum şi
nelămurirea celor de faţă: „Unde va fi stârvul,
acolo se vor aduna şi vulturii”(Luca 17, 37). Ce-
or fi înţeles ucenicii ? Cuvintele acestea, am putea
spune, sunt un adevărat mister...
Şi, totuşi, parabola transpune o imagine
firească pentru cei ce ascultă: vulturii se află, în
acele zile de pe urmă, în acelaşi univers cu stârvul
pe care-l caută. De la această referinţă, căutarea
tâlcului nu este chiar neputinciosă. În „zilele
Fiului Omului”, făpturile vor da socoteală pentru
tot ceea ce au săvârşit în viaţă. „Vulturii”, amintiţi
de către Domnul, sunt puterile care se adună
pentru a pune la cercetare „stârvul” unei vieţuiri
sărăcite de duh. Printr-o imagine relativ familiară
nomazilor şi păstorilor, se surprinde o întreagă
odisee despre „sfârşitul veacurilor”... Arhetipul
despre„ierarhia puterilor” îi ajută pe ucenici să
114
înţeleagă că eshatonul este un „fapt total”, nu va

fi nimic trecut cu vederea de către Judecător. Ceva
similar cu ceea ce a urmat acelui miraculos „Să fie
lumină!”, după care au devenit vizibile, succesiv,
diferitele forme ale fiinţării prin mijlocirea deplină
a Cuvântului. Omnipotenţa de la Creaţie e de
aceeaşi natură cu cea de la Judecată... Într-un fel,
şi împărăţia dinlăuntru se înrudeşte cu Aceasta.
Îndoiala cugetului nostru nu are loc: astfel
de taine nu sunt pentru oamenii obişnuiţi. Mai
degrabă, asemenea cuvinte se prind în urechile
celor care se pricep să înţeleagă... La Psalmistul
David, de pildă, puterea „fiului omului” e de la
„Dumnezeul puterilor”: „Dumnezeul puterilor,
întoarce-te iarăşi, /caută din cer şi vezi/şi cercetează
via aceasta/pe care a făcut-o dreapta Ta, şi o
desăvârşeşte, /şi caută spre fiul omului pe care Ţi
l-ai întărit!”(Ps. 79, 17). De asemenea, şi sărbătorile
au ca temei al înţelegerii cunoştinţe ce nu sunt
străine celor pricepuţi: „Sunaţi din trâmbiţe la lună
nouă, /în ziua cea vestită a sărbătorii noastre”(Ps.
80, 3). Evreii se orientau pe baza unui calendar
întocmit după fazele Lunii. În versetele de mai la
deal, referinţele sunt pentru prima zi din luna a
şaptea care era înainte de „Sărbătoarea corturilor”,
una dintre cele trei mari sarbători ale lui Israel.
La tot pasul, e sigur, credinţa are ca făclie
„lumina cunoştinţei”... Pentru acest gând,
mărturiile sunt aproape fără număr...
115
Toma Pirău
20
Prin „Parabola judecătorului nedrept”,
ucenicilor Domnului li se desluşeşte ceva important
privitor la nevoia de dreptate. Pentru a o dobândi,
nici o clipă nu trebuie irosită. Dreptatea, prin
urmare, trebuie căutată în toată vremea şi fără
teamă. Chiar cu îndrăzneală, urmănd exemplul
văduvei faţă de judecătorul „care de Dumnezeu
nu se temea şi de om nu se ruşina”(Luca 18, 2).
Judecătorul cel temut de toată lumea îi face dreptate
văduvei „asupra potrivnicului” acesteia după ce
n-o băgase în seamă multă vreme. Numai pentru a
nu fi necăjit de către văduvă „la nesfârşit”(Luca 18,
5). Orice pornire a omului, fie acesta şi judecător,
are o limită dată de fire... De la pricina dezlegată
a văduvei, Domnul Iisus, printr-o întrebare mai
cuprinzătoare, îndrumă cugetul ucenicilor spre
ceva mai adânc: „Dar oare Dumnezeu nu le va
face dreptate aleşilor Săi care strigă spre El ziua
şi noaptea, El, Care rabdă‑ndelung pentru ei ? Vă
spun Eu vouă că degrab le va face dreptate”(Luca
18, 7). După o clipă de nădejde, ucenicii sunt expuşi
unei întrebări de-a dreptul cutremurătoare: „Dar
Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă
pe pământ?” (Luca 18, 18).
Prin simpla lor alăturare, cele două întrebări
dau contur unui principiu de mare preţ pentru
ceea ce va veni: plinirea dreptăţii nu e realizabilă
fără credinţă. Şi, totuşi, ambele aserţiuni au ceva
care avertizează asupra unei „aşteptări prudente”
Şi în prima întrebare, şi în cea de-a doua, se
116
strecoară acel „oare” ce se asociază, funcţie de

context, cu două perspective diferite de cercetare.
În primul caz, cel despre dreptatea ce va fi făcută
aleşilor lui Dumnezeu, acel „oare” confirmă o
certitudine. Nu la fel se petrec lucrurile în cel de-al
doilea caz, respectiv starea credinţei, pe pământ,
la venirea Fiului Omului, despre care îndoiala nu
este exclusă... Astfel de vulnerabilităţi pot proveni
de la felul nestatornic al oamenilor, de la porneala
buimacă a acestora spre cele ce-i ţin departe de
credinţă.
Dintre acestea, tot mai greu atârnă închipuirile
fiecăruia despre îndreptăţirile personale de
tot felul, „înălţarea închipuită”, spre dispreţul
constant şi agresiv al semenilor. Tema aceasta,
spusă de Domnul „pentru unii”, capătă formă
şi devine vădită prin „Parabola vameşului şi a
fariseului”. Gândurile lăuntrice ale celor doi sunt
surprinse într-un moment ce iese din cadrul celor
obişnuite, respectiv pe când aceştia „... s-au suit la
templu ca să se roage”(Luca 18, 10).
Vameşul, ce nu îndrăznea nici măcar să-şi
ridice ochii spre cer, abia grăia „stând departe”:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului !”(Luca
18, 13). Fariseul, în schimb, nu mai prididea în
a-şi mărturisi dovezile credinţei sale. Cu toate
diferenţele dintre cei doi, Domnul Iisus le spune
ucenicilor că cel ascultat a fost vameşul: smerenia
inimii lui a dus rugăciunea sa mai aproape de
îndurarea lui Dumnezeu.
De la cele două mărturisiri contrastante, a
vameşului şi a fariseului, se trece, prin cuvintele
117
Toma Pirău
Învăţătorului, la un cadru mai cuprinzător al

conştienţei umane, apt să surprindă ceva arhetipal
aproape în viaţa semenilor noştri: „Că tot cel ce se
înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe
sine se va înălţa”(Luca 18, 14).
Mai mult de atât, intrarea în Împărăţie nu
este înlesnită decât celor ce vor trece printr-o
prefacere profundă a firii lor întregi, aptă să
preia bucuria nepervertită a copiilor. Ucenicii
lui Iisus, care-i certau pe cei ce voiau să-şi aducă
pruncii aproape de Acesta, primesc, şi acum, un
alt adevăr de credinţă mântuitoare: „Adevăr vă
grăiesc: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu
ca un copil, nu va intra în ea”(Luca 18, 17). Un
îndemn cât se poate de limpede pentru a uita de
cele dobândite de oameni în lume, cu voia sau fără
voia lor; „darurile copilăriei” duc spre bucurie şi
iubire, aceste „unelte” ale unei vieţuiri luminoase.
Achiziţiile maturităţii, adesea, sunt pietre de
moară ale trecerii noastre prin lume, roade ale
„pomilor trecători” din viaţă, cu prejudecăţi
multiple şi obiceiuri purtătoare de multe rătăciri ce
pustiesc sufletele. Copilăria e doar aşternut pentru
„a fi”;maturitatea, de prea multe ori, slujeşte doar
în ograda lui „a avea”, atât de uşor înrudită cu
„duhul vrăjmaş” şi cu vrăjmăşiile aducătoare de
atâtea însingurări...
Cu cele ale copilăriei, nădăjduim cu inima. Cu
cele ale celor mari, devenim temători şi ne lăsăm
pe „valul fricii” de a nu pierde ceea ce am apucat
să agonisim. Prin comparaţie, speranţa pare a
avea puterea de partea ei. Şi, totuşi, oamenii se
118
arată cam înceţi atunci când sunt puşi de viaţă

să aleagă între cele ce se trec uşor şi cele ce nu
sunt trecătoare. Pesemne că la mijloc se află o
credinţă încă subţire... Oarecum asemănător
cu suferinţele sufleteşti: când starea conştienţei
devine mai palidă, „din adâncul firii” răzbat puteri
inconştiente care fac din voinţa persoanei o biată
jucărie. Neliniştea se cuibăreşte adânc în suflet şi
începe „să otrăvească”, încet dar sigur, unitatea
fiinţei... Fără ajutorul potrivit, ieşirea dintr-o astfel
de vagăună a vieţii e pură iluzie. Credinţa „întru
Hristos”, prin natura ei, este mântuitoare...
21
Toate ne sunt dăruite de către Cel ce a făcut
cerul şi pământul. Chiar şi ceea ce, îndeobşte,
numim morală. Despre această realitate exclusivă,
ne vorbeşte Evanghelia după Luca atunci când
se referă la reacţia Domnului Iisus pe când un
dregător L-a numit „Învăţătorule bun”. Un astfel
de calificativ, cu toate că făcea trimitere la Iisus,
nu prea se potrivea cu Rânduiala cea Mare despre
care Acesta ştia mai mult şi mai bine decât orice
pământean. Din acest motiv, îndreptarea rostită de
Domnul nu putea să întârzie și s-a aşezat lămuritor
peste cugetele celor de faţă la întâmplarea cu
pricina: „Nimeni nu este bun, decât numai unul
Dumnezeu”(Luca 18, 19).
Cu astfel de trăsături, viaţa de veci este o
întruchipare de sfinţenie. Cea de pe pământ, însă,
ridică o mulţime de oprelişti pentru mântuire.
119
Toma Pirău
Dintre acestea, bogăţia se află între primele

pentru cei care fac din bogăţie un scop în sine şi
se ataşează cu inima de aceasta. În loc să privească
înlăuntru pentru a se bucura de comorile ascunse
acolo, bogatul nepriceput se uită doar în afară,
după cum îl îmboldeşte bogăţia ce l-a luat în
stăpânire. Văzând întristarea bogatului doar
la gândul despărţirii de avere, Domnul Iisus
afirmă sentenţios: „Că mai lesne este să treacă o
cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul
în Împărăţia lui Dumnezeu”(Luca 18, 25). Unii
vorbesc despre „cămilă”, alţii despre „frânghie”,
după cum i-a purtat duhul la tâlcuirea, prin timp,
a Scripturii... Contează mai puţin ce se trece prin
ac, cât dificultatea ce se invocă pentru a fi cât mai
sugestivă, prin naturalitate, pentru stavila ce-l
împiedică pe bogat să se bucure de „Împărăţia lui
Dumnezeu”...
Cei preocupaţi de chestiunea mântuirii, dintre
cei aflaţi acolo, pun întrebări despre aceasta şi
despre cum va să fie când va sosi vremea pentru
aşa ceva. Domnul Iisus le răspunde imediat: „Cele
ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la
Dumnezeu”(Luca 18, 26). Prin urmare, toate se
vor petrece prin Harul Tatălui ceresc, despre care
nu se poate vorbi cu măsurile lumii.
Ucenicii au primit asigurarea că vor avea parte
de răsplată de două ori: „în vremea de acum” şi
„în viaţa ce va să vină”(Luca 18, 30). Şi, totuşi,
multe rămân ascunse şi pentru ei. De pildă, cei
doisprezece ucenici nu pot înţelege „toate cele
scrise prin profeţi despre Fiul Omului”(Luca 18,
120
31). Chiar Domnul Iisus o spune şi de ce aceştia

nu aveau mintea pregătită pentru aşa ceva:
întrucât „ascuns era cuvântul acesta pentru ei
şi nu înţelegeau cele spuse” (Luca 18, 34). Poate
că ucenicii nu primiseră, încă, har de înţelegere
pentru cele scrise de profeţi, nefiind prea bine
familiarizaţi cu acestea, dacă e să se aibă în vedere
condiţia lor de simpli pescari. Pe de altă parte,
incapacitatea ucenicilor de înţelegere pentru
„taina Fiului Omului” ar putea proveni dintr-o
atitudine a acestora prea asemănătoare cu cele
obişnuite. Ca să înainteze spre alte „zări” de
credinţă, apropiaţii Domnului sunt îndrumaţi prin
„semne şi minuni”. De data aceasta, sunt martorii
unei vindecări minunate pe care Învăţătorul o
săvârşeşte cu un orb din apropierea Ierihonului.
Dialogul dintre Iisus şi orb croieşte un bun făgaş
pentru îndrumarea înţelegerii ucenicilor: Domnul
îl întreabă pe orb „Ce voieşti să-ţi fac ?”, iar
acesta răspunde „Doamne, să-mi capăt vederea”.
Simţindu-i pornirea inimii, Iisus i-a zis: „Capătă-
ţi vederea! Credinţa ta te-a mântuit”(Luca 18, 41-
42). „Orbul de la Ierihon” n-a stat pe marginea
drumului într-o aşteptare pasivă. Fără să facă
ceva. „Lucrarea cererii” a fost precedată de o
efervescenţă interioară de mare angajament, semn
al credinţei nestrămutate în puterea de tămăduire
a lui Iisus Hristos. Explozia interioară a credinţei
i-a adus vindecarea şi, prin aceasta, marea bucurie
a ridicării întunericului de pe faţa lumii. Acest
„dinlăuntru” tainic de credinţă al orbului i-a
adus darul binefăcător al Harului ... Rudolf Otto,
121
Toma Pirău
în studiul său despre „Psihologia popoarelor”

a lui Wilhelm Wundt, remarcase cu pricepere:
„Irumperea sentimentului transcendentului,
acapararea noastră de către forţa lui şi umplerea
noastră cu puterile lui se numeşte, în limbaj
religios, <<har>>... ... o adevărată psihologie şi
o adevărată istorie a religiilor ar trebui să fie o
istorie a harului”.
Harul ce răzbate „pe neştiute” din inima lui
Zaheu Vameşul aduce mântuirea casei lui- după
cum i-o spune chiar Domnul Iisus-, cu o aşezare
mai cuprinzătoare despre rostul „Trimisului” în
lume: „Că pe cel pierdut a venit Fiul Omului să-l
caute şi să-l mântuiască”(Luca 19, 10).
Acelaşi duh răzbate şi din parabola spusă,
în casa lui Zaheu, despre stăpânul plecat să-şi ia
domnie într-o ţară îndepărtată şi care le-a lăsat
slujitorilor „zece mine” ca să le negustorească
până la întoarcerea sa acasă. Slugile vrednice, ce
au înmulţit banii primiţi după puterile lor, şi-au
primit o răsplată binemeritată. Cea care, însă, s-a
mulţumit să păstreze mina primită într-un ştergar,
până la întoarcerea stăpânului, a pierdut-o cu
totul, fiindu-i luată şi dată slugii care a fost cea mai
pricepută în înmulţirea banilor. „Verdictul” dat de
Domnul, şi în acest caz, este extrem de pilduitor,
deloc liniştitor pentru toată lumea: „V-o spun eu
vouă că aceluia care are i se va da;iar de la cel ce nu
are se va lua şi ceea ce are”(Luca 19, 26). Referinţa
prioritară a acestor cuvinte nu trimite la bani, cum
s-ar putea crede după „litera” contextului. Sensul
cel mai potrivit al celor spuse de către Domnul
122
este cel despre credinţă, după cum îl ilustrează

întreaga serie de parabole regăsite în evanghelii.
Apoi, se trece la fapte piduitoare...
La intrarea în Ierusalim –„apropiindu-
se El de panta muntelui Măslinilor”-, toată
mulţimea ucenicilor, bucurându-se, glăsuia:
„Binecuvântat este Împăratul Cel ce vine întru
numele Domnului!Pace în cer şi slavă întru cei de
sus”(Luca 19, 37-38). Porneala lăuntrică a acestora
are ceva din preumblarea vântului, e de neoprit.
Împrejurarea, cum o spune şi Iisus, are chiar o
natură profetică ce nu poate fi ocolită: „V-o spun Eu
vouă: Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga”(Luca
19, 40).
Cu toată această revărsare de bucurie,
Domnul Iisus S-a întristat când a văzut cetatea
Ierusalimului, „a plâns pentru ea” şi pentru cele
care „... acum s-au ascuns de ochii tăi”(Luca
19, 41-42) şi care „nu vor lăsa în tine piatră pe
piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării
sale”(Luca 19, 44).
Necunoaşterea nu este doar a cetăţii, a
Ierusalimului ca aşezare aleasă. Până şi la Templu
se petrec atâtea necuviinţe. Din această situaţie
vădită, Iisus s-a supărat pe toţi cei care „vindeau
şi cumpărau” fel de fel în chiar Casa Domnului.
Totodată, le este amintită acestora înţelepciunea
Scripturii pe care aceştia o uitaseră cu desăvârşire:
„Scris este: Şi va fi casa Mea casă de rugăciune iar
voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari”(Luca 19, 46).
Cele ale lumii nu se pot înturna peste cele
sfinte...
123
Toma Pirău
Un contrast izbitor, cu mare putere de înrâurire

asupra celor ce-l conştientizează şi urmează
chemarea celor scrise cu ritmica inimii. „Plinirea
Legii” vine din mai puţin calcul, din mai puţine
forme. Din mai puţine constrângeri ale vremurilor
trecute. Cu „firea de copil”, doar, se pot deschide
porţile Împărăţiei...
22
Iscodit cu gânduri rele, de către arhierei,
cărturari şi bătrâni, despre puterea sau autoritatea
celor săvârşite, Iisus îi întreabă pe aceştia despre
„Botezul lui Ioan” dacă e din cer sau de la oameni.
Mai marii iudeilor s-au codit să dea un răspuns
limpede fiindcă se temeau de popor, indiferent de
răspunsul oferit. Astfel, dacă ei ar fi spus „din cer”,
poporul s-ar fi neliniştit că nu i-au dat crezare; de
ar fi zis „de la oameni”, mulţimea s-ar fi mâniat
pentru că aceasta îl socotea pe Ioan un profet...
Urmare a acestei cumpăniri a răspunsului,
ierarhii şi bătrânii au ales tăcerea, iar Iisus, la
rândul Său, le-a putut răspunde: „Nici eu nu vă
spun cu ce putere fac acestea!”(Luca 20, 8).
Cei care au cercetat textul ebraic şi cel grecesc,
pentru acest episod evanghelic, ridică, pe bună
dreptate, problema diferenţelor aparente pe
chestiunea puterii sau autorităţii dintre tradiţiile
iudaice şi ceea ce făptuieşte Domnul Iisus. Şi,
totuşi, spun aceştia, e nevoie să se ia în seamă
„contextul spiritual de tip oriental” în care se
124
înfăţişează astfel de întâmplări. Pe acest fond,

chestiunea autorităţii sau a puterii trimite spre
ceva mult mai amplu, respectiv spre plenitudinea
acelei viziuni iudaice despre „Shekina”, ca
emanaţii plurale ale Creatorului(urmând sensul
de plural al lui „Elohim” din Geneză). Urechile
poporului nu erau pregătite pentru o asemenea
privelişte de cuget, fapt pentru care, rămân a fi
îndrumate doar spre cele sensibile...
Prin „Parabola lucrătorilor nevrednici”, se fac
trimiteri tot spre apucături iudaice nepotrivite unei
schimbări de mentalitate. Lucrătorii nevrednici,
uşor asimilabili iudeilor, batjocoriseră trei slujitori
de-ai stăpânului viei trimişi după partea acestuia.
În cele din urmă, îl omoară chiar pe fiul acestuia,
purtaţi de gândul unei moşteniri iluzorii care le-
ar fi revenit dacă ar fi fost suprimat adevăratul
moştenitor. Vorbele parabolei, străvezii de felul lor,
nu aveau cum să nu fie înţelese de către ascultători.
„Slujitorii ucişi” erau profeţii poporului lui Israel.
„Fiul stăpânului viei”, suprimat şi El, nu avea
cum să fie altcineva decât Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, cel ce avea să fie batjocorit şi răstignit
de către fruntaşii iudeilor, cu ajutorul ocupanţilor
romani ai Palestinei.
Nu încape nicio îndoială despre tâlcul
parabolei, dat fiind că Domnul Iisus, după ce
o spusese, îi întreabă pe ascultători despre ce se
scrisese cu privire la „piatra din capul unghiului”
şi la înţelesul ascuns ce-l poartă aceasta. Despre
„piatra din capul unghiului”, după cum se ştie,
scrisese şi Psalmistul David cu multe secole
125
Toma Pirău
înainte. Acum, amintind vorbele din vechime,

Domnul Iisus, de fapt, relata despre Sine: „Tot cel
ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe
cel pe care ea va cădea, îl va zdrobi” (Luca 20, 17-
18).
Pornirile pătimaşe ale iudeilor împotriva lui
Iisus se dedau la fel de fel de tertipuri. Iscoditorii
trimişi de arhierei se străduiau sa-L prindă în
cuvânt, pretext folosit ca „să-L dea pe mâna
stăpânirii şi a puterii guvernatorului”(Luca 20, 20).
Întrebat despre „dajdia” cezarului, Domnul Iisus
răspunde ca un rabin: „Atunci, daţi cezarului cele
ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu pe cele ale
lui Dumnezeu”(Luca 20, 25). A urmat o tăcere grea
de partea fruntaşilor iudei. Încă o dată, poporul
le-a putut vedea neputinţa în faţa Domnului. În
cazul lor, ruşinea se ascunsese în tăcere...
23
Saducheii nu credeau în înviere şi-L provoacă
pe Iisus, prin invocarea celor cerute de tradiţie,
să lămurească problema iscată la înviere de
însoţirea succesivă cu aceeaşi femeie a celor şapte
fraţi. După obiceiul iudeilor, precum se ştie, soţia
fratelui care murea fără urmaşi devenea soţia
fratelui care urma ca vârstă, iar copilul primea
numele fratelui mai mare, pentru a nu i se stinge
stirpea... Iisus se arată şi acum un bun cunoscător
al tradiţiilor iudaice. Cu toate acestea, răspunsul
său trece dincolo de limitările sectare şi deschide
„o fereastră” de înţelegere a noii Învăţături: „... cei
ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi
126
învierea din morţi... . sunt la fel cu îngerii şi sunt

fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii”(Luca 20,
34-36).
Cei cu credinţă nu au îndoieli despre
primirea vieţii în dar. Antropologia creştină se
află îngemănată cu speranţa încifrată în „faptul
vieţii”, după cum o afirmă chiar Domnul pentru
saduchei: „Or, Dumnezeu nu este al morţilor,
ci al viilor;fiindcă toţi trăiesc întru El”(Luca 20,
38). Iată, precum se vede, o taină ce nu lasă la o
parte bucuria vieţii, ci, dimpotrivă, o sporeşte
prin nădejdea mântuirii prin faptul că „toţi trăiesc
întru El”...
Fără să ia în seamă rătăcirile răutăcioase ale
cărturarilor, Iisus face apel la tradiţii pentru a
aduce la vedere înţelesuri tainice ale Scripturii. Din
Psalmistul David, este amintit un verset cu mare
încărcătură profetică pentru chiar clipa de acum
a vieţii: „Zis-a Domnul către Domnul meu: Şezi
de-a dreapta mea până ce vor pune pe vrăjmaşii
Tăi aşternut picioarelor Tale (Luca 20, 42). Minţile
ascultătorilor, prin întrebarea ce urmează, sunt
aproape bulversate: „Cum se spune oare că
Hristos este fiul lui David ?”(Luca 20, 41).
Cunoscătorii ştiau că Mesia iudeilor fusese
mereu amintit de profeţi. Prin „acest motiv”,
poporul a nădăjduit neobosit că va putea scăpa
de opresorii ce i-au tulburat mereu rânduielile
proprii de viaţă. „Hristos” este numele echivalent
al acestuia în greacă. În vremea în care şi-a
consemnat evanghelia, respectiv în a doua
jumătate a secolului întâi d. Hr., Luca resimţise, pe
127
Toma Pirău
viu, aşteptarea grabnică a unui Mesia şi ca urmare

a regimului extrem de aspru impus de romani
iudeilor.
Împrejurările sunt croite într-o formă care nu
lasă nici o umbră asupra alăturării dintre Iisus-
întrebătorul şi Hristosul, fiul lui David, despre care
se întreabă. „Cifrul mesianic” al tradiţiei iudaice
se dezleagă „pe viu”, prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Taina cea din veac ascunsă s-a revelat
prin Lumină... Prin aceasta, hotarele duhului
iudaic au fost mutate pe alte coordonate de viaţă
şi de viziune, mai cu seamă din pricina faptului
că o asemenea idee se vedea atât de străină de
firea iudeilor. Aceştia nu puteau concepe veşmânt
lumesc pentru divinitate...
Pe firul Scripturii iudaice, după Creaţie,
sentinţele divine se regăsesc doar în morală şi-n
istorie. Dumnezeu, vasăzică, doar stăpâneşte
lumea, aproape separat de aceasta... Prin
Întruparea Fiului, se plineşte şi Legea: Dumnezeu
se face şi lume, pentru a ei mântuire...
24
Suntem purtaţi pe ţărmul Lacului Ghenizaret,
locul unde mulţimea se îmbulzea ca să-L asculte pe
Iisus. Ca să fie mai bine auzit, iese din mulţime, se
urcă într-o luntre pescărească, depărtându-se uşor
de ţărmul pe care rămăsese mulţimea. După care,
desigur, s-a adresat celor care veniseră special să-I
asculte cuvântul.
Despre această predică, pe care o putem
numi după numele lacului, Evanghelistul Luca
128
nu relatează nimic. De ce, oare? Aflăm, însă, că

luntrea pe care se urcase Iisus, pentru a vorbi
mulţimii de pe ţărm, aparţinea lui Simon. Iar
acesta, la îndemnul Învăţătorului, aruncă în
apă mrejele pentru pescuit. Face acest lucru nu
fără mirare pentru că, împreună cu fârtaţii, se
străduise, fără niciun folos, să prindă peşte din
apele lacului. Deşi avea îndoieli că va prinde ceva,
Simon dă curs îndemnului primit pentru a pescui.
Şi se petrece minunea!Când au tras mrejele afară
din apă, fârtaţii au înmărmurit de mulţimea de
peşti ce s-au prins în acestea. Cele două luntri
pescăreşti mai-mai să ia apă la o aşa greutate...
Simon simte imediat că se petrece ceva peste
fire şi, drept urmare, „a căzut la genunchii lui
Iisus zicând: <<Ieşi de la mine Doamne că sunt
păcătos>>”, fiind cuprins de spaimă mare, la fel
ca şi ceilalţi ortaci care s-au mirat de „pescuitul
peştilor pe care îi prinseseră”(Luca 5, 8-9). Dintre
fârtaţii lui Simon, sunt numiţi Iacob şi Ioan, fiii lui
Zevedeu; indirect, se face trimitere şi la Andrei,
fratele lui Petru, prin pluralul utilizat în rândurile
de dinainte. „Pescuirea minunată”, aşa cum a fost
numită această relatare evanghelică, îl consacră
pe Simon-Petru în postura de „întâistătător”
între fârtaţi. Acestuia i se adresează Domnul
Iisus şi îi dezvăluie menirea ce-l aşteaptă printre
oameni: „Nu te teme; de acum înainte, vei pescui
oameni”(Luca 5, 10). Apoi, au tras la mal vasele
de pescuit şi L-au urmat pe Iisus. De acum încolo,
Domnul îi va învăţa pe pescari cum să prindă
oameni... Aceşti pescari simpli au ajuns ucenici ai
129
Toma Pirău
lui Iisus. Prin lucrarea Harului, ei au fost aleşi, mai

întâi, pentru a li se dezvălui tainele Învăţăturii lui
Hristos.
Printr-o astfel de iconomie, se trece de la viaţa
simplă de pescari la cea de învăţăcei ai lui Hristos
şi, ceva mai la vale, de Apostoli ai Acestuia, cu
„mreje” potrivite pentru pescuirea de suflete. Cu
„mrejele Învăţăturii”, oamenii vor descoperi Calea
care-i scapă de năpasta acestei lumi, asemănată,
după Psalmist, cu o „vale a plângerii”... (Expresia
aceasta, plină de sens, a fost preluată şi de Karl
Marx, cu referire la realităţi socio-economice
potrivnice omului... ).
Se simte cum mulţimile tânjesc după un
Salvator. De data aceasta, însă, Izbăvitorul e
unul cu totul diferit de cei care s-au tot perindat,
de-a lungul vremurilor, printre iudei. În locul
sabiei, Acesta aduce cu totul altceva. În Galileea
Palestinei, se ivise un miracol...
25
Milostenia se cere făcută din toată inima,
fără reţineri de un fel sau altul. Cel care, după
„pilda văduvei”, ajută din puţinul său, fără să
se gândească la sine, are simţirea necesară unui
dreptmăritor creştin. Inima acestuia lucrează „fără
rest”, fiind pregătită şi pentru altfel de ofrande.
Prin simplitate, pilda darului făcut la templu de
„văduva săracă” –pe care Domnul Iisus a privit-o
„cu luare aminte”(Luca 21, 1)-ajunge uşor la
sufletele celor mulţi, izvodind emoţii ce-i aduc pe
oameni la o „lucrare împreună” ca la o rugăciune
130
de obşte... Pildele şi parabolele sunt, iată, asociate

cu imagini-gând ale unei atitudini cu accente
liturgice. „Învăţătura lui Iisus” se înfăţişează
mai mult ca povestire „de viaţă”... Discursul nu
i se potriveşte... Deloc întâmplător, după cum s-a
observat, ceva mai bine de o treime din „corpul
Învăţăturii” a fost povestit de către Iisus sub
formă de parabole. Uşor de înţeles de către oricine
şi potrivite cu aşteptările psihologiei colective
de tip oriental... O parabolă mai mult ilustrează
ceva decât explică. Totdeauna, înţelesul acesteia
mai are „un rest” care se mlădiază pe pulsiunile
nevăzute ale imaginarului colectiv. O bună parte
din „vraja parabolelor” n-are legătură cu „locul
sau cu timpul” de origine, din care pricină puterea
lor expresivă se resimte şi astăzi, după mai bine de
două mii de ani...
26
Pentru Iisus, vremea celor viitoare se
desluşea fără oprelişti, după cum se vede şi din
profeţia descoperită ucenicilor despre templul
din Ierusalim. „Veni-vor zile când din ceea ce
vedeţi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu
se risipească”(Luca 21, 6). Miraţi de cele auzite,
ucenicii Îl întreabă pe Învăţător despre „semnul
când ele au să fie”(Luca 21, 7), după care primesc
un răspuns cuprinzător despre cele ce se vor
petrece la cumpăna vremurilor.
Pentru început, sunt amintiţi amăgitorii mulţi
care vor invoca „numele Meu” şi care se vor strădui
să-i atragă pe oameni la credinţe întâmplătoare,
131
Toma Pirău
iluzorii, rătăcitoare. „Vremurile risipirii” stârnesc

patimi nenumărate, căutări de salvare pe măsura
provocărilor;oamenii, în tulburarea lor, se lasă
uşor amăgiţi de falşi învăţători sau de credinţe
facile. Ucenicii sunt puşi în gardă asupra multelor
pericole de rătăcire şi li se spune direct de către
Iisus: „Nu mergeţi după ei !”(Luca 21, 8). Această
poruncă, de fapt, cuprinde şi un îndemn pentru
cunoaşterea temeinică a „numelui Său”, adevărata
pavăză a dreptei credinţe „întru Mântuire”, la
„plinirea vremii”...
Când risipirea se va aşterne apăsat, lumea va fi
cuprinsă de „războaie şi răzmeriţe”, neamurile se
vor ridica unele asupra altora, „şi-mpărăţie peste
împărăţie”, se vor petrece cutremure mari, vor fi,
pe alocuri, „foamete şi ciumă”, „şi spaime vor fi
şi semne mari pe cer”(Luca 21, 10-11). Cu toate
acestea, le spune Domnul ucenicilor, „sfârşitul
nu va fi curând” iar înspăimântarea, pe cale de
consecinţă, nu-şi are locul. Spusele lui Iisus lasă
să se înţeleagă că toate aceste încercări ale risipirii
aparţin lumii şi că, în toate ale lor, „acestea trebuie
să fie”(Luca 21, 9). Cu alte cuvinte, semne ale
sfârşitului se manifestă încă de la Cădere, de când
lumea a îmbrăcat haina păcatului. Cu o astfel de
îndrumare, ucenicii pot înţelege mersul vremurilor
şi nu se vor înspăimânta ca cei din mulţime, care
nu au habar despre rânduielile lumii.
Cosmosul şi lumea oamenilor sunt îngemănate
într-un simbolism diriguitor în timp şi spaţiu,
despre care oamenii pot afla numai prin cele
cuprinse în Învăţătura propovăduită de Iisus. Se
132
înţelege de la sine că, faţă de Aceasta, se vor ivi

mulţi împotrivitori şi că cei ce vor alege Calea cea
nouă vor avea multe de suferit din partea celor
ce sunt „captivi ai trecutului”. Prigonitorii sunt
susţinători ai literei, neputincioşi a pricepe „în
Duh” de atâta formalism tradiţional. Pe deasupra,
potrivnicii sunt ajutaţi de puternicii vremelnici
ai zilei: cei luaţi cu sila de către aceştia, pentru
credinţa cea nouă, vor fi predaţi „sinagogilor
şi temniţelor”, vor fi purtaţi pe „la-mpăraţi şi
la dregători din pricina Numelui Meu”, fiind
predaţi chiar „de părinţi şi de fraţi şi de rudenii
şi de prieteni”, „urâţi din pricina Numelui Meu”
(Luca 21: 12, 16-17). Prin frică şi delaţiune, până
şi „casnicii” îşi dau mâna cu prigonitorii Numelui
lui Hristos...
Asaltaţi de nenorociri, cei ce cred în puterea
Numelui Sfânt, la vremea încercărilor, vor primi
„gură şi înţelepciune” cu care potrivnicii lor nu se
pot măsura şi nici să le răspundă cumva. Această
„putere a Numelui” trece, mai întâi, prin inimile
celor ce cred în Iisus Hristos, acestea fiind sălaşul
unde se plămădeşte curajul de a nu ceda răutăţilor
săvârşite de cei robiţi orbeşte tradiţiei şi aflaţi în
cârdăşie cu siluitorii de alt neam.
Încă o dată, ucenicii primesc un cuvânt de ajutor
pentru a recunoaşte divinitatea Învăţătorului
lor, originea Lui tainică, natura nelumească a
Lucrării care începuse să cuprindă veacul lumii.
A pricepe „puterea Numelui” necesită, vasăzică,
o îndrumare specială, aidoma unei iniţieri de care
133
Toma Pirău
au parte doar „cei aleşi”, „cei puţini”... Priceperea

se dobândeşte prin iniţierea treptată în misteriu.
Miezul acestei pregătiri nu vine din nerăbdare
sau nelinişte. Ce e de făcut când răutăţile sunt
omniprezente? Dar atunci când şi cei apropiaţi
se duşmănesc pe „motivul Numelui”? Cu atâtea
oprelişti în viaţă, te poţi rătăci de te laşi îmbrobodit
de spaime, frici sau nelinişti. Însă, cu răbdarea
îndelung - lucrată prin suferinţă, nu va pieri nimic
din ce se află în leagănul firii celor ce au pătruns
taina Numelui... Mai mult, răbdarea neostoită
poartă în sine promisiunea Mântuirii... Vorbele
rostite de Iisus pentru ucenicii Săi fac trimitere
către un fel de a fi ce nu pare prea legat de tradiţia
iudaică sau de legiuirea cea veche. Îndelunga
răbdare, iată, pentru cei prigoniţi sau duşmăniţi
datorită credinţei lor „întru Hristos”, se afirmă
ca o virtute indispensabilă pentru viaţa viitoare,
pentru viaţa de după viaţa pământească: „Întru
răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele”(Luca
21, 18). Sfântul Apostol Pavel, la rândul său, va
glosa cu har despre „îndelunga răbdare” ca virtute
creştină de referinţă pentru Mântuire, după cele
trei de căpătâi, desigur -„credinţa, nădejdea şi
dragostea”...
27
Semnele vremurilor apar sub diverse
înfăţişări;despre acestea le vorbeşte Iisus ucenicilor
în cuvinte simple, pe măsura firii lor de pescari...
134
Astfel, aceştia află că Ierusalimul va fi

înconjurat de oşti. Când se va petrece împresurarea
cetăţii, „atunci să ştiţi că s-a apropiat pustiirea
lui”(Luca 21, 20); „zilele răzbunării” vor apăsa
vieţile celor din Iudeea „ca să se plinească toate
cele scrise”(Luca 21, 21-22);neamurile vor călca
Ierusalimul şi-l vor năpăstui după o poruncă
de neocolit, „până ce vremile neamurilor se vor
plini”(Luca 21, 24).
În acele vremi, „vor fi semne în soare, în lună
şi-n stele”, oamenii vor fi purtaţi de spaime şi frici
fără număr. Un sfârşit de lume cutremurător în
care „oamenii îşi vor da duhul de frică” şi „Îl vor
vedea pe Fiul Omului venind pe nor cu putere
multă şi cu slavă”(Luca 21, 26-27). În astfel de
clipe copleşitoare, cunoscătorii Numelui sunt
îndemnaţi să nu se lase purtaţi de disperarea
pustiirii, la fel ca ceilalţi. Cei apropiaţi Numelui,
în mod tainic, primesc ajutor care toarnă putere
în inimi şi, prin aceasta, află nădejdea care le
înalţă capetele. „Clipa răscumpărării” se scaldă
în lumină şi bucurie. Domnul Iisus le spune celor
apropiaţi să nu se piardă cu firea în acele momente
grele, de cumpănă: „... prindeţi inimă şi înălţaţi-vă
capetele”(Luca 21, 28). Credinţa alungă frica şi dă
curaj celui ce şi-a mlădiat mintea după inimă...
„Heraldica lumii” se descifrează şi prin chipul
smochinului sau al copacilor ce înfrunzesc la
apropierea verii;oamenii pot învăţa de la tot ce-i
înconjoară, aidoma pildei din lumea vegetală la
venirea verii. Când „semnele vremii” se vor vedea
135
Toma Pirău
pe cer şi pe pământ, „vara credinţei”, Împărăţia

lui Dumnezeu sunt aproape.
Scriptura nu lasă deoparte nimic din ce va
să fie;până şi literele acesteia emană un duh de
cunoaştere de dincolo de îngrăditura omenească.
„Dumnezeul-Cel-Viu” vine prin misterul
îmbinării vocalelor şi consoanelor din Ebraică,
limba prin care, după cum spunea Psalmistul
David, sufletul tânjeşte spre „curţile Domnului”
iar inima şi trupul „s-au bucurat în Dumnezeu-
Cel-Viu”(Ps. 83, 2). Din acelaşi izvod provine şi
puterea ce lucrează peste timp, lăsând peste tot, în
cer şi pe pământ, semne de tot felul. Domnul Iisus
rosteşte Adevărul: „Cerul şi pământul vor trece,
dar Cuvintele Mele nu vor trece (Luca 21, 33). Şi
vor dăinui în veşnicie. Sau, poate, şi fără aceasta...
În orizontul Cuvântului, sporeşte luarea
aminte. Cu uneltele cunoaşterii prin credinţă te
afli mereu treaz, te fereşti şi te aperi de grijile vieţii
ce duc la rătăcire. Cu priveghere şi rugăciune se
cade a întâmpina „Ziua aceea” în care Fiul Omului
ne apare „cu putere multă şi cu slavă”. Acum,
mari şi mici se vor vădi, nimic nu rămâne ascuns
„înaintea Fiului Omului”(Luca 21, 36).
La „plinirea vremii”, dreptatea va cumpăni
fără părtinire între „trecător şi veşnic”. Acum, de
fapt, se ivesc adevăratele „curţi ale dorului”, când
sufletul ajunge la „curţile Domnului”...
28
Iuda l-a trădat pe Iisus fiindcă aşa trebuia să se
întâmple. Aceasta se afla rânduită prin „iconomia
136
Lucrării”. Cuvintele grele spuse de unii sau alţii

despre Iuda, cel numit Iscariotul, sună atrăgător
pentru cei ce nu cunosc îndeaproape Scriptura.
De obicei, ierarhii şi slujitorii de rând ai Bisericii
lui Hristos vorbesc apăsat despre negativitatea
acestui apostol care „era în numărul celor
douăsprezece”(Luca 22, 3). Nu sunt puţini nici cei
ce glosează despre originea lui, prin care „cel rău”
dintre apostoli e văzut ca „străin”, singurul din
afara Iudeii. Străinul cel rău...
Când Evanghelistul Luca spune că în preajma
sărbătorii azimelor, ca un ecou al duşmăniei
arhiereilor şi cărturarilor faţă de Iisus, Iuda devine
sălaş al Răului, ni se dezvăluie taina Lucrării de
dincolo de fire ce cuprinde rânduiala de mântuire
a lumii. Iuda, din apostol numărat, devine o „fiinţă
tragică” între apropiaţii lui Iisus. Se consemnează
scurt: „Şi atunci a intrat Satana în Iuda”(Luca
22, 3). Din această clipă, Iuda va deveni părtaş
la marea dramă a Patimilor lui Hristos. „Vârtejul
evenimentelor” face din Iuda un captiv, fără nicio
umbră de scăpare;tragismul rolului său provine
„de dincolo de veci”, ceea ce face ca învoiala cu
arhiereii şi primirea banilor pentru „trădarea
Domnului” să fie doar simple urmări ale altei
înrâuriri, respectiv al intrării Satanei în Iuda.
Putea, oare, Satana să-l ia în stăpânire pe Iuda
chiar de lângă Iisus? Nu este greu de înţeles că
„Cel-Rău” nu dispunea de o asemenea putere. Şi
atunci, cum trebuie tâlcuit un asemenea episod?
Este evident că Iuda Iscarioteanul „se cuvenea
sacrificat” pentru a se putea realiza cele necesare
137
Toma Pirău
săvârşirii Misteriului de pe Golgotha. Dacă nu

era Iuda, cu siguranţă altcineva dintre apostoli
trebuia să preia rolul acestuia în antecamera
dramei Patimilor... Fără trădarea unui apropiat
al lui Iisus, cursul evenimentelor ar fi fost diferit.
Prin urmare, Iuda Iscarioteanul nu se putea
sustrage „unei intrigi” soteriologice socotită a fi
„din veac ascunsă”... Drama acestuia nu este una
strict individuală, aproape fără legătură cu ceea ce
s-a spus despre apucăturile condamnabile, ci una
ivită în contextul mai larg al „rânduirii de-Sus”...
Cele săvârşite de către Iuda, prin natura lor, au
statut predestinat. Trădarea lui se cere încadrată
„în cursul mai larg al evenimentelor” şi asociată
cu o rezonanţă morală mai subtilă...
29
Mai aparte pare şi pregătirea din ziua Azimelor
„în care trebuia să se jertfească Paştele”(Luca 22, 7).
Doi dintre apropiaţii lui Iisus, Petru şi Ioan, sunt
trimişi înainte, în cetate, ca să pregătească locul
pentru praznic. Li s-a spus că vor întâlni un „om
ducând un urcior cu apă” care-i va ajuta să ajungă
la stăpânul casei ce-i va găzdui la sărbătoare.
După cum s-a scris, Domnul Iisus se cunoştea cu
cel căutat. Petru şi Ioan sunt învăţaţi cum să se
adreseze proprietarului din cetate: „Învăţătorul
îţi zice: Unde este odaia în care să mănânc Paştile
cu ucenicii mei ?”(Luca 22, 11). Fără să stea pe
gânduri, stăpânul casei le-a oferit foişorul cel mare
pentru praznicul de Paşti...
138
Unii exegeţi l-au văzut pe stăpânul casei

din cetatea Ierusalimului ca pe un esenian. Iar
casa cu foişorul cel mare, despre care relatează
Evanghelistul Luca, o socotesc drept casa de
adunare a comunităţii locale a esenienilor sau a
urmaşilor acestora. Precum se cunoaşte, aceştia
foloseau, pentru practicile lor baptismale, doar apă
de izvor, pe care o numeau, din pricina originii,
„apă vie”... Omul cu urciorul, pe care l-au urmat
Petru şi Ioan până acasă- aşa cum le spusese Iisus-,
nu putea fi, după astfel de semne, doar un simplu
locuitor însetat din Ierusalim. Printr-o extensie
sacră, Învăţătorul şi ucenicii „jertfesc Paştele” în
casa unor „prieteni sau fraţi”, întâlnire de taină
ce poartă cu sine trecerea minunată de la „apa vie
baptismală” la miracolul „Apei Vieţii”.
Textul evanghelic, aici, nu are nevoie de mai
multe cuvinte pentru a-şi trimite înţelesul şi spre
alte straturi de simbolizare pentru „cei ce au
urechi să audă”...
30
La Cina cea de taină, pregătită când a sosit
ceasul, Iisus le destăinuie ucenicilor că „aceste
Paşti” sunt „înainte ca Eu să pătimesc” şi „nu le
voi mai mânca până când se vor plini în Împărăţia
lui Dumnezeu”(Luca 22, 15-16). Urmează cuvinte
şi gesturi ce vor dăinui peste veacuri.
Ceva mai devreme de frângerea pâinii, Iisus
le arată paharul şi se adresează celor de la masă
spunând: „Luaţi-l şi împărţiţi-l între voi; că vă
spun: De-acum nu voi mai bea rodul viţei până ce
139
Toma Pirău
nu va veni Împărăţia lui Dumnezeu”(Luca 22, 17-

18). După care, Domnul Iisus, mulţumind, a frânt
pâinea şi le-a dat-o comesenilor zicând: „Acesta
este Trupul Meu, cel ce se dă pentru voi; aceasta
să faceţi întru pomenirea Mea”(Luca 22, 19). După
Cină, a ridicat paharul rostind: „Acest pahar este
Legea cea Nouă, întru Sângele Meu, cel ce se varsă
pentru voi”(Luca 22, 20). Evanghelistul Luca, iată,
nu pomenise nimic despre păcate...
Ceva mai la vale, Liturghia creştină va prelua
acest ritual şi-l va aşeza în miezul desfăşurării
ei, nu doar ca simbol şi reprezentare a acestei
împrejurări originare, ci chiar ca REPETARE
miraculoasă a acesteia. „Pâinea şi vinul” din
taina de dinainte de Patimi se regăsesc la fiecare
Sfântă Liturghie, în aura de sfinţenie şi de mister
aidoma începuturilor... Acesta este un fapt mistic
excepţional...
Nimic nu se petrece la umbra întâmplării. Însuşi
Iisus le-o spusese celor apropiaţi la Cină: „... Fiul
Omului merge precum a fost rânduit”(Luca 22,
22). Pe această Cale, „decorul vieţii” se schimbă cu
totul. Nu mai seamănă defel cu cele obişnuite de
până acum.
Învăţătura cea Nouă schimbă cu totul
perspectiva despre rostul celor din lume;între
altele, învăţăceii află de la Învăţătorul lor că cei
ce domnesc acum asupra oamenilor sunt într-o
mare rătăcire, lăsându-se purtaţi de un „duh de
stăpânire”. Cei „mai mari” se socotesc deasupra
semenilor lor ca şi cum aceştia n-ar fi asemenea
lor. Viaţa de până acum „s-a scăldat”, din această
140
pricină, într-o pornire profundă de uitare...

Starea de veghe vestită de Iisus izvodeşte o altă
rânduială: „Dar între voi să nu fie aşa; ci cel mai
mare dintre voi să fie asemenea celui mai mic; şi
căpetenia, asemenea celui ce slujeşte(Luca 22, 26).
Cu alte cuvinte, din credinţă purcede un alt fel
de vieţuire, cu totul diferit de cel urmat de „fiii
veacului”. Amăgitoarea slavă pământească nu are
ce căuta între cei ce au ales credinţa dreptmăritoare
„întru Hristos”..., indiferent de vremuri sau de
„autorităţi” invocate... La cât mai multă stăpânire,
tot pe-atâta uitare a celor spuse de Domnul... Cine
are de auzit să audă...
Enigmatice apar şi cuvintele rostite de Iisus
despre încercarea Satanei de a-i risipi pe ucenici
pentru că aceştia, încă, sunt prea legaţi de cele
ale ţărânei. Cel căruia i se grăieşte, din nou, este
Simon, cel ce se va numi Petru: „Simone, Simone,
iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu;dar
Eu m-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară
credinţa;iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i
pe fraţii tăi”(Luca 22, 31-32).
Petru este avertizat de către Domnul că se va
lepăda de Acesta, cât de curând, înainte de a cânta
cocoşul de trei ori, cu toate promisiunile făcute,
într-un mod cât se poate de patetic: „Doamne, cu
Tine sunt gata să merg şi-n temniţă şi la moarte... ”
(Luca 22, 33). Cu firea sa înflăcărată, Petru le-a zis
prea repede şi prea uşor. Pentru o clipă, acesta a
uitat de condiţia sa şi „s-a topit” în ceea ce simţea
că era în stare să facă pentru a nu se îndepărta de
Învăţător. Nu ştia că, de fapt, aceasta era doar o
141
Toma Pirău
iluzie care se va destrăma în noapte tot atât de

repede pe cât se înfiripase... De frică şi nelinişte,
ca atunci când, pe timpul furtunii de pe mare, se
îndoise în credinţă şi începuse să se scufunde spre
adâncuri... Pe-atunci, fusese furtună... Acum şi aici,
este noapte, şi ea adâncă, o adevărată „răsadniţă”
a slăbiciunilor...
31
Acum, când se apropie Ceasul, ucenicii sunt
îndemnaţi de către Iisus să aibă cu ei traistă, pungă
şi sabie. Mai înainte de vreme, când fuseseră
trimişi să propovăduiască apropierea Împărăţiei
Lui Dumnezeu, li se spusese, tot de către Învăţător,
să nu aibă nimic asupra lor pentru drum. De unde
această diferenţă de atitudine ? Cel mai probabil,
avem de-a face cu o formulare tainică, cuprinsă în
ceea ce Domnul le spune celor apropiaţi: „Că vă
spun că-ntru Mine trebuie să se plinească ceea ce
este scris: <<ŞI CU CEI FĂRĂ DE LEGE A FOST
SOCOTIT>>;căci cele despre Mine au ajuns la
sfârşit (Luca 22, 36-38).
Plinirea celor scrise e altceva decât întrunirea
unui concurs de împrejurări, ca în mistica iudaică,
prin care se pregăteşte „o clipă exemplară”.
„Traista”, „Punga” şi „Sabia” au avut, pentru
ucenicii lui Iisus, cel mai probabil, un sens obişnuit,
de lucruri folositoare la drum... Contextul în care
acestea au fost amintite, obligă şi la o cercetare
diferită. Făcută, desigur, şi cu o altă metodă.
Poate că una alegorică..., după pilda lui Philon
din Alexandria..., atât de potrivită cu mentalitatea
142
de tip oriental. Enumerarea formulată de Luca

–traistă, pungă şi sabie- poate să susţină un alt
orizont semantic, cu alte înţelesuri, mai apropiate
de natura a ceea ce vor avea de propovăduit
apostolii. Aceştia din urmă, putem presupune, au
trecut peste „ograda uceniciei” şi poartă cu ei ceva
mai mult decât învăţătura din parabole, fapt care-i
categoriseşte ca mai pricepuţi decât cei ce nu se
aflaseră atâta timp în preajma Învăţătorului.
Pe cale de consecinţă, în locul unor obiecte
aparent banale, putem vedea „calităţi” cu care
să se descifreze anumite rosturi de viaţă: punga
–„ceea ce e de preţ”, traista- „ceea ce e folositor”,
sabia- „ceea ce împarte”, de e nevoie, chiar cu
tăişul... De sunt puse aceste calităţi în slujba unei
„lucrări duhovniceşti”, aşa cum le e rânduită
pentru apostoli, rodnicia nu se va lăsa aşteptată...
În preajma şi pe timpul furtunii, trebuie căutat
un adăpost potrivit...
32
Pe Muntele Măslinilor, Domnul Iisus s-a rugat
mai departe de ucenici, ca la „o aruncătură de
piatră”. A îngenuncheat cu deosebită evlavie şi
se ruga către Tatăl ceresc. Voia Sa, acum, nu mai
conta: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”(Luca
22, 42).
Adversarul cel mare era moartea iar rugăciunea
Sa căpătase mai multă stăruinţă, astfel încât „...
sudoarea Lui s-a făcut ca nişte picături de sânge ce
cădeau pe pământ”(Luca 22, 44). Apoi, întorcându-
se la ucenici, i-a aflat pe aceştia într-o stare pe care
143
Toma Pirău
noi, cei de astăzi, o luăm ca atare, fără să încercăm

s-o înţelegem pe deplin. Iată ce a consemnat,
despre aceasta, Evanghelistul Luca: „... a venit la
ucenici şi i-a găsit adormiţi de întristare. Şi le-a zis:
<<De ce dormiţi ? Sculaţi-vă şi vă rugaţi ca să nu
cădeţi în ispită>>”(Luca 22, 45). Să recunoaştem că
nu e uşor de înţeles cum de au adormit ucenicii
„de întristare”. Aceştia, de bună seamă, se lăsaseră
purtaţi de o stare pasivă dusă la extrem, o intensă
neputinţă trăită aproape fără suflare... Întristarea
mută pulsul lor sufletesc spre cele vremelnice, din
care se ridică adierea firească a ispitelor.
Îndemnul la rugăciune al Domnului Iisus,
după ce Acesta fusese „în luptă cu moartea”, poate
fi o ancoră de salvare dacă rugătorii vor putea să-I
urmeze pilda de a se ruga cu toată fiinţa. Domnul
se rugase cum nu se mai pomenise până acum,
astfel că „sudoarea Lui s-a făcut ca nişte picături de
sânge ce cădeau pe pământ”. În tradiţia semitică,
s-a spus, sângele ilustra viaţa. Însoţirea acestuia
cu rugăciunea trimite spre o exemplaritate greu
de alăturat cu rânduielile omeneşti.
Într-o asemenea „aură mitică”, se întrezăreşte
natura numinoasă a rugăciunii fără rest... Poate că
din această pricină „scena rugăciunii” este descrisă
în puţine cuvinte. Când sudoarea Celui ce se roagă
este „ca sângele”, îndemnul cel mare duce spre
tăcere. „ Rugăciunea prin tăcere”, despre care au
vorbit unii părinţi înduhovniciţi, e cunoscută de
foarte puţini. Uneori, viaţa se revarsă din „poala
Marii Mume”...
144
33
În noapte, Iuda se afla în fruntea gloatei care
venise să-l prindă pe Iisus la îndemnul arhiereilor,
căpeteniilor templului şi al bătrânilor. Când
s-a apropiat de Iisus ca să-L sărute pe obraz, ca
semn de recunoaştere, Acesta i-a spus: „Iuda, prin
sărutare-L vinzi pe Fiul Omului ?”(Luca 22, 48).
Cei apropiaţi lui Iisus, în faţa primejdiei, au scos
săbiile ca să se apere;unul dintre aceştia chiar i-a
tăiat urechea dreaptă unui slujitor al arhiereului.
Iisus, însă, se opune unei confruntări cu săbiile
şi le spune apărătorilor Săi: „ <<Pân-aici !, mai
mult, nu!>>. Şi atingându-Se de urechea aceluia,
l-a vindecat”(Luca 22, 51). La intervenţia promptă
a Domnului, armele sunt oprite din lucrarea lor,
iar cei prezenţi – inclusiv prigonitorii – află că aşa
trebuie să se întâmple. Evenimentele urmau un
curs de neoprit...
Relatarea evanghelică a evenimentelor nu
aminteşte niciun fel de lumină. De parcă totul se
săvârşea „la umbra întunericului”, aşa cum, de
regulă, se petrec fărădelegile tâlharilor. „Absenţa
luminii” are o rezonanţă simbolică de sine
stătătoare a evenimentului, conformă cu natura
acestuia.
Toate cele petrecute au ceva straniu. „Fiul
Omului” se aflase, doar, în fiecare zi la templu.
Fusese văzut de multă lume, chiar şi de duşmanii
Săi declaraţi. Nimeni nu îndrăznise să facă
ceva pentru a-L prinde fiindcă nu sosise „clipa
potrivită”, după cum le şi spune: „În toate zilele
eram cu voi în templu şi nu v-aţi întins mâinile
145
Toma Pirău
asupră-Mi... Dar acesta este ceasul vostru şi

stăpânirea întunericului!”(Luca 22, 53).
Pentru a se împlini cele consemnate de
Scriptură, toate acestea trebuiau să se petreacă.
Domnul Iisus a consimţit să participe, cu bună
ştiinţă, la această Lucrare de taină, dat fiind că
nu-Şi mai urma voia Sa, ci pe cea a Tatălui ceresc.
Vasăzică, ni se descoperă o ascultare fără egal,
cu valoare arhetipală indubitabilă. Cu o astfel
de izvodire a Ascultării, nu trebuie să ne mai
mire de ce aceasta e una din virtuţile de căpătâi
pentru cei ce au ales, ca însemn de libertate, să
vieţuiască „întru Hristos”. Desigur, ascultarea nu
e doar pentru monahi, aşa cum se crede îndeobşte.
Creştinii, cu toţii, se cade a fi „sub ascultare” în
fiecare clipă a vieţii. Altminteri, sunt ispitiţi mereu
să se împotrivească, purtaţi, prin nebăgare de
seamă, de duhul persuasiv al vrăjmăşiei, la fel ca
alţi rătăcitori...
34
Iisus fusese dus în casa arhiereului pentru
cercetare. La un moment dat, se aude cântatul
cocoşului. Până în această clipă, în curte-aflându-
se lângă foc, printre slugi şi alţi curioşi atraşi de
împrejurări-, Petru se lepădase deja de trei ori de
Învăţător, aşa cum îi spusese Acesta nu demult.
Iisus s-a întors şi a privit spre Petru, situaţie care
coincide cu ieşirea celui privit din înfricoşare.
Acest „duh de frică” îl făcuse pe Petru să se dezică
de Iisus şi să nege vehement că-L cunoaşte şi că
fusese şi el, printre galileeni, cu Acesta.
146
Cuvintele Domnului încă se auzeau în mintea

temătoare şi neliniştită a lui Petru: „<< Mai înainte
de a cânta cocoşul astăzi, de trei ori te vei fi lepădat
de Mine >>. Şi, ieşind afară, a plâns cu amar”(Luca
22, 61-62).
Urmează, în relatarea Evanghelistului Luca,
batjocura şi bătaia la care Domnul Iisus este supus
de către cei ce-L păzeau. „Uneltele pământeşti”
ale unei eventuale experienţe iniţiatice, după cum
se proceda în mediile restrânse ale Misteriilor
orientale... Încă nu se făcuse ziuă...
Când apăruse lumina, arhiereii şi cărturarii
I-au cerut lui Iisus să le spună dacă El este Trimisul
sau Mesia. Israeliţii aveau o bogată tradiţie despre
un Salvator care va veni pentru a-i scăpa de
toate relele lumii. Le răspunde după un „tipar
mental” obişnuit în Orient, respectiv invocarea
unui principiu care-şi arată faţetele multiple
ale înţelesului după priceperea celui ce ascultă.
Ocazie aparent paradoxală, în care spiritualul
se împleteşte cu materialul, cu ecouri stranii în
înţelegere şi trăire. De altfel, Evanghelia după
Luca, pe tot cuprinsul său, excelează în formule
expresive similare.
Cuvintele Domnului par a fi şi a nu fi din
această lume: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede;
dar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde şi
nici nu mă veţi elibera. De acum, Fiul Omului va
şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu”(Luca
22, 70-71).
Arhiereii și cărturarii tălmăcesc cele spuse de
Iisus în termeni mai ușor de înțeles. Nu numai
147
Toma Pirău
unul dintre ei, ci cu toții au înteles grozavia celor

ce le-au auzit: ”Iar ei cu toții au zis: <<Așadar, tu
esti Fiul lui Dumnezeu ? >>. Și El le-a zis: <<Voi o
spuneți, că Eu sunt>>”(Luca 22,70-71).
Mai marii iudeilor aveau nevoie de cuvinte
anume ca să-şi formuleze întrebarea tulburătoare
despre adevărata identitate a lui Iisus Hristos. La
fel ca toţi oamenii, prin cuvintele lor, arhiereii şi
cărturarii vor să descopere acel ceva aparte ce e
cuprins în „puterea semnelor din lume”. Virgula
de dinaintea expresiei „că Eu sunt” e cu un rol mai
aparte, aproape de neînchipuit, pentru cititorul
obişnuit. Prin aceasta, de fapt, se face trimiterea
spre autoreferenţialitatea numelui divin din
Scriptura veche.
De-acum, judecata bătrânilor poporului se
pecetluieşte, nu mai are nevoie de mărturie şi va
pune în mişcare „lanţul de Patimi” pentru Cel ce
S-a făcut pe Sine slujitor al oamenilor. Între iudei,
Salvatorul lumii e văzut ca blasfemiator atâta
vreme cât tradiţia vieţuieşte în duhul îngust al
literei... La fel vor face mai târziu şi unii ierarhi
ai Bisericii cînd vor înlocui „veşmântul de slujire”
cu un „veşmânt de stăpânie”, asemănător cu
cel imperial... Din slujitori, au ajuns stăpânitori,
uitând, fără să clipească, Pilda de slujire şi de
jertfire pentru oameni a Celui care a unit cerul şi
pământul...
35
După cercetarea mai marilor dintre iudei, Iisus
este adus în faţa procuratorului Pilat. Acesta, fără
148
prea multe ocolişuri, aşa cum îi stătea bine unui

italic get-beget, o spune scurt, după o prealabilă
informare: „Nu găsesc nicio vină la omul
acesta!”(Luca 23, 4). Arhiereii şi mulţimea nu se
aşteptau la un asemenea verdict. Începuseră, prin
urmare, să se agite... Pilat a găsit repede scăparea:
aflând că Iisus era din Galileea, deci supus de-al
lui Irod Antipa, dispune să fie dus în faţa acestuia,
aflat acum, de sărbătoarea Azimelor, la Ierusalim.
Irod era bucuros că i se ivise o asemenea ocazie: „...
s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L
vadă, fiindcă auzise de El şi nădăjduia să vadă vreo
minune săvârşită de Acesta. Şi i-a pus întrebări în
multe vorbe, dar El nu i-a răspuns nimic”(Luca
23, 8-10). Învinuirile arhiereilor şi cărturarilor
iudei, de îndemn la nesupunere şi răzvrătire faţă
de Cezar, s-au împletit cu batjocura lui Irod şi a
soldaţilor acestuia la adresa lui Iisus, căruia I-au
fost adresate multe cuvinte insultătoare. Greu e
de spus ceva despre cum a trecut Irod de la acea
bucurie a întâlnirii aşteptate cu Iisus la o atitudine
răuvoitoare şi de dipreţ faţă de Acesta, între ei
nefiind altceva decât o cuprinzătoare şi grea
tăcere... Şi Irod Îl găseşte nevinovat pe Iisus şi-L
trimite înapoi la Pilat. Acesta reafirmă nevinovăţia
Celui aflat la judecata sa de procurator al Iudeii:
„... cercetându-L în faţa voastră, în omul acesta
n-am găsit nicio vină din cele pe care voi le aduceţi
împotrivă-I... ... Şi, iată, El n-a săvârşit nimic
vrednic de moarte”(Luca 23, 14-15). De trei ori
le-a spus Pilat iudeilor, deveniţi deja agitaţi nevoie
mare, că Iisus este fără vină din perspectiva legii
149
Toma Pirău
romane. Cu toate acestea, spiritele se arătau tot

mai încinse: „Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte
mari să fie răstignit; şi strigătele lor au biruit”
(Luca 23, 23).
Cel ce, în cele din urmă, fusese eliberat de
praznic –după obicei- se numea Baraba, aruncat în
temniţă pentru răzmeriţă împotriva romanilor şi
pentru omor iar pe Iisus, găsit fără vină, Pilat „L-a
dat în voia lor” (Luca 23, 25), pentru a fi răstignit....
Strigătele mulţimii întărâtate de „Răstgneşte-L!,
Răstigneşte-L!” au fost mai puternice decât
judecata procuratorului. În plus, Pilat se temea de
o altă răscoală în agitata Iudee şi de ceea ce s-ar
fi putut aştepta din partea împăratului Tiberiu de
la Roma. Pontiu Pilat se trăgea din Italia centrală
şi cunoştea bine zicala romană „Vox populi, vox
Dei”, aşa că nu voia să sporească mai mult furia
mulţimii dezlănţuite împotriva lui Iisus...
Totuşi, nu trebuie să se uite că, după paravanul
unor aparenţe obişnuite, regăsim, de fapt, o
iconomie cu rezonanţe tainice ce pusese lumea în
mişcare către Misteriul de pe Golgotha... Urmând
acest impuls soteriologic, Fiul Omului nu poate
ocoli „urcuşul cu Patimi” ce duce spre Lumină...
Fiind atmosferă de sărbătoare în Ierusalim,
veniseră iudei de prin multe locuri, mai apropiate
sau mai îndepărtate de cetatea sfântă. De regulă,
cu astfel de ocazii se strângeau şi mulţi negustori.
Nu lipseau soldaţii romani sau fel de fel de
funcţionari din administraţia imperială. Cei mai
numeroşi erau, desigur, evreii veniţi la Ierusalim
de prin toate „cotloanele” imperiului sau ale
150
Orientului. Toţi aceştia vor duce cu ei mulţimea

lor de impresii despre Răstignirea lui Iisus de
pe Golgotha, nutrind, astfel, imaginarul colectiv
de prin locurile lor de baştină cu chemări de
neînchipuit...
După opiniile unor exegeţi, asemenea ecouri
se regăsesc până şi în cronicile unor mănăstiri
budiste din Tibet, descoperite de europeni
după mai bine de 1800 de ani. Cele consemnate
de cronicile tibetane ar ilustra, chipurile, o
proximitate spirituală surprinzătoare între
credinţele tibetanilor din vechime şi Învăţătura lui
Iisus din evanghelii.
N-au lipsit nici părerile ce susţin aflarea unor
indicii credibile despre „anii neştiuţi” din viaţa
Mântuitorului Iisus Hristos, toate arătându-se
ca semne ale căutării Cuvântului divin, de către
Acesta, prin Himalaya...
36
Pe drumul spre Golgotha, Iisus era urmat de
„mulţime multă de popor şi femei”, cărora le
spune că îi aşteaptă zile grele pe toţi, inclusiv pe
copiii lor, şi se vor ruga munţilor şi dealurilor să
le fie acoperământ când va veni urgia peste ei.
Pe-atunci, după spusa lui Iisus, „... vor începe să
spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor:
Acoperiţi-ne!. Că dacă fac acestea cu lemnul
verde, cu cel uscat ce va fi?”(Luca 23, 30-31).
Ultimile cuvinte ale avertismentului arată, fără
dubii, că, în zilele de pe urmă, toată suflarea, de
151
Toma Pirău
la „lemnul verde” la „lemnul uscat”, va fi supusă

unei Judecăţi atotcuprinzătoare.
Crucea pentru răstignire era cărată, în urma
lui Iisus, de către Simon Cirineul, forţat de soldaţii
romani să facă aceasta pe când se întorcea de la
ţarină.
De asemenea, evanghelistul Luca îi mai
menţionează pe cei doi făcători de rele, duşi
împreună cu Iisus, ce urmau a fi răstigniţi odată
cu Acesta în afara cetăţii.
Cele trei cruci pentru răstignirea condamnaţilor
la moarte au fost ridicate pe un loc ce se numea
Al-Căpăţânii. Pe crucea din mijloc, a fost ridicat
Iisus. La stânga şi la dreapta Sa, cei doi tâlhari. Cel
din dreapta, în ultima clipă, a dobândit salvarea...
De pe cruce, Domnul Iisus rosteşte cuvinte
mijlocitoare pentru toţi făptuitorii grozăviei de
pe Golgotha: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce
fac!”(Luca 23, 34).
Poporul privea. Căpeteniile şi ostaşii Îi
adresau lui Iisus cuvinte de batjocură şi Îl luau
în râs. Tâlharul din stânga le ţine isonul. Cel din
dreapta, însă, arată o altă faţă: se căieşte pentru
relele săvârşite şi recunoaşte nevinovăţia lui Iisus.
Acum, la ceas de cumpănă între viaţă şi moarte,
acest tâlhar recunoaşte chiar divinitatea lui Iisus
când spune: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei
veni întru Împărăţia Ta !”, la care Domnul îi zice:
„Adevăr îţi zic Eu ţie: astăzi vei fi cu Mine în
Rai!”(Luca 23, 42-43).
Căinţa tâlharului „de-a dreapta” e rodul
credinţei dobândite prin suferinţă. Acesta a primit,
152
neîntârziat, recunoaşterea salvatoare din partea

Celui ce S-a jerfit pe Sine pentru răscumpărarea
celor rătăciţi prin păcate. Mărturia tâlharului „cel
bun” aduce, să recunoaştem, o undă de nădejde
pentru oameni, ilustrând, pe înţelesul tuturor, că,
pentru căinţă, nu e niciodată prea târziu. Timpul
căinţei, iată, se pliază pe timpul mărturisirii... Din
nefericire, semenii noştri ajung destul de anevoios
sub o astfel de vreme. Mai degrabă, după cele vădite
de viaţă, cei mai mulţi dintre apropiaţii noştri
par a fi mai familiarizaţi cu duhul batjocoritor al
celor ce au plămădit înscrisul-redactat în greceşte,
latineşte şi evreieşte-ce va fi atârnat de crucea pe
care fusese răstignit Iisus Hristos: „Acesta este
împăratul iudeilor”(Luca 23, 38).
Jertfa de pe cruce a Mântuitorului are toate
aparenţele unui mister de necuprins doar cu
mintea. „Taina ascunsă în veac” se dezvăluie doar
celor ce caută Adevărul, prin credinţa „întru Iisus
Hristos”, fără să se teamă a urma pilda „tâlharului
de-a dreapta”...
37
În Evanghelia după Luca, la fel ca în alte scrieri
sfinte, cuvintele sunt bine strunite. Cu toate că
evenimentele finale de pe Golgotha sunt de un
dramatism extrem, consemnarea acestora nu are
nimic accentuat, după cum ne-am putea aştepta.
Expresia apare sobră, echilibrată, cu o putere de
excepţie în a contura imagini mai degrabă decât
o simplă alcătuire descriptivă. „Misteriul” pare a
fi urmărit de perspectiva cuiva obişnuit cu lumea
153
Toma Pirău
formelor şi a culorilor, cu spaţiul plastic înaintea

altora aflate la îndemână.
Din relatare, aflăm, astfel, că întunericul a
cuprins tot locul, între ceasul al şaselea şi cel al
nouălea, cu toate că era miezul zilei;catapeteasma
templului –despărţitura dintre Sfânta Sfintelor şi
restul lăcaşului-s-a rupt în două, ca şi cum s-ar
despărţi lumina de întuneric. Cu aceste semne de
faţă, Domnul Iisus, „cu glas mare”, a zis: „Părinte,
în mâinile Tale Îmi dau duhul”(Luca 23, 46). Ceea
ce s-a şi întâmplat în aceeaşi clipă...
Despre ultimele cuvinte rostite de Iisus pe
cruce, la ceilalţi evanghelişti găsim alte relatări:
„Săvârşitu-S-a !” sau „S-a sfârşit!”, cu trimiteri
spre înţelesuri mai largi decât semantica primară
a acestor cuvinte. Despre o astfel de deschidere,
ceva mai la vale...
Şi cuvintele sutaşului, martorul de aproape
al celor petrecute, au cuviinţa unui privitor cu
mult discernământ;slăvirea Fiului lui Dumnezeu,
de către o căpetenie romană, se împlineşte în
limitele unui ins ce recunoaşte dintr-o suflare: „Cu
adevărat Omul Acesta drept a fost !”(Luca 23, 47).
Nici mulţimile nu s-au întors în cetate prea liniştite,
ci, precum s-a scris, „bătându-şi pieptul”(Luca
23, 48). Emoţii mari, gesturi pe măsură. Desigur,
sub cod iudaic... Pentru un străin, doar semne de
agitaţie nevrotică...
Cunoscuţii Domnului şi femeile „care-L
însoţiseră din Galileea stăteau departe, privind
acestea”(Luca 23, 49). De teama iudeilor ?Dintr-o
154
„mirare tainică”? Greu de înţeles din formula

lapidară a textului evanghelic...
Cel ce se duce la Pilat să ceară îngăduinţa de a
lua trupul lui Iisus pentru a-L pune în mormânt,
după cum ni se spune, este un sfetnic „bun şi
drept” cu numele de Iosif, de loc din Arimateea.
Acest bărbat „ nu se învoise cu gândul şi fapta
lor” întrucât era dintre aceia care, în cugetul lor,
au primit Învăţătura lui Iisus şi, după cum ne
spune Evanghelistul Luca, „aştepta Împărăţia lui
Dumnezeu”(Luca 23, 50-51). Era într-o zi de vineri
şi „se lumina spre sâmbătă”(Luca 23, 54), adică se
însera, moment în care, după obiceiul iudaic, se
aprindeau lumini de cum începea Sabatul.
Iosif din Arimateea ducea trupul spre
mormânt. Femeile din Galileea veneau în urma
acestuia, au văzut locul „şi cum I-a aşezat trupul
în mormânt”, fără ca însoţitoarele să fi grăit ceva.
Ca şi mai devreme, la răstignirea lui Iisus, femeile
stau „sub o tăcere adâncă”, ca şi cum cuvintele
nu şi-ar mai fi avut rostul... Copleşite de durere,
totuşi femeile pregătesc cele necesare pentru
înmormântarea lui Iisus-miresme, mir şi giulgiu-,
pe care le-au procurat în răstimpul scurt în care
Iosif din Arimateea a coborât trupul Domnului de
pe cruce şi pe care, mai apoi, L-a aşezat cu mare
grijă „într-un mormânt săpat în piatră, în care
nimeni niciodată nu mai fusese pus”(Luca 23, 53).
Odată săvârşită punerea Domnului Iisus în
mormânt, urmează, ca într-un ritual cosmic,
odihna din ziua de Sabat, obligaţie sacră pentru
fiecare israelit, stipulată de Lege. Ziua aceasta
155
Toma Pirău
nu este ca celelalte zile ale săptămânii, este o zi

dedicată Celor-de-Sus, în care cele obişnuite ale
vieţii sunt date la o parte. Precaritatea nevoilor
cotidiene, în această zi sfântă pentru Israel, e
trecută deplin cu vederea... Firea dobândeşte
alte rânduieli, privind către sine şi către Domnul
oştirii, Preaînalt şi Atotputernic... Nu e greşit să
se spună că Sabatul e croit pe verticala dintre Cer
şi Pământ, cu totul aparte de orizontala vieţii de
zi cu zi... Poate şi din această pricină odihna era
străjuită de o mulţime de interdicţii, lăsându-se
impresia, între iudei, că omul fusese făcut pentru
această sărbătoare...
38
Duminica, dis de dimineaţă, femeile-între care
se aflau Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui
Iacob- vin la mormânt cu miresme. Aici, găsesc
piatra răsturnată de pe mormânt şi mormântul
gol, fără trupul Domnului. Mirate peste măsură,
ele văd în faţa lor „doi bărbaţi în veşminte
strălucitoare”;speriate şi înfricoşate la vederea
acestora, „şi-au plecat feţele la pământ”(Luca 24,
4-5). Li se spune că nu aici, în mormânt, trebuie
să-L caute pe Domnul: „De ce pe Cel-Viu Îl căutaţi
între cei morţi;nu aici este, ci a înviat”(Luca 24,
6). La auzul acestor cuvinte, şi-au adus aminte de
ceea ce le spuseseră Învăţătorul lor, în Galileea,
despre cum Fiul Omului va pătimi, va fi răstignit,
va muri şi, a treia zi, va învia...
Plecând apoi femeile de la mormânt, au
povestit despre cele văzute la cei unsprezece și
156
la ceilalţi apropiaţi;spre surprinderea lor, au fost

întâmpinate cu o nedumerire bănuitoare, „... aceste
cuvinte au apărut înaintea lor ca o scrânteală şi nu
le-au crezut”(Luca 24, 11).
Dintre toţi, Petru a fost acela care „a alergat
la mormânt”, „a văzut giulgiurile” şi a revenit
între confraţi „mirându-se în sine de ceea ce se
petrecuse”(Luca 24, 12).
La o încercare aparte, sunt supuşi alţi doi
apropiaţi de Domnul pe drumul spre Emaus.
Luca şi Cleopa nu sunt în stare să-L recunoască pe
Iisus cu toate că Acesta mergea împreună cu ei şi
le vorbise de foarte aproape. Pe tot drumul, Iisus
Hristos „le-a tâlcuit toate Scripturile cele despre
El”(Luca 24, 27). Nici măcar o clipă, Luca şi Cleopa
n-au ştiut cu cine se însoţesc la drum pentru că
„ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască”(Luca 24,
16).
Abia spre seară, la plecarea zilei, poposesc
undeva în sat şi, la masă, ochii lor s-au luminat şi
L-au recunoscut pe Învăţător în momentul în care
Acesta a luat pâinea, „a binecuvântat şi, frângând,
le-a dat”. Bucuria lor a fost scurtă pentru că,
imediat, Domnul „li S-a făcut nevăzut”(Luca 24,
30-31). Care vasăzică, trezirea celor doi nu s-a
produs prin cuvinte. Vorbele nu le mişcaseră
cugetul şi inima. Frângerea pâinii, ca simplu gest,
le-a deschis porţile înţelegerii cu mai multă putere
decât vorbele şi L-au putut recunoaşte pe Iisus
Domnul.
Euharistia săvârşită de Iisus trece de hotarele
tradiţiei. Aduce cu sine plinătatea credinţei. De
157
Toma Pirău
acum, începe o altă Lucrare. Hristos li se arată cu

totul altfel. Ucenicii sau apostolii, ca şi ceilalţi iudei,
aşteptau şi căutau un Hristos izbăvitor pentru tot
neamul lui Israel: „Iar noi nădăjduiam că El este
Cel ce avea să izbăvească pe Israel”(Luca 24, 21).
Prin jertfă şi Înviere, Iisus Hristos inaugurează
un Nou Testament, unul de Mântuire, nu doar de
izbăvire...
Când Luca şi Cleopa au revenit la Ierusalim, au
aflat de la fraţii lor de credinţă că Domnul a înviat
cu adevărat şi i s-a arătat şi lui Simon. La rândul
lor, şi ei au povestit celor unsprezece, precum
şi celor ce se aflau cu aceştia, toate întâmplările
în care fuseseră împlicaţi, mai cu seamă a celei
despre „cum a fost El cunoscut întru frângerea
pâinii”(Luca 24. 35). De pe urma celor aflate,
inimile tuturor s-au înfierbântat. Cugetul lor căuta
o cale sau un ajutor de ieşire din mirare. De fapt,
Luca şi Cleopa le aduseseră ceea ce este miezul
credinţei „întru Hristos”: cunoaşterea-trăire a
Acestuia „întru frângerea pâinii”. Ceva mai târziu,
acest „Semn”, prin Sf. Euharistie, se va face una
cu „Pâinea Vieţii”... Pentru noi şi pentru a noastră
Mântuire... De-acum, prin vădirea Marelui Semn,
îndemnul lui Filip pare a fi precumpănitor...
39
În toiul discuţiilor, purtate de apostoli şi de cei
apropiaţi lor, despre apariţiile minunate ale lui
Iisus, Acesta se lasă văzut în mijlocul lor şi li se
adresează tuturor cu „Pace vouă!”. Toţi cei de faţă
158
s-au înspăimântat. Nu puteau înţelege minunea

Învierii... În inima lor, credeau că văd doar un
duh, nu o fiinţă aievea. De frică, nu prea mai ştiau
ce să facă...
Ştiindu-le frământările lăuntrice, Iisus le zice:
„De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică
astfel de gânduri în inima voastră ?”(Luca 24, 38).
Vedeţi ? Gândurile din adânc, cele ce dau fiori
fără oprelişti raţionale, izvorăsc din inimă şi au
puterea să învăluie toată fiinţa. Până şi cele mai
ascunse unghere ale acesteia sunt cercetate de
„gândurile inimii”... Au acestea, oare, nevoie de
cuvinte? Se potrivesc, cumva, vorbele cu aceste
trăiri numinoase? Nimeni nu ştie...
Evanghelia după Luca aduce, totuşi, o
dezlegare. Ca să-i scoată din starea lor de mirare
şi înfricoşare, Iisus le spune celor aflaţi în preajma
Sa să-şi întindă mâinile şi să-L pipăie ca să vadă
cu toţii „că duhul nu are carne şi oase aşa cum
Mă vedeţi pe Mine că am”(Luca 24, 39). Cum
privitorii nu se puteau desprinde de înminunarea
lipsită de cunoaştere, ca să-i convingă de ceea ce
este în realitate, Iisus le cere ceva de mâncare. În
faţa tuturor, mănâncă o bucată de peşte fript şi
una dintr-un fagure de miere. Se folosesc măsuri
potrivite cu puterea de înţelegere şi cu priceperea
publicului de faţă. Cu toate că ucenicii Domnului
avuseseră ocazii peste ocazii ca să constate felul
Său minunat de a fi sau să se convingă de faptul
că persoana Învăţătorului purta o altă orânduire
a firii...
159
Toma Pirău
Ca un îndemn special spre cugetare, acum

Iisus reaminteşte o parte din cuvintele de care
ucenicii s-au bucurat cât au fost împreună şi
le arată cuprinderea cu care acestea se află în
Legea lui Moise, în profeţi sau în Psalmi. Nu
doar pentru luminarea celor ce ascultă, ci ca să şi
simtă puterea ce se împlineşte de la sine. Astfel,
Domnul Iisus „le-a deschis mintea ca să înţeleagă
Scripturile”(Luca 24, 45). Toate cele scrise despre
Hristos se află sub puterea Numelui Său, prin
care se va răspândi în lume noua credinţă despre
„pocăinţa şi iertarea păcatelor la toate neamurile,
începând din Ierusalim(Luca 24, 47). Ucenicii
primesc demnitatea de a fi martori la tot ce se
va petrece şi sunt înştiinţaţi că vor primi ajutor
de-Sus: „Şi, iată, Eu trimit peste voi fagăduinţa
Tatălui Meu; voi însă rămâneţi în cetate până ce vă
veţi îmbrăca cu putere de sus”(Luca 24, 49).
Apoi, i-a dus afară şi i-a binecuvântat prin
ridicarea mâinilor Sale, moment în care „S-a
depărtat de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-
I-se, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare(Luca
24, 50-52).
De reţinut ceva extrem de important: „... .
făgăduinţa Tatălui Meu”, trimisă de Iisus, este
chiar Pogorârea Duhului Sfânt prin care ia fiinţă
Biserica, sălaş al trupului lui Iisus Hristos, după
o formulare consacrată de Tradiţie... Totodată, se
împlineşte învăţătura despre Sf. Treime ca miez al
credinţei creştine...
Neîndoielnic, încheierea Evangheliei după Luca
reuneşte semnificaţii teologice fundamentale. De
160
asemenea, imaginea înălţării la cer a Domnului se

croieşte printr-o măiestrie a expresiei prin cuvinte
aproape nelumească, uşor de prins chiar şi de
către cel mai neîndemânatec cititor sau ascultător.
Pe lângă înţelepciunea „în Duh” ce a primit-o în
dar, Evanghelistul Luca aproape că pictează prin
cuvinte. Darurile artei, iată, pot fi şi daruri pentru
credinţă...
Capitolul III
ÎNSEMNĂRI LA FAPTELE APOSTOLILOR
1
Domnul Iisus, aşa cum s-a consemnat în Faptele
Sfinţilor Apostoli, le-a dat porunci apostolilor,
„prin Duhul Sfânt”, timp de patruzeci de zile
după Învierea Sa. Totodată, „S-a şi arătat pe Sine
viu, cu multe semne doveditoare” şi le-a vorbit
pe larg apostolilor despre „cele ale Împărăţiei lui
Dumnezeu(Fapte 1, 2-3).
Făgăduinţa Tatălui, după spusele lui Iisus, se va
împlini curând, „nu mult după aceste zile”(Fapte
1, 4), fapt pentru care li se cere apostolilor, prin
poruncă, să nu plece din Ierusalim. De ce? Fiindcă,
după cum au fost înştiinţaţi, „... putere veţi primi
161
Toma Pirău
prin venirea peste voi a Sfântului Duh şi-Mi veţi

fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n
Samaria şi pân-la marginea pământului”(Fapte 1,
8). Mărturia apostolilor pentru Iisus Hristos, iată,
începe la Ierusalim şi, mai apoi, va ajunge în toată
lumea...
După ce Iisus le-a descoperit apostolilor
menirea lor, ce se va împlini „sub oblăduirea
Duhului Sfânt”, se petrece ceva cu totul ieşit din
comun: „... în timp ce ei priveau, S-a înălţat şi un
nor L-a luat din ochii lor”(Fapte 1, 9). Uimiţi peste
măsură, apostolii au parte de o lămurire scurtă
venită de la „doi bărbaţi în haine albe” care au
apărut, din senin, lângă ei, vestindu-le că „Acest
Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa şi va veni,
cum L-aţi văzut voi mergând la cer”(Fapte 1, 11).
Evanghelistul Luca, socotit a fi cel ce a scris
Faptele Apostolilor, nu relatează nimic mai mult
despre „cei doi bărbaţi în haine albe”. Nu se poate
exclude asocierea acestora cu nişte îngeri trimişi
din Înalturi cu un mesaj special pentru apostoli...
Înălţarea lui Iisus la cer s-a petrecut, probabil,
pe Muntele Măslinilor, aflat aproape de Ierusalim,
„cale de o sâmbătă”, adică la paşi număraţi... Întorşi
în cetatea sfântă, de la acest munte, apostolii s-au
reunit acolo unde se adunau de obicei şi, într-un
cuget, „stăruiau în rugăciune împreună cu femeile
şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui”(Fapte
1, 14). Formau, deja, o adevărată comunitate de
credinţă...
Ceva mai devale, Luca îl înfăţişează pe Petru ce
se ridică în mijlocul fraţilor, în număr ce „era ca la o
162
sută douăzeci”(Fapte 1, 15), şi le vorbeşte acestora

despre „plinirea Scripturii” în ceea ce-l priveşte
pe Iuda, precum şi despre cerinţa înlocuirii lui cu
un bărbat potrivit. Respectiv cu unul care a văzut,
împreună cu apostolii, tot ce s-a petrecut „în
timpul cât Domnul a fost cu noi”-de la botezul lui
Ioan până la Înălţare-, condiţie de căpătâi pentru a
face parte din grupul celor chemaţi să fie „martori
ai Învierii”.
Desemnarea lui Matia, pentru „a lua locul
acestei slujiri şi al apostoliei din care a căzut Iuda”,
s-a făcut prin tragere al sorţi. Prin această metodă,
oarecum similară cu cea prin care marele preot
consulta oracolul lui Urim şi Tumim, se primea
răspunsul Domnului la cererea pe care apostolii,
prin rugăciune, I-au adresat-o pentru vădirea
celui ales pe temeiul „cunoaşterii inimilor”...
La cincizeci de zile de la Paşti- când se evoca
Legământul dintre Dumnezeu şi poporul lui
Israel-, cei doisprezece apostoli se reuniseră într-
un loc, la Ierusalim, pentru sărbătoare. Fără de
veste, „s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de
vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde
şedeau. Şi limbi de foc li s-au arătat, împărţite, şi
au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de
Duh Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi,
precum le dădea lor Duhul a grăi”(Fapte 2, 2-4).
Mulţimea adunată în Ierusalim s-a tulburat
foarte la auzirea acelui vuiet. Neliniştea celor din
mulţime – ce era formată „din bărbaţi cucernici
de toate neamurile care sunt sub cer”-a sporit
şi mai mult atunci când i-au auzit pe apostoli
163
Toma Pirău
grăindu-le în limba fiecăruia despre „măreţiile lui

Dumnezeu”(Fapte 2, 11).
Ca să-i scape din tăcerea uimirii, Petru, „...
stând în picioare... . cu cei unsprezece”, şi-a ridicat
glasul şi le-a amintit profeţia lui Ioil din vechime
despre venirea Duhului lui Dumnezeu „peste tot
trupul”(Fapte 2, 17) şi despre semnele minunate
ale acestei revărsări de Duh Sfânt. Astfel, ca
urmare a primirii acestui Dar, unii vor fi profeţi,
alţii vor avea vedenii, alături de bătrânii care „vor
visa”. În cer, minuni;pe pământ, semne... ... şi „va
fi că tot cel ce va chema numele Domnului se va
mântui”(Fapte 2, 17-21).
Pe bună dreptate, împrejurarea aceasta are o
mare încărcătură dramatică, dar şi una teologică,
pe măsura celei dintâi: pogorârea Duhului Sfânt
„peste robi şi peste roabe” aduce un val aparte
de cunoaştere între aceştia care precede „ziua
Domnului cea mare şi năpraznică”(Fapte 2, 20).
„Cunoaşterea în Duh”, ne lasă Luca să înţelegem,
e făclia ce luminează calea către Împărăţie şi, prin
aceasta, se arată a fi totuna cu „chemarea numelui
Domnului”. Prin „Duh şi Adevăr”, nădăjduim să
putem păşi pe Calea Mântuirii... Spre Eshaton,
pornim cu Duhul şi cunoaşterea pe care Acesta
o rostogoleşte „întru Hristos”... Cu certitudine,
suntem dincolo de ceea ce răsare doar prin
timidele „vibraţii ale Raţiunii”...
Ioil, numit şi „profetul Cincizecimii”, se trăgea
din Iudeea şi a profeţit, după aprecierile unora,
prin sec. al VIII-lea î. Hr., prin preajma lui Amos şi
Osea. Deloc surprinzător, Petru cunoştea profeţia
164
lui Ioil şi le-o reaminteşte iudeilor pentru ca aceştia

să înţeleagă cum se cuvine cele ce s-au revărsat,
„fără de veste”, peste apostoli şi Ierusalim. Iată
profeţia lui Ioil: „Şi fi-va că după acestea/Eu voi
turna din Duhul Meu peste tot trupul;/şi fiii voştri
şi fiicele voastre vor profeţi, /bătrânii voştri vise
vor visa/şi tinerii voştri vedenii vor vedea. /Şi-n
zilele acelea/Eu peste robi şi peste roabe voi revărsa
din Duhul Meu; /şi minuni voi face sus în cer/şi
semne jos pe pământ: /sânge şi foc şi fumegare de
fum;/soarele se va schimba în întuneric/şi luna-n
sânge/înainte de a veni Ziua Domnului/cea mare
şi năpraznică;/şi fi-va că oricine va chema/numele
Domnului se va mântui”(Ioil 3, 1-5).
Tot prin cunoaştere, de această dată a
Scripturii vechi, se deschid porţile prin care „au
grăit profeţii” pentru a face cunoscut cuvântul lui
Dumnezeu pentru poporul lui Israel. Istoria sacră
a acestuia a fost şi este, încă, izvod de identitate
ca la niciun alt neam. Trecerea veacurilor n-a ofilit
defel această sursă de viaţă. Dimpotrivă... Pentru
israeliţi, dintotdeauna, învăţătura a avut întâietate
faţă de rit... Acesta pare a fi secretul vitalităţii
neamului lor...
2
După parcurgerea celor de demult, ca să se vadă
sorgintea, Petru le spune israeliţilor că cele ce s-au
petrecut cu Iisus Nazarineanul nu puteau să nu fie
întrucât s-au ivit „potrivit planului celui dinainte
rânduit şi preştiinţei lui Dumnezeu”(Fapte 2, 23).
Psalmistul David, ce se bucură de mare preţuire
165
Toma Pirău
între iudei, este, la rându-i, invocat de către Petru

în cuvântul lui, ştiindu-se că psalmii Îl evocă pe
Mesia, arătând cum „pe Acesta Dumnezeu L-a
înviat, dezlegând durerile morţii(Fapte 2, 24);
în neamul lui Iuda, David e rădăcina ce susţine,
după îndreptarul Scripturii, urcarea pe tronul lui
Israel a Celui ce poate izbăvi şi mântui...
După Învierea Sa, Iisus S-a înălţat de-a dreapta
Tatălui şi a primit de la Acesta, conform spuselor
lui Petru, „făgăduinţa Duhului Sfânt”(Fapte 2, 33).
La acest eveniment miraculos, au fost de faţă cu
toţii în cetatea Ierusalimului, când Duhul Sfânt s-a
pogorât peste apostoli.
În încheierea cuvântului său, Petru le spune
apăsat israeliţilor că „pe Acest Iisus, pe care voi
L-aţi răstignit, Dumnezeu L-a făcut Domn şi
Hristos”(Fapte 2, 36). Vorbele lui Petru au avut
putere. Cei care le-au auzit „au fost pătrunşi la
inimă”(Fapte 2, 37) şi s-au botezat „în numele lui
Hristos”, cu nădejdea primirii darului Duhului
Sfânt. N-au fost puţini deloc... Luca relatează
că –n „ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de
suflete”(Fapte 2, 41).
De-acum, începe o altă lucrare, una făcută de
apostoli ca să-i ţină laolaltă pe cei care au primit
botezul „întru Hristos”. Fără teama de a greşi,
se poate spune că, prin aceasta, se fac primii
paşi pentru realizarea unui ceremonial care să
evoce gesturi şi evenimente originare. Astfel, se
menţionează că cei care au primit îndrumarea
apostolilor „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în
părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”(Fapte
166
2, 42). Prin părtăşie, se poate înţelege, desigur,

folosirea în comun de către fraţii de credinţă a
bunurilor materiale. Cu o altă referinţă, faptul că
toţi cei de-o credinţă aveau „Acelaşi Domn Iisus
Hristos” se făceau părtaşi la un singur cuget,
cel „întru Hristos”. Pe această cale, se înfăptuia
„părtăşia de cuget” a celor ce se rugau întru
numele Acestuia.
Primele comunităţi creştine au adus un alt fel
de a se raporta la „bunurile lumeşti”. Cei care
veneau în astfel de aşezăminte de credinţă „îşi
vindeau pământul şi bunurile şi le împărţeau
tuturor, după cum avea nevoie fiecare”(Fapte 2,
45). Totodată, mersul la Templu devine cerinţă
cotidiană. „Locul lor de odihnă” se distinge prin
instituirea ceremonialului de „frângere a pâinii”,
în amintirea celor săvârşite de Iisus la Cina cea de
Taină. Prin con-sacrare, se ajunge la recunoaşterea
comunitară a unei alte Hrane aducătoare de
bucurie pentru cei de aceeaşi credinţă. Cu râvnă şi
evlavie, fiecare zi era purtătoare pentru fraţii din
comunitate: „Şi zi de zi printr-un cuget stăruind
în templu, şi-n casă frângând pâinea, împreună îşi
luau Hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii,
lăudându-L pe Dumnezeu şi având har la tot
poporul”(Fapte 2, 46-47).
Vieţuirea în comun devine tot mai vârtoasă
identitar pe măsură ce se trece de la un simplu
ceremonial de credinţă la un ritual mai bine pus
la punct pentru a intra în „tainiţa lui Dumnezeu”
cu cât mai puţine cuvinte... Gesturile, „ca ritual”,
dobândesc o anumită ritmicitate când sunt însoţite
167
Toma Pirău
de „rugăciuni şi cântări în comun”. Mai mult decât

atât, prinde contur un anumit climat, propice
pentru înariparea sufletească a credincioşilor.
Încet-încet, atmosfera de la adunări e însoţită de o
tot mai evidentă şi necesară solemnitate, cerută şi
nutrită de sufletele locuite de evlavie... „Misteriul
Bisericii lui Hristos” prinde formă şi putere prin
ceea ce Duhul Sfânt le-a insuflat apostolilor să
facă pentru „cei aleşi”, cu aceeaşi măsură, de
aproape sau de departe. Pe măsura trecerii zilelor,
Biserica se întărea prin adăugarea celor „ce se
mântuiau”(Fapte 2, 47).
Desprinderea de tradiţia iudaică reprezintă,
fără doar şi poate, o mare încercare pentru cei care
au îmbrăţişat credinţa cea nouă prin ascultarea
celor propovăduite de apostolii lui Iisus. Viaţa
acestora suportă provocări multiple. Între acestea,
Luca aminteşte şi despre făptuirile apostolilor cu
larg ecou asupra concetăţenilor acestora. Oarecum
greu de pătruns, s-a consemnat „că tot sufletul era
cuprins de teamă, că multe minuni şi semne se
făceau prin apostoli”(Fapte 2, 43). Prin pogorârea
Duhului Sfânt asupra lor, apostolii au devenit
purtătorii unei puteri care lasă să se întrevadă
o altă înfăţişare a lumii, din care pricină, „tot
sufletul” tresărea la vederea lucrării apostoliceşti
prin multe semne şi minuni. Dată fiind „viclenia
neamului iudeu”, Cuvântul sau Învăţătura Nouă
se vădea prin fapte neobişnuite pentru simţul
comun. Prin acestea, miraculosul se înfiltra în
cotidian, ca ilustrare a Adevărului de credinţă...
Prin „semne şi minuni”, sufletul colectiv, pesemne,
168
devenea mai simţitor... „Noul Eshaton” se nutrea

cu un alt val de emoţii comunitare... Şi Psalmistul
David trecuse printr-o trăire de sorginte similară:
„... sfânt şi temut e numele Său. /Frica de Domnul
e începutul înţelepciunii, /toţi cei ce o plinesc au
asupră-i o bună înţelegere”(Ps. 110, 9-10).
3
După Înălţarea lui Iisus la cer, apostolii au
continuat să meargă la Templul din Ierusalim
pentru a se ruga. Într-una din zile, doi dintre
aceştia, respectiv Petru şi Ioan, se suiau la Casa
Domnului pe la ceasul al nouălea. La una dintre
porţile acesteia, la care i se zicea „Cea Frumoasă”,
un olog din naştere cerea milostenie de la
trecători. La sosirea celor doi apostoli, ologul le
cere şi lor ceva de pomană. Petru, mai iute de
fire, îi zice acestuia: „Aur şi argint nu avem;dar
ce am, aceea îţi dau: În numele lui Iisus Hristos
Nazarineanul ridică-te şi umblă!”(Fapte 3, 6). La
cuvintele acestea, ologul din naştere s-a vindecat
instantaneu, după care „a intrat cu ei în templu,
umblând şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu(Fapte
3, 8).
Miraculoasa vindecare a ologului din naştere
n-a rămas fără urmări printre cei care-l ştiau
neputicios de multă vreme şi care-l vedeau
acum ca pe-un om sănătos, la fel ca ei. Neputând
înţelege revenirea la normalitate a ologului, „s-au
umplut de spaimă şi de mirare pentru ceea ce se
întâmplase”(Fapte 3, 10). Uimirea s-a risipit prin
popor, cuprinzându-l pe acesta, şi l-a făcut mai
169
Toma Pirău
receptiv la cuvintele de credinţă ce-i fuseseră

adresate de către Petru şi Ioan din „pridvorul
numit al lui Solomon”(Fapte 3, 11).
Simţind freamătul sufletului colectiv,
Petru le dezvăluie ascultătorilor, spre ieşirea
acestora din uimire, că Cel ce săvârşise minunea
vindecării ologului din naştere nu putea fi decât
„Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui
Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri care L-a slăvit
pe Fiul Său”; pe Începătorul Vieţii, „Dumnezeu
L-a înviat din morţi” şi-i are pe apostoli ca martori
ai credinţei întru numele Acestuia. De aceea, „...
prin credinţa în Numele Lui, însuşi numele Lui
l-a întărit pe acesta pe care-l vedeţi şi-l ştiţi; şi
credinţa în El i-a dat lui această întregire, în faţa
voastră a tuturor”(Fapte 3, 13-16). Vindecare prin
credinţă, după cum o arătase, şi nu numai o dată,
chiar Domnul Iisus...
Privind în urmă, la Scriptura veche, Petru
vorbeşte despre cum profeţii, în frunte cu Moise,
au grăit despre „Cel mai dinainte vestit vouă, pe
Hristos Iisus, pe care cerul trebuie să-L primească
până la vremile reaşezării tuturor celor despre
care a grăit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi
profeţi din veac”(Fapte 3, 20-21). Aici, în pridvorul
lui Solomon, aveau acces doar iudeii. Acestora li
se adresează Petru spunându-le că „ei sunt fiii
profeţilor şi ai legământului”, fără să uite să le
amintească despre faptul că seminţia lui Avraam
este „cheia” binecuvântării tuturor neamurilor
pământului. Pare firesc, de aceea, să le spună celor
din pridvor că şi Fiul lui Dumnezeu Cel Înviat a
170
fost trimis, mai întâi, să-i binecuvânteze pe iudei

pentru ca „fiecare să se întoarcă de la răutăţile
sale”(Fapte 3, 26). Referinţa vorbitorului la
Levitic, pentru a da mai mare autoritate spuselor
sale, pare extrem de potrivită cu auditoriul şi cu
împrejurările: „Şi tot sufletul ce nu va asculta de
Proorocul Acela va fi nimicit de popor”(Fapte
3, 23). Luca, precum se vede, cunoştea temeinic
Scriptura iudaică şi a dat pledoariei lui Petru de la
templu o argumentaţie extrem de convingătoare
despre condiţia lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu.
Trimiterile la Levitic aveau menirea de a reda
înţelesul autentic a ceea ce Domnul îi spusese
lui Moise despre ce au de făcut iudeii de „Ziua
ispăşirii”, respectiv „Cea de-a zecea zi a lunii a
şaptea”; acum, în această zi de „adunare sfântă”
pentru iudei, i se spune lui Moise, de către Domnul,
că „trebuie să vă smeriţi sufletele şi să-I aduceţi
Domnului ardere-de-tot”(Levitic 23, 27). Pentru
nesupuşi, pedeapsa e cumplită: „Tot sufletul ce
nu se va smeri în ziua aceea va pieri din mijlocul
poporului său”(Levitic 23, 29).
Relatarea din Fapte atribuie lui Petru cuvintele
din Levitic. Luca, autorul textului, se foloseşte
de „înrudirea în spirit” a celor spuse în vechime
lui Moise, despre smerirea sufletelor în ziua
„adunării sfinte”, cu cele rostite de Petru despre
prioritatea ascultării faţă de „Proorocul Acela”...
Oricum, acest pasaj din Fapte a fost redactat
cu mult rafinament de către Luca pentru a
suplini, cumva, priceperea lui Petru în tâlcuirea
scripturilor. Vorbirea „în Duh” a acestuia a adus
171
Toma Pirău
„proorocia din Levitic” ca mărturie despre Iisus

Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, cu toate că acolo,
în textul cel vechi, contextul sugerează un sens mai
cuprinzător, uşor diferit... În fapt, important era ca
ascultătorii să priceapă că cele legate de Iisus sunt
„după Scripturi”...
4
Propovăduirea credinţei „întru Hristos” a avut
ecou în sufletele multor oameni. S-a consemnat,
prea bine şi repetat, acest fapt: „Iar mulţi dintre
cei ce auziseră cuvântul au crezut, şi numărul
bărbaţilor ajunseseră ca la cinci mii”(Fapte 4,
4). Prin extrapolare, unii au apreciat că, de sunt
socotiţi şi alţi membri de familie, numărul celor
botezaţi fusese de aproape 15.000-20.000 de suflete.
Cu astfel de „roade”, e cât se poate de evident
că Petru vorbea înflăcărat, cu convingere şi spor.
Reacţia mai marilor dintre iudei n-a întârziat
deloc, fiind menţionaţi explicit „preoţii, căpetenia
templului şi saducheii”. Ultimii dintre aceştia,
tăgăduiau vehement învierea morţilor şi nu
puteau îngădui o învăţătură diferită de a lor,
care făcea din Învierea lui Hristos principalul său
Adevăr de credinţă.
Urmare a acestora, Petru şi Ioan, cei ce
învăţaseră poporul la templu, au fost puşi sub
pază până a doua zi, când „s-au adunat căpeteniile
lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim” şi „câţi
erau din neamul arhieresc”(Fapte 4, 5-7), ca să
fie cercetaţi pentru faptele săvârşite. Tulburarea
poporului, pe chestiuni de credinţă, nu avea cum
172
să fie trecută cu vederea. Pe asemenea teme, din

totdeauna, iudeii s-au arătat extrem de irascibili...
Luat la întrebări de către arhierei şi cărturari,
Petru s-a arătat „plin de Duhul Sfânt”(Fapte, 4,
8) şi le-a răspuns cu îndrăzneală că facerea de
bine pentru cel bolnav nu ţine de efortul său ca
persoană, ci s-a împlinit „întru numele lui Iisus
Nazarineanul”, pe care „Dumnezeu l-a înviat din
morţi”(Fapte 4, 10). Mai apoi, cel cercetat i-a uimit
pe cei prezenţi prin vorbirea sa despre anumite
texte din Isaia sau din Psalmi, cunoscut fiind
faptul că acesta avea o origine umilă, de pescar
obişnuit. Petru, se pare, a primit ajutor de-Sus la
această cercetare ostilă din partea mai-marilor
iudei. Şi-a încheiat cuvântul grăind ca un profet
despre credinţa sa nestrămutată întru Hristos: „...
şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci sub
cer nu este dat între oameni nici un alt nume întru
care noi trebuie să ne mântuim”(Fapte 4, 12).
Îndrăznind, Petru „a biruit”! Adversarii săi,
la vederea curajului cu care s-a înfăţişat, au fost
cuprinşi de o mare mirare. Cel tămăduit de Petru,
chemat şi el cu acest prilej, se vădea ca semn al
adeveririi unei credinţe mântuitoare. „Dovada
vie” a puterii numelui lui Iisus a sporit, şi ea,
mirarea arhiereilor şi a cărturarilor, care, în cele
din urmă şi-au mai subţiat din vehemenţa lor
acuzatoare faţă de cei doi apostoli, Petru şi Ioan.
Nu puteau să-i elibereze oricum, aşa că „le-au
poruncit ca nicidecum să nu mai grăiască şi nici să
nu mai înveţe în numele lui Iisus Hristos”(Fapte
4, 18).
173
Toma Pirău
Reveniţi între ai lor, Petru şi Ioan au povestit

cu amănuntul prin câte au trecut cu arhiereii şi
bătrânii iudeilor şi cum aceştia n-au găsit vreun
chip să-i pedepsească „din pricina poporului;
căci toţi Îl slăveau pe Dumnezeu pentru ceea ce
se făcuse”(Fapte 4, 21). La auzul acestor cuvinte,
adunarea credincioşilor mulţumeşte Celui-de
Sus, printr-o fierbinte rugăciune colectivă, pentru
ajutorul primit de apostoli. Toţi cei prezenţi, după
cum s-a consemnat de către Luca, s-au rugat „într-
un cuget”, din a cărui tulpină „au ridicat glasul
către Dumnezeu”(Fapte 4, 24). Cuvântul fraţilor
către Domnul se încheie cu rugămintea de slăvire a
numelui lui Iisus: „... şi semne şi minuni săvârşeşte
prin numele Sfântului Tău Fiu, Iisus!”(Fapte 4, 30).
Cererea fraţilor a avut trecere la Domnul. Nici nu‑şi
terminaseră rugăciunea şi minunea s-a împlinit:
„... s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi
s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi cu‑ndrăznire
grăiau cuvântul lui Dumnezeu”(Fapte 4, 31).
Prin lucrarea Duhului Sfânt, „inima şi sufletul
mulţimii celor ce au crezut erau una”(Fapte 4,
32), de unde se trage rânduirea firească a vieţii
de obşte. Tot ce aveau au pus „la comun” şi
nimeni nu ducea lipsă de ceva. Ca o încununare
a vieţii îndrumată de credinţă, mărturia puternică
a apostolilor „despre învierea Domnului Iisus
Hristos” se însoţea cu Harul cel mare ce „era peste
toţi”(Fapte 4, 33). Sub un astfel de acoperământ,
înlăuntrul celor credincioşi îşi aflase odihna de
cele materialnice, deci şi de chemarea rătăcitoare
a egoismului. Harul are multe roade atunci când
174
sunt date la o parte hătărniciile individualiste

dintre dreptcredincioşi şi când prinde fiinţă
unitatea de cuget între aceştia... Ca în mirajul de
înduhovnicire prin rugăciunea colectivă... Puterea
adevărată, cum ni se spune, se iveşte doar atunci
când „inima şi sufletul” devin una prin rugăciune...
Fără darul credinţei, aşa ceva nu se poate
plămădi. În urma rugăciunii celor mulţi din
adunare, pământul s-a cutremurat şi Duhul Sfânt
a poposit prin inimile lor... Mai înainte de aceasta,
sufletul fiecăruia a cunoscut pacea, fără de care
nu puteau avea parte de o asemenea bucurie...
Vasăzică, pacea este odrasla unităţii de cuget şi
simţire...
5
Anania şi Safira şi-au pus deoparte ceva din
preţul ţarinei pe care o vânduseră. Cel care a
urnit gândul de doseală a fost Anania. Safira,
femeia acestuia, a consimţit la cugetul soţului ei.
A acceptat să-i fie complice.
Ceea ce urmează seamănă cu „bunurile
afierosite” de către evrei;cel vinovat de încălcarea
cutumei, prin păstrarea pentru sine a unei părţi
din bunurile ce trebuiau distruse „de istov”, purta
stigmatul pentru relele produse comunităţii şi
avea de suportat aspre pedepse, cel mai frecvent
plătind cu viaţa.
Petru, ca om cu răspundere mai mare printre
fraţi, îi spune lui Anania-tăinuitorul: „Anania,
de ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi
Duhul Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei ?...
175
Toma Pirău
Nu oamenilor ai minţit, ci lui Dumnezeu”(Fapte

5, 3-4). Vorbele lui Petru, pare-se, erau mai mult
decât simple cuvinte de apostrofare pentru un
gând ascuns al unuia dintre membrii comunităţii
frăţeşti. Fără alte lămuriri, textul lui Luca relatează
scurt: „Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut
şi a murit”(Fapte 5, 5). De faţă, se găseau şi alţi
confraţi care au urmărit întâmplarea în tăcere. Cu
toţii, au fost cuprinşi de o mare frică... Era evident
că o putere, cu mult mai mare decât a oamenilor,
veghează asupra vieţii celor credincioşi...
Ca la trei ceasuri după ce Anania a murit
năprasnic şi fusese îngropat fără alte pregătiri,
apare şi Safira, femeia lui, pe care Petru o ia la
întrebări din prima clipă, fără menajamente.
Simţind pericolul, cea interogată minte fără să
clipească. Petru i-o trânteşte scurt: „De ce v-aţi
învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului ?” (Fapte 5,
5). Sfârşitul vieţii Safirei, ca şi al soţului acesteia,
este inevitabil. Încălcarea unui legământ între fraţi
nu putea să rămână fără urmări. Abia îşi isprăvise
Petru întrebarea şi pedeapsa celei ce consimţise
la rău s-a vădit pentru toţi: „Şi a căzut îndată la
picioarele lui Petru şi a murit”(Fapte 5, 10). Cei
tineri au scos-o afară din casă şi au îngropat-o
alături de bărbatul ei... Se aminteşte că, după o
astfel de grozăvie, o mare frică s-a revărsat „în toată
Biserica şi în toţi cei ce au auzit de aceasta”(Fapte
5, 11).
Prin frica ce n-a ocolit pe nimeni dintre fraţi,
se consolidează ataşamentul acestora faţă de acele
precepte de credinţă şi de viaţă propovăduite de
176
apostoli. „Pedeapsa exemplară”, pe care Anania

şi Safira au primit-o „ca din senin” pentru că „au
ispitit Duhul Domnului”, are, să recunoaştem,
un iz iudaic uşor de sesizat de către oricine.
Acel „duh neiertător”, într-o vreme, pesemne
că a fost necesar şi a fost cu rost rânduit pentru
disciplinarea comunităţii creştinilor din Ierusalim.
Din nefericire, însă, acest episod va fi invocat de
multe ori, de-a lungul vremurilor, de către „corpul
clerical”, de prea multe ori cu intenţii destul de
tenebroase...
Emoţia în popor se extinde;apostolii se afirmă
ca promotori de „semne şi minuni” iar cei mulţi
îi preamăresc pentru ceea ce săvârşesc aceştia
întru răspândirea credinţei „în numele lui Iisus
Hristos”. Sunt tot mai mulţi cei care ajung să
creadă în Domnul după vindecările miraculoase
ale unor bolnavi. Oamenii s-au convins că, destul
de frecvent, atingerea, în trecere pe uliţe, chiar
şi numai a umbrei lui Petru putea alunga boli
şi suferinţe. Fie trupeşti, fie sufleteşti... Veneau
oameni necăjiţi, şi nu puţini la număr, şi din
cetăţile dimprejurul Ierusalimului, cu suferinţe
fizice sau „bântuiţi de duhuri necurate” şi, în mod
miraculos, „toţi se vindecau”(Fapte 5, 16). Durerile
acestora se completau cu nădejdi mântuitoare prin
Cuvânt...
În acest ceas al începuturilor, apostolii
deschid calea experienţelor mistice însoţitoare
pentru semnele, minunile şi vindecările resimţite
nemijlocit de tot mai mulţi oameni. Încă de acum,
ca şi mai apoi dealtfel, fără întrerupere, astfel de
177
Toma Pirău
„dovezi” ale credinţei au fost mult mai aproape de

„sufletul popular” decât pretenţioasele alcătuiri
doctrinare. Pe această „temelie emoţională”, se va
ridica şi monumentalul edificiu ritual al cultului
creştin, la care pot lua parte oameni de orice condiţie
şi care, printr-o minunată lucrare împreună, se pot
bucura de „trăirea într-un cuget”, vieţuind „întru
Hristos”... Pridvorul lui Solomon, acolo de unde
apostolii au luminat poporul, purta încă ecoul altor
„semne şi minuni”din vechime, ca o rădăcină vie
de credinţă... Prin natura miraculoasă a multora,
vechi şi noi, se dezleagă acel fior de credinţă
asociat cu numinosul înlăuntrului. La acest palier,
dispare orice referinţă la individualitate şi se simte
aidoma unui tipar holografic.
Experierea de tip numinos se împlineşte
prin ritualizare, tot aşa cum ramurile unui pom
„găzduiesc” frunze şi flori...
6
Iudeii din Ierusalim erau îndrumaţi de mai
multe grupări ale „învăţătorilor de Lege”, cu
vederi diferite pe anumite teme de credinţă, cu
toate că aveau, cu toţii, aceeaşi Lege, cea a lui
Moise. În această cheie trebuie înţeleasă expresia
din Fapte pe care o foloseşte Luca pentru a
desemna realitatea diversă a vederilor religioase
pentru iudeii din Ierusalim. Firea iscoditoare a
acestora se păstra chiar şi în materie de credinţă...
Mereu erau frământaţi de întrebări... Nu prea
aveau astâmpăr.
178
Apostolii vorbeau „poporenilor” din Pridvorul

lui Solomon de la Templu „şi nimeni dintre
ceilalţi nu îndrăzneau să li se alăture”(Fapte 5,
13). Nimeni, desigur, dintre cărturari, învăţători
sau arhierei, care nu se simţeau prea în largul lor
în preajma vulgului... Poporul, însă, se simţea
tot mai mult atras de apostoli, mai cu seamă din
pricina „semnelor şi minunilor” ce vădeau o
putere necunoscută până acum in Ierusalim.
„Ceilalţi”, în accepţiunea de acum a lui Luca,
nu puteau fi din rândul poporului;aici, mulţimea
ajunsese la acelaşi cuget cu apostolii, preţuindu-i
pe aceştia pentru ceea ce arătau şi făceau. Faţă
de astfel de manifestări credule, cărturarii sau
învăţătorii de Lege nu puteau să aibă înţelegere.
Cum să fi fost îngăduitori cu o mulţime ce tresălta
într-un cuget la auzul cuvintelor de credinţă
„întru Iisus Hristos” câtă vreme ei erau convinşi
de unicitatea şi adevărul Legii primite prin Moise
şi prin alţi prooroci ai lui Israel?
O facţiune, ce aparţinea de acei „ceilalţi”, se
bucura de o bună trecere între mai marii iudeilor
religioşi din Ierusalim. Marele Arhiereu îi avea
în preajma sa pe „cei din neamul saducheilor”,
alcătuit din mari proprietari de pământ şi din
deţinătorii de ranguri sociale înalte. Nu de puţine
ori, această grupare a fost socotită ca aristocratică.
Despre saduchei, Pavel atrăsese atenţia că nu
credeau în învierea morţilor şi nici în natura
nemuritoare a sufletului. Pe cale de consecinţă,
această grupare religioasă dintre iudei nu putea
accepta nici Învierea lui Iisus Hristos, „piatra
179
Toma Pirău
unghiulară” a noii credinţe propovăduite de

apostoli...
Cu acestea ştiute, iată, nu mai este greu de
înţeles cum de erau aşa de porniţi „arhiereul şi
toţi cei împreună cu el”(Fapte5, 17) împotriva
apostolilor şi cum, fără prea multe formalităţi, i-au
aruncat în temniţa obştească. De rămas, nu vor
rămâne prea mult în închisoare pentru că, peste
noapte, se petrece ceva cu totul miraculos. Un
înger al Domnului apare de niciunde şi îi scoate
din captivitate, zicându-le: „Mergeţi şi staţi drept
şi grăiţi-i poporului în templu toate cuvintele
Vieţii acesteia”(Fapte 5, 20). „Viaţa”, despre care le
vorbeşte îngerul Domnului şi pentru care apostolii
trebuie să mărturisească în faţa poporului, este,
desigur, cea de „sub Har”, primită odată cu
credinţa „întru Hristos”. Întăriţi de acest mesager
divin, apostolii purced de dimineaţă la templu
şi fac întocmai ce li s-a poruncit spre luminarea
poporului.
De partea cealaltă a făptuirilor pline de
taină, „arhiereul şi toţi cei împreună cu el au
adunat Sinedriul şi tot sfatul bătrânilor fiilor lui
Israel”(Fapte 5, 21), în faţa cărora trebuiau cercetaţi
apostolii despre învăţătura cea nouă de credinţă
cu care nelinişteau poporul;pentru aceasta, au
trimis slujitori să-i aducă de la temniţă dar nu i-au
mai aflat acolo, cu toate că uşile se vedeau încuiate
cu multele lor întărituri iar paznicii se aflau, cu
toţii, la posturi. Mai marii iudeilor nu ştiau ce să
creadă când li s-au adus acestea la cunoştinţă.
Mirarea le-a fost repede risipită când cineva le-a
180
dat de veste că bărbaţii închişi, pe care-i căutau,

sunt la templu şi că învaţă mult popor.
Aduşi de către slujitorii arhiereului în faţa
Sinedriului, apostolii sunt luaţi la întrebări de către
marele preot despre cuvintele de învăţătură pe care
aceştia le aşezaseră în urechile mulţimii, cu toate că
fuseseră, nu demult, avertizaţi asupra acestui fapt.
De această dată, aflăm că răspunsul apostolilor a
fost unul colectiv. Luca a consemnat că mărturia
s-a făcut prin „Petru şi apostolii”(Fapte 5, 29), nu
doar prin răspunsul unuia, fie acesta chiar şi Petru.
Credinţa ce răzbate din „mărturia colectivă” a
apostolilor în faţa Sinedriului are „reflexe” ca de
fier, arătându-se de nezdruncinat: „Noi trebuie
să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe
oameni. Dumnezeul părinţilor noştri L-a înviat
pe Iisus pe Care voi L-aţi omorât spânzurându-L
pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu L-a înălţat, prin
dreapta Sa, Stăpânitor şi Mântuitor ca să-i dea lui
Israel pocăinţă şi iertare de păcate. Şi martori ai
acestor cuvinte suntem noi şi Duhul Sfânt pe care
Dumnezeu L-a dat celor ce-L ascultă”(Fapte 5, 29-
32). Cele grăite astfel de apostoli au stârnit mânie
şi zarvă între fruntaşii iudeilor, socotindu-le ca o
blasfemie de neiertat...
Într-un târziu, după multă agitaţie, fariseul
Gamaliel-un învăţător de Lege cinstit de tot poporul
pentru înţelepciunea sase ridică în adunarea
Sinedriului şi le spune ascultătorilor, cu trimiteri
la întâmplări cunoscute din viaţa poporului lui
Israel, ceva ce nu putea proveni decât de la un
om înţelept. Cele rostite răspicat de acest cărturar
181
Toma Pirău
în adunare denotă multă pricepere şi cunoaştere

temeinică a firii celor de-un neam cu el: „Feriţi-
vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i;că dacă planul
acesta sau acest lucru e de la oameni, de la sine
se va nimici; dar dacă-i de la Dumnezeu, nu veţi
putea voi să-i nimiciţi;ba nu cumva să vă pomeniţi
şi luptători împotriva lui Dumnezeu”(Fapte
5, 38-39). Cuvântul înţelept şi priceput al lui
Gamaliel, învăţătorul ce-l îndrumase şi pe Pavel în
cunoaşterea Legii înainte de convertirea acestuia
„întru Hristos”, a fost acceptat de către adunarea
Sinedriului...
După ce au fost bătuţi pentru proastă purtare
faţă de Israel şi atenţionaţi, încă o dată, „să nu
mai vorbească în numele lui Iisus”(Fapte 5, 40),
apostolii au fost lăsaţi liberi;prigonirea lor de
către mai marii iudeilor a fost resimţită ca bucurie,
arătându-se recunoscători „că au fost învredniciţi
să sufere necinste pentru numele Lui”(Fapte 5,
41). Lucrarea ce le era menită apostolilor nu putea
fi oprită de către cei ce nu puteau şi nu voiau s-o
înţeleagă, după cele săvârşite de fruntaşii iudeilor.
„Martorii lui Iisus”-apostolii-nu aveau cum zăbovi
printre cei de-un neam cu ei fără să grăiască despre
Cuvânt, urmând, fără abatere, poruncile primite...
Tocmai de aceea, în toată vremea, „în templu şi
pe-acasă, nu încetau să înveţe şi să-l binevestească
pe Hristos Iisus”(Fapte 5, 42).
Aşa cum arătase şi Petru, de la începutul
cercetării de către conducătorii iudeilor, Duhul
Sfânt sălăşuieşte de-a dreptul întru cei ce slujesc
chemarea Poruncii celei noi... Deocamdată,
182
după relatatrea lui Luca, toate cele ale Lucrării

sunt arondate doar Ierusalimului. Nu peste
multă vreme, însă, Duhul se va revărsa până la
„fruntariile pământului”..., dincolo de hotărniciile
lui Israel...
7
Venise vremea „semănatului” sau a
„secerişului”... Pe lângă apostoli, au început să
se strângă cei care au primit cu bucurie cuvintele
acestora despre Vestea-cea-Bună. Ucenicii
Domnului începuseră să-i ucenicească pe alţii
din neamul lor. Noii sosiţi la ucenicie nu erau
deloc puţini. Cu toţii, în acest ceas, proveneau
dintre iudei. Fie dintre cei rămaşi acasă, în Iudeea,
fie dintre cei împrăştiaţi prin lume, după cum
le-a fost sortit prin vremi... Pe aceştia din urmă,
Luca îi numeşte „elenişti” şi, probabil, îşi aveau
sinagoga lor în Ierusalim, unde slujbele se oficiau
în greceşte.
O notă aparte a fost remarcată pentru perioada
timpurie a creştinismului, cel mai probabil ca
o prelungire, în tradiţie iudaică, a grijii pentru
oamenii nevoiaşi. Orfanii sau copiii familiilor
sărace dintre iudei erau trimişi la şcoală, precum
se ştie, pe cheltuiala comunităţii. Chiar şi maturii
aflaţi în lipsuri nu erau uitaţi din solidaritate de
neam. Astfel de practici comunitare nu aveau cum
să fie trecute cu vederea de către cei ce se socoteau
„fraţi întru Hristos”... . Perpetuarea acestora se
situa chiar în Duhul noii credinţe.
183
Toma Pirău
Cum mesajul vestit de apostoli se adresa

mai ales „celor umili”, şi care, în număr mare,
răspunseseră chemării cu entuziasm, grijile pentru
„slujirea zilnică” a acestora se înmulţiseră din
greu. Îndrumătorii comunităţii creştine ajunseseră
să aloce cea mai mare parte a preocupărilor lor
pentru „chestiuni strict domestice”, nemaiavând
răgazul necesar pentru a se ocupa, aşa cum s-ar fi
cuvenit, de „cuvântul lui Dumnezeu”(Fapte 6, 2).
Ca să-şi urmeze menirea de căpetenie, cei
doisprezece apostoli au cerut mulţimii ucenicilor
să caute între ei „şapte bărbaţi cu nume bun, plini
de Duh Sfânt şi de înţelepciune”(Fapte 6, 3), care să
preia neîntârziat treburile „slujirii zilnice”. Altfel
spus, să facă distribuirea cotidiană a bunurilor, în
special a hranei, între cei din comunitate, cu cinste
şi căldură sufletească. Preocuparea pentru cei în
lipsuri şi nevoi, dintre fraţi, ilustra, fără tăgadă,
o faţetă definitorie a puterii Cuvântului. Dăruind
ajutor nemijlocit pentru aproapele, atunci când
acesta avea nevoie, fraternitatea creştină ilustra
un mod de viaţă croit după alte cerinţe decât cele
obişnuite. Pentru cei mulţi, acest ajutor zilnic cu
cele trebuincioase era un imbold în plus pentru
alegerea lor de credinţă... Credinţa se vădea prin
viaţă...
Cei şapte au fost numiţi „diaconi”, de la
cuvântul grecesc „diakonia”, care înseamnă
slujire; de acum, apostolii vor avea vreme mai
multă pentru „a stărui în rugăciune şi-n slujirea
cuvântului”(Fapte 6, 4). Lucrarea sporeşte, vrând-
nevrând, în rânduială pe măsură ce ucenicii
184
se înmulţesc... La reuniunile frăţeşti, apostolii

preiau rolul de a rosti rugăciunile, concomitent
cu „frângerea pâinii”, şi de a-i catehiza pe cei care
doreau să afle mai multe despre Învăţătura lui
Iisus Hristos. Urmându-L pe Acesta, apostolii au
consacrat „gestul liturgic”, cel al lucrării împreună
după un anumit Logos dreptmăritor...
Ca să fie înscăunaţi în slujba lor, diaconii s-au
aşezat în faţa apostolilor, care, după rostirea unei
rugăciuni, „şi-au pus mâinile peste ei”(Fapte 6,
6), ca să le transfere „putere legitimă”;la iudei, o
asemenea practică de pecetluire a succesiunii se
folosea de pe vremea patriarhului Avraam pentru
transmiterea autorităţii succesorale în familie...
Cu fiecare zi, cuvântul lui Dumnezeu creştea
tot mai mult, ucenicii ajungând, astfel, tot mai
numeroşi. Textul, la un moment dat, face trimitere
la o împrejurare destul de greu de descifrat:
„Şi multă mulţime de preoţi se supuneau
credinţei”(Fapte 6, 7). Ce preoţi erau, oare, cei
despre care aminteşte Luca? Mai cu seamă că
formau „multă mulţime”! Extrem de improbabil ca
aceştia să fi provenit dinspre „preoţimea iudaică”.
Mai întâi, fiindcă aceştia nu erau prea mulţi şi, mai
apoi, tagma preoţească, la iudei, avea suficiente
privilegii că să renunţe prea uşor la acestea...
Mai degrabă, potrivit contextului, expresia în
cauză, de „multă mulţime de preoţi”, poate face
trimitere la ideea „preoţiei universale”, de care se
învredniceşte orice dreptcredincios ce trăieşte în
duhul Învăţăturii lui Iisus Hristos... Urmându-L
185
Toma Pirău
pe Hristos, preoţeşti, adică devii slujitor „întru

Acesta”...
Dintre diaconii consacraţi acum, Ştefan
e pomenit ca cel mai de frunte. Despre el, se
consemnează numai trăsături alese: era„ un bărbat
plin de credinţă şi de Duh Sfânt”(Fapte 6, 5), „plin
de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în
popor(Fapte 6, 8); unii din „sinagoga liberţilor”,
după cum erau numiţi urmaşii eliberaţi ai sclavilor
pe care Pompei îi dusese la Roma în anul 63 î. Hr.,
s-au luat la întrebări cu Ştefan pe teme de credinţă
dar „nu puteau să stea împotriva înţelepciunii
şi Duhului cu care el vorbea”(Fapte 6, 10). Ce a
urmat este de-a dreptul cutremurător...
Din invidie şi rea credinţă, aceşti împotrivitori
au tocmit martori mincinoşi care au adus grele
învinuiri lui Ştefan, susţinând cu tărie că l-au auzit
pe acesta blasfemiind împotriva Templului din
Ierusalim şi a Legii lui Moise atunci când a vorbit,
fără să fie înţeles de către aceştia, despre anumite
fapte săvârşite de Iisus din Nazaret.
La un moment anume, naraţiunea atinge
materia unei lumi minunate. După înşiruirea
multelor acuzaţii aduse lui Ştefan de către martorii
mincinoşi, se petrece ceva ieşit din comun, cu totul
şi cu totul neprevăzut, spre uimirea tuturor: „Şi
aţintidu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în
Sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”(Fapte
6, 15). O preînchipuire a martirajului prin care va
trece diaconul Ştefan, urmându-L pe Mântuitor...
Ura şi minciunile iudeilor apar într-un contrast
izbitor cu chipul îngeresc al lui Ştefan. Avem, iată,
186
un semn al drumului miraculos pe care vor urca

mulţi dintre cei care vor descoperi minunea ce se
clădeşte printr-un Nume neasemuit în cer şi pe
pământ...
Fără martiri, creştinismul nu ar fi prins, de-a
lungul vremurilor, rădăcini atât de adânci în
aluatul sufletului uman... Aşa a fost să fie...
8
Cuvântul lui Ştefan din adunarea Sinedriului,
pentru a înlătura minciunile sfruntate ce au fost
puse pe seama sa, este dovada grăitoare a bunei
cunoaşteri de către acesta a trecutului poporului
lui Israel, ca şi a credinţei fierbinţi insuflată de
Dumnezeul acestuia. În acelaşi timp, primul
dintre diaconi atrage apăsat atenţia ascultătorilor
asupra „semnelor” din Scriptură care prevestesc
venirea lui Mesia, eveniment cu mare rezonanţă
pentru imaginarul colectiv al evreilor.
Înainte de „apoteoza lui Iisus”, sunt parcurse
treptele istoriei sacre a lui Israel, în care, direct
sau prin mesageri, Dumnezeu îi este alături. La
evrei, mai mult decât la alte neamuri, „istoria
politică” se află sub tutela omniprezentă a
„istoriei sacre”;poate că aici îşi află sorgintea
binecunoscutul „exclusivism iudaic” faţă de alte
neamuri... Ştefan începe cu începutul sedimentat
în memoria colectivă a poporului lui Israel.
Prima dată, „Dumnezeul slavei i S-a arătat
părintelui nostru Avraam pe când era în
Mesopotamia”(Fapte 7, 2), ca să-i poruncească
să iasă din ţinutul Haldeilor şi să se aşeze, mai
187
Toma Pirău
la miazănoapte, în Haran. După moartea tatălui

său, Avraam, tot îndrumat de-Sus, se strămută în
Canaan, unde primeşte şi făgăduinţa de stăpânire
a pământului, de aici, pentru urmaşii săi. De la
Avraam, se trece la Isaac, Iacob şi la uneltirea
fraţilor lui Iosif împotriva acestuia, soldată cu
vânzarea lui unor negustori egipteni. Foametea
cea mare din Canaan pregăteşte „scena regăsirii”,
în Egipt, dintre Iosif şi neamul său, format din vreo
şaptezeci de suflete, ce-l avea în frunte pe Iacob.
Tot ce urmează se alătură, fără zăbavă,
rânduielilor potrivite cu apropierea de „vremea
făgăduinţei pentru care Dumnezeu i S-a jurat lui
Avraam(Fapte 7, 17). Moise, cel ce Îi „era plăcut
lui Dumnezeu”(Fapte 7, 20), trece prin „casa
lui Faraon” şi, lucru firesc, se va şcoli „în toată
înţelepciunea egiptenilor”, de pe urma căreia
va căpăta multă putere „în cuvintele şi-n faptele
lui”(Fapte 7, 22). La vârsta de patruzeci de ani,
Moise a primit gândul „să-i cerceteze pe fraţii săi,
fiii lui Israel”(Fapte 7, 23). „Iubitorul de fraţi” e
respins de ai săi şi e chiar ameninţat că va fi dat
pe mâna faraonului pentru că ucisese un soldat
egiptean ce se purtase urât cu evreii.
Simţind pericolul, Moise se refugiază în ţara
Madian. Aici a trăit încă patruzeci de ani şi, după
ce s-a căsătorit, „a dat naştere la doi fii”(Fapte 7,
29);când s-a împlinit sorocul, „îngerul Domnului i
s-a arătat în pustia muntelui Sinai, în flacăra unui
rug aprins”(Fapte 7, 30). „Glasul Domnului” îi
spune, printre altele, „Şi acum, vino, te trimit în
Egipt” pentru că „văzut-am asuprirea poporului
188
Meu în Egipt şi suspinul lor l-am auzit şi M-am

pogorât ca să-l eliberez”(Fapte 7, 34).
Prin graiul lui Ştefan, suntem într-o altă vreme,
ce cuprinde acelaşi interval de patruzeci de ani,
în care se scapă de robia egipteană şi se trăieşte
sub oblăduirea multor semne şi minuni făcute de
Dumnezeu pentru Israel, poporul Său, în Egipt, la
Marea Roşie sau prin pustiul Sinaiului.
Luarea Canaanului în stăpânire de către fiii lui
Israel, după dispariţia nelegiuiţilor, se înfăptuieşte
după făgăduinţa primită de Iacob, în vechime, de
la Domnul;în zilele lui David, care „a aflat har
în faţa lui Dumnezeu”(Fapte 7, 46), se caută loc
pentru sălaşul Dumnezeului lui Iacob. Templul,
însă, prin voia Domnului, va fi ridicat de Solomon,
fiul şi urmaşul lui David la tron în Israel.
Până la această „bornă” a relatării, nimic din ce
a spus Ştefan adunării nu se găsea în afara a ceea ce
cuprindea Legea. Nu apăruse, de fapt, niciun motiv
de tulburare printre iudei. Când a sosit momentul
să vorbească despre cum s-au purtat înaintaşii
acestora cu profeţii trimişi de Domnul la Israel,
atmosfera din Sinedriu se încinge de-a dreptul.
Cuvintele diaconului Ştefan cad cu puterea unei
„ghilotine iacobine” de mai târziu: „Pe care dintre
profeţi nu l-au prigonit părinţii voştri ? Ei i-au
omorât pe cei ce-au prevestit sosirea Celui-Drept,
ai Cărui văzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum,
voi, cei ce-n rânduială de îngeri aţi primit legea
şi n-aţi păzit-o”(Fapte 7, 52-53). La aceste cuvinte,
adunarea e acoperită de vacarm. Toţi cei prezenţi
„fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau de
189
Toma Pirău
mânie împotriva lui”[a lui Ştefan-n.n. TP] (Fapte

7, 54).
Fără să ţină seama de furia iudeilor, Ştefan
intră pe un alt făgaş. Simte asupra sa plinătatea
Duhului Sfânt şi vede „slava lui Dumnezeu” ce S-a
arătat pe cer. Din străfundurile fiinţei sale, le spune
iudeilor vorbe greu de înţeles şi de acceptat de
către aceştia: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul
Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”(Fapte
7, 56).
Pentru iudei, deja era prea mult! S-au năpustit
asupra lui cu furie şi l-au scos din cetate ca să-l
lapideze, după cum se obişnuia pentru crime
socotite de neiertat. Lovit cu pietre de mulţimea
întărâtată a iudeilor, Ştefan se ruga şi zicea:
„Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!”;apoi, după
ceva timp, sub loviturile cu pietre, îngenunchează
şi strigă cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor
păcatul acesta !”(Fapte 7, 59-60), după care a căzut
la pământ fără suflare...
Între altele, Luca ne spune că martorii mincinoşi
„şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit
Saul”(Fapte 7, 58), ceea ce poate însemna că acesta
supraveghea întreaga operaţiune de lapidare,
dat fiind că se afla în slujba celor din fruntea
Sinedriului... Se poate recunoaşte uşor pe cel ce va
deveni „Apostolul Pavel”... „Duhul Adevărului”,
ca un ecou deasupra unor văi tainice, se mută de
la un vas ales la alt vas ales. De la Ştefan, diaconul,
la Pavel, Apostolul...
Cu siguranţă, aici, în această relatare, se află
mai mult decât pedagogie religioasă. Iar Luca nu
190
e doar un simplu cronicar. Avem de-a face cu un

fapt mistic ce instituie o realitate de excepţie, cu
perspective minunate: la temelia Bisericii creştine
se găsesc „trupurile şi sufletele” celor chemaţi
prin Duhul de mărturisire a dreptei credinţe... Un
Cioran, pesemne, s-a gândit şi la aşa ceva când
a aşternut cuvintele pentru „Lacrimi şi sfinţi”,
cartea lui cu un titlu aşa de frumos...
9
Saul, care se învoise şi fusese martor la uciderea
lui Ştefan, primeşte împuternicire de la Sinedriu
să-i urmărească pe creştini pentru a împiedica
răspândirea credinţei „întru Hristos” şi pentru
a proteja tradiţia religioasă iudaică. Misiunea
primită o exercita cu mare zel...
Cuprinşi de teamă, creştinii din Ierusalim, „în
afară de apostoli”, s-au răsfirat prin „ţinuturile
Iudeii şi ale Samariei”(Fapte 8, 1). Prin aceste
locuri, refugiaţii au mărturisit şi altora despre
credinţa lor. Fugarii, cu naturaleţe, s-au afirmat ca
mărturisitori...
În Samaria, se remarcă Filip, diaconul, în
binevestirea Cuvântului şi în săvârşirea unor
vindecări sau alinări de suferinţe pentru mulţi
oameni aflaţi la nevoie. Împreună cu alţi bărbaţi şi
femei, se botează şi Simon-vrăjitorul, în cetatea în
care propovăduise Filip, acesta arătându-se uimit
de „semnele şi minunile mari ce se făceau”(Fapte
8, 13). Vestea despre izbânda cuvântului lui
Dumnezeu în Samaria i-a mişcat pe apostolii din
191
Toma Pirău
Ierusalim. Petru şi Ioan sunt trimişi acolo pentru

a înlesni celor botezaţi de Filip „să primească
Duh Sfânt;că nu se pogorâse încă peste nici
unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele
Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste
ei, şi ei luau Duh Sfânt”(Fapte 8, 14-17). Avem,
iată, două referinţe extrem de importante pentru
acest moment de „viaţă creştină”: „botezul în
numele Domnului Iisus” şi transmiterea Duhului
Sfânt prin „punerea mâinilor” de către apostoli.
Ulterior, aceste taine vor fi preluate de tradiţie şi
consacrate sub forme bine rodate de ceremonial...
Mirungerea şi hirotonirea, de mai târziu, au fost
croite în prelungirea unor gesturi simple, dar
pline de un tâlc profund, dintru începuturi...
Ca diacon, Filip putea să boteze dar nu poseda
„harisma” ce l-ar fi îndreptăţit să transmită şi
altora Duhul Sfânt... O putere fără margini care se
lasă dată, prin „mână de om”, către cei ce au fost
botezaţi în numele lui Iisus Hristos...
Simon-vrăjitorul e ispitit de gândul primirii
acestei puteri şi le oferă bani apostolilor ca să
poată beneficia şi el de primirea Duhului Sfânt.
Auzindu-i cerinţa, Petru se înfurie şi îi spune că
acest cuget îl va duce la pieire pe Simon pentru
că inima acestuia „nu este dreaptă înaintea lui
Dumnezeu”(Fapte 8, 21) şi că nu a putut avea parte
de înţelegerea faptului că „darul lui Dumnezeu”
nu se poate obţine cu bani. De la numele acestui
vrăjitor din Samaria provine „simonia”, respectiv
rătăcirea celor care cred că darurile Duhului Sfânt
se pot cumpăra cu bani sau alte foloase materiale.
192
Din nefericire, simonismul nu s-a rupt niciodată

de Biserică de-a lungul unui drum de mai bine de
două mii de ani...
După „ce au mărturisit şi au grăit cuvântul
Domnului” prin multe sate din Samaria, apostolii
Petru şi Ioan au revenit la Ierusalim. Luca nu
a consemnat nimic despre ridicarea vreunui
credincios din Samaria la vreo „slujire preoţească”
de către cei doi apostoli. Se aminteşte doar despre
pecetluirea „botezului lui Hristos”, de către
aceştia, prin „punerea mâinilor” peste cei botezaţi
de diaconul Filip... Deocamdată, „pecetea Duhului
Sfânt”, ca harismă, era destinată doar grupului
restrâns de apostoli din Ierusalim. Nici măcar
Filip nu fusese socotit vrednic s-o primească. De
ce, oare?...
Mai la vale, naraţiunea lui Luca preia un alt
imbold de supranatural, de miracol extracotidian.
Astfel, ne e dat să aflăm că „îngerul Domnului a
grăit către Filip”(Fapte 8, 26) şi l-a îndrumat spre
calea ce coboară de la Ierusalim la Gaza. Pe acest
drum, călătorea marele dregător al Candachiei,
regina Etiopienilor, iar acesta avea nevoie de
ajutor ca să priceapă tâlcul unui text dificil din
Profetul Isaia. Pentru luminarea acestui famen,
Filip se bucura chiar de povăţuirea Duhului în
binevestirea lui Iisus, prin acel mare şi înţelept
profet al lui Israel, şi, drept urmare, puterea
Acestuia nu s-a lăsat aşteptată: acel mare demnitar,
răspunzător de vistieria Nubiei, cere să fie botezat
atunci când au dat peste o apă curgătoare...
193
Toma Pirău
La ieşirea din apă, după botezul famenului

etiopian, diaconul Filip are parte, încă o dată, de
o altă făptuire minunată, tot după rânduieli dintre
cele mari, neomeneşti: „Duhul Domnului l-a răpit
pe Filip şi famenul nu l-a mai văzut”(Fapte 8, 39).
Luca ne transmite doar că „s-a aflat” pe drumul
Gazei, purtând Vestea-cea-Bună a credinţei „prin
toate cetăţile, până ce a sosit în Cezareea”(Fapte
8, 40).
Fără-ndoială, cele ce se petrec cu Filip sunt
dincolo de ceea ce ţine de rostul unui diacon.
„Semnele şi minunile” în care este implicat sunt
mult peste „slujirea la mese” pentru care fuseseră
desemnaţi cei şapte diaconi la Ierusalim... Apariţia
„Duhului Sfânt” în cele săvârşite de diaconul Filip
coincide cu revărsarea Acestuia, deocamdată, în
proximitatea Ierusalimului şi a Iudeii. Avem, deja,
o preînchipuire a ceea ce se va petrece, peste timp,
cu desfiinţarea hotarelor de neam pentru înălţarea
credinţei „întru Iisus Hristos”. Doar „ograda
etnică”, fie aceasta chiar şi iudaică, se va dovedi
neîncăpătoare pentru aceasta...
10
Saul, pare-se, era tare pornit în a-i prigoni
pe cei care se îndepărtau de credinţa veche a
iudeilor; „suflând ameninţare şi ucidere împotriva
ucenicilor Domnului”(Fapte 9, 1), după cum ne
spune Luca, e trimis de arhiereu în Damascul
Siriei pentru reprimarea celor care se apropiaseră
de „Calea aceasta”, adică de credinţa „întru
Hristos”. Saul primise poruncă limpede: în cele
194
din urmă, avea mână liberă ca „să-i aducă legaţi

la Ierusalim”(Fapte 9, 2). Neîndoielnic, cei avuţi
în vedere erau iudeii care se îndepărtaseră de
Lege, doar aşa justificându-se aducerea acestora
la Ierusalim, pentru a fi cercetaţi de căpeteniile
Sinedriului. Implicit, textul confirmă existenţa
unei comunităţi creştine în Siria, ce s-a format,
probabil, din cei care au auzit despre Vestea-cea-
Bună de la apostoli, pe când veniseră de sărbători
la Ierusalim, sau din refugiaţii care au părăsit
Iudeea de teama represaliilor.
În materie de credinţă, precum se ştie, iudeii
erau promotorii unui exclusivism radical, pornire
derivată din ataşamentul lor nestrămutat pentru
satutul lor de „popor al Legământului”. Nu
este exclus ca „fervoarea religioasă” a evreilor
din Ierusalim să fi fost la originea formării unei
„diaspore de credinţă” din perioada imediat
următoare înălţării la cer a Domnului Iisus...
Pe drumul Damascului, Saul, prigonitorul
de creştini, e supus unei mari încercări de către
voinţa divină. La un moment dat, „o lumină din
cer a strălucit împrejurul lui”;căzut la pământ, de
teamă sau mirare, acesta aude un glas: „Saule,
Saule de ce Mă prigoneşti?”(Fapte 9, 4). Cu
toată apăsarea clipei, Saul întreabă: „Cine eşti,
Doamne?”. Răspunsul e năucitor: „Eu sunt Iisus,
Cel pe care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti
cu piciorul în ţepuşă”(Fapte 9, 5).
„Tremurând şi înspăimântat”, Saul primeşte
cuvintele de la Domnul, prin care află ce i se va
întâmpla şi ce are de făcut în cetatea Damascului.
195
Toma Pirău
Însoţitorii lui Saul au auzit, şi ei, glasul, dar n-au

văzut pe nimeni, neputând să facă altceva decât
să stea încremeniţi în drum ca-ntr-o „străfulgerare
copleşitoare”...
Ca un ecou al celor petrecute pe drumul
Damascului, ucenicul Anania, din cetatea cu
acelaşi nume, primeşte o vedenie de la Domnul
prin care este înştiinţat cum, când şi unde să-l
caute pe Saul pe „Uliţa Dreaptă” când acesta va
ajunge în Damasc. Saul, la rândul său, tot printr-o
vedenie de la Domnul, află cum va fi ajutat de
Anania prin „punerea mâinilor” pentru a-şi
redobândi vederea. Acestuia din urmă, Iisus îi
vădeşte miezul întregii lucrări: Saul, prigonitorul
sfinţilor, va deveni un mesager fără egal al noii
credinţe - „... acesta Îmi este Mie vas ales, ca
numele să Mi-L poarte înaintea neamurilor şi a
regilor şi a fiilor lui Israel;căci Eu îi voi arăta câte
trebuie să pătimească pentru numele Meu”(Fapte
9, 15-16).
Atingându-l cu mâinile, după cum i s-a arătat
în vedenie, Anania îi redă lui Saul vederea pe
care acesta şi-o pierduse pe drumul Damascului.
Mai mult, după cum relatează Luca, prin gestul
„ucenicului Anania”, cel vindecat s-a umplut de
Duh Sfânt;apoi, îndată, a fost botezat. Preţ de
câteva zile, acesta rămâne cu ucenicii din Damasc
şi se întăreşte...
Cele descrise în acest episod sunt cuprinse
cu o expresie atât de măiestru întocmită încât
aproape că nu se observă că „ucenicul Anania”
se dedă la practica „punerii mâinilor” aidoma
196
apostolilor. Prin lucrarea unui ucenic, Saul este

vindecat de orbire şi primeşte „Duh Sfânt”... De
fapt, aceste „daruri” provin chiar de la Domnul,
ucenicul Anania fiind ridicat de Acesta la o treaptă
harismatică de excepţie între cei care s-au ivit în
acest miraculos început al creştinismului sirian...
Prin mijlocirea unui ucenic se deschide calea
„vasului ales de Domnul” către neamuri... Cu
totul aparte este şi faptul convertirii lui Saul pe
pământ sirian. Prin aceasta, se confirmă, oarecum
în răspărul unor cuvinte restrictive ale tradiţiei
iudaice, că „semne şi minuni” prind rod într-
ale credinţei şi în afara Ierusalimului, departe
de Templu... Se fac, vasăzică, paşi de credinţă în
lumea mai puţin marcată de „nelinişti iudaice”...
Paradoxal sau nu, ceea ce urmează se clădeşte,
într-o bună măsură, cu „uneltele” acestei lumi
neliniştite...
11
Saul, în urma a ceea ce s-a petrecut pe „drumul
Damascului”, devine apostol sau vestitor al noii
credinţe. Cu îndreptăţire primită de la Însuşi
Domnul Iisus, cum le va spune mai târziu celor
din Ierusalim..., începe, prin sinagogile din afara
Iudeii, să propovăduiască despre Iisus, ca fiu al
lui Dumnezeu. Mare mirare şi neîncredere i-au
cuprins pe cei care-l auzeau, ştiindu-se, prea bine,
de către aceştia că, nu demult, Saul se afirmase,
cu mult zel, ca un duşman înveterat faţă de cei
ce „chemau numele acesta”. Iudeii din Damasc
nu mai ştiau ce să creadă şi, din această pricină,
197
Toma Pirău
au fost neliniştiţi şi tulburaţi. Zelul de prigonitor,

pe care-l afirmase Saul înainte de convertirea
sa, provenise din convingere, nu din datorie.
Aceeaşi convingere nestrămutată de credinţă ce-l
caracteriza a fost pusă, după ce a dobândit statutul
nou de „vas ales”, în slujba „numelui lui Iisus”. Cu
mintea lui ageră şi cu minunatul dar al vorbirii,
alături de o temeinică stăpânire a Scripturilor,
proaspătul convertit, cu mai mare pornire decât
cea de dinainte, se străduia să le dovedească
„celor din sinagogi” că „Acesta [Iisus-n. n. TP] este
Hristos”(Fapte 9, 22). Adică „Mesia”, Cel despre
care vorbesc Scripturile...
În tot acest răstimp al propovăduirii „întru
Hristos”, Saul convieţuia cu ceilalţi ucenici ai
noii credinţe. Comunitatea acestora din Damasc,
precum se subânţelege din consemnări, are o
viaţă de sine stătătoare, la a cărei îndrumare Saul
are o mare contribuţie. După ceva vreme, fără a
se cunoaşte prea bine momentul şi împrejurările,
Saul simte chemarea de a duce învăţătura
Cuvântului şi prin ţinuturile de prin Arabia(a se
vedea şi Galateni 1, 17-18), pe unde zăboveşte
vreo trei ani de zile. Despre această perioadă din
viaţa Apostolului, nu prea se ştie mare lucru...
Reîntors la Damasc, constată o mai mare
adversitate din partea iudeilor. Temându-se de
marea iscusinţă de vorbitor a lui Saul, conaţionalii
acestuia s-au sfătuit să scape de el şi să-l omoare
cu cel mai apropiat prilej. Uneltirile iudeilor
răuvoitori au fost dejucate de „ucenicii lui”,
denumire care sugerează că fusese recunoscut,
198
deci, ca „învăţător” pentru darurile ce le deţinea

în mod vădit... Într-o noapte, pe ascuns, apropiaţi
devotaţi „l-au coborât peste zid într-un coş,
lăsându-l jos”(Fapte 9, 25).
Fără să stea prea mult pe gânduri, Saul se
îndreaptă spre Ierusalim riscând, desigur, foarte
mult fiindcă „renumele” lui de dinainte se mai
păstra în memoria colectivă a celor din această
cetate. Sosit aici, a încercat să se alipească de
grupul celor ce vieţuiau „întru Hristos”. Ucenicii,
însă, l-au întâmpinat cu neîncredere şi teamă,
poate şi cu multă răceală...
Cu firea lui voluntară, Saul n-a fost prea
impresionat de primirea distantă de care a avut
parte din partea „fraţilor de credinţă”. N-a trecut
prea multă vreme şi reuşeşte să-i întâlnească
pe Petru şi pe Iacob, fratele Domnului, cei mai
respectaţi de confraţii de credinţă din Ierusalim.
Cu acest prilej, aceştia află de la Saul despre cum a
fost luminat pe drumul Damascului, prin vedenie
primită de la Însuşi Domnul Iisus, şi despre
lucrarea la care a purces ca „vas ales” al Acestuia.
A fost ascultat, se spune, cu mare luare aminte de
către Petru şi Iacob... Şi nu fără urmări...
Fără alte cercetări, apostolii din Ierusalim îl
îngăduie în preajma lor, socotindu-l ca pe unul de-
al lor; „era cu ei mereu”, fie în cetate, fie în afara
zidurilor acesteia, şi „cu îndrăznire propovăduind
întru numele Domnului”(Fapte 9, 28).
Nefiind de obârşie din Ierusalim, Saul, cel mai
probabil, frecventa sinagoga celor proveniţi de
prin alte părţi, unde, după cum este scris, „grăia
199
Toma Pirău
şi se lua la întrebări cu Eleniştii”(Fapte 9, 29). Aici,

ca şi la Damasc, intoleranţa iudeilor se regăseşte
în „atitudini extreme” faţă de unul ca Saul,
înfocat din fire şi, la rândul lui, fără menajamente
în disputele cu interlocutorii. Din aceste pricini,
iudeii nu se dau în lături nici de la suprimarea
fizică a celor cu alte idei de credinţă. Despre Saul,
aceştia nutreau cele mai negre gânduri şi, prin
urmare, „căutau să-l ucidă”(Fapte 9, 29). Şi acum
este salvat de „fraţii de credinţă”, care, aflând ce
puneau la cale iudeii recalcitranţi, l-au convins pe
cel ameninţat cu moartea să plece la Cezareea şi,
de acolo, spre Tarsul Ciliciei, locul de baştină al
lui Saul.
Luca notează lapidar că „Biserica avea pace” în
toată Iudeea şi Galileea şi Samaria. Cu fiecare zi,
se întărea prin alăturarea altor credincioşi „întru
mângâierea Duhului Sfânt”(Fapte 9, 31). Despre
difuziunea noii credinţe în toată Palestina, într-un
interval de timp relativ scurt, nu aflăm mai nimic
din relatarea cronicii. Cele consemnate, însă,
despre felurite „semne şi minuni” par a fi avut
un rol proeminent în primirea Învăţăturii „întru
Hristos” de către tot mai mulţi dintre locuitorii
ţinuturilor lui Israel.
Sub această oblăduire, „Petru a trecut pe la toţi
şi a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida”(Fapte
9, 32);aici, cel coborât la sfinţi îl vindecă pe Enea
–un paralitic căzut la pat de peste opt ani-, fapt ce
a produs o vie impresie între locuitorii din zonă şi,
prin urmare, toţi „s-au şi întors la Domnul”(Fapte
9, 35). De la Lida, Petru ajunge la Ioppe, în
200
apropiere, chemat fiind de credincioşii întristaţi

de moartea Tavitei, o uceniţă cu bun nume între
aceştia. Rămas singur în încăpere cu cea adormită,
Petru „a îngenunchiat şi s-a rugat”, reuşind
să întoarcă viaţa ce se îndepărtase de această
credincioasă mult îndrăgită de comunitatea
sfinţilor. Înviind-o din morţi pe Tavita, „Petru i-a
dat mâna şi a ridicat-o şi, chemându-i pe sfinţi şi pe
văduve, le-a dat-o vie”(Fapte 9, 40-41). Minunea
învierii Tavitei a mişcat multe suflete din Ioppe.
Cuprinşi de mirare şi uimire, „mulţi au crezut în
Domnul”(Fapte 9, 42).
Prins de Lucrare, precum se vede, Petru nu
poate ocoli faptele minunate, ale căror puteri
asupra inimilor fuseseră urnite în zilele în care
Iisus le arăta ucenicilor şi mulţimilor semnele
noi ale vremurilor. Cu vorbire mai puţină, dar
cu experieri excepţionale, inimile sunt cele ce se
reunesc la lucrarea împreună a noului duh de
credinţă... Salvarea ce se contopeşte cu „credinţa
în numele lui Iisus Hristos” se coboară în plin
cotidian. Cugetul celor ce asistă la săvârşirea de
„semne şi minuni” se face una cu trăirea acestora.
Cei mulţi descoperă, astfel, un spaţiu comun „al
bucuriei în Duh”... Mai apoi, prin ceremonial, se
preia sursa aceleiaşi trăiri originare. În răstimpul a
aproape trei secole, ritualul cultului creştin va reuşi
să atingă un rafinament de excepţie, transpunând
dogma de credinţă în gesturi, imagini şi sunete
cu o înrâurire copleşitoare asupra sufletelor.
Mai puţină sforţare raţională şi mai multă traire
laolaltă „întru numele Domnului”...
201
Toma Pirău
Urmărind anumite conexiuni semnificative, nu

putem să nu remarcăm un tâlc de sine stătător prin
alăturarea la Lucrare a lui Petru şi Iacob, fratele
Domnului... Fără săvârşirea de minuni, ritualul
creştin ar fi avut o altă croială...
12
În Cezareea, după cele aflate de la Luca, se
găsea încartiruit un centurion roman pe nume
Corneliu, din cohorta „Italica”. Armata romană,
cu toate alcătuirile, avea ca unitate de referinţă
legiunea, formată din aprox. 6000 de soldaţi.
De pe vremea lui Pompei, aceasta fiind pe la
mijlocul veacului de dinainte de era creştină, în
Palestina staţionau trupe romane pentru a ţine
această regiune sub controlul autorităţii Romei. În
Cezareea de pe ţărmul Mării Mediterane, precum
se ştie, staţiona o centurie, adică o formaţiune de o
sută de soldaţi, aflată sub comanda centurionului
Corneliu. Despre acesta, Luca a scris că era „un
om cucernic şi temător de Dumnezeu”(Fapte 10,
2). Chiar dacă nu fusese circumcis, Corneliu era
bineplăcut de către Cel-de-Sus. Pe la ceasul al
nouălea de rugăciune, de cu seară, este cuprins de
o vedenie, prin care primeşte o înştiinţare printr-
un „înger al lui Dumnezeu”(Fapte 10, 3). Prin
aceasta, centurionul primeşte îndrumare despre
ce are de făcut: să trimită, la Ioppe-nu departe de
Cezareea-, nişte oameni de-ai lui după Simon, care
se numeşte Petru, şi să-i asculte cuvintele când se
va întâlni cu acesta.
202
Pe la ceasul al şaselea din ziua următoare, pe

când cel căutat se aşezase la rugăciune în odaia de
sus a casei sale, oamenii lui Corneliu se apropiau
de Ioppe. Se face că, tot acum, Petru, „a căzut în
extaz”(Fapte 10, 10). În această stare, vede cum se
deschid cerurile, răstimp în care, prin cuvinte şi
imagini, i se descoperă că toată făptura se bucură
de ceva din sfinţenia Creatorului. Glasul „către
el” i-a zis: „Pe cele ce le-a curăţat Dumnezeu tu
să nu le numeşti spurcate”(Fapte 10, 15). Ceea ce
se vedea mişcându-se, ca o faţă de masă legată
în patru colţuri, „găzduia” fel de fel de vietăţi şi
i-a fost înfăţişată lui Petru de trei ori, după care
„îndată lucrul acela s-a ridicat la cer”(Fapte 10,
16). Revenindu-şi în fire, cu măsurile lui, Petru
„nu se dumirea întru sine ce putea să fie vedenia
pe care o văzuse”(Fapte 10, 17);fără ajutor, tâlcul
celor din vedenie nu era aproape de înţelegere.
Rostul acestora se va regăsi „în limbajul” faptelor
de credinţă aflate sub semnul miraculosului,
dincolo de părerile unora sau altora ...
Bărbaţii trimişi de Corneliu ajung la casa din
Ioppe în care era găzduit Petru şi-l strigă pe acesta
de la poartă. În aceeaşi clipă, cel căutat aude Duhul
care-i grăieşte: „... scoală-te aşadar, coboară şi
mergi împreună cu ei fără să te îndoieşti de nimic,
fiindcă Eu i-am trimis”(Fapte 10, 20). Petru se
supune poruncii. Ajunge la sutaşul Corneliu din
Cezareea, oferindu-i acestuia prilejul de a-i asculta
cuvintele de credinţă, după cum i se spusese de
către un „înger sfânt”. Lui Petru i se mai spune
că trebuie să urmeze îndemnul de a merge la
203
Toma Pirău
Cezareea pentru a se crea prilejul prin care sutaşul

poate „să audă cuvinte de la tine”(Fapte 10, 22).
Acasă la Corneliu se aflau, împreună cu acesta,
rudeniile sale şi prietenii cei mai apropiaţi: se
vede că „acele cuvinte” purtate de Petru trebuiau
auzite de mai multe urechi, după o aşteptare
dorită benevol. La sosirea lui Petru, Corneliu i s-a
închinat căzându-i la picioare. Oarecum surprins
de gestul sutaşului, Petru l-a ridicat pe acesta şi i-a
zis: „Ridică-te!, şi eu sunt om(Fapte 10, 26). Ajuns
în casă, cel aşteptat cu atâta ardoare de către gazdă
le vorbeşte celor adunaţi sub oblăduirea vedeniei
de care avusese parte pentru a privi cum se
cuvine lumea fapturilor sfinţite de către Domnul.
Rostul ascuns al vedeniei este bine desluşit, prin
har, de către Petru şi le împărtăşeşte acest gând
şi ascultătorilor din casa lui Corneliu: „... dar mie
Dumnezeu mi-a arătat ca pe nici un om să nu-l
numesc spurcat sau necurat”(Fapte 10, 28).
Iată cum, prin aceste cuvinte, se vădeşte că
Petru se bucură de cunoaşterea în Duh. Ceea ce
văzuse în extaz trimitea la un înţeles mult mai larg
decât cel restrâns doar la „lumea vieţuitoarelor
simple”. Prin „sfinţenia” creaţiei, avem, cumva,
mintea legată de această realitate, aşa că nu ne
e îngăduit să o fragmentăm în mod arbitrar.
Referindu-se la oameni în mod explicit, cuvintele
spuse de Petru trimit direct spre inadecvarea
tradiţiilor iudaice de exclusivism faţă de alte
neamuri. Prin înţelegerea sfinţeniei originare, de
la Facere, se consacră o privelişte asupra lumii şi a
oamenilor de o sorginte similară cu trăirea „întru
204
Hristos”. Sosise, pesemne, vremea altui ceas de

de pricepere... Faţă de acesta, şi cei de alt neam
sunt chemaţi. Corneliu, prin ceea ce-i spune lui
Petru, confirmă „sufletul însetoşat” al neamurilor
pentru noua credinţă: „Şi acum, noi toţi suntem
de faţă înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm cele
poruncite ţie de Domnul”(Fapte 10, 33).
Scriptura veche, după cum se ştie, nu s-a arătat
prea îngăduitoare cu „neamurile”, dimpotrivă...
Ceea ce le grăieşte Petru celor dintre neamuri,
după cum erau cei adunaţi în casa centurionului
Corneliu din Cezareea, vine de dincolo de hotarele
tradiţiei iudaice şi lucrează, fără părtinire, pentru
toţi oamenii, până la fruntariile pământului.
Se trece, cu alte cuvinte, de la „orizontul unui
neam”, spre unul mai cuprinzător, al „tuturor
neamurilor”... În loc de vrăjmăşie şi exclusivism,
vieţuire „într-un cuget”, oarecum asemănătoare
cu cea ilustrată de casnicii sutaşului în aşteptarea
cuvintelor purtate de Petru.
Începutul celor glăsuite de apostol în casa lui
Corneliu promite desmărginirea credinţei ce se
înalţă prin numele lui Iisus: „Cu adevărat cunosc
că Domnul nu este părtinitor, ci, în orice neam,
celui ce se teme de el şi face dreptate, bineplăcut îi
este cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel,
binevestind pacea prin Iisus Hristos. Acesta
este Domn al tuturor”(Fapte 10, 35-36). Ajutat
prin har în misiunea ce i s-a încredinţat, Petru –
simplul pescar de odinioară- găseşte cu uşurinţă
„cuvintele potrivite” pentru cei aflaţi în aşteptare.
Ca apa unui izvor ce se rostogoleşte la vale printre
205
Toma Pirău
pietrele unui pârâu, aşa apare, prin cuvintele

lui Petru, învăţătura despre Iisus din Nazaret şi
despre „cum L-a uns pe El Dumnezeu cu Duhul
Sfânt şi cu putere”(Fapte 10, 38), spre izbăvirea şi
mântuirea neamului omenesc. „Martorii Învierii”
şi ai „Făptuiri lui Iisus” au fost dinainte rânduiţi
de Dumnezeu, n-au alt rost pe lume decât să se
supună poruncii ce au primit-o de la El: „Şi El
ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să
mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să
fie judecător celor vii şi celor morţi. Despre acestea
mărturisesc toţi profeţii, că tot cel ce crede întru El,
prin numele Lui va primi iertarea păcatelor”(Fapte
10, 42-43).
„Spicul de grâu” se pârguise . „Auriul acestuia”,
nutrit prin cuvintele lui Petru, atrage minunea
peste adunarea din casa sutaşului: „... Duhul Sfânt
S-a pogorât peste toţi ce ascultau cuvântul”(Fapte
10, 44), spre uimirea credicioşilor tăiaţi împrejur
care veniseră împreună cu Petru. Darul Duhului
Sfânt s-a aşezat peste „aceşti păgâni”, care s-au
pornit, pe loc, să vorbească în limbi, „slăvindu-L
pe Dumnezeu”(Fapte 10, 46). Chiar şi Petru se
minunează de cele întâmplate. Cu iuţeală de inimă,
aşa cum îi era felul, acesta rosteşte un imbold
imperativ de credinţă, că nimeni „nu poate opri
apa să-i boteze pe aceştia care au primit Duhul
Sfânt”(Fapte 10, 47), aşa că a dat poruncă pentru
ca cei din adunare să fie botezaţi „întru numele
Domnului nostru Iisus Hristos”(Fapte 10, 48).
Neîndoielnic, iată „paşii” botezului „întru Iisus
Hristos”: dorinţa conştientizată pentru aflarea
206
Cuvântului, auzirea şi tâlcuirea Cuvântului

prin cineva îndreptăţit, primirea cu evlavie şi
înţelegere a Acestuia, sfinţirea prin Duhul Sfânt,
botezul ca atare „întru numele Domnului”...
Luca, vasăzică, ne-a transmis, cu precizie şi stil
elegant, arhitectura esenţială pentru săvârşirea
unui ritual purtător de Viaţă, despre care unii au
vorbit aproape exclusivist în perioada consacrării
tainelor creştine. Din nou, Petru are întâietate între
apostoli în „zidirea” vieţii comunitare, fie aceasta
chiar în afara Ierusalimului. Dealtfel, Cezareea
Palestinei se află pe ţărmul răsăritean al Mării
celei Mari: de aici, odată cu oamenii, vor tălăzui
idei şi credinţe în tot bazinul mediteranean. Dacă
un asemenea loc găzduieşte „semne şi minuni”,
acestea se vor răspândi în ritmul mişcării corăbiilor
pe „drumurile mărilor”, ca vectori ai veacului nou
de credinţă ...
Timpul, pare-se, nu mai avea răbdare cu
rătăcitorii...
13
Până şi cei care primiseră credinţa „întru Iisus”-
numiţi de Luca „credincioşii tăiaţi împrejur”(Fapte
11, 2) pentru că ţineau la tradiţia iudaică- s-au
arătat neîncrezători când au aflat cum „păgânii au
primit cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 11, 1). Până
şi Petru era privit cu suspiciune de către aceştia, cu
toate că luase parte la toate întâmplările petrecute
în Cezareea şi Ioppe.
Ca să-i scoată de sub stăpânirea „duhului
îndoielii”, Petru reia istorisirea faptelor începând
207
Toma Pirău
cu vedenia ce o avusese în stare de extaz. E

pomenită, din nou, „faţa de masă mare” care a
coborât din cer cu multe vietăţi pe aceasta, având
legate cele patru colţuri. „Semnul cuaternar”, în
simbolistica sacră, este un indiciu al desăvârşirii...
Din această pricină, probabil, Petru mărturiseşte
că a cătat la arătarea din vedenie „cu luare
aminte”(Fapte 11, 6), după care a auzit glasul
ce –a grăit „de trei ori” despre curăţenia tuturor
făpturilor lui Dumnezeu. Când graiul s-a oprit,
„totul a fost luat din nou la cer(Fapte 11, 10)
După cum mărturiseşte Petru, de la Ioppe la
Cezareea, fusese însoţit de „şase fraţi”, având,
deci, pentru toate, martori de aceeaşi credinţă cu
el... Cornelius, la rândul lui, prin grai de înger,
este înştiinţat că va primi de la Petru „... cuvinte
prin care te vei mântui, tu şi toată casa ta”(Fapte
11, 14). De îndrumare, mai tot timpul, a avut parte
şi Petru. Duhul, de această dată, îi spusese să-şi
lase paşii în voie, fără nici cea mai mică umbră de
îndoială, fapt care s-a şi petrecut. Ascultând deplin
de porunca primită, cuvintele adresate de Petru
către „Cornelius şi cei din casa lui” au fost însoţite
de ceva de-a dreptul copleşitor: „Şi când am
început să grăiesc-le spune Petru interlocutorilor-
Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, ca şi peste noi la
început”(Fapte 11, 15). Se petrecuse, iată, mai mult
decât „botezul cu apă” al lui Ioan, tocmai cum le
spusese Domnul Iisus, cândva, ucenicilor Săi: „...
voi veţi fi botezaţi întru Duhul Sfânt”(Fapte 11, 16).
Vasăzică, păgânii au avut parte de acelaşi dar ca
şi apropiaţii Domnului iar Petru, martor al acestei
208
minuni uimitoare, le spune celor neîncrezători

din Ierusalim, sub un fior interogativ năucitor: „...
cine eram eu să-L opresc pe Dumnezeu ?”(Fapte
11, 17). Cu alte cuvinte, prin voia lui Dumnezeu
s-a dat şi păgânilor, celor de alt neam decât iudeii,
„pocăinţa spre Viaţă”(Fapte 11, 18).
Auzind mărturisirea lui Petru, credincioşii
tăiaţi împrejur au renunţat la îndoială, s-au liniştit
şi au ridicat cuvânt de slavă către Dumnezeu...
Duhul avea grijă de aceştia şi nu-i lăsa sub rătăcirea
îndoielii... Se aminteşte, dealtfel, că, după jertfirea
lui Ştefan, Învăţătura lui Iisus a sporit repede
în cuprindere: „până-n Fenicia şi-n Cipru şi-n
Antiohia”(Fapte 11, 19). Purtată, cel mai probabil,
de fraţii care au fugit de mânia iudeilor stârnită de
tulburarea din „timpul lui Ştefan”. O notă aparte
a consemnării lui Luca atrage atenţia asupra
faptului că fugarii, pe unde au ajuns, n-au grăit
„cuvântul decât iudeilor”(Idem.), legaţi fiind,
încă, destul de strâns de tradiţia iudaică despre
salvatorul neamului.
Pe de altă parte, ni se descoperă că valul de
credinţă este susţinut şi cu alt aport, din altă parte
decât Iudeea, căci „bărbaţi ciprioţi şi cireneni”
vin în Antiohia şi le grăiesc elinilor de aici
„binevestindu-L pe Domnul Iisus”(Fapte 11, 20).
Credincioşii de peste mări participă la Lucrare
prin rânduirea Prooniei cereşti, nu prin voinţa
lor nudă. Cu toate că aceştia nu erau iudei „mâna
Domnului era cu ei şi mare era numărul celor care
au crezut şi s-au întors la Domnul”(Fapte 11, 21).
209
Toma Pirău
Ceea ce părea a fi o simplă întâmplare în

cetatea Antiohiei – metropolă importantă în
Mediterana de Răsărit-se vădeşte a fi o adevărată
provocare de credinţă, prin mulţimea celor care
au primit Adevărul prin Duh... Despre vieţuitorii
„întru Iisus” din Antiohia, s-a auzit repede „în
urechile Bisericii din Ierusalim”(Fapte 11, 22).
Barnaba este trimis la faţa locului pentru a vedea
starea comunităţii de acolo. Ajuns aici, acesta s-a
bucurat „văzând harul lui Dumnezeu” cum lucra
cu sufletele oamenilor întru dreapta credinţă. Cât
a rămas Barnaba în Antiohia, „... mulţime multă I
s-a adăugat Domnului”(Fapte 11, 24).
Văzând o asemenea porneală spre credinţă,
Barnaba se duce până la Tars, în Cilicia, unde se
găsea Saul şi revine cu acesta în Antiohia pentru
îndrumare în Biserică şi luminarea poporului
asupra „Căii întru Iisus”. Vreme de un an, Barnaba
şi Saul au aşezat în forme potrivite „talazul
antiohian de suflete”, sub oblăduirea Duhului
Sfânt... Antiohia e locul unde „se plămădeşte”
numele pentru cei ce au primit Învăţătura de
credinţă a lui Iisus: „Şi în Antiohia s-au numit
ucenicii, pentru întâia oară, creştini”(Fapte 11, 26).
Biserica din Antiohia a dobândit repede renume
prin fapte de credinţă cuprinzătoare de multe
suflete.
La o asemenea „reunire” a cugetelor „întru
Hristos”, Biserica din Ierusalim nu avea cum să
nu dea vreun semn; Luca ne înştiinţează că, în
acele zile, „s-au coborât profeţi de la Ierusalim la
Antiohia”(Fapte 11, 27). Precum se cunoaşte, aceşti
210
„harismatici” se bucurau de darurile Sfântului

Duh şi se pricepeau să tâlcuiască Scriptura, „citeau
duhurile oamenilor” pentru a-i îndruma după
cuvântul lui Dumnezeu sau profetizau despre cele
viitoare... Unul dintre aceştia, Agab pe numele lui,
le-a vorbit antiohienilor despre faptul „că-n toată
lumea va fi foamete mare”(Fapte 11, 28), ceea ce
s-a şi întâmplat în vremea împăratului Claudiu.
Sosise vremea fraternităţii... Ajutoarele strânse
acum de ucenicii din Antiohia au ajuns la fraţii
lor de credinţă din Iudeea „prin mâna lui Barnaba
şi a lui Saul”(Fapte 11, 29-30);cei care colectează
bunurile trimise spre ajutor sunt numiţi „preoţi”
de către Luca. Probabil, erau bărbaţi mai bătrâni,
prezbiteri(de la gr. „presbyteros”-bătrân), care
primiseră harul prin „punerea mâinilor” şi aveau
atribuţii destul de extinse în comunităţile primare
de creştini. Textul îi categoriseşte ca fiind mai
vârstnici decât diaconii, cu o treaptă ierarhică
deasupra celor din urmă... Cu timpul, s-ar părea,
episcopii fuseseră desemnaţi dintre aceştia...
Devine tot mai evident că, pe măsură ce
se înmulţesc credincioşii, autoritatea asupra
acestora se cristalizează treptat. La început, fiecare
comunitate, fiind mai restrânsă, s-a modelat după
o autoritate intrinsecă, aproape naturală, s-ar
putea spune. Pe-atunci, nici dogma sau învăţătura
nu căpătase o întocmire canonică, uniformizată
pentru toate comunităţile, mai mari sau mai mici,
de creştini. O simplitate similară poate fi asociată
şi cu partea de ritual sau de ceremonie solemnă...
211
Toma Pirău
Despre acestea, Luca abia de aminteşte.

Cel mai probabil din cauză că nu fuseseră încă
suficient decantate, aflându-se, pe atunci, în curs
de formalizare. Respectiv, de „punere în forme”...
Aurora începuturilor acorda întâietate căutărilor
care aveau menirea de a ţine porţile larg deschise
ca să poată cuprinde marea diversitate formată
de către cei porniţi „întru primirea cuvintelor
Domnului”... Cu fiecare ceas, se simţea nevoia de
rânduire a vieţii în comunităţile de creştini...
Drumul lui Pavel se tot lărgea... Ca să se
dezlipească sufletul de pământ, viaţa e sortită
a urma Cuvântul. Pentru o astfel de însoţire,
e nevoie de pricepere, după cum spusese tare
demult şi Psalmistul David: „Dă-mi mie pricepere
şi voi căuta să aflu legea Ta/şi cu toată inima mea
o voi păzi”(Ps. 118, 34). Sosise vremea altui ceas
de credinţă...
14
În Scriptura veche nu se pomeneşte niciodată
despre „Şehina”;tălmăcitorii acestei scrieri sfinte
a evreilor fac referire la înţelesul acestui cuvânt
şi-l asociază cu „prezenţa divină” sau „gloria
lui Dumnezeu”. Nu puţini au fost nici cei care
au asociat această „realitate”cu ultimul dintre
„sefiroturi”-acele emanaţii ale lui Dumnezeu-
şi, astfel, cuprinzându-le pe toate celelalte. Un
Grigorie Palama, ceva mai la vale, va vorbi despre
„energiile necreate” ale Fiinţei Supreme...
În Legământul cel Nou, „Proonia cerească”
pare a moşteni ceva din filonul tradiţiei
212
iudaice despre divinitate. Un alt nume pentru

aceeaşi entitate semnificată... Poate şi „fapte de
ceremonial” împrumutate cu un anumit rost...
În Sfânta Sfintelor, Marele Preot, o dată pe an,
punea pe jertfelnic un pumn de tămâie;fumul care
se ridica în încăpere era asemănat cu „prezenţa
lui Dumnezeu”. Ca să fie în preajma acesteia,
Arhiereul urma, la Templu, un ritual de purificare
vreme de o săptămână, înainte de sărbătoarea
de Yom Kipur, numită şi Sărbătoarea ispășirii.
Referinţele la divinitate reprezentau, desigur,
o constantă a mentalului colectiv iudaic. Fără
acestea, lumea nu avea noimă şi nu putea fi
înţeleasă defel... Duhul elen nu-şi făcuse prea mult
loc prin minţile iudeilor...
Sacrificiile sau jertfele, de asemenea, capătă
un rost întemeietor pentru afirmarea credinţei
creştine în etapa sa timpurie de fiinţare. Este
un fapt binecunoscut că „sfinţenia”, din
perspectivă ebraică, însemna la origine separare
sau diferenţiere. Urmându-L pe Iisus, martirii
creştini devin „pietre ale sfinţeniei” pentru noua
credinţă, diferită de cea mozaică. Exclusivismul
binecunoscut al iudeilor faţă de „neamuri” are
ca temelie mitul „poporului ales”, pus de-o parte
de către Domnul, purtător, prin aceasta, de mare
sfinţenie. Cu acest statut aparte, apropierea de
neamuri aduce maculare vieţii şi trebuia evitată
cu obstinaţie în orice moment.
O astfel de restricţie nu putea rămâne fără
urmări practice. Nu reprezintă ceva necunoscut
pentru nimeni uşurinţa cu care iudeii se
213
Toma Pirău
descotoroseau, chiar prin ridicarea vieţii, de cei,

dintre ei, care nu respectau tradiţiile lor de credinţă.
Din această pricină, în teritoriul locuit de poporul
lui Israel, martiriul creştin porneşte, la început,
dintr-o manifestare intensă a exclusivismului
religios iudaic. Pilda diaconului Ştefan, ucis cu
pietre de către iudei, reprezentase doar primul
pas, după cele petrecute cu Iisus pe Golgotha...
Irod Agrippa Întâiul, nepot al lui Irod Antipa,
precum spun cronicile, nu s-a dat înapoi în a face
rău unor capi ai Bisericii din Ierusalim; după
cronologia consacrată, cu aceştia, ne aflăm pe la
jumătatea primului secol d. Hr. Domnia primului
rege pomenit, mai la deal, este arondată, de către
istoricul evreu Iosif Flavius, între anii 41-44 d. Hr.
Luca relatează cum acest rege al Iudeii şi al
Samariei „şi-a întins mâna” şi „l-a ucis cu sabia
pe Iacob, fratele lui Ioan”(Fapte 12, 1-2). Acesta
este primul apostol care este ucis, ca urmare a
intoleranţei iudaice, pentru credinţa sa „întru
Hristos”. Cu timpul, martiriul n-a lipsit dintre
apostoli...
Văzând bucuria iudeilor, stârnită de uciderea
lui Iacob, regele pomenit porunceşte să fie prins
şi Petru, fruntaş al Bisericii din Ierusalim, pentru
a fi întemniţat;avea de gând ca, după Paşti, „să-l
scoată în faţa poporului”(Fapte 12, 4), o manevră
cu iz politic menită să atragă bunăvoinţa mulţimii
faţă de domnie.
Petru, odată prins, este pus sub paza a „patru
străji de către patru ostaşi”(Fapte 12, 4), legat cu
două lanţuri şi obligat să doarmă, în temniţă,
214
„între doi ostaşi”. După cele istorisite de Luca,

în Biserică „se făcea necontenit rugăciune către
Dumnezeu pentru el”(Fapte 12, 5).
În noaptea de dinaintea zilei în care „Irod era
să-l scoată afară” pentru a-l înfăţişa norodului,
un înger al Domnului a apărut - „în încăpere
a strălucit lumină”(Fapte 12, 7)- şi l-a salvat pe
Petru din temniţă. Acesta era năucit de mirare.
Lanţurile i-au căzut, uşile temniţei s-au deschis
şi, urmându-l pe înger, a trecut de toate străjile
fără să fie văzut. Uimirea lui Petru fusese peste
măsură de mare fiindcă „nu ştia că adevărat
este ceea ce s-a făcut de către înger, ci i se părea
că vede vedenie”(Fapte 12, 9). Ajuns pe uliţa de
lângă închisoare, deodată, îngerul s-a îndepărtat
de apostol, iar Petru, „venindu-şi în sine”, şi-a
dat cu seama că „Domnul l-a trimis pe îngerul
Său”(Fapte 12, 11), ca să-l scape din mâna regelui
ucigaş şi să-l scoată de sub mânia iudeilor.
Văzându-se liber, prin ajutor angelic, Petru,
după o scurtă chibzuinţă, se îndreaptă spre
„casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu,
unde mulţi erau adunaţi şi se rugau”(Fapte 12,
12). Acest „Marcu”, după unii exegeţi, era văr
cu Barnaba-cel care-l căutase pe Saul, în Tarsul
Ciliciei, pentru a-l aduce pe acesta în Antiohia,
spre îndrumarea celor care, în număr mare, au
primit cuvintele de credinţă „întru Iisus Hristos”.
Tot acest „Marcu” a fost asimilat ca „autorul”
evangheliei, de mai târziu, ce-i poartă numele...,
fiind, pare-se, tălmaciul, secretarul şi omul de
încredere al apostolului Petru. Filiera rudeniei, ca
215
Toma Pirău
şi în alte împrejurări ale unei societăţi patriarhale,

poate fi asemuită, fără teama de a greşi, cu o verigă
de primă mână în „lanţul trofic” de propagare
a credinţei recent apărute în mediul iudaic din
Palestina...
Fraţii adunaţi în casa Mariei sunt cuprinşi de
mare uimire când Petru li se destăinuie despre
„cum l-a scos Domnul pe el din temniţă” şi sunt
îndemnaţi să istorisească şi altora despre aceste
întâmplări minunate: „Spuneţi acestea lui Iacob
şi fraţilor!”(Fapte 12, 17). Conform unor opinii
avizate, Petru se referea la acel Iacob supranumit
„fratele Domnului”(Ga. 1, 19), devenit, mai târziu
episcop, calitate în care a condus Biserica din
Ierusalim până la moartea sa.
Mai apoi, de teama represaliilor, Petru a
coborât „din Iudeea în Cezareea”, unde „a şi rămas
acolo”(Fapte 12, 19) ceva vreme. Urmare a ceea ce
s-a petrecut la temniţă, aflăm de la Luca despre
supărarea aprigă a regelui Irod Agrippa Întâiul,
din a cărui poruncă au fost ucişi toţi ostaşii care-l
avuseseră sub pază pe cel înlănţuit samavolnic.
Mintea regelui nu putea primi minunea eliberării
celui întemniţat şi a găsit că doar ostaşii de la
temniţă pot fi vinovaţi pentru „ce s-a făcut cu
Petru”(Fapte 12, 18).
Acest rege al iudeilor nu va sfârşi bine
deloc;prins în „mrejele puterii”, uitase cu totul de
Dumnezeu. „Sabia” Acestuia nu a întârziat să se
arate..., aşa că, într-o bună zi, pe când regele se
afla la tribună, îmbrăcat în straie de ceremonie,
şi vorbea poporului, zilele i-au fost retrase: „Şi,
216
îndată, îngerul Domnului l-a lovit, pentru că

nu lui Dumnezeu I-a dat slavă. Şi, mâncându-l
viermii, şi-a dat sufletul”(Fapte 12, 23). „Semnele
Domnului”, şi acum, se aştern şi pentru cei drepţi
şi buni, şi pentru cei nelegiuiţi, ca şi cum ar separa
„apele firii”... Pe o astfel de privelişte, „Cuvântul
lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea” (Fapte 12,
24).
La o înmulţire a Cuvântului, prin luminarea
de suflete în Antiohia, au purces degrabă şi Saul
cu Barnaba, însoţiţi de acel Ioan „numit Marcu”,
după ce au isprăvit ce aveau de făcut la Ierusalim.
Miracolul ivit aici, nu demult, le cuprinsese
deplin cugetul şi le îndrumau „paşii inimii”către
ridicarea, prin Lumină, a neamurilor... Saul ştia,
desigur prin descoperire „de-Sus”, cum să pună
în mişcare „aluatul uman”... Pentru aceasta
primise darul de „a citi” înţelesul Semnelor şi
de a-l semăna, cu mare pricepere, pe „ogorul
sufletelor” de prin ţinuturile neamurilor. Numit
„vas ales” de Domnul Însuşi, Saul devenit Pavel
va fi, prin adumbrirea Duhului, chiar „purtător de
Semn”, spre Bine, precum îşi dorise, acum multe
veacuri, şi Psalmistul întâistătător pentru fiii lui
Israel... Saul cunoştea Scripturile ca nimeni altul şi
n-a cârtit atunci când a fost făcut Semn al credinţei
„întru Hristos”, prin a cărei Lucrare neamurile
s-au putut bucura de Lumină...
15
În Biserica din Antiohia, după cronică, viaţa de
credinţă începuse să prindă formă;aflăm despre
217
Toma Pirău
„profeţi şi învăţători”, pomeniţi împreună, fără să

se facă o diferenţiere explicită asupra atribuţiilor
acestora. „Lista” cu aceştia începe cu Barnaba,
originar din Cipru. Şi se încheie cu Saul, cu obârşia
în Tarsul Ciliciei... Râvna de credinţă a „elinilor”
din această cetate cerea o îndrumare pe măsură...
Într-o atmosferă de mare evlavie-„pe când
slujeau Domnului şi posteau”-, Duhul Sfânt li se
arată celor din adunare şi le cere-fie tuturor, fie
doar unora-să purceadă la alegerea a doi dintre ei
pentru o chemare a Sa: „Osebiţi-Mi pe Barnaba şi
pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat”(Fapte
13, 2). Credincioşii, luminaţi de Duh, au înţeles
prea bine porunca... Cei doi, Barnaba şi Saul, se
întorseseră, nu demult, de la Ierusalim, primind,
pesemne, dezlegare de la mai marii Bisericii pentru
a face cunoscută Învăţătura lui Iisus după cum se
va orândui „de-Sus”. Cu pecetea de autoritate a
Ierusalimului pentru „ucenicii, fraţii, profeţii
şi învăţătorii”din Antiohia, Duhul Sfânt – prin
care suflă orice „adevăr” şi se răspândeşte orice
„mângâiere”- aduce în adunare binecuvântarea
pentru cei doi chemaţi la Lucrare. Într-un cuget,
cei astfel luminaţi „şi-au pus mâinile peste ei şi
i-au lăsat să plece”(Fapte 13, 3).
Textul lui Luca atrage atenţia că cei chemaţi,
respectiv Barnaba şi Saul, nu se purtau după
„plasa voii lor”... Nici nu se putea altfel câtă
vreme urmau chemarea Duhului pentru a duce
Cuvântul „la alte neamuri”. Astfel, „trimişi de
Duhul Sfânt”(Fapte 13, 4), cei doi ajung la Seleucia
şi, de acolo, în Cipru, pe unde „au vestit cuvântul
218
lui Dumnezeu prin sinagogile iudeilor”(Fapte 13,

4-5). În lucrarea lor, după cum istoriseşte Luca,
aceştia l-au avut ca „slujitor”pe Ioan, zis Marcu...
Proconsulul roman al Ciprului, pe nume
Sergius Paulus, s-a arătat dispus să-i asculte pe cei
care vesteau „cuvântul lui Dumnezeu”;în schimb,
vrăjitorul Elimas –„bărbat iudeu, vrăjitor, profet
mincinos”-li s-a împotrivit făţiş acestora de teamă
să nu piardă bunăvoinţa proconsulului, în al cărui
anturaj se afla.
Prin urmare, Saul _ „care se numeşte şi
Pavel”(Fapte 13, 9)- nu se lasă intimidat şi-l
înfruntă fară cruţare pe iudeul –vrăjitor;ni se
descrie, iată, cum Pavel se comportă cu mult curaj
întrucât nu mai era stăpân pe voia sa, „plin fiind
de Duh Sfânt”(Fapte 13, 9). Hotărât, îl priveşte
ţintă pe împotrivitor şi îi adresează acestuia
cuvinte cu putere, prin care, aducând „pâclă şi
întuneric”, îl orbeşte cu totul. Minunea, încă o dată,
a mişcat sufletele: „Atunci proconsulul, văzând
ce se făcuse, a crezut, foarte mirat de învăţătura
Domnului”(Fapte 13, 12).
Pavel, cu o bună intuiţie, precum s-a petrecut
la Pafos, în Cipru, nu-i trece cu vederea nici pe
fruntaşii administraţiei romane locale, care, în
atmosfera cosmopolită a vremii imperiale, se
arătau curioşi la mesajele provenite din afara
tradiţiilor lor. Se poate presupune, desigur, că
Pavel le vorbea acestora altfel decât oamenilor
simpli. De la astfel de auditori, a survenit,
probabil, provocarea unor abordări mai elaborate
asupra credinţei, din care, cu vremea, se va alcătui
219
Toma Pirău
„învăţătura”, desemnată în greceşte cu termenul

de „dogma”...
De la Pafos, „Pavel şi cei împreună cu el” au
trecut, cu corabia, la Perga Pamfiliei, după care s-au
îndreptat spre Antiohia Pisidiei, ce se află într-o
regiune muntoasă a Asiei Mici. După obicei, şi în
acest ultim loc, Pavel alege sinagoga pentru ce avea
de făcut. Chiar mai marii sinagogii îl îndeamnă să
expună pe larg acel „cuvânt de mângâiere către
popor”(Fapte 13, 15), pe care, după cum s-a scris,
l-au primit cu interes atât „bărbaţii israeliţi”, cât
şi „temătorii de Dumnezeu”, cei ce se apropiaseră
de credinţa lui Moise. Bun cunoscător al Scripturii
şi vorbitor de excepţie, Pavel parcurge momentele
importante din istoria sacră a lui Israel, culminând
vorbirea, cum era de aşteptat, cu relatările despre
„Acela pe care Dumnezeu L-a înviat” şi care
„n-a văzut stricăciune”(Fapte 13, 37), apăsând
pe înţelesul că „prin Acesta vi se vesteşte vouă
iertarea păcatelor(Fapte 13, 38).
Se pare că Pavel a reuşit să atragă atenţia şi
în afara sinagogii locului;păgânii din cetate, fapt
de excepţie, i-au adresat rugămintea ca să le
vorbească şi lor prin cuvintele care-i îndeamnă
„să stăruie în harul lui Dumnezeu”(Fapte 13, 43).
Încă o dată, Apostolul vine cu măsuri copleşitoare
ale graiului său... Cronica lui Luca ne spune că,
în sâmbăta următoare, „aproape toată cetatea s-a
adunat să audă cuvântul lui Dumnezeu”(Fapte
13, 44).
Cuprinşi de invidie faţă de audienţa atât
de largă de care se bucurase Pavel, iudeii din
220
cetate, pizmaşi din fire, s-au pornit să vorbească

împotriva celor grăite de acesta, fără să ocolească
nici defăimările viclene. Cel încontrat de ei le
reproşează nevrednicia purtării lor, prin lepădarea
de „cuvântul lui Dumnezeu”, şi, în cele din urmă,
se distanţează de aceştia şi-şi îndreaptă strădaniile
„către păgâni” sau către „neamuri”. Pavel reafirmă
chemarea sa la Lucrare prin porunca Domnului şi
reia cuvintele Acestuia despre el: „Te-am pus spre
lumină neamurilor ca să fii tu spre mântuire până
la marginile pământului”(Fapte 13, 47).
Prin mărturisirea misiunii sale, cel ales de
Domnul a adus bucurie între neamurile din acest
ţinut muntos al Asiei Mici şi, drept urmare, „câţi
erau rânduiţi spre viaţă veşnică au crezut”(Fapte
13, 48). Cele prinse de Luca prin cuvinte lasă să
se întrevadă aura de taină a faptelor relatate, prin
rânduirea „din nevăzut” a acestora...
Cu toate acestea, după ceva vreme, iudeii din
Antiohia Pisidiei au reuşit să stârnească mare
tulburare în cetate-prin femeile cucernice şi de
vază, ca şi prin fruntaşii aşezării- şi să obţină
alungarea lui Pavel şi a lui Barnaba în afara
zidurilor cetăţii.
De aici, paşii le-au fost purtaţi spre Iconiu, alt
loc în care, tot ca privelişte minunată, „ucenicii
se umpleau de bucurie şi de Duh Sfânt”(Fapte
13, 52). „Revărsarea de Duh” peste neamuri se
vădea ca o făclie pentru purtătorii cuvintelor de
credinţă „întru Iisus Hristos”. „Vasele sufleteşti”
ale păgânilor se arătaseră doritoare de plinătate,
spre deosebire de cele, prea pline de sine, ale
221
Toma Pirău
iudeilor... Dincolo de tradiţie, prin Duhul Sfânt,

sunt trecute semnele pentru „... câţi erau rânduiţi”
prin iconomie, nu prin făptuiri omeneşti...
16
Ajunşi la Iconiu, ca şi în alte locuri, Pavel
şi Barnaba au intrat, de la început, în sinagoga
iudeilor. Meşteri la cuvânt, vestitorii de credinţă au
atras „o mare mulţime de iudei şi de elini”(Fapte
14, 1). Şi aici, apar, destul de curând, tulburări
stârnite de iudeii mai îndărădnici, care au refuzat
să primească cuvintele noii Învăţături. Mai mult de
atât, împotrivitorii „au răsculat sufletele păgânilor
şi le-au înrăit împotriva fraţilor”(Fapte 14, 2).
Cetatea, în întregul ei, s-a tulburat din pricina
disputelor dintre iudei şi noii veniţi. O parte dintre
locuitori luau partea iudeilor, alţii îi susţineau pe
apostoli. Confruntările dintre cele două tabere
deveniseră ceva la ordinea zilei. Spiritele s-au încins
atât de mult încât împiedicau, în mod evident,
până şi rânduielile vieţii de zi cu zi în cetate. Se
ajunsese în pragul unei adevărate explozii sociale
generate de disputele dintre taberele formate între
locuitorii cetăţii.
La un moment dat, „păgânii şi iudeii, împreună
cu mai marii lor”(Fapte 14, 5), s-au pornit furioşi
împotriva lui Pavel şi Barnaba, pe care îi socoteau
răspunzători pentru gâceava stârnită în cetatea
lor. Ca să scape de pericol, cei doi apostoli „au
fugit în părţile Licaoniei, la Listra şi Derbe şi-n
ţinutul dimprejur;şi binevesteau acolo(Fapte 14, 6)
222
Cu putere de-Sus, apostolii purtau cu ei

„semne şi minuni” ca mărturie a grăirii „întru
Domnul”. La Listra, de pildă, Pavel mijloceşte
pentru vindecarea unui olog din naştere, fapt
care a stârnit mare entuziasm în mulţime. Pe un
val de emoţie colectivă fără precedent, locuitorii
de aici, în frunte cu preotul lui Zeus, voiau să
le aducă jertfe, considerându-i a fi întruchipări
ale lui Zeus şi Hermes. Aici, la Listra, reperele
predominante de credinţă păreau a fi de sorginte
elină... Pavel le şi spune, dealffel, să dea deoparte
„deşertăciunile acestea” într-ale credinţei şi să
caute către „Dumnezeul cel viu, Care a făcut cerul
şi pământul... ”(Fapte14, 15).
Nestatornicia mulţimilor, peste tot, este ceva
obişnuit. Trăsătura aceasta ţine chiar de firea
acestora. La Listra, cei mulţi au fost prinşi în
„plasa” unor agitatori perfizi, ca şi în situaţiile
precedente. Iudei veniţi din alte părţi, de prin
Antiohia şi Iconiu, au înduplecat mulţimile cu
vorbe şi manevre meşteşugite, întorcându-le
împotriva lui Pavel şi supunându-l pe acesta chiar
înjositoarelor lovituri cu pietre...
Expuşi unei ostilităţi masive din partea
listrenilor, Pavel şi Barnaba au plecat la Derbe ca
să binevestească despre Domnul, unde, ne spune
Luca, au făcut „ucenici mulţi”(Fapte 14, 21). După
ceva vreme, au revenit la Listra, la Iconiu şi la
Antiohia(Pisidiei) ca să-i întărească pe fraţii „întru
Hristos” care păstraseră cuvintele de credinţă
în sufletele lor. Bun cunoscător de oameni şi
priceput organizator, apostolul Pavel întreprinde,
223
Toma Pirău
prin locurile cercetate, primele măsuri de rânduire

ierarhică în comunităţile creştinilor din Asia Mică.
Sunt hirotoniţi preoţi, în fiecare aşezare păstorită
de apostoli, prin „punerea mâinilor”. Sunt, de
asemenea, rânduite câteva repere de ceremonial,
începături ale ritului. Formulările lapidare
utilizate de către Luca despre acestea lasă să se
întrevadă două cu deosebire: reunirea statornică
la rugăciune şi postul.
Lucrarea celor doi apostoli se extinde în
Pisidia şi asupra altor cetăţi. Sunt îndrumate,
„întru cele ale harului”, Pamfilia, Perga şi Atalia,
după care, pe calea mării, Pavel şi Barnaba se
întorc la Antiohia Siriei, locul „de unde fuseseră
ei încredinţaţi harului lui Dumnezeu spre
lucrarea pe care au împlinit-o”(Fapte 14, 26). Sunt
reuniţi cei din Biserica Antiohiei pentru a primi
mărturisirea celor doi apostoli despre „câte a făcut
Dumnezeu cu ei şi că El le-a deschis păgânilor uşa
credinţei”(Fapte 14, 27). Prinde contur, tot mai
evident, o lume distinctă a Bisericii, făurită de
„apostolii dintre neamuri” pe un areal acoperit
„cu pasul”. Fiecare izbândă în această lucrare
e percepută, de cei puţini şi de cei mulţi, ca
expresie a Harului. Sfinţenia ce se regăseşte în
noile rânduieli îi ajută pe „cei veniţi la credinţa
întru Hristos” să dobândească o altă identitate, cu
totul diferită de cea tradiţională; şi, prin această
„separaţie”, comunităţile creştinismului primar
vor fi râvnite şi căutate de către tot mai mulţi ce
vor simţi povara risipirii prin mediul cosmopolit
al vremurilor...
224
Crepusculul creştin, cum lesne se poate

observa din ceea ce ne istoriseşte Luca, prin
Pavel cu deosebire, capătă forme pe măsură ce
cuprinde o mai mare varietate a aluatului uman.
Sub această „provocare practică”, Apostolul
neamurilor a primenit cum se cuvenea cuvântul
credinţei „întru Hristos”, făcându-l, prin aceasta,
accesibil şi de înţeles pe un „spectru social” foarte
larg. Cunoscător şi al „înţelepciunii veacului”,
de căpătâi fiind cea a elinilor, Pavel a arătat
„roade” deosebite în închegarea unei viziuni
revelate asupra omului şi a destinului acestuia
în lume, urmând Învăţătura lui Hristos în tot
ceea ce a trăit după „iluminarea” de pe „drumul
Damascului”. În termeni moderni, acest apostol
avusese un mare imbold pentru părtăşia dintre
„viaţa de credinţă” şi articularea unei doctrine
teologice adecvate acesteia. Nu e exagerat defel
dacă se spune că Apostolul Pavel a fost, ca nimeni
altul, un împătimit al „luminii cunoştinţei” întru
credinţă... Cu fiecare ceas de viaţă, dogma creştină
prindea „corp şi putere”, după „ogorul” ce nu
putea amâna „secerişul”...
Concomitent cu primenirea Învăţăturii, sunt
deprinse şi cerinţe de ceremonial care să dea
viaţă adunărilor sau reuniunilor de „ucenici sau
fraţi”, precum şi practici de transmitere ierarhică
a harului sfinţitor către cei vrednici din rândul
comunităţilor de apartenenţă. Cu trecerea vremii,
nivelurile ierarhice sau de autoritate, în Biserică,
s-au tot înmulţit...
225
Toma Pirău
În climatul acestor începuturi, s-au descoperit

şi afirmat înţelesuri aparte pentru comunităţile
de credinţă. Unul dintre acestea provine de
la grecescul „HEIROTONEO”, de la care ne-a
parvenit, în româneşte, acel „a hirotoni”, pentru
consacrarea preoţilor ca slujitori „întru Domnul”.
La origine, termenul grecesc exprima acţiunea
alegerii cuiva prin „ridicare de mâini”(ceea ce
implica prezenţa unui grup mai extins de oameni)
sau prin „punerea mâinilor”, ca în vremurile de
demult ale semiţilor, de către cel ce era recunoscut
de clan ca „deţinător de autoritate”... Iudeii sunt
recunoscuţi ca practicanţi ai acestei tradiţii de pe
vreamea patriarhului Avraam, cu destul de mult
înainte de Moise, pe când se pornise din Summer
spre Canaan.
Zorii credinţei creştine, fără îndoială, se
îngemănau cu simplitatea gesturilor întemeietoare.
Arhitectura acestora se plămădea, de către fruntaşi
şi apostoli, „văzând şi făcând”, prin adumbrirea,
mereu şi oriunde prezentă, a Duhului Sfânt.
Regăsirea, într-un cuget, a fraţilor de credinţă nici
nu avea nevoie de mai mult. Doar aşa se putea
înmulţi credinţa, fără prea multe oprelişti ...
Pavel şi cei de-o seamă cu el fuseseră luminaţi
cu toate „măsurile” potrivite pentru misiunea lor
minunată ca „pescari de oameni”. Ca Lucrare a
credinţei „întru Hristos”, fără umbra pornirilor
de slavă deşartă. „Întemeietorii”, se poate spune,
se preocupau mai mult de „Verticală” şi cu mult
mai puţin de „trepte ierarhice” care să separe sau
să îmbie la stăpânie; ca şi David, regele-psalmist,
226
urmau o singură chemare: „Făclie picioarelor

mele este Legea Ta, /şi lumină cărărilor mele”(Ps.
118, 105).
Poate n-ar strica să ne mai îndreptăm „ochii
minţii sau ai sufletului”, măcar din când în când,
spre Aurora începuturilor creştine...
17
Între fraţii de credinţă din Antiohia, au coborât
unii de la Ierusalim, care susţineau cu tărie
necesitatea „tăierii împrejur”, după „predania lui
Moise”, a celor ce căutau să se mântuiască. Se vede,
dară, că dincolo de unitatea de cuget prin credinţa
„întru numele lui Iisus”, influenţa tradiţiei iudaice
sălăşuia cu putere în sufletele multora. Memoria
colectivă a iudeilor se croise, de multă vreme, prin
acel dat unic de „popor ales” de către Dumnezeu.
Pe o asemenea temelie s-a înălţat întregul edificiu
al identităţii de neam pentru „fiii lui Israel”. Cum
s-a remarcat, istoria acestora se confundă cu o
istorie sacră... Prin urmare, pentru mulţi dintre
iudeii care au îmbrăţişat credinţa „întru Iisus”,
desprinderea de tradiţia de căpătâi a neamului
lor se lovea de foarte multe oprelişti purtate de
conştiinţa lor colectivă. „Idolii forului”, după cum
i-a numit o minte luminată după mai bine de o mie
de ani, au o mare putere asupra sufletelor... Mai
cu seamă pentru un popor mai puţin numeros, ca
evreii, ce are ca principal pilon al supravieţuirii de
neam „bolta simbolică” a credinţei.
„Tăierea împrejur”, precum se ştie, reprezenta
un semn de recunoaştere de către Dumnezeu a
227
Toma Pirău
celor ce făceau parte din „poporul Său”, precum

s-a consemnat prin Legea lui Moise, după ieşirea
din robia egipteană a lui Israel. A renunţa la
acest „semn de recunoaştere” însemna o mare
provocare pentru cei care se simţeau încă aproape
de tradiţia neamului, aşa cum se arătaseră fraţii
sosiţi din Ierusalim pentru cei din Antiohia. Aceşti
„coborâtori din Ierusalim” au adus „împotrivire
şi gâlceavă” între fraţii lor din Siria, adresându-le
vorbe grele mai ales lui Pavel şi Barnaba pentru
atitudinea mai tolerantă faţă de respectarea
tradiţiilor iudaice.
Ca să nu se ajungă la o prea mare „nelinişte de
credinţă”, adunarea fraţilor din Antiohia a hotărât
ca „Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie
la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această
întrebare”(Fapte 15, 2), respectiv cea referitoare
la obligativitatea „tăierii împrejur” a celor ce
îmbrăţişează Învăţătura lui Iisus. Lămurirea
acestei chestiuni se arăta extrem de importantă
pentru Biserica din Antiohia dat fiind că aceasta
reunea un număr însemnat de credincioşi, elini
şi iudei, deopotrivă... Pentru neiudei, „ tăierea
împrejur” era lipsită de încărcătura simbolică
ce fusese consacrată de tradiţia iudaică şi, dacă
s-ar fi insistat în aplicarea acesteia, fraţii dintre
neamuri ar fi devenit mai temători la intrarea sau
rămânerea în Biserică. Un răspuns, pe o asemenea
chestiune, se profila aproape imperativ pentru a nu
se produce dezbinarea comunităţii de credinţă...
La Ierusalim, trimişii Antiohiei „au fost
primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi” şi
228
au fost ascultaţi de aceştia când „au vestit câte a

făcut Dumnezeu cu ei”(Fapte 15, 4). Vocile celor
ce proveneau din „eresul fariseilor” s-au ridicat
în adunare şi au susţinut cu tărie că „tăierea
împrejur” şi „Legea lui Moise” sunt obligatorii
şi pentru cei care au primit Învăţătura lui Iisus
Hristos. O hotărâre în această privinţă nu se putea
lua cu uşurinţă. „Apostolii şi preoţii” din Ierusalim
au stăruit „să cerceteze această pricină”(Fapte
15, 6), adunarea acestora fiind pomenită de
cronica bisericească drept „Sinodul Apostolic
din Ierusalim”. Cercetarea colectivă, în adunare,
a bunului mers pentru Biserică va nutri, pornind
de la această pildă primară, „felul sobornicesc”
al luării hotărârilor importante pentru credinţa
drepmăritoare de-a lungul vremurilor...
După ce s-au exprimat diverse păreri despre
pricina supusă atenţiei, apostolul Petru s-a ridicat
în adunare şi, după cu îi era firea, le-a grăit
ascultătorilor, scurt şi apăsat, despre fraţii din
Antiohia Siriei. După spusele sale, „Dumnezeu,
cel ce cunoaşte inimile, le-a dat mărturie dându-
le pe Duhul Sfânt aşa ca şi nouă; şi, curăţindu-le
inimile prin credinţă, între ei şi noi n-a făcut nici
o deosebire”(Fapte 15, 8-9). Aşadar, pretenţiile
apăsătoare faţă de ucenici nu pot fi socotite
exclusive şi lămuritoare pentru mântuirea „prin
harul Domnului nostru Iisus Hristos”(Fapte 15,
11).
La rândul lor, Pavel şi Barnaba mărturisesc
pe larg despre „câte semne şi minuni a făcut
Dumnezeu prin ei între neamuri”(Fapte 15, 12),
229
Toma Pirău
istorisire ce ilustra, fără putinţă de tăgadă, că

Lucrarea minunată săvârşită de Acesta se derulase
fără vreo condiţionare legată de tradiţiile iudaice.
Relatările despre „semne şi minuni” au mişcat
cugetele celor din adunare spre o mai mare luare
aminte asupra voinţei Celui-de-Sus în „mlădierea”
cea nouă a inimilor... De la literă, se trecuse la
îndemnul duhului de înţelegere ...
În acest moment de cumpănire dreaptă a
judecăţii, intervine apostolul Iacob cu înţelepciunea
celui ce cunoaşte bine Scriptura. Preluînd „gânduri
din Isaia”, potrivite cu cercetarea pricinii de
către adunare, acesta conchide ca un adevărat şi
respectat conducător al Bisericii din Ierusalim: „...
socotesc să nu-i tulburăm pe cei ce dintre păgâni
se întorc la Dumnezeu, ci să le scriem să se ferească
de întinările idolilor şi de desfrâu şi de sugrumate
şi de sânge. Căci Moise îşi are din timpuri vechi
propovăduitorii săi în toate cetăţile şi este citit
în sinagogi în fiecare sâmbătă”(Fapte 15, 19-
21). Cuvântul rostit aşa de simplu de către Iacob
a fost foarte convingător pentru „cercetătorii”
din adunare: „... apostolii şi preoţii, cu toată
Biserica”(Fapte 15, 22), au hotărât să aleagă
dintre ei pe Iuda şi Sila, care să ducă o scrisoare
de îndrumare pentru „fraţii întru Hristos” din
Antiohia, Siria şi Cilicia. Prin însoţirea cu aceştia,
lui Pavel şi Barnaba li se recunoşteau faptele de
credinţă şi autoritatea apostolică... Scrisoarea
Bisericii din Ierusalim, de altfel, menţionează că
„bărbaţii aleşi” de adunare sunt „împreună cu
iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au
230
pus viaţa pentru numele Domnului nostru Iisus

Hristos(Fapte 15, 25-26). Şi, de asemenea, se mai
precizează ceva extrem de important: Iuda şi Sila
le vor „vesti şi ei aceleaşi lucruri”(Fapte 15, 27),
cuvinte prin care Pavel este recunoscut ca bun
slujitor al credinţei dreptmăritoare întru Domnul...
La fel, adică de rang egal, cu ierarhii Bisericii din
Ierusalim...
Privită şi sub alt unghi, scrisoarea amintită
mai înainte vesteşte „fraţilor dintre neamuri”
faptul împlinit prin care Ierusalimul şi Biserica
de aici reunesc o putere de autoritate care
îndrumă prin Întâietate: „... Duhul Sfânt şi noi
am hotărât asupră-vă să nu vi se pună nici o altă
povară pe deasupra celor ce sunt de neapărată
trebuinţă”(Fapte 15, 28). „Axis mundi”, fără doar
şi poate, se află, iată, în Ierusalim prin regăsirea
Duhului Sfânt în hotărârile Bisericii din această
cetate a păcii. Prin asemenea referinţe, dar pe un
alt plan, pecetea de autoritate e izvodită tot după
rădăcinile bine înfipte în ogorul tradiţiei iudaice, în
cuprinderea căruia îşi au sălaş energiile arhetipale
ale „poporului ales”...
Mesagerii din Ierusalim au adus un val de
uşurare între cei ce doreau să se apropie de
comunităţile de „fraţi întru Hristos”. Circumcizia
sau „tăierea împrejur” rămăsese doar un „bun
iudaic”, fără obligaţii pentru cei de alt neam...
Disputele pe această temă, practic, au încetat...
După ce „apele” s-au mai liniştit, Iuda se
întoarce la Ierusalim. Sila, celălat mesager al
ierarhilor, se alătură lui Pavel şi, împreună, au
231
Toma Pirău
călcat „Siria şi Cilicia, întărind Bisericile”(Fapte

15, 41), lucrând, deci, cu spor sub pavăza nelipsită
şi binefăcătoare a Harului ...
Barnaba, cel ce-i fusese aproape lui Pavel
până acum, îl ia lângă sine pe Ioan, ce era numit
Marcu, şi se îndreaptă spre Cipru ca să vadă şi
să îndrume, după povaţa celor din Ierusalim,
cetăţile ce au primit „cuvântul Domnului”. Mai
puţin contează diferenţele de păreri dintre Pavel
şi Barnaba în ceea ce-l priveau pe Marcu. Mai
important, în împrejurările începutului de drum
al propovăduirii credinţei „întru Iisus” printre
neamuri, fusese gândul ce apăruse în mintea lui
Pavel de a reveni, în comunităţile pe unde mai
fusese cândva, pentru a le păstori după rânduielile
hotărâte de Biserica din Ierusalim. Astfel, duhul
integrator al acestei biserici va trece peste
gâlcevile cele multe ce apăruseră între cei „sortiţi
să creadă” şi cei care, încă, nu ajunseseră să se
împărtăşească din această bucurie. Respectându-
se aceleaşi rânduieli de credinţă, se înfiripă o
„realitate spirituală” cu mai puţine rădăcini
tradiţionaliste particulare, iudaice, în stare să se
ridice peste „neliniştile veacului” şi să nutrească,
prin miracolul mişcării sufletelor pe scară largă,
procesul minunat de „revrăjire a lumii”...
Din când în când, puteri tainice cuprind lumea
şi oamenii. Acestea, ca de obicei, sunt numite şi în
acest ceas, destul de generic, „semne şi minuni”.
Sub astfel de forme, „Cele –de- Deasupra” şi
„Cele-din –Adâncurile –Fiinţei” sunt reunite într-o
căutare cu noimă... Şi, neîndoielnic, de natură
232
mistică... Nu la aşa ceva a cugetat şi un Lucian

Blaga atunci când adusese „Eonii” într-un spaţiu
cosmologic de cunoaştere şi trăire ?
18
Pavel şi Sila ajung la Derbe, la Listra şi la
Iconiu, unde îi îmbărbătează pe fraţii de credinţă,
învăţându-i „ să păzească hotărârile rânduite de
apostolii şi de preoţii din Ierusalim”(Fapte 16, 4).
Printr-o asemenea lucrare, se împământeneşte
o practică relativ unitară de ceremonial în
comunităţile creştinismului timpuriu, alături
de o mai armonioasă alcătuire a „cuvintelor
de credinţă”. Cu legitimare de la Ierusalim,
îndrumările celor doi apostoli susţin, implicit,
prioritatea acestei cetăţi în diriguirea vieţii
duhovniceşti a celor ce au prins „grai de
credinţă”, la începuturi, în umbra sinagogilor
de prin diasporă. Lumea elenistică, începătură
de pe vremea lui Alexandru Macedon, a înlesnit
răspândirea prin lume a iudeilor. Urmaşii acestora,
după ceva mai bine de trei secole, sunt uşor de
perceput şi prin cetăţile prin care Pavel şi Sila
propovăduiau cuvintele de credinţă „întru Iisus
Hristos”, după cugetul Bisericii din Ierusalim.
Pavel, bun cunoscător al firii conaţionalilor
săi, e atent cu toate detaliile. Ca să nu-i stârnească
pe iudeii conservatori de prin locurile cercetate,
hotărăşte ca Timotei-unul dintre însoţitorii săi,
provenit dintr-o mamă evreică şi un tată elin-
să fie tăiat împrejur, ca recunoaştere a originii
233
Toma Pirău
sale iudee... Încă o dată, în chestiuni extrem de

sensibile pentru neamul său, Pavel face dovada
unui spirit de fineţe aducător de concordie printre
fraţi.
Din relatarea lui Luca, reiese că Pavel şi
însoţitorii săi aveau de gând să propovăduiască
despre credinţa în numele lui Hristos şi prin
cetăţile de pe cuprinsul Frigiei şi Galatei. Gândul
acesta n-a mai fost dus la îndeplinire din pricini
superioare voii vestitorilor. Într-un mod tainic,
aceştia au fost opriţi „de Duhul Sfânt să grăiască
în Asia cuvântul”(Fapte 16, 6). La fel s-a petrecut
şi când Pavel şi ai lui au încercat să se îndrepte
spre Bitinia, moment în care o putere neaşteptată
le-a stat împotrivă şi i-a împiedicat să urmeze acel
drum. Despre acestea, Luca a consemnat foarte
concis: „Duhul lui Iisus nu i-a lăsat”(Fapte 16, 7).
„Duhul Sfânt” şi „Duhul lui Iisus” s-au împotrivit
apostoliei prin Galatia, Frigia sau Bitinia datorită
pericolelor provenite din rătăcirile ce cuprinseseră
mulţimile de prin aceste ţinuturi. Pe scară largă,
acestea fuseseră atrase de practici misteriale la
modă pe o arie ceva mai largă, în tandem cu o
religiozitate intensă pentru felurite zeităţi locale.
Pe acest fundal, se părea că încă nu sosise ceasul
adevărului pentru cei cunoscuţi ca purtători ai
„bonetei frigiene”, însemnul de recunoaştere
pentru practicanţii unor misterii... Cu alte cuvinte,
am putea spune că adepţii numeroşi ai lui Cibelle
şi ai lui Atis de prin Asia constituiau o „realitate
psihosocială” extrem de periculoasă pentru
234
apostoli şi care, deocamdată, se cerea ocolită..., în

aşteptarea unor alte vremuri...
Ce n-a fost să fie, într-ale noii credinţe, pentru
Asia, va lua calea Macedoniei, provincie romană
de mai bine de un secol. Despre noul său ţel de
propovăduire, Pavel a luat la cunoştinţă printr-o
vedenie, la fel cum au primit descoperirile profeţii
de seamă ai Israelului. Pe timp de noapte, lui Pavel
i s-a arătat în vedenie un bărbat macedonean care
le cerea să treacă în Macedonia şi să-i ajute pe cei
de aici prin vestirea Învăţăturii lui Hristos.
Fară zăbavă, slujitorii Cuvântului au pornit
la drum, „înţelegând-după spusele acestora- că
Dumnezeu ne cheamă să le binevestim”(Fapte 16,
10). Prima ţintă a lor era Filippi, „cea dintâi cetate
a acestei părţi a Macedoniei, şi colonie”(Fapte 16,
14). Pe atunci, această cetate nu avea sinagogă,
semn că evreii de aici nu erau prea numeroşi şi
că aveau resurse economice mai restrânse pentru
a-şi ridica un lăcaş propriu de cult. Prin urmare, în
ziua de Sabat, Pavel le va vorbi femeilor, adunate
ca să-l asculte, „în afara cetăţii, lângă râu, unde am
presupus-spune Pavel-că se fac rugăciuni”(Fapte
16, 13). Cuvintele credinţei „întru Hristos”
au fost primite cu bunăvoinţă. La una dintre
ascultătoare- „Lidia, vânzătoare de porfiră din
cetatea Tiatirelor”-, „Dumnezeu i-a deschis inima
să ia aminte la cele grăite de Pavel”(Fapte 16,
14). Ca pecete a acestui dar, Lidia este botezată
de către Pavel cu toată casa ei. Şi aici, ca şi în alte
părţi, purtătorii noii Făclii de credinţă s-au adresat
mai întâi „fraţilor de neam”, dată fiind înrudirea
235
Toma Pirău
prin tradiţiile comune... şi citirea „cu pricepere”

a Scripturii de către Pavel cel luminat de Duhul
Sfânt...
Aici, în Filippe, Pavel se arată ca deţinător de
putere asupra duhurilor. Supărându-se pe slujnica
tânără ce avea „duh pitonicesc”, o lasă pe aceasta
fără acest dar, spre nemulţumirea stăpânilor ei.
Cuprinsă de acest duh, slujnica putea ghici despre
viitor sau viaţă aidoma „şarpelui Python” sau
„preotesei-prezicătoare Phytia” de la oracolul de
la Delfi, patronat de zeul Apollo. Pavel nu putea
trece indiferent pe lângă aceste manifestări păgâne
şi, în calitate de „vas ales” al Dumnezeului-Celui-
Preaînalt, alungă acest duh din sufletul slujnicei.
Odată cu alungarea duhului, a dispărut, desigur,
şi sursa bună de câştig a stăpânilor romani ai
slujnicei, dat fiind că localnicii apelau frecvent,
cotra cost, la serviciile de ghicit ale tinerei în
cauză. Aceasta, se pare, a fost pricina pentru care
Pavel şi Sila sunt aduşi în faţa dregătorilor cetăţii,
invocându-se faptul că aceştia vestesc obiceiuri ce
nu le sunt îngăduite romanilor. Împotriva lor „s-a
ridicat şi mulţimea” iar judecătorii au poruncit
„să-i bată cu vergi”(Fapte 16, 22) şi, mai apoi, să
fie întemniţaţi.
Spre miezul nopţii, ca urmare a rugăciunilor
lor sau ca semn, „s-a făcut cutremur mare, încât
temeliile temniţei s-au zguduit şi îndată toate
uşile s-au deschis şi legăturile tuturor s-au
dezlegat”(Fapte 16, 26). Paznicii şi întemniţaţii
fuseseră uimiţi de ceea ce văzuseră;primul
temnicer e copleşit de minunea petrecută şi, sub
236
această mirare, le cere lui Pavel şi lui Sila să-i spună

ce trebuie să facă pentru a se mântui. Răspunsul
primit de la aceştia e scurt şi convingător: „Crede
în Domnul Iisus şi te vei mântui, tu şi casa ta”(Fapte
16, 31). Temnicerul şi cei din casa lui s-au botezat
„într-acel ceas al nopţii”, după ce şi-au deschis
inimile pentru cuvintele de la Domnul...
Dimineaţa, „dacă s-a făcut ziuă”, judecătorii
cetăţii i-au eliberat pe Pavel şi pe Sila, nu înainte,
însă, de a le potoli nemulţumirea pentru că, fără
judecată, i-au pedepsit cu toate că erau cetăţeni
romani. Ca cetăţeni romani, cei doi se bucurau
de anumite privilegii cetăţeneşti, între care şi
acela că nu puteau fi pedepsiţi fără un proces
corect... Învinuiţi de vestirea unor obiceiuri ce
nu le sunt îngăduite romanilor, e cât se poate de
străvezie invocarea „cultului cezaric” ce pusese
stăpânire pe toată lumea romană. Nu mult mai
la vale, cele purtate de „imperium” vor deschide
„calea martiriului creştin” la scară largă, temelie a
ridicării Bisericii peste vremi...
După ce au fost eliberaţi din temniţă, Pavel şi
Sila s-au adăpostit în casa Lidiei, unde veniseră
şi alţi fraţi de credinţă din Filippi, şi, după
puţin timp, au purces la drum spre alte ţinuturi
ale Macedoniei ca să propovăduiască „cele ale
Domnului”. Din cele relatate de Luca, se vede,
dară, că aici, la începutul Lucrării în Macedoania,
avem mai puţini iudei, mai multe femei dornice
să asculte Cuvântul şi o minune petrecută în miez
de noapte, ca semn al prezenţei Celui-Preaînalt
alături de apostoli... Cuvântul Domnului,
237
Toma Pirău
vasăzică, nu avea cum să se opreasă între hotarele

unei provincii ca Macedonia, se simţea chemarea
unui „ogor” mai mare şi mai afânat. Nu peste
mult timp, chiar Roma, socotită ca „cetate eternă”,
va deveni „ogaşă a Cuvântului”... „Drumurile
romane”, ca şi rutele maritime sau legile ce au
adus capitala imperială şi provinciile sub aceeaşi
ascultare, sunt părtaşe, în moduri diferite, la
revărsarea peste lume a credinţei „întru Hristos”,
dincolo de rolul prozaic al acestora de „unelte” ale
guvernării Romei imperiale...
Nu de puţine ori, voia Domnului se afirmă pe
căi neştiute...
19
După plecarea intempestivă din Filippi, Pavel,
Sila şi Timotei au luat drumul Tesalonicului,
capitala provinciei romane Macedonia. După
obicei, aceştia se opresc la sinagogă, ceea ce
ilustrează existenţa unei comunităţi iudaice
ceva mai numeroase decât în Filippi. Dealtfel, şi
cetatea era mai mare şi avea o viaţă economică
însemnată... ., sursă demnă de atracţie pentru cei
pricepuţi la socoteli şi afaceri de tot felul...
Preţ de trei sâmbete succesive, Pavel a tâlcuit
din Scripturi la sinagogă. Alesese ca temă
prioritară descifrarea textelor sfinte despre Mesia.
Precum se cunoaşte, evreii făcuseră, de multă
vreme, o adevărată obsesie pentru aşteptarea unui
Salvator, care să-i scape de prigonitori. Cuvintele
profeţilor despre venirea unui Mesia le ţinuseră vie
nădejdea izbăvirii de neam... O astfel de aşteptare
238
părea firească pentru un popor puţin numeros

ce fusese călcat de cei mai mari de când se ştia,
de la Răsărit şi de la Apus... „Sufletul colectiv” al
evreilor a tot lucrat, în acest registru al aşteptării
salvatoare, de-a lungul unui interval de timp de
aproape un mileniu şi jumătate.
Pavel, bun cunoscător al textelor sfinte, ştia ca
nimeni altul această veche frământare a „duhului
iudaic” şi, vorbind cu pricepere şi măiestrie,
a reuşit să atragă interesul ascultătorilor din
sinagoga Tesalonicului, între aceştia aflându-
se „mare mulțime de elini evlavioşi şi nu puţine
dintre femeile de frunte”(Fapte 17, 4). După
cum se menţionează şi în Epistola lui Pavel către
tesaloniceni, Biserica de aici a primit un mare
număr de păgâni convertiţi, cel mai probabil şi
datorită rolului avut de „femeile de frunte” încă
de la primul popas al Apostolului în acest oraş
cosmopolit. Aflarea păgânilor în preajma adunării
iudeilor s-ar fi putut datora şi strădaniilor depuse
de mai marii sinagogii pentru sporirea rândurilor
celor numiţi ca „temători de Dumnezeu”.
Respectiv a celor ce îşi arătaseră interesul pentru
monoteismul religiei lui Moise... Şi aici, în
Tesalonic, politeismul era la ordinea zilei, parte a
tradiţiilor locale sau a „boltei simbolice” romane...
Audienţa largă de care s-a bucurat Pavel în
rândul ascultătorilor, cu mesajul său despre
Hristosul din Scripturi –unul şi acelaşi cu Iisus Cel
ce a pătimit şi a înviat din morţi- i-a tulburat peste
poate pe iudei. Din invidie, aceştia agită gloata şi îi
amăgesc cu vorbe meşteşugite pe mai marii cetăţii.
239
Toma Pirău
Sub o dublă ameninţare, a mulţimii întărâtate şi a

conducătorilor aşezării manipulaţi cu pricepere
de intriganţi, Pavel şi Sila se văd nevoiţi să plece,
pe timp de noapte, la Bereea.
Sinagoga de aici, pare-se, se făcuse sălaş unui
altfel de duh, sensibil diferit faţă de cel arătat prin
evenimentele ultime din Tesalonic. S-a scris că
iudeii de aici „erau mai buni la suflet decât cei din
Tesalonic;ei au primit cuvântul cu toată osârdia,
zilnic cercetând Scripturile, dacă ele sunt aşa. Şi
au crezut mulţi dintre ei şi dintre femeile de cinste
ale elinilor şi nu puţini dintre bărbaţi”(Fapte 17,
11-12).
Repede s-a dus vestea despre cum au fost
primiţi apostolii la Bereea. Iudeii din Tesalonic au
acţionat cu multă vehemenţă. Nu s-au sfiit defel să
vină aici şi să întărâte mulţimea, la fel cum făcuseră
în cetatea lor de baştină. Sila şi Timotei rămân pe
loc, fiind ascunşi de către fraţii întru credinţă.
Pavel, mai cunoscut decât aceştia, este îndrumat
„să plece spre mare”, luînd drumul Atenei.
În acest oraş, Pavel a descoperit o „privelişte”
aparte, aproape la fiecare pas, „văzând că cetatea
e plină de idoli”(Fapte 17, 16). Mitologia greacă
– prin natura sa politeistă şi prin alăturările sale
artistice-se vădea la nivel cotidian în viaţa cetăţii.
Din această pricină, duhul lui Pavel fusese cuprins
de mânie şi fervoare intensă. Pe de o parte, „se
lua la întrebări cu iudeii şi cu cei credincioşi la
sinagogă”; pe de altă parte, se arătase plin de zel
şi în alte împrejurări: „... zilnic, în piaţă cu cei
ce se întâmpla să fie de faţă”(Fapte 17, 17). S-a
240
consemnat de către Luca existenţa unor episoade

în care Pavel se aflase în contact cu elita culturală
a Atenei, arătându-se că „unii dintre filosofii
epicurei şi stoici se luau de vorbă cu el”(Fapte 17,
18). Locuitorii acestei cetăţi greceşti erau renumiţi
pentru curiozitatea lor, mereu receptivi la „ce
e nou”(Fapte 17, 21). Într-un asemenea mediu,
Apostolul neamurilor s-a acomodat cu mare
uşurinţă şi s-a făcut repede remarcat de către
atenienii cu un pronunţat spirit iscoditor. Aceştia,
în cele din urmă, au manifestat un interes mai
mare pentru noua Învăţătură de credinţă despre
care le vorbea Pavel cu atâta elocinţă şi, vrând să
afle mai multe despre aceasta, „... l-au luat cu ei
şi l-au dus în Areopag”(Fapte 17, 19). În acest loc
important de adunare a cetăţenilor atenieni, s-au
spus cuvinte despre „lucruri străine” urechilor
acestora. Unii ascultători, oarecum în derâdere,
chiar l-au numit pe vorbitor „semănător de
cuvinte”. Pavel, atent la tot ce întâlnise la Atena şi
priceput la citirea „în Duh”, le spune ascultătorilor
că Iisus Hristos, cel despre care le vorbeşte el,
este unul şi acelaşi cu „Dumnezeul Necunoscut”,
căruia Atena îi ridicase un altar pentru închinare.
N-a uitat să le arate atenienilor cum Iisus a
pătimit pentru oameni, s-a jertfit pentru aceştia
şi a murit, după care fusese înviat din morţi de
către Dumnezeu, spre mântuirea cea din veac.
Când au auzit spusele lui Pavel despre „învierea
morţilor”, cei aflaţi în Areopag n-au ezitat să-şi
arate neîncrederea, unii dintre aceştia arătând o
îngăduiţă superioară, pe când alţii chiar l-au luat
241
Toma Pirău
în râs pe vorbitor. „Motivul învierii din morţi”,

pentru atenieni, reprezenta o mare provocare, pe
fondul unui mental colectiv centrat pe un spirit
raţional, jucăuş şi neliniştit.
Lumea divină a grecilor căpătase un alt chip,
diferit cu totul de cel al iudeilor, croită fiind după
o împletire ascunsă dintre apolinic şi dionisiac,
cele două tendinţe de căpătâi ale spiritului Eladei.
Cu această zestre de viaţă, Areopagul se simţea
atras de alte chemări, cu toate că Pavel vorbise cu
pricepere şi însufleţire. Atenienii, recunoscuţi ca
ageri de minte şi conştienţi de gloria lor culturală,
nu puteau renunţa prea uşor la firea, obiceiurile
sau deprinderile lor de cunoaştere, atât de
apreciate chiar şi de trufaşa Romă... Cum să-și facă
prea mult loc, în preocupările lor, spusele unui
iudeu obscur ce le vorbea despre lucruri străine
de sufletul, mintea şi viaţa lor?...
Simţind „trufia sufletească” a multora dintre
cei reuniţi în Areopag ca să-l asculte, „Pavel a
plecat din mijlocul lor”(Fapte 17, 33). Totuşi, după
cronica lui Luca, „unii bărbaţi i s-au alăturat şi au
crezut, între care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie
cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei”(Fapte
17, 34). Precum s-a putut vedea, mulţimile din
Atena, ataşate de alte practici, s-au mişcat destul de
rezervate la cuvintele semănate de Pavel. Limbajul
folosit de Luca în consemnările sale exprimă foarte
transparent atitudinea mai reţinută a atenienilor
la cele grăite de către iudeul „semănător de
cuvinte”. Au răspuns chemării acestuia doar
„unii” sau „alţii împreună cu ei”... Nici mai târziu,
242
cum se va vedea, Apostolul Neamurilor nu le va

scrie atenienilor nici o epistolă, indiciu relevant
al „distanţei sufleteşti” dintre Pavel şi Atena, cea
mai prestigioasă cetate a Eladei... Atenienii, spre
deosebire de alţi elini, precum cei din Corint sau
Tesalonic, nu fuseseră pregătiţi pentru a îmbrăţişa
cu inima roadele „misticii iudaice”, fie acestea
prezente, sub forma plinătăţii, în înseşi cuvintele
de credinţă „întru Iisus Hristos”. Prea mândri de
trecutul lor cultural şi istoric, locuitorii de sub
Acropole nu s-au putut desprinde acum, în număr
prea mare, de „carapacea lor de viaţă” atât de bine
împodobită cu fructele raţionalităţii subiective...
Pentru ei, încă nu se plinise vremea luminării
atotcuprinzătoare prin Cuvânt... Se arătaseră prea
legaţi prin cuvintele „înţelepciunii lumeşti” ale
lui „acum şi aici”... De darul credinţei celei noi,
la Atena, au avut parte doar puţini... Aici, artele
şi ştiinţele se simţeau aproape ca fapt cotidian.
Vizibilul fusese hotar de viaţă pentru atenieni...
Pavel le ceruse ascultătorilor săi să creadă în
ceva ce nu se vedea, solicitare atât de departe de
felul de a fi al atenienilor din acel ceas al vieţuirii
lor. „Idolii forului” din Atena, urmând tradiţia,
se făleau cu ceea ce locuitorii cetăţii socoteau a fi
„Adevăr şi Frumos”... Din pricina acestora, cei mai
mulţi deveniseră surzi şi orbi la o învăţătură străină
de firea lor... Cu timpul, însă, li se va descoperi şi
lor Lumina care va schimba înfăţişarea lumii...
243
Toma Pirău
20
De la Atena, Pavel se porneşte spre Corint,
capitala provinciei Ahaia, oraş romanizat,
cosmopolit şi mai volatil moral decât multe alte
aşezări. Comunitatea iudeilor de aici, pe fundalul
unei intense activităţi comerciale şi meşteşugăreşti
a oraşului, prinsese cheag bun. Această bunăstare
i-a permis să-i primească, fără dificultăţi notabile,
pe conaţionalii expulzaţi din Roma de împăratul
Claudiu, în urma edictului dat de acesta pe la
49-50 d. Hr. Între evreii sosiţi, cu acest prilej, din
capitala imperială, îi aflăm în Corint pe Acvila,
de neam din Pont, şi pe soţia acestuia Priscila,
amândoi pricepuţi la confecţionarea de corturi.
Stăpânind aceeaşi meserie ca cei doi soţi, Pavel
li s-a alăturat şi cu lucrul, fapt care i-a îngăduit să
îşi ducă traiul din roadele muncii sale, respectiv
din vânzarea corturilor confecţionate către cei
interesaţi. Despre o astfel de îndeletnicire, va
aminti într-una din epistolele sale pentru a arăta
că nu a fost niciodată o povară pentru fraţii săi de
credinţă, aşa cum îl acuzau unii denigratori.
Totodată, cel chemat la slujirea Cuvântului nu
putea să uite de misiunea sa de căpătâi. Ca atare,
la sinagogă, în fiecare sâmbătă, se lua la întrebări
despre Scripturi şi „aducea la credinţă iudei şi
elini”(Fapte 18, 4). Când Sila şi Timotei, venind
din Macedonia, s-au alăturat lui Pavel, acesta,
după relatarea lui Luca, „era-ntru totul robit
cuvântului, mărturisindu-le iudeilor că Iisus este
Hristosul”(Fapte 18, 5)
244
Tari la cerbice, unii iudei –cel mai probabil cei

tradiţionalişti - i s-au împotrivit cu vehemenţă
încât Pavel a fost obligat să-şi schimbe gazda.
Acum, Apostolul, după multe şicane din partea
consângenilor săi, se hotărăşte să se orienteze cu
mai mare aplecare spre păgâni pentru promovarea
credinţei „întru Hristos”.
Decizia ce tocmai o luase e întărită şi printr-o
vedenie primită pe timp de noapte. Prin aceasta,
Domnul îl îndemnase pe Pavel să vorbească fără
teamă şi să-i înveţe pe corinteni „cuvântul lui
Dumnezeu”, întrucât această cetate se bucură
de bunăvoinţa Celui-de-Sus. Ca urmare, Pavel a
propovăduit în Corint un an şi şase luni. I-a adus
pe mulţi la credinţa cea dreaptă, botezându-i
în numele lui Iisus Hristos. Printre aceştia, se
numărase şi Crispus, mai marele sinagogii, cu
toată casa sa...
La un moment dat, iudeii s-au stârnit „într-
un cuget împotriva lui Pavel şi l-au dus la
tribunal”(Fapte 18, 12), cerându-i lui Galion,
proconsul în Ahaia[între anii 51-52], să-l
pedepsească pentru că nesocoteşte tradiţiile lor
religioase. Demnitarul roman, singurul îndreptăţit
de lege pentru organizarea unui proces, şi-a
declinat competenţa, refuzând să se amestece în
disputele de natură religioasă dintre iudeii din
Corint.
Ca să evite o escaladare a tensiunilor pe teme
religioase cu conaţionalii săi, Pavel, însoţit de
Acvila şi Priscila, ia calea Efesului, în Asia Mică,
unde face o frumoasă impresie asupra iudeilor de
245
Toma Pirău
aici prin „luarea la întrebări în sinagogă”; după

„câtva timp”, ajunge la Cezareea, de unde „s-a
suit şi a salutat Biserica”(Fapte 18, 22), apoi s-a
coborât la Antiohia.
Din Antiohia, paşii îl poartă spre Galatia şi
Frigia, ca să-i întărească pe toţi ucenicii. De data
aceasta, Pavel nu mai întâmpină oprelişti, aşa cum
s-a întâmplat la prima sa încercare de a răspândi
cuvântul lui Dumnezeu prin aceste ţinuturi.
În răstimpul în care Pavel se ţinea de Lucrare
prin locurile amintite, în Efes a sosit alexandrinul
Apollo, iudeu de neam, iscusit în cuvânt şi
„puternic în Scripturi”. Acesta fusese „şcolit
în calea Domnului” şi avea duhul viu atunci
când grăia despre Iisus;în sinagogă, „vorbea
cu îndrăznire”(Fapte 18, 26). Din Efes, Apollo
trece în Ahaia, la Corint, şi-i îmbărbătează pe
cei ce „crezuseră prin har”, dându-le învăţătura
potrivită şi „dovedind din Scripturi că Iisus este
Hristos”(Fapte18, 28).
La o privire retrospectivă asupra celor
consemnate, este evident rolul deosebit al
diasporei evreieşti din Macedonia, Ahaia şi
Asia Mică, alături de cea din Siria şi Antiohia,
în propagarea învăţăturii despre Iisus Hristos.
Scripturile iudaice, omniprezente în sinagogi şi
cercetate asiduu, au înlesnit afirmarea „cuvântului
lui Dumnezeu” prin viul grai al propovăduitorilor,
într-un climat propice căutărilor de credinţă...
„Profeţiile” din Legea iudaică despre Mesia i-au
sensibilizat, probabil, pe unii dintre iudei asupra
246
celor spuse de cunoscători despre plinirea acestora

prin credinţa cea nouă „întru Iisus Hristos”.
Creştinismul timpuriu, vasăzică, este intim
legat cu climatul tradiţiei iudaice, cu sorţi mai
favorabili în diaspora, unde eclusivismul religios
nu se putea afirma cu tăria celui din Ierusalim.
„Convieţuirea cu neamurile”, mai strânsă şi mai
relaxată în Diasporă, a constituit un „cap de pod”
important pentru afirmarea prin lume a credinţei
creştine. Fără plasa largă a diasporei evreieşti,
afirmarea în lume a creştinismului nu ar fi avut
aceiaşi sorţi de izbândă...
Apostolul Pavel a intuit această oportunitate şi,
cuprins de har, a valorificat-o fără rest, arătându-
se ca un veritabil Apostol al neamurilor...
21
Periplul asiatic al lui Pavel – desfăşurat,
probabil, prin Galatia, Misia şi Lidia- atinge, după
o vreme, şi Efesul, cetate renumită pe atunci prin
templul celebru ce fusese ridicat pentru cinstirea
zeiţei Artemis(Diana). Datorită grandorii şi
frumuseţii, acest templu era socotit ca una dintre
cele şapte minuni ale lumii antice.
Când Pavel a sosit în această cetate, a găsit, după
cele scrise de Luca, doar „câţiva ucenici”(Fapte
19, 1). Mai mult, aceşti ucenici cunoşteau
doar „botezul lui Ioan”, pentru pocăinţă. Prin
învăţătură, aceşti ucenici vor înainta, cu strădania
Apostolului, de la „botezul pocăinţei” la unul de
altă factură, mai înaltă, respectiv la „botezul în
numele lui Iisus Hristos”.
247
Toma Pirău
Cum ucenicii din Efes nu cunoşteau nimic

despre „lucrarea Duhului”, li se descoperă
manifestarea în har a Acestuia: „Şi punându-şi
Pavel mâinile peste ei, Duhul sfânt a venit asupra
lor şi vorbeau în limbi şi profetizau”(Fapte 19, 6).
Cu toţii, erau doisprezece ucenici. Prin iniţierea
acestora de către Pavel, au primit „harisma
glosolaliei”, pecete a coborârii harului asupra lor
pentru a-i deosebi prin râvna credinţei. Aceste
semne căpătau un înţeles mai adânc într-un mediu
ca cel din Efes, atât de marcat de „cultul Dianei”
pe care îl îmbrăţişaseră majoritatea locuitorilor
cetăţii cu pricina.
Nici la sinagogă, împrejurările nu se arătau prea
favorabile. Trei luni le-a vorbit Pavel iudeilor de
aici, străduindu-se din răsputeri să-i încredinţeze
despre „împărăţia lui Dumnezeu”(Fapte 19, 8).
Cu toate acestea, mulţi dintre asultători nu au
putut fi clintiţi din convingerile lor sau opriţi de
la pornirile acestora de a bârfi „Calea Domnului”
în faţa mulţimii. Se vede că încontrarea iudeilor
a fost foarte vehementă, fapt care l-a împins pe
Pavel la un gest ostentativ de separare faţă de
aceştia; şi-a luat deoparte ucenicii şi le vorbea, în
fiecare zi şi la anumite ore, în şcoala de retorică a
lui Tiranus. Nu la sinagogă... şi nu puţină vreme:
„Şi aceasta a ţinut vreme de doi ani, aşa încât toţi
cei ce locuiau în Asia, şi iudei şi elini, au auzit
cuvântul Domnului”(Fapte 19, 10).
Semnele cele mari sunt aproape de Apostol
şi în Asia. Luca aminteşte chiar de puterea
vindecătoare a obiectelor de îmbrăcăminte ce
248
aparţineau acestuia, a căror atingere făceau

ca bolile să se îndepărteze de cei suferinzi iar
„duhurile cele rele ieşeau dintr-înşii”(Fapte 19,
12). Despre Iisus Hristos, s-au aflat tot mai multe...
Până şi exorciştii iudei itineranţi foloseau „numele
lui Iisus” în invocaţiile lor pentru alungarea
duhurilor rele. S-au petrecut multe întâmplări în
cetatea Efesului care au impresionat profund atât
pe iudei cât şi pe elini: „... frică a căzut peste ei
toţi şi se mărea numele Domnului Iisus”(Fapte
19, 17). Totodată, Luca relatează ceva cu totul
special despre ce s-a petrecut în Efes în acele zile:
cei care se dedaseră la vrăjitorie şi-au ars cărţile
„în faţa tuturor” ca urmare a primirii Cuvântului
prin mijlocirea lui Pavel. Precum se ştie, Legea lui
Moise fusese foarte aspră cu cei ce se lăsau atraşi
de practici magice sau de vrăjitorie, apreciate ca
forme idolatre.
Efesenii practicau demult şi pe scară largă
vrăjitoria mai cu seamă din pricina câştigului bun
obţinut cu destulă uşurinţă; mediul cosmopolit
al cetăţii a atras multiple provocări, inclusiv
frici care puteau fi alungate prin invocarea unor
puteri ascunse, prin magie sau vrăjitorie... „Cultul
Dianei”, cu tot cortegiul ritualului aferent, nu
avea cum să fie străin de menţinerea unei stări
de exaltare printre cei mulţi. Revolta pusă la cale
de argintarul Dimitrie printre meşteşugarii ce-şi
duceau traiul din vânzarea obiectelor confecţionate
pentru „cultul Dianei” se vădea cu dublu înţeles. Pe
de o parte, mai puţine obiecte vândute însemna un
câştig mai mic pentru meşteşugari. Pe de altă parte,
249
Toma Pirău
supărarea argintarilor nu avea cum să fie disociată

de pericolul evident de „dezvrăjire a lumii” care
se petrecea sub ochii lor prin primirea de către tot
mai mulţi a „cuvântului lui Dumnezeu”: „... voi
vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape
în toată Asia, acest Pavel a-nduplecat şi a întors
multă mulţime, zicând că cei făcuţi de mâini nu
sunt dumnezei”(Fapte 19, 26). Li se clătina, iată,
nu numai meseria, sursa de câştig a argintarilor, ci
şi credinţa în zeiţa Diana, cea „pe care toată Asia şi
toată lumea o cinstea”(Fapte 19, 27).
În cele din urmă, tulburarea din cetate
s-a domolit prin purtarea pricepută a celui
care conducea adunarea de la teatru, unde se
strânseseră nemulţumiţii urbei. Cum nu era o
„adunare legiuită”, aşa cum cereau rânduielile
romane, exista riscul, foarte palpabil, de a se socoti
vălmăşagul produs în cetate drept răscoală, de pe
urma căreia ar fi apărut sancţiuni extrem de grave
din partea autorităţii romane. Ca să preîntâmpine
o astfel de situaţie, dregătorul cetăţii „a eliberat
adunarea”(Fapte 19, 41), acuzaţiile de răscoală
nemaiavând temei...
În treacăt, Luca aminteşte în textul său că „unii
dintre dregătorii Asiei” erau prieteni cu Pavel şi îl
sfătuiseră să evite întâlnirea cu mulţimea furioasă
din cetate;bunăvoinţa diriguitorilor vieţii colective
nu putea fi străină de „bunul renume” dobândit de
Pavel prin tot ceea ce făcuse, „vreme de doi ani”,
printre locuitorii Efesului pentru susţinerea şi
promovarea „cuvântului lui Dumnezeu”. Biserica
250
din Efes, precum s-a văzut, intrase „sub har” prin

„punere de mâini, semne şi minuni”...
În sinea sa, Pavel resimţea o chemare către
Macedonia, fiind convins că, pe urma paşilor
săi, lucrarea harului nu va întârzia să rodească...
Credinţa nestrămutată în Domnul a Apostolului
avea ceva comun cu cea a Psalmistului de demult:
„Domnul te va păzi de tot răul, /Domnul îţi va păzi
sufletul. /Domnul îţi va păzi intrarea şi ieşirea/de
acum şi până-n veac”(Ps. 120, 7-8). Peste timp,
firele credinţei nu par a fi prea firave dacă privirea
minţii rămâne vie...
22
Ecouri aparte, prea omeneşti, se manifestă în
sufletul lui Pavel cu prilejul reunirii la Milet, unde
fuseseră chemaţi şi preoţii din Efes ai celor ce
trăiau ca fraţi „întru Hristos”. O anume nelinişte
nu şi-o putea struni şi a lăsat-o să se materializeze
ca atare prin grai şi gând.
Până acum, Apostolul ne obişnuise cu o
hotărâre neclintită în tot ce făcea pentru „slujirea
Cuvântului”. Aici, la adunarea din Milet, spusele
lui nu pot ascunde o uşoară umbră de tristeţe de
pe urma celor pătimite, în ultima vreme, pentru
propovăduirea credinţei celei noi. Vorbeşte destul
de apăsat despre cum a lucrat, în tot locul, „cu
toată smerenia şi cu multe lacrimi şi încercări care
mi s-au întâmplat prin uneltirile iudeilor”(Fapte
20, 19). Conaţionalii săi tradiţionalişti nu se lăsau,
cu una cu două, impresionaţi de râvna în slujire a
lui Pavel şi nu se potoliseră în intrigi şi defăimări
251
Toma Pirău
la adresa acestuia. Cea mai nedemnă viclenie a

iudeilor, despre care vorbeşte cu un gust amar,
priveşte mulţimea de zvonuri colportate între
aceştia cum că Pavel şi apostolii vor să-i facă pe
toţi răspunzători pentru vărsarea sângelui lui
Hristos. În tradiţia iudaică, vărsarea de sânge
nevinovat se asocia cu o adevărată anathemă, cu
mari repercursiuni pentru întreaga etnie...
Zarva stârnită, pe această temă, de către
fruntaşii iudeilor se pare că luase amploare şi,
destul de probabil, a fost cultivată de aceştia cu
fiecare deplasare a lui Pavel prin Efes, Corint
sau Tesalonic. Cu siguranţă, nici ameninţările
nu puteau să lipsească din panoplia tacticilor de
intimidare folosite de iudei în orice împrejurare...
Faţă de acestea, Pavel se simte apărat, aşa cum le
grăieşte preoţilor din Milet, de ceva cu totul special,
„legat fiind în Duhul”... Răutăţile fără număr ale
iudeilor nu au cum să pună în pericol „umbrirea
de către Duhul Sfânt” a lucrării de slujire a
Domnului săvârşite de Apostol. Paşii acestuia sunt
orânduiţi, iată, de raţiuni superioare, nelumeşti...
Nu e irosită nici o ocazie care să certifice statutul
special de „vas ales” întru Domnul, căruia i se fac
dezvăluiri pline de taină.
Duhul Sfânt nu-l lasă pe Pavel la voia
întâmplărilor. Se află mereu în preajma sa, chiar în
forme pe care „necunoscătorii într-ale Duhului”
nu le pot înţelege fără ajutor sau îndrumare. Care
vasăzică, Pavel vorbeşte despre ceva nemaiauzit
până acum: Duhul Sfânt mărturiseşte unui om...
E drept că acest om nu e unul comun, ci are o
252
misiune cu adevărat sfinţitoare printre neamuri...

Despre această rânduire minunată, Luca redă
cuvintele lui Pavel cu mare grijă: „Duhul Sfânt îmi
mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că lanţuri şi
necazuri mă aşteaptă. Dar nimic nu iau în seamă
şi preţ nu pun pe viaţa mea, fără numai să-mi
împlinesc călătoria şi slujba pe care am primit-o de
la Domnul Iisus, aceea de a mărturisi Evanghelia
harului lui Dumnezeu”(Fapte 20, 24).
Nu sunt trecute cu vederea nici încercările la
care sunt expuse neîncetat comunităţile fraţilor
de credinţă. „Lupi înverşunaţi” sunt porniţi
împotriva acestora, oriunde s-ar afla... Fie din
afară, fie dinlăuntru, se vor grăi „lucruri sucite, ca
să-i atragă după ei pe ucenici”(Fapte 20, 30), din
care pricină îndrumătorii „turmei” nu pot avea
nicio clipă de răgaz, obligaţi la priveghere fără
oprire.
Cele grăite de către Pavel arată o mare
înţelegere a greutăţilor ivite între întâistătătorii
drept credincioşilor ca urmare a convieţuirii
alături de cei prea legaţi de „cele lumeşti”, fapt
care necesită o anume stare de cuget: „... luaţi
aminte la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul
Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu
însuşi sângele Său”(Fapte 20, 28).
De undeva din urmă, se rostogolesc şi cuvinte
de reproş la adresa lui Pavel, prin care i se impută,
chipurile, că ar trăi de pe urma fraţilor de credinţă.
Astfel de vorbe, după cele spuse de Apostol,
sunt pur şi simplu mincinoase, cunoscându-se
253
Toma Pirău
că, de când se ştie, n-a poftit nimic de la nimeni

şi că cele ale traiului le-a dobândit prin lucrarea
mâinilor sale... Cei în nevoie trebuie ajutaţi de cei
ce pot ajuta;din osteneala celor din urmă se face
milostenia. Astfel, spune Pavel, „... ostenindu-
vă trebuie să-i ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi
aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis:
Mai fericit este a da decât a lua”(Fapte 20, 29).
Îndemn extrem de clar: „sfinţii” fac milostenie nu
filantropie..., dacă sunt „fiii smereniei”...
După ce le-a vorbit, cu putere, celor reuniţi la
Milet, Apostolul Pavel „şi-a plecat genunchii şi s-a
rugat împreună cu ei toţi”(Fapte 20, 30). Tristeţea
iscată de atâtea încercări e alinată, iată, prin
„rugăciunea de obşte” înainte de a se fi consacrat
rânduielile canonice... Îndureraţi de ceeea ce le
spusese Pavel spre finalul adunării-cum că „n-au
să-i mai vadă faţa”-, o mare plângere s-a aşternut
peste toţi, apoi l-au petrecut până la corabie...
Se contura „chemarea către Ierusalim”..., căci
Pavel nu mai lucra demult după voia sa...
23
Despre revenirea în Macedonia, circumstanţele
nu sunt prea clare. Aflăm că, prin „acele părţi”,
a dat „sfaturi cu-ndelungate cuvinte”, fără a fi
menţionate locurile. Ca să dea sfaturi, Pavel avea
nevoie de auditoriu, care, cum lesne se poate
deduce, nu putea fi format decât de fraţii „întru
credinţă”.
254
Drumul său, din Macedonia, duce spre Grecia,

unde rămâne ca la trei luni. Din pricina iudeilor
uneltitori, revine în Macedonia, la Filippi. De aici,
fiind însoţit de şapte apropiaţi ai săi, Pavel porneşte
spre Troa, pe coasta Asiei Mici. Fraţii din această
comunitate asiatică, avându-l în frunte pe Apostol,
s-au strâns, „în ziua cea dintâi a săptămânii”, ca
să săvârşească Euharistia duminicală: „... când
noi ne-am adunat să frângem pâinea”(Fapte 20,
7). Duminica, iată, ia locul sâmbetei ca zi sfântă
pentru creştini...
Duhul lui Pavel lucra cu osârdie, cuvântul său
fiind prelungit „până la miezul nopţii”(Fapte 20,
7). Să fi fost, oare, doar un „îndemn spre sfătuire”
sau, în mod tainic, o lucrare a Duhului Sfânt pentru
a-l reconfirma „ca vas ales întru Domnul”? Căci,
tânărul Eutihie, doborât de somn pe când Pavel
vorbea, a căzut de la catul al treilea, rămânând
fără suflare. Vorbitorul înflăcărat a coborât, „s-a
aplecat peste el şi l-a luat în braţe şi a zis: <<Nu vă
tulburaţi, căci sufletul său este în el >>”(Fapte 20,
10). După acestă întâmplare, Pavel „s-a suit şi a
frânt pâinea şi a mâncat, a vorbit cu ei mult, până
în zori”(Fapte 20, 11).
Tânărul, după cum mărturiseşte Luca în
puţine cuvinte, a revenit la viaţă, parcă, în ritmul
frângerii pâinii... Relatarea destul de austeră a
întâmplării nu o face mai puţin miraculoasă, ca
atâtea alte întâmplări minunate care s-au însoţit
cu viaţa apostolilor lui Hristos. Astfel de „semne
şi minuni” sălăşuiesc tainic în descoperirea
Evangheliei ca har al lui Dumnezeu.
255
Toma Pirău
La Pavel, lucrarea învăţăturii se alătură

înfăţişărilor minunate mijlocite de către Duhul
Sfânt. „Vasul ales” de către Domnul are drumul
luminat prin „putere-de-Sus”. Se vede limpede
cum, pe temelia de început a credinţei, prind
contur forme de ritual uşor de înţeles de către cei
care sunt dornici să aştearnă Cuvântul în inima
lor. Spre deosebire de cele păgâne, Misteriul
creştin se săvârşeşte fără fereală... „Sacerdoţiul”
creştinismului timpuriu datorează atât de mult
înzestrării arătate de către Pavel pentru buna
cunoaştere a sufletului uman...
24
A venit şi ceasul plecării lui Pavel spre
Ierusalim, cetatea ce nu aparţinea doar unui trib,
ci tuturor triburilor lui Israel. După cum spusese
şi Psalmistul: „Ierusalime, cel ce eşti zidit ca o
cetate/ce-şi ţine obştea toată deopotrivă”(Ps. 121,
3). Eusebiu din Cezareea vedea în acest chip al
„Oraşului Păcii” o corespondenţă cu Biserica lui
Hristos...
Desigur, pe calea mării, cu o corabie ce se
îndrepta spre Siria, mai precis spre portul Tir din
Estul Mediteranei. Ajuns aici, Pavel rămâne între
fraţii de credinţă ca la şapte zile. Aceştia, prin grija
Prooniei cereşti, cum nu se mai întâmplase până
acum, primiseră „înştiinţare” despre pericolul ce-l
pândea pe Apostol în drumul său la Ierusalim,
aşa că „... spuneau lui Pavel, prin Duhul, să nu
se suie la Ierusalim”(Fapte 21, 4). Ucenicii din
Tir „simţeau”, pare-se, capcana pe care iudeii i-o
256
pregătiseră îndelung lui Pavel pentru a-l împiedica

să mai vorbească despre cuvântul lui Dumnezeu.
Ca o prelungire a îngrijorării, ucenicii din Tir,
împreună cu toţi casnicii lor, l-au petrecut pe
Pavel până în afara cetăţii;un moment deosebit
e reprezentat de rugăciunea colectivă de lângă
mare: „... şi plecându-ne genunchii pe ţărm, ne-
am rugat şi ne-am luat rămas bun unii de la alţii...
”(Fapte 21, 5-6).
În drumul spre Ierusalim, Pavel va cerceta
frăţiile din Ptolemaida şi Cezareea Palestinei. Pe
cea de-a doua, mai multe zile şi mai îndeaproape.
Micul grup itinerant condus de Pavel este
găzduit în casa lui Filip, unul dintre cei şapte
diaconi rânduiţi, cu ceva vreme în urmă, de către
apostolii din Ierusalim. Despre acest diacon, Luca
menţionează că „avea patru fiice fecioare care
profetizau”(Fapte 21, 9). Începuturile, vasăzică, nu
erau străine de „duhul profetic” al femeilor, fiind
mai puţin exclusiviste decât mentalitatea ierarhică
de mai târziu...
Întâmplările acestei călătorii par a avea un
rol premonitoriu pentru rostuirea lui Pavel spre
un sacrificiu întru credinţă. În zilele de popas în
Cezareea Palestinei, profetul Ahab a coborât din
Iudeea şi a adus vestea despre pregătirile ce le fac
iudeii din Ierusalim pentru a-l prigoni pe Pavel şi
pe fraţii „întru Hristos”. Din nou, se iveşte o grijă
„de-Sus” prin cuvintele unui profet: „Aceasta zice
Duhul Sfânt. Aşa îl vor lega iudeii în Ierusalim
pe bărbatul al căruia este acest brâu şi-l vor da
în mâinile păgânilor”(Fapte 21, 11). Ca să fie mai
257
Toma Pirău
uşor de înţeles, Ahab, în văzul tuturor, luase brâul

lui Pavel şi se legase de mâini şi de picioare...
Avertismentele rostite atât de clar de profet sunt
trecute cu vederea, ca şi cum un alt duh devenise
precumpănitor pentru viaţa lui Pavel. În faţa
fraţilor, acesta şi grăieşte foarte apăsat: „... eu sunt
gata nu numai să fiu legat, ci şi să mor în Ierusalim
pentru numele Domnului Iisus”(Fapte 21, 13).
Spre Ierusalim, Pavel este însoţit şi de ucenicii
din Cezareea Palestinei, din respect şi din
devoţiune. În prima zi, s-au bucurat de întâlnirea
cu sfinţii, după care noii sosiţi se duc la Iacob, la
care se strânseseră „... toţi preoţii”(Fapte 21, 18). În
faţa tuturor, Pavel „le-a povestit cu de-amănuntul
cele ce a făcut Dumnezeu, între păgâni, prin
lucrarea lui”(Fapte 21, 19), recunoscând de facto
autoritatea Bisericii din Ierusalim şi a capului
acesteia, respectiv a episcopului Iacob.
Tot la acest „conclav”, s-a hotărât şi cu privire
le ce are Pavel de făcut pentru a risipi clevetelile
iudeilor din Asia despre nerespectarea de către
acesta a Legii lui Moise şi a datinilor. Legat
de aceste împrejurări, Luca descrie „instituţia
nazireatului” care, prin tradiţie, prevedea un
anumit ritual de purificare în vederea împlinirii
unei făgăduinţe făcute de un iudeu. Pavel se
supune întrutotul sfaturilor primite pentru a
mai îndulci din încontrarea conservatorilor iudei
din Asia, aflaţi şi ei la Ierusalim în aceste zile...
Degeaba! Zarva stârnită în cetate de către aceştia a
atins o asemenea cotă că doar intervenţia promptă
a tribunului cohortei şi a soldaţilor romani l-au mai
258
scăpat pe Pavel de la un linşaj iminent. Mulţimea

aproape scăpase de sub control...
Pavel este preluat de către tribunul roman.
Este legat cu două lanţuri, aidoma felului arătat
de profetul Ahab, cu câteva zile mai înainte, în
Cezareea Palestinei. Urmează cercetarea pricinei
de către tribun, după care i se permite celui
înlănţuit să se adreseze mulţimii pentru a înlătura
învinuirile nedrepte ce i se aduceau cu atâta
îndârjire.
Cu comandantul cohortei romane, cel reţinut,
pentru a fi protejat de furia mulţimii, vorbise în
greceşte. Poporului, Pavel, după cele consemnate,
i se adresează în „evreieşte”... dar, de fapt, în
„aramaică”, aceasta fiind limba vorbită de „fiii
lui Israel” după întoarcerea lor din captivitatea
babiloniană. De puţină vreme, să nu uităm,
avusese loc o răzmeriţă a „sicarilor”, acei iudei
naţionalişti care nu acceptau niciun compromis
cu ocupantul străin, din care pricină autorităţile
romane se arătau foarte prompte în a interveni la
orice semn de agitaţie populară.
Această atmosferă tensionată va grăbi, din
nefericire, articularea politică a evenimentelor din
Ierusalim, fapt care îl va apropia pe Pavel, ca la
„pregătirea jertfei”, tot mai mult de suferinţele ce-l
aşteptau în calitatea sa de mărturisitor al credinţei
„întru Hristos”... Ierusalimul, nu foarte demult, îl
lapidase, fără temeri, pe diaconul Ştefan. Pe atunci,
Saul(acum Pavel) se aflase de partea prigonitorilor
iudei ... Acum, printr-o iconomie de taină, chiar el
259
Toma Pirău
redescoperise ceva din ecoul paşilor de martir ai

diaconului ucis cu pietre la marginea cetăţii...
25
În faţa poporului, Pavel vorbeşte fără să se
teamă. Apărarea sa, prin comparație cu alte
pledoarii pe care le susţinuse până acum, nu are
nimic spectaculos ca desfăşurare şi argumentaţie.
Din aproape în aproape, iudeii recalcitranţi află
despre trecerea lui Pavel de la progonitor al Căii,
la propovăduitor al acesteia prin „chemare de-
Sus”. N-a fost uitată nici perioada în care s-a şcolit
„la picioarele lui Gamaliel”, cel care l-a îndrumat
„în chip amănunţit” în cunoaşterea Legii. E
amintită, de asemenea, participarea sa la uciderea
diaconului Ştefan sau minunea întâlnirii sale cu
Iisus Nazarineanul de pe drumul Damascului.
„Revelaţia” lui Anania, despre menirea lui Pavel,
e descrisă în amănunt pentru a se vedea că
Apostolul fusese ales de „Dumnezeul părinţilor
noştri” ca să-I cunoască Acestuia voia, „pe Cel-
Drept să-L vezi şi din gura Sa să auzi”, după care,
ca împlinire firească, va mărturisi fără rest: „...
că-n faţa tuturor oamenilor Îi vei fi Lui martor
despre cele ce ai văzut şi ai auzit”(Fapte 22, 14-
15). Anania fusese inspirat de Duhul Sfânt ca să
grăiască astfel...
În Ierusalim, după revenirea sa din Damasc,
Pavel e sub o altă îndrumare „de-Sus”. Aflat la
Templu, pentru rugăciune, i s-a întâmplat să fie
prins de extaz şi să-L vadă pe Domnul care-i grăia:
„Grăbeşte-te şi ieşi repede din Ierusalim, pentru
260
că ei nu vor primi mărturia ta despre Mine!”(Fapte

22, 18). Rostul lui Pavel, după porunca Domnului,
se desluşea spre alte zări de credinţă: „Du-te, că eu
te voi trimite departe, la neamuri... ”(Fapte 22, 21).
De la acest moment al cuvântului lui Pavel,
mulţimea se tulbură peste poate şi ascultarea
dispare sub un val gros de furie. Adunarea, în
aceste condiţii, a fost desfiinţată pentru a nu
se produce alte dezordini publice. Romanii
deveniseră prudenţi cu atât de irascibilii iudei...
Dus în tabără, Pavel va fi luat „la cercetare cu
biciul” de către tribunul roman, pentru ca acesta să
afle de ce strigau iudeii cu atâta mânie împotriva
lui. Cu acest prilej, cel anchetat îşi declină, în faţa
tribunului, calitatea sa de cetăţean roman, prin
naştere dobândită, şi scapă de tratamentele rele la
care putea fi supus ca învinuit.
Întrucât, în cazul lui Pavel, erau vizate
chestiuni de credinţă, rânduiala romană prevedea
implicarea Sinedriului în lămurirea acestora.
Din aceste pricini a şi fost convocat acest for
reprezentativ pentru a doua zi, în plenul căruia
Pavel avea prilejul să-şi susţină punctul său de
vedere despre învinuirile ce i le aduceau iudeii
tradiţionalişti. Şirul de întâmplări descrise de
Luca se aseamănă destul de bine cu cele ce se
petrecuseră, secvenţial, şi cu Iisus Hristos inainte
de urcuşul spre Gologotha... „Tiparul” narativ pare
a fi susţinut, într-o bună măsură, de procedura
jurisdicţională romană, cea care ţinea imperiul în
cumpănă...
261
Toma Pirău
De data aceasta, însă, legea romană se va arăta

neputincioasă în „administrarea dreptăţii” pentru
a pune capăt unei dispute religioase intraiudaice.
Din aceste împrejurări, se decantează un principiu
extrem de important pentru „lumea omului”
pentru multă vreme: „adevărul de credinţă” nu
se pretează grilei cu care lucrează legea juridică,
oarecum inadecvată pentru făptuirile de natură
spirituală... Prin urmare, nu e potrivit să ne
mirăm de faptul că Pavel, aşa cum i se spusese „în
absolut”, păşea, fără temeri, pe un drum ce nu mai
avea întoarcere... Acest drum, cumva, fusese căutat
sau întrezărit şi de privilegiile arondate cetăţeniei
romane, calitate deţinută de Apostol prin naştere.
Urcuşul de credinţă, iată, e înlesnit cu „unelte
romane”... Ca în vechime, pe când Iosua încercase
poporul lui Israel prin neamurile din Canaan ce
nu fuseseră stârpite, ci „lăsate ca prin ele să fie
Israel pus la încercare şi să vadă dacă va ţine sau
nu Calea Domnului”(Jud. 2, 22). Sau ca atunci
când, în vremuri tulburi, Domnul le-a ridicat
judecători şi profeţi fiilor lui Israel ca să-i mântuie
de mâna prădătorilor sau să-i ferească de slujirea
lui Baal sau a Astartelor... „Pedagogie sacră” în
toată puterea cuvântului... Şi tipic iudaică...
26
În faţa Sinedriului, Pavel se apără inspirat.
Ştiind că în adunare sunt reuniţi farisei şi saduchei,
cu vederi şi opţiuni diferite într-ale credinţei, îşi
declară filiaţia către gruparea fariseilor, „strigând”
262
că este cercetat pentru „nădejdea sa în învierea

morţilor”(Fapte 23, 3).
Acest argument a fost suficient pentru a obţine
sprijinul fariseilor, care nu puteau să-l lase pe unul
de-al lor pe mâna saducheilor. Cei din urmă, după
cum erau cunoscuţi, repudiau „învierea morţilor”,
nu recunoşteau nici pe „îngeri” şi negau orice idee
despre realitatea „duhurilor”. Relatarea lui Luca
nu putea să treacă peste gâlceava în care s-au prins
cele două tabere din Sinedriu pe teme de credinţă
extrem de disputate... Situaţia devenise aproape
fără ieşire...
Unii cărturari ai fariseilor au invocat
„argumentul lui Gamaliel”, cu rezonanţe mai
cuprinzătoare decât împrejurările date: „În omul
acesta noi nu găsim nici un rău;iar dacă duh
sau înger i-a vorbit să nu ne împotrivim noi lui
Dumnezeu”(Fapte 23, 9). Contrar aşteptărilor, în
Sinedriu s-a iscat o agitaţie de-a dreptul explozivă.
Tribunul, pe acest fond de neînţelegeri între farisei
şi saduchei, a poruncit soldaţilor din subordine
să-l extragă pe Pavel din adunare şi să-l ducă în
tabără.
„Noaptea următoare” îi aduce lui Pavel încă
un îndemn spre statornicie în credinţă, printr-o
nouă arătare nemijlocită a Domnului ce îi grăieşte
direct, ca şi în alte împrejurări de cotitură pentru
viaţa sa de „vas ales”: „<< Îndrăzneşte, Pavele!, că
precum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim,
aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma>>”(Fapte 23,
11).
263
Toma Pirău
Împrejurarea, să recunoaştem, are ceva

copleşitor prin natura sa! E reprodusă de
cronicarul Luca doar într-un paragraf, fără să i
se adauge nici măcar un cuvinţel în plus. „Glasul
văzut” de Pavel, pe timp de noapte, nu se poate
însoţi cu altceva decât cu o tăcere respectuoasă.
Cele ce urmează sunt integral nutrite de porunca
primită de Pavel...
Ziua ce vine aduce doar porneli rele între
iudei. Unii dintre aceştia vor să-i ia viaţa lui
Pavel şi se leagă cu blestem împotriva acestuia.
Uneltitorii erau „mai mulţi de patruzeci”(Fapte
23, 13) şi primiseră girul din partea arhiereilor
şi bătrânilor... Aranjamentul de suprimare a lui
Pavel fusese auzit din întâmplare de „fiul surorii
lui Pavel”, care, fără întârziere, vine în tabără şi îi
spune celui vizat ceea ce aflase. Simţind pericolul,
Pavel îl trimite pe nepotul său la tribun ca să-i
relateze şi acestuia despre cele uneltite de iudei.
Cu iuţeală de om priceput, tribunul cohortei
hotărăşte să ducă prizonierul, în cel mai scurt
timp, la Cezareea şi să lase cercetarea acestuia pe
seama procuratorului roman Felix.
S-a consemnat, oarecum surprinzător,
mobilizarea unui număr însemnat de soldaţi
pentru a-l proteja pe cel ce urma să fie supus
atenţiei înaltului funcţionar roman din Cezareea.
Textul lui Luca este foarte precis asupra acestui
aspect: „... două sute de ostaşi, şaptezeci de
călăreţi şi două sute de suliţaşi”, plus „animale
de povară”(Fapte 23, 23). Una peste alta, aproape
cinci sute de oameni puşi în mişcare de autorităţi
264
ca să ducă un „biet prizonier” până la reşedinţa

procuratorului roman din aşezarea de pe ţărmul
Mării celei Mari. Aşa de mare să fi fost teama
ce-i mai bântuia pe romani despre o posibilă altă
răzmeriţă în Iudeea?... Asemănătoare cu tulburările
sângeroase provocate în provincie, relativ recent,
de către „sicari” ? Romanii învăţaseră, pe propria
lor piele, că „paza bună păzeşte primejdia rea ”...,
altminteri nu poate fi înţeleasă masiva mobilizare
de forţe pentru transferul unui cercetat de la
Ierusalim la Cezareea.
27
La reşedinţa procuratorului Felix, Pavel este
învinuit de către iudei prin mijlocirea unui retor
tocmit anume pentru aceasta, pe nume Tertul.
Pentru a da greutate mai mare momentului, sosise
la Cezareea însuşi Arhiereul Anania, însoţit şi de
câţiva bătrâni din neamul lui Israel.
Retorul Tertul, după un preambul pregătitor,
formulează acuzaţia principală la adresa lui Pavel,
croită cu viclenie pentru „urechile” procuratorului.
Nici mai mult, nici mai puţin, cel învinuit de
iudei se face răspunzător pentru că s-a vădit a fi
„urzitor de răzvrătiri printre toţi iudeii din lume,
fiind el căpetenia eresului Nazarinenilor”(Fapte
24, 5). Urzind răzvrătiri, pe o arie foarte largă,
Pavel, în opinia pârâşilor săi, se făcea culpabil
de un delict politic, pentru care autorităţile
romane nu aveau cum să nu se implice, date fiind
răzmeriţele precedente împotriva acestora. Prin
cuget alunecos de retor, dezacorduri pe motive de
265
Toma Pirău
credinţă între iudei se transformaseră în complot

faţă de administraţia imperială romană. Prin
această manevră abilă de cuvinte, Pavel fusese
aruncat direct în „gura lupului”...
Pe lângă acestea, cel învinuit de iudei e socotit
ca o adevărată ciumă pentru ei dat fiind „că a
încercat să pângărească templul”(Fapte 24, 6),
invocându-se o minciună sfruntată-cum că ar fi
adus păgâni în incinta templului din Ierusalim.
De fapt, la mijloc nu fusese altceva decât o
banală neînţelegere despre originea unuia dintre
însoţitorii lui Pavel, născut dintr-o mamă evreică,
ce nu putea, conform cutumei iudaice despre etnie,
să fie exclus de la frecventarea lăcaşului sfânt...
Iudeii, de fapt, nu voiau să cunoască adevărul, ci
să işte gâlceavă împotriva lui Pavel cu orice preţ...,
pentru a-l putea pedepsi din pricina credinţei
„întru Hristos”.
În apărarea sa, Apostolul afirmă că „potrivit
Căii pe care ei o numesc eres, aşa mă închin eu
Dumnezeului părinţilor mei, crezând în toate cele
scrise în Lege şi în profeţi, având în Dumnezeu
o nădejde pe care aceştia înşişi o aşteaptă, că
va să fie o înviere a morţilor – şi a drepţilor şi a
nedrepţilor(Fapte 24, 14-15). Cere, de asemenea,
să i se arate dovezi pentru învinuirile ce i se aduc,
reamintindu-le că nici Sinedriul, chiar de curând,
nu-i găsise vreo nedreptate.
Felix, procuratorul, nu se grăbeşte cu judecata.
Dimpotrivă, acesta o şi amână... De ce? Poate
pentru că ştie mai bine despre motivul real al
supărării iudeilor, chestiune pe care Luca o
266
surprinde foarte precis în doar câteva cuvinte:

„... cunoscând mai cu amănuntul cele despre
Cale”(Fapte 24, 22). Ceva mai la vale în cronică,
ni se descoperă că procuratorul avea ca femeie
a sa pe Drusila, din neamul iudeilor, de la
care a aflat, cel mai probabil, despre disputele
religioase intraiudaice. În particular, Felix s-a
întâlnit cu Pavel „şi l-a ascultat despre credinţa
în Hristos Iisus”(Fapte 24, 24). Şeful roman a fost
impresionat de cele auzite, mai cu seamă atunci
când a fost cuprins de frică la primirea cuvintelor
lui Pavel „despre dreptate şi despre înfrânare
şi despre judecata viitoare”(Fapte 24, 25). Cu
siguranţă, procuratorul avea multe pe conştiinţă...
Prizonierul, după cum s-a scris, a mai avut şi alte
discuţii de taină cu Felix, fără ca acestea să fi adus
ceva lămuritor asupra situaţiei juridice a celui
dintâi...
Timpul se scurge încet, dar sigur...
Procuratorului Felix i se încheie mandatul şi
este înlocuit, la comandă, de către un alt roman,
Porcius Festus. Pavel, şi acum, rămâne legat, cu
toate că fusese depăşit termenul legal de detenţie
provizorie. Din inerţie birocratică sau, poate, doar
pentru a le fi „iudeilor pe plac”(Fapte 24, 27). De
ar fi fost eliberat, Pavel ar fi avut şi alte opţiuni,
poate mai puţin adumbrite de iconomie...
Oricum, acest scurt răgaz al Apostolului în
Cezareea Palestinei pare să fi fost fără manifestări
miraculoase, aşa ca în alte dăţi descrise de către
Luca. De data aceasta, miraculosul nu s-a arătat în
preajma romanilor...
267
Toma Pirău
28
Festus, noul procurator roman, urcă la
Ierusalim ca să inspecteze şi acest loc pe care-l avea
sub jurisdicţia sa. Arhiereii şi fruntaşii iudeilor,
mereu la pândă, nu pierd prilejul ca să se plângă
împotriva lui Pavel; au încercat şi tertipul de a-l
readuce pe învinuit în faţa Sinedriului. Festus a
fost de neînduplecat şi le-a cerut iudeilor să se
înfăţişeze scaunului de judecată de la Cezareea
pentru a le fi cântărite învinuirile reînnoite la
adresa lui Pavel.
Zis şi făcut ! Revenit după opt zile la Cezareea,
procuratorul roman se ţine de promisiune şi
„s-a aşezat în scaunul de judecată”, conform
rânduielilor romane de procedură juridică. Iudeii
şi-au reluat tirul de învinuiri asupra lui Pavel,
fără să aducă şi dovezi pentru susţinerea acestora.
Când i s-a dat cuvântul, pentru a se apăra, cel
învinuit a rostit sec: „N-am greşit cu nimic, nici
faţă de legea iudeilor, nici faţă de templu, nici faţă
de cezar”(Fapte 25, 8).
În cursul cercetărilor de la acest scaun de
judecată, Festus, din pricini necunoscute, îl
întreabă pe Pavel dacă n-ar vrea ca cercetarea sa să
fie continuată la Ierusalim, uitând, cu bună ştiinţă,
că tocmai el fusese acela care stabilise ca judecata
să fie făcută la reşedinţa lui oficială de înalt
funţionar roman, adică la Cezareea. Potrivelile
omeneneşti ar fi produs o altă dezlegare...
Cuvintele textului întocmit de către Luca lasă să se
întrevadă un „plan paralel”, cu un rost tainic, prin
268
care, aproape „cu spirit geometric”, Apostolul era

„îndrumat” pentru a-şi îndeplini rostul de „vas
ales” al credinţei în numele lui Iisus.
Prin urmare, după ce a cântărit tainiţele
întrebării ce-i fusese adresată de către procuratorul
Festus, Pavel îi răspunde acestuia cu îndrăzneală
de duh: „... dacă nu este nimic din cele de care mă
învinuiesc ei, nimeni nu mă poate da lor plocon!
Cer să fiu judecat de către cezar!”(Fapte 25, 11). Ca
deţinător de cetăţenie romană, acesta putea cere
să fie judecat de către împărat, lăsând în urmă
ezitările sau complicităţile funcţionarilor romani
de provincie. La o primă privire, aceasta reprezenta
„partea văzută” a făptuirii. O privire pricepută
descoperă, însă, „partea nevăzută” a lucrării,
croită prin „îndrăzneala” insuflată de „prezenţa
nemijlocită a Domnului”, care-i poruncise să nu
dea înapoi cu duhul şi să-L mărturisească şi la
Roma, aşa cum o făcuse şi în adunarea Sinedriului
din Ierusalim... Chemarea de taină a Domnului
purta „făclia” care-i deschidea lui Pavel drumul
către Roma imperială... Întâmplător sau nu, la
acest ceas, August sau Cezar era împăratul Nero...
Despre Pavel se va discuta şi la întâlnirea ce va
avea loc, la Cezareea, între procuratorul Festus şi
regele Agrippa al Iudeii, pentru a se lămuri mai
bine circumstanţele „cazului”, din moment ce
acesta trebuia înfăţişat „Cezarului”. Funcţionarul
roman încă nu se dumirise despre ce va cuprinde
raportul pe care era obligat să-l întocmească
pentru a-l trimite pe Pavel în faţa înaltului scaun
de judecată de la Roma. Procedura jurisdicţională
269
Toma Pirău
romană cerea un asemenea raport la transferul

unui caz la o instanţă superioară.
A doua zi, în sala de judecată, Pavel este audiat
de către procurator în prezenţa regelui Agrippa
şi a soţiei acestuia, Berenice. Festus nădăjduia
ca, în cele din urmă, să obţină indiciile necesare
întocmirii raportului de transfer. De altfel, acesta
şi recunoaşte, de faţă cu regele Iudeii, în ce situaţie
delicată se află cu procedura: „Că nepotrivit mi se
pare să-l trimit legat [pe Pavel-n.n. T. P. ] fără să-i
arăt învinuirile care-i stau împotrivă”(Fapte 25,
27).
Cercetarea învinuitului, de această dată, se
săvârşeşete „la rece”, fără prezenţa efectivă a
pârâşilor iudei. Cu toate acestea, „starea de spirit”
a celor implicaţi în audiere se conturase după
un „orizont de aşteptare” ce preluase ceva din
neliniştea habotnică a mai-marilor între iudei,
ca expresie a incertitudinii întreţinute, voit sau
nevoit, asupra fondului de judecat...
29
Pavel se apără cu pricepere şi talent şi la acest
scaun de judecată, în faţa procuratorului Festus
şi a regelui Agrippa al Iudeii. Tocmai astfel de
calităţi, puse în mişcare ca „slujitor al Domnului”,
au stârnit furia iudeilor conservatori, de pe urma
cărora necazurile păreau fără sfârşit.
Dincolo de duşmănia făţişă a iudeilor, Pavel,
după cum afirmă de faţă cu autorităţile, se ştie cu
ajutor şi îndrumare de-Sus, precum i se adresase
270
Însuşi Domnul, fiind socotit de Acesta ca „slujitor

şi martor, şi al celor pe care le-ai văzut şi al celor
întru care Mă voi arăta ţie”(Fapte 20, 16). Misiunea
lui Pavel, vasăzică, nu se vădea una episodică, ci,
mai degrabă, una de durată, conformă cu iconomia
rânduielilor de deasupra...
Regele Agrippa e văzut de Pavel ca „de-al casei”,
cunoscător peste „toate obiceiurile şi întrebările
iudeilor”(Fapte 26, 3), din care pricină pledoaria
sa de apărare cuprinde referinţe foarte aplicate la
„profeţi, lege şi făgăduinţe”, asupra cărora Festus,
ca simplu funcţionar roman, nu se putea pronunţa
în cunoştinţă de cauză. În mod evident, Pavel e
orientat spre câştigarea bunăvoinţei regelui
Iudeii, ştiind că acesta înţelege, prin origine şi
pregătire, natura argumentelor aduse în atenţie
pentru combaterea învinuirilor susţinute de iudei.
Apostolul a vorbit şi despre marele eveniment la
care luase parte pe „drumul Damascului”, când
i s-a grăit de către Domnul în „limba evreiască”.
Amintirea limbii avea rostul subtil de a induce o
„notă de familiaritate” cu regele Agrippa, numai
bună pentru o judecată mai favorabilă... De la o
asemenea „undă de simţire”, procuratorul Festus
fusese exclus din capul locului... Deşi cazul său era
acum evaluat după legea romană, Pavel iscodea
problema în termenii arondaţi unei viziuni iudaice
asupra lumii. Relatarea sa despre viziunea avută
pe „drumul Damascului” se încheie cu un apel
explicit adresat regelui Iudeii: „Iată de ce, rege
Agrippa, n-am fost neascultător cereştii arătări, ci
mai întâi celor din Damasc şi din Ierusalim şi din
271
Toma Pirău
toată ţara Iudeii şi apoi neamurilor le-am vestit

să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu,
făcându-i pocăinţei lucruri vrednice de ea”(Fapte
26, 19-20). Ales de către Dumnezeu la slujire,
Pavel e fără scăpare în această viaţă, după cum
o spune şi la acest scaun de judecată: „... stau şi
mărturisesc la mic şi la mare, nimic spunând în
afară de ceea ce şi profeţii şi Moise au spus ce va
să fie: că Hristos avea să pătimească şi că, fiind
El primul înviat din morţi, lumină va vesti, şi
poporului, şi neamurilor”(Fapte 26, 22-23).
La auzirea acestor cuvinte, „preaputernicul
Festus” nu se poate stăpâni şi grăieşte „cu
glas mare”: „Pavele, eşti nebun!Cartea cea
multă te duce la nebunie”(Fapte 26, 24). Înaltul
funcţionar roman, pesemne, nu se putea feri de
o mare uimire. Venit de curând în Palestina, nu
avusese răgazul necesar pentru a se familiariza
cu tradiţiile iudaice sau cu „extazul religios” ca
fapt cotidian de viaţă... Vorbele purtătoare de
uimire ale procuratorului nu l-au descumpănit
nicicum pe cel vizat şi, deloc afectat, îi spune
acestuia simplu: „... grăiesc cuvintele adevărului
şi înţelepciunii”(Fapte 26, 26), după care revine cu
adresarea către regele Agrippa, convins că acesta
înţelege prea bine datele de situaţie. În acest sens,
sublinierea lui Pavel e lipsită de echivoc: „... regele
ştie despre aceste lucruri, şi lui cu îndrăznire îi
vorbesc, încredinţat că nimic din ele nu-i este
ascuns, pentru că aceasta nu s-a făcut într-un
ungher”(Idem. ). Cel cercetat, iată, îndrăznea să
fie şi uşor ironic cu regele Iudeii...
272
Adunarea se ridică prin plecarea regelui, a

procuratorului roman şi a însoţitorilor acestora.
La un moment dat, din mers şi în auzul tuturor,
regele Agrippa îi zice lui Festus cu o mină presupus
îngândurată: „Omul acesta putea să fie eliberat
dacă n-ar fi cerut să fie judecat de cezar”(Fapte 26,
32).
Pavel, neîndoielnic, cunoştea prea bine firea
oamenilor. Argumentele folosite în apărarea
sa, aşa cum îi spusese cugetul, l-au convins pe
regele Agrippa că este nevinovat şi că învinuirile
proferate de iudei erau lipsite de orice temei...
Dincolo de acestea, însă, îndrăzneala lui Pavel,
de mărturisitor „întru Hristos”, se cerea văzută şi
auzită şi la Roma, aşa cum i se poruncise cândva...
În fapt, precum va spune, prin vremi, mult mai la
vale un Hegel, Istoria lumii este dreptatea lumii...
30
Sub paza unui mic grup de ostaşi romani, aflat
la comanda sutaşului Iuliu din cohorta „Augusta”,
Pavel şi alţi câţiva înlănţuiţi pornesc spre Roma,
fiind preluaţi din Cezareea de o corabie ce urma să
treacă prin locurile de pe coasta Asiei, pe traseul
rutelor consacrate pentru transportul maritim.
Se făcuse, deja, toamnă târzie şi vremea devenise
neprielnică pentru mersul corăbiilor. În această
perioadă a anului, vântul devine foarte capricios,
supărându-i tare pe marinari...
Cu toate că nu era un „om al mării”, Pavel a
înţeles potrivniciile vremii şi tâlcuieşte, pentru
camarazii săi de călătorie, înţelesul ce nu avea
273
Toma Pirău
cum să fie vizibil pentru aceştia: „Bărbaţilor, văd

că drumul va să ne fie cu vătămare şi cu multă
pagubă, nu numai pentru încărcătură şi corabie, ci
şi pentru vieţile noastre”(Fapte 27, 10).
Vântul căutat de corăbieri se potrivea cu
atingerea unui liman din Creta, locul unde, de
obicei, se adăposteau de furia „Adriaticii”. De
această dată, capriciile vremii au adus alte vântoase.
N-au fost să fie „vântul de miazăzi-apus şi cel de
miazănoapte-apus”, care ar fi mânat corabia spre
Creta, ci un vânt numit „Eurachilon”(de nord-est),
care „a răpit corabia”(Fapte 27, 14) şi a săltat-o
absolut la întâmplare... Preţ de mai multe zile,
au plutit în derivă. Au fost şi momente extrem de
grele, când, pentru a evita scufundarea corabiei,
au fost nevoiţi să arunce peste bord tot ce se putea.
Încordarea cu „vântul şi apa mării” fusese atât de
intensă, încât nimeni de pe corabie nu apucase
să mănânce câtuşi de puţin în acest răstimp de
furtună...
Corăbierii şi soldaţii se speriaseră peste
poate. Descumpănirea acestora atinsese limita
disperării. Frica pusese stăpânire peste suflete.
Acum, în acest moment de cumpănă pentru
marinari şi ostaşi, Pavel, „stând drept în mijlocul
lor”, îi încurajează spunându-le că i s-a descoperit,
printr-o vedenie, ce anume va fi cu ei toţi. Printr-o
astfel de „fereastră”, se alăturaseră lumile pentru a
zămisli evenimente purtătoare de taină. Cuvintele
vădite lui Pavel vin, parcă, de pe hotarul dintre
două lumi: „Nu te teme, Pavele;tu trebuie să stai
în faţa cezarului;şi, iată, Dumnezeu ţi i-a dăruit pe
274
toţi ce călătoresc cu tine pe corabie... . Trebuie, dar,

să dăm de o insulă”(Fapte 27, 23-26).
Faţă de avertismentul de la plecarea în
călătorie, acum, precum uşor se poate observa,
îngerul Domnului aducea o dezlegare uşor
diferită... După o „mare frică”, pregătitoare pentru
o mlădiere sufletească profundă, cei de pe corabie
sunt „dăruiţi” lui Pavel... de către Dumnezeu.
Şirul evenimentelor prinde un curs pe potriva
darului... După patrusprezece nopţi de aşteptare
încordată, călătorii noştri au ajuns în dreptul unui
„sân de mare cu ţărm nisipos”, unde, cu ceva
pricepere, puteau să acosteze corabia.
Se relatează, în continuare, despre o altă
intervenţie a lui Pavel cu incontestabile reverberaţii
de taină. Prin aceasta, Apostolul se simte cuprins
de un înţeles mai presus de obişnuit atunci când
vorbeşte despre încercări ca „aşteptare şi post”,
după care vine îndemnul său, adresat tuturor,
de a mânca „spre mântuire”. Gesturi şi cuvinte,
să recunoaştem, aproape liturgice... Pavel ieşise
în faţă, mai mult fără voie, parcă împins de o
forţă purtătoare de o cunoaştere încărcată de
mister, spunându-le să nu se mai teamă „Căci nici
unuia dintre voi un fir de păr de pe cap nu-i va
pieri”(Fapte 27, 34).
La rostirea unor astfel de cuvinte, frica şi teama
trebuiau alungate din „ograda” celor două sute
şapte zeci şi şase de suflete de pe corabie. După
fiorii reci ai pieirii, pace şi linişte salvatoare... Ca
un adevărat sacerdot, Pavel trece, apoi, la slujire:
„Şi dacă a zis acestea, a luat pâine şi, mulţumind
275
Toma Pirău
lui Dumnezeu în faţa tuturor, a frânt şi a început

să mănânce. Şi prinzând toţi curaj, au mâncat
şi ei”(Fapte 27, 35-36). Primejdia călătoriei,
purtătoare de „frică şi cutremur”, se însoţeşte,
vasăzică, cu o ceremonie simplă de mulţumire
către Domnul pe o corabie devenită, prin puteri
tainice, un fel de altar...
Fiecare amănunt consemnat de Luca se
culcuşeşte în albia rostului, ca întreg... Cronica
întâmplărilor are o încheiere oarecum ivită
din acesta: „Şi aşa au ajuns să scape cu toţii la
uscat”(Fapte 27, 44).
Stihiile naturii au adus teamă şi nelinişte.
Pentru toţi cei de pe corabie, de-a valma, în afară
de Pavel. Acesta avusese o altfel de chemare,
provenită din credinţa asupra misiunii sale de
„vas ales întru Hristos, Domnul”. Prin natura sa,
aceasta s-a arătat mântuitoare pentru semeni, de
orice neam or fi fost aceştia. Sufletele acestora,
cum o afirmase răspicat Pavel în momentele grele
de încercare, deveniseră arvunite pentru viaţă şi
bucurie din clipa în care îi fuseseră dăruite ... Încă
o dată, după o pedagogie providenţială, Cele-de-
Sus sunt pavăză pentru Cele-de-Jos, prin mijlociri
vehiculate de anumiţi aleşi... Şi, totuşi, nevăzutul
este cel care ţine întinse aripile credinţei. Nu fără
o alchimie specifică a „experierii interioare”, pe
care, de regulă, cei mai mulţi teologi o pun între
paranteze ca pe ceva destul de periculos...
276
31
Acel „la uscat” salvator se numea, de fapt,
insula Malta. Şi aici ajunse autoritatea Romei...
Căpetenia romană de pe insulă se numea Publius
şi, după cum spune cronica, s-a purtat foarte
curtenitor cu cei veniţi de pe mare, inclusiv cu
captivul Pavel.
Şi aici, întâmplările se zoresc spre o anumită
noimă în ceea ce-l privea pe Pavel. Astfel, fiind
încă vreme rea, a fost aprins focul. Alături de
ceilalţi, Pavel a adus şi el vreascuri pentru foc. Din
„nefericire”, în grămada adusă de acesta se găsea
o viperă „care i s-a prins de mână”(Fapte 28, 3).
Cei de-ai locului, aflaţi de faţă, au văzut totul şi
„se aşteptau ca el să se umfle şi să cadă dintr-o
dată mort”(Fapte 28, 6), aşteptare ce s-a dovedit,
întrutotul, zadarnică... pentru că Pavel n-a păţit
nimic...
Cu altă ocazie, Pavel a „luminat” chiar pe tatăl
lui Publius, comandantul roman al insulei. Când
fusese găzduit trei zile la reşedinţa acestuia din
urmă, Apostolul a aflat că tatăl căpeteniei zăcea
în pat bolnav foarte. Cu mult firesc, Pavel intră
în camera bolnavului „cuprins de friguri şi de
dizenterie”, s-a rugat şi „şi-a pus mâinile peste
el şi l-a vindecat”(Fapte 28, 8), spre mirarea fără
margini a gazdei sale.
Tot de o vindecare rapidă au avut parte şi
ceilalţi bolnavi de pe insulă care au venit să-l caute
pe Pavel. Cât acesta a rămas în Malta, ca la trei
luni de zile, nu a prididit să-i ajute pe cei suferinzi,
277
Toma Pirău
asemănându-se cu o adevărată „uşă minunată a

vindecării”... În acelaşi timp, şi a credinţei...
Între timp, vremea se îndreptase. Prin urmare,
se repornea navigaţia. Corabia lui Pavel a pornit
spre Roma, cu escale obişnuite pe traseu. La
Puteoli, au dat peste fraţi de credinţă care le-au
oferit găzduire timp de şapte zile... În apropierea
Romei, alţi fraţi îl întâmpină pe Pavel cu braţele
deschise... Este, după rânduială, înfăţişat
comandantului taberei şi acesta îi îngăduie „să
locuiască aparte”, păzit de un ostaş, nefiind tratat
ca un deţinut de drept comun sau ca pe unul
fară „drept de cetăţenie”... Cu alte cuvinte, Pavel
primise un regim privilegiat de supraveghere,
cunoscut, după denumirea romană, ca şi „custodia
militaris”...
La trei zile de la sosirea în Roma, cel aflat în
custodia ostaşilor se vede, la noua sa locuinţă, cu
fruntaşii iudeilor de prin partea locului, cărora
le-a istorisit toate păţaniile prin care a trecut de
la Ierusalim până aici, în capitala imperială, unde
a cerut să fie înfăţişat scaunului de judecată al
Cezarului. Cu acest prilej, Pavel avea să constate
că Roma era tare departe de Iudeea şi că, vremea
fiind neprielnică, oamenii au călătorit foarte
puţin sau mai deloc pe mare, motiv pentru care
conaţionalii săi habar n-aveau despre cele ce i se
petrecuseră în ultima vreme, de când cu judecăţile
tergiversate de autorităţile romane din Cezareea
şi cu gâlceava agresivă şi duşmănoasă a iudeilor
din Ierusalim...
278
În mod surprinzător, cele spuse de Pavel au

fost primite cu relativă înţelegere de către iudeii
din Roma. Interesul acestora pentru persoana
lui Pavel se manifestase într-o manieră aproape
curtenitoare. Cel puţin aşa rezultă din cuvintele
acestora consemnate atent de către Luca: „... dorim
să auzim de la tine ceea ce gândeşti;că-n privinţa
acestei secte ne e cunoscut că pretutindeni i se stă
împotrivă”(Fapte 28, 22).
Vremea mărturisirii n-a aşteptat prea mult. Pur
şi simplu, timpul nu putea să mai aibă răbdare.
Mai mult a fost până când s-au reunit ascultătorii
interesaţi într-un oraş ca Roma, cu privelişti
cotidiene aşa de variate. Pavel aproape nu-şi
mai aparţinea. Simţea, se pare, ogorul sufletesc
însetoşat al celor dornici să primească cuvintele
credinţei celei noi. Fiecare clipă avea rostul ei: „Şi
le vorbea de dimineaţa până seara, dând mărturie
despre împărăţia lui Dumnezeu, căutând ca şi
din legea lui Moise şi din profeţi să-i încredinţeze
despre Iisus”(Fapte 28, 23). Unii l-au crezut... Alţii
l-au privit printre gene şi şi-au văzut mai departe
de ale lor...
Cu timpul, între iudeii din Roma se ridicau tot
mai multe neînţelegeri pe motive de credinţă şi
de tradiţie. Prinşi cu astfel de dispute, nu aveau
cum să se ţină deoparte de multe întrebări. Nu
puţine sunt aduse în atenţia acestora chiar de către
Pavel, despre care Luca spune că făcea între iudei
„noian de -ntrebări”(Fapte 28, 29). Prea aproape
de tradiţie, mulţi dintre conaţionalii Apostolului
279
Toma Pirău
rămăseseră la formele cunoscute de credinţă, mai

potrivite cu cerinţele lor identitare.
Faţă-n faţă cu o asemenea oprelişte a firii, Pavel
se vede obligat să le spună iudeilor din Roma
aproape aceleaşi cuvinte ca şi celor din Ierusalim:
„... cunoscut să vă fie vouă că această mântuire
a lui Dumnezeu li s-a trimis păgânilor;şi ei vor
asculta”(Fapte 28, 28).
Reţinut de jurisdicţia romană, Pavel a zăbovit
la Roma, într-o casă închiriată, vreme de doi ani.
La acest termen, a fost pus în libertate. După
legea romană, nu mai putea fi reţinut în stare
de detenţie preventivă. Şederea la Roma a celui
numit „vas ales”, pe toată cuprinderea ei, s-a
confundat cu o neostoită propovăduire despre
„împărăţia lui Dumnezeu”, „... învăţând despre
Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăznirea, fără
nici o piedică”(Fapte 28, 31).
Aici se încheie „lumea faptelor” în relatarea lui
Luca. Unii au asociat acesteia un „final deschis”,
cu diverse colaţionări hermeneutice, după
înţelesuri şi rosturi abia întrezărite. Holografic, să
recunoaştem, ne putem aştepta la dezvoltări de
forme nebănuite...
Cea de-a doua captivitate a lui Pavel încă nu
sosise. Ceasul o aştepta la orizont, în viitorul
apropiat. Se va înfăptui prin anul 67 d. Hr. Cu
o încheiere pe măsură: moartea Apostolului ca
martir, prin decapitare, pentru credinţa sa „întru
Hristos”... Din porunca împăratului Nero.
Pe atunci, Pavel avea şaizeci de ani. Desigur,
dacă se ia de bună data de naştere vehiculată: anul
280
7 d. Hr., în Tarsul Ciliciei din Asia Mică... De neam,

fusese iudeu... Şi ştiuse, prea bine, că „Domnul
zideşte cetatea”, nu ziditorii. Sau că tot Acesta
„păzeşte cetatea”, nu paznicii... (Ps. 126, 1)...
281
Toma Pirău
Tiparul executat la SC ECRAN MAGAZIN SRL

Brașov, str. De Mijloc nr. 104A,
www. ecran. ro
Culegere text: Ileana Ștefan
Tehnoredactare SC Ecran Magazin SRL
282

Carte Peratologie - Vol 3

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Peratologie - Vol 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toma Pirău

Capitolul 1 - Obiter Dicte................................................... 7

Capitolul 2 - Consemnări la Evanghelia după Luca ....... 55

Capitolul 3 - Însemnări la Faptele Apostolilor...............161

Spre deosebire de primele două volume ale

Până când Biserica Romană a făcut ordine în

Cum ne putem imagina mişcarea de expansiune

dar sigur, a început să câştige tot mai mult teren,

năpăstuiţi şi vulnerabili în faţa vieţii, şi-

În acelaşi climat psiho-social, ca o consecinţă

atâtea miracole. Din straturile sufleteşti cele mai

„gnosticii şi lumea esoterică a Misteriilor păgâne

Într-un fel, această aprehensiune spre nelumesc

În acest „mit al divinizării” trebuie să căutăm

De la Nil, până la Tigru şi Eufrat-leagănul de

„Iahve” sau „Iehova”, după opinia celor avizaţi,

polarizare socială şi de putere cu vizibile trăsături

să cucerescă metropolele în orice timp... Şi, peste

îndepărtat, decât arareori, de calea ce simte şi se

cuprinsul Torei. După pilda acestora, creştinii şi-

două dintre acestea au fost mai receptive la „duhul

Puterea, precum ni s-a arătat şi ni se arată, nu stă

măreţia... Cetăţenii Romei, ca şi vulgul dealtfel,

irevocabile pentru „cele-de jos”, căzute în

scrieri apocrife, ca acel Corpus Hermeticum al lui

hrană. Deşi e doar un puiandru, „eroul” meu se

aici capitala imperială. Persia, Babilonia sau

Cu Orientul, mai apropiat sau mai

Oarecum natural, oferta religioasă dinspre

cale, se pot repera puterile ce mişcă lumea vieţii

În creştinism, întreaga lucrare de credinţă

pentru luminarea credinţei creştine după măsura

din perioada tulbure a Cezarismului. Printr-un

Domnul moştenire? Evident, nu!Toate sunt de

Cu tablele în amândouă mâinile, Moise s-a

asemenea „referinţe simbolice” n-ar avea niciun

de bază ce ne apropie de cunoaşterea mântuitoare,

Din astfel de considerente, de pildă, Epistola

sau culturale ce fuseseră antrenate de mediul

La fel se va petrece cu cel ce nu va respecta

Nu este lipsit de interes să menţionăm o notă

fi decât „roditor”(cu ispitiri de tot felul). Alegerea

sfiit să-i scoată în afara Bisericii. Pe de altă parte,

Fiul lui Domnezeu, pentru a nu greşi „cărarea

a pervertit creştinismul, dar ar fi mult mai greşit

fi şi expresia unui „bun simţ” al vieţii pentru a mai

din voi a gonit o mie, căci Domnul, Dumnezeul

În literatura exegetică, se întâlnesc şi opinii

mai mult de Dumnezeu, pe cale contemplativă... De

Se aminteşte, între altele, şi despre utilizarea

aproape deloc prin tradiţiile rabinice, „duhul

cu vârf şi îndesat, rolul mediator al esenienilor

Consemnări la Evanghelia după Luca

formează o „energie de atracţie” ce se transferă,

„Schimbarea la faţă” a Domnului de pe

alexandrin” ilustrează convingător această

Cândva, Lessing a simţit taina: Revelaţia este

toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să

odată cu extinderea stăpânirii romane „sub chip

Căderii originare, care, pentru a fi înţeleasă,

petrece ceva de natură excepţională: „... s-a făcut

Auzirea glasului din nor (sau a glasului izvodit

Moise şi Ilie „ştiau” ce sfârşit va avea Iisus în

creativitate prin imagini şi simboluri, „unealta”