ZECE PREDICI LA

PRAZNICE ÎMPĂRĂTEȘTI
ȘI CÂTEVA ÎNVĂȚĂTURI
DUHOVNICEȘTI

BRAȘOV
2020
7528
 1

Dovezi din Sfânta Scriptură – Întâia Carte a

lui Moisii
În Sfânat Scriptură chiar de la început scrie că Dumnezeu a făcut
lumea din nimic în șase zile. La început a făcut Dumnezeu cerul
și pământul. „Cerul este al Domnului și pământul l-a dat fiilor
oamenilor”. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era
deasupra adâncului. Și duhul lui Dumnezeu se purta pe
deasupra adâncului. Și a zis Dumnezeu:„Să fie lumină”. Și a fost
lumină. Și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a
numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.
Și a zis Dumnezeu:„Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să se
despartă ape de ape”. Și a fost așa. A făcut Dumnezeu tăria și a
despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele
deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Și a zis
Dumnezeu:„Să se adune apele de sub cer la un loc și să se arate
uscatul!”. Și a fost așa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la
locurile lor și s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu
pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări.
Și a zis Dumnezeu:„Să fie luminători pe tăria cerurilor ca să
lumineze pământul, să despartă ziua de noapte și să fie semne,
ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii”. Și a fost așa. Și a
făcut Dumnezeu cei doi luminători mari, luminătorul cel mare
pentru cîrmuirea zilei, iar luminătorul cel mai mic pentru
cârmuirea nopții și stelele. Și le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului
ca să lumineze pământul. Și a zis Dumnezeu și s-au făcut vietăți
în ape și păsări pe pământ – ziua a cincea.
Și a zis Dumnezeu:„Să scoată pământul ființe vii după felul lor,
animale târâtoare și fiare sălbatice și a fost așa. Și a zis
Dumnezeu:„Să facem om după chipul și după asemănarea
Nostră. Și a făcut și a zidit Dumnezeu cu mâna Sa om și ia pus
numele Adam. Iar pe Eva femeia lui Adam, a luat Dumnezeu din
coasta lui Adam și a făcut-o. Și a fost ziua a șasea.
Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că
întrânsa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut și
le-a pus în rânduială.
 2

Potopul
După ce dreptul Noe a băgat în corabie din toate animalele, din
toate târâtoarele și fiarele și din toate păsările, câte o pereche
parte bărbătească și parte femeiască ca să rămână în viață
împreună cu el și a intrat și Noe în corabie împreună cu femeia
lui, cu fii lui și cu femeile fiilor lui și toate câte ia poruncit
Dumnezeu. Și a închis Domnul Dumnezeu ușa corabiei pe
dinafară. Dreptul Noe atunci avea 600 de ani și fii lui se numeau:
Sem, Ham și Iafet.
După șapte zile au venit asupra pământului apele potopului, s-au
desfăcut izvoarele adâncului celui mare și de sus s-au deschis
jgheaburile cerului și a plouat 40 de zile și 40 de nopți. Și s-a
înmulțit apa atât de mult încât a acoperit toți munții cei înalți care
erau sub cer, ridicându-se apa cu 15 coți deasupra lor. Și s-a
ridicat corabia stând deasupra munților Ararat din Armenia.

Dreptul Iov. Mărturie despre lucrările și

minunile lui Dumnezeu din Sfânta Scriputră
Înaintea lui Dumnezeu nimic nu se poate ascunde căci toate
sunt descoperite și vădite la lumina Lui.
Înaintea lui Dumnezeu umbrele morților tremură sub pământ, iar
apele și vietățile din ape se înspăimântă. Împărăția morților este
goală înaintea Lui și adâncul este fără acoperiș. El întinde
miazănoapte peste genune, El întărește pământul peste ape, El
închide apele în norii Săi, ca în niște burdufuri și norii nu se rup
de greutatea apelor. El acoperă fața lunii pline desfășurând
asupra ei norii săi.
El a tras un cerc pe suprafața apelor până la hotarul dintre
lumină și întuneric. Omul niciodată nu poate să treacă de acest
hotar, că este respins de puterea lui Dumnezeu. Cu puterea Lui a
despicat marea și cu înțelepciunea Lui a sfârmat furia ei.
Suflarea Lui înseninează cerul, alungând norii. Va sufla Duhul Lui
cu căldură și se vor topi zăpezile. Dar, tunetul puterii Sale cine ar
putea să-l înțeleagă? Cine poate să țină cu destoinicie socoteala
 3

norilor și să verse pe pământ burdufurile cerului. El atrage

picăturile de apă, El le preface în abur și dă ploaie cu măsură. Iar
norii trec apa prin sita lor și varsă picături peste mulțimile
omenești.
Cine poate să priceapă cum se desfășoară norii și cum bubuie
tunetul în cortul Lui. Iată că El a rostogolit aburii Săi și a acoperit
adâncurile mării. Prin el Dumnezeu hrănește popoarele și le dă
belșug de roade. El ridică fulgerul cu amândouă mâinile și-l
trimite să lovească la țintă. El dă de veste din timp când vine
vijelia. Ascultați bubuietul glasului Său și tunetul care iese din
gura Sa. Peste toate întinderea cerului El azvârle fulgerul Său și
fulgerul Său ajunge până la marginea pământului. În urma
tunetului vine un muget prelung. El tună cu glasul Lui zguduitor,
El nu mai împiedică fulgerul cât glasul Lui răsună. Dumnezeu cu
tunetul Său săvârșește minuni. El face lucruri mari pe care noi nu
le putem pricepe. El poruncește zăpezii: „Cazi pe pământ!” și
ploilor îmbelșugate: „Stăruiți cu putere!”. Pe fiecare om pune a
Sa pecete pentru ca toți oamenii să recunoască puterea Lui.
Vijelia vine de la miazăzi și frigul de la miazănoapte. La suflarea
lui Dumnezeu se încheagă apa și întinderea apelor se face sloi.
El umple norii cu apă și din întunecimea furtunii sloboade
fulgerele. Iar norii învârtindu-se în cercuri aleargă după planurile
Sale, astfel că îndeplinesc cele poruncite în lungul și în latul
pământului. Și Domnul îi trimite aici ca o bătaie pentru pământ,
dincolo ca o milostenie ale voinței Sale.
Poți tu să întinzi la fel ca El boltitura cerului ca o oglindă turnată
din metal? Oamenii nu pot să privească prea luminosul soare
care strălucește pe cer acum după ce vântul a împrăștiat norii.
El mișcă munții din loc, fără ca ei să prindă de veste că El ia
răsturnat în mânia Lui. El zguduie pământul din temeliile lui încât
el se clatină ca o frunză pe apă. El poruncește soarelui și soarele
nu se mai ridică. El pune pecetea Lui asupra stelelor. El singur
este Cel ce întinde cerurile și umblă pe valurile mării.
Acum începe Dumnezeu a întreba pe Iov, și tot El îi răspunde.
Cine a închis marea cu porți când ea ieșea năvalnică din sânul
firii? I-am hotârnicit hotarul Meu și i-am pus porți și zăvoare. Și i-
 4

am zis:„Până aici vei veni și mai departe nu te vei mai întinde,

aici se va sfârma trufia valurilor tale!”.
Ai fost până la izvoarele mărilor sau te-ai plimbat pe fundul
prăpastiei? Ți s-a arătat oare porțile morții și porțile umbrei le-ai
văzut oare?
Ai cugetat oare la întinderea pământului?
Spune știi tu toate acestea? Care drum duce la palatul luminii și
care este locul întunericului? Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai
văzut cămările grindinei pe care le țin departe pentru vremuri de
strâmtoare, pentru zilele de bătălie și de război? Unde se risipesc
aburii și se răspândește pe pământ vântul de la răsărit? Are
ploaia tată? Cine a zămislit stropii de rouă? Din sânul cui a ieșit
gheața? Și cine este cel ce naște promoroaca din cer? Apele se
încheagă și se întăresc ca piatra și fața mării se face sloi cu a cui
putere? Poți tu să scoți la vreme cununa stelelor și vei fi tu
cârmaci Carului Mare și stelelor lui?
Cunoști tu legile cerului și poți tu să faci să fie pe pământ ceea ce
este scris în ele? Poți tu să ridici până la nori glasul tău ca să se
sloboade peste tine potopul ploilor? Ești tu în stare să arunci
fulgere și ele să plece și să spună: iată-ne?
Iov era drept înaintea lui Dumnezeu și păzea poruncile cu frică și
cu cutremur și răbdare. Dumnezeu i-a încercat răbdarea și
credința lui Iov prin multe necazuri, supărări și dureri. Și ca să nu
se mândrească i-a arătat lucrările și minunile pe care Dumnezeu
le săvârșește – și l-a întrebat de știe unde sunt tainele Lui și dacă
poate să facă și el vreo lucrare ca acestea.
Și prin aceste întrebări și răspunsuri date de Dumnezeu lui Iov,
ne-a rămas și nouă urmașilor ca să știm o mică măsură din
lucrările și minunile lui Dumnezeu.
 5

Predici la Sărbători Împărătești

(Părintele Cleopa)
Despre Sfântul Duh
Două sunt ieşirile Duhului Sfânt după mărturia dreptei credinţe:
una a fost mai înainte de toţi vecii prin: „purcederea Lui din Tatăl”
(Ioan 15, 26), iar a doua este trimiterea Lui în lume prin Fiul şi
pogorârea peste Sfinţi Apostoli în chip de limbi ca de foc la
Cincizecime. Duhul Sfânt a venit pe la ceasul al treilea din zi
după cincizeci de zile de la Înviere în foişorul de pe muntele
Sionului în adiere şi vuiet de vânt subţire ce vine repede, unde
erau adunaţi Sfinţii Ucenici şi Apostoli şi S-a pogorât peste ei în
chip de limbi de foc şi au început a grăi în alte limbi ceea ce le
dădea Duhul Sfânt şi fiecare auzea limba lui, fiecare om din
mulţime auzea în limba lui. În acest foişor s-a format Biserica.
Duhul Sfânt era din veac, este şi va fi, nici început având şi nici
sfârşit, ci pururea cu Tatăl şi cu Fiul este unit şi împreună socotit.
Viaţă şi de viaţă făcător şi dătător; Lumină şi de lumină dătător;
Binele însuşi şi izvor de bunătate, prin care Tatăl se cunoaşte şi
Fiul se proslăveşte şi de toţi se ştie: o putere, o unire şi o
închinare a Sf. Treimi. Duhul Sfânt este totul întru toate şi
răneşte inimile cu frumuseţile cele de sus, încălzeşte inimile şi
revarsă înţelepciunea cea de sus, dă viaţă, mişcă făptura şi o
curăţă şi o sfinţeşte. Duhul Sfânt pe cine vrea şi îl iubeşte: îl
cercetează, îl mustră, îl pedepseşte, îl curăţeşte, îl sfinţeşte şi
sus îl aşează. Duhul Sfânt este izvorul Harului şi dătătorul tuturor
darurilor celor duhovniceşti. Duhul Sfânt pătrunde inimile,
rărunchii şi cugetele, este izvorul vieţii şi al nemuririi şi sfinţeşte
pe cei credincioşi. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl din veşnicie,
fără început şi este trimis în lume prin Fiul. Sf. Apostoli la
Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt s-au îmbrăcat cu putere
de sus. La Sf. Botez credinciosul creştin ortodox primeşte daruri
ale Duhului Sfânt. Tatăl este nenăscut şi nu are cauză, El este
izvorul celor două Ipostase Dumnezeieşti ale Sf. Treimi, Fiul şi
Duhul Sfânt.
 6

Odată cu naşterea Fiului Cel mai înainte de veci purcede şi

Duhul Sfânt. Lângă Dumnezeu nu există nimic egal ca fiinţă.
Duhul Sfânt sfinţeşte viaţa noastră prin cele 7 daruri ale Duhului
Sfânt grăite de Isaiia Proorocul: Duhul Înţelepciunii şi al
Înţelegerii, Duhul Sfatului şi al Tăriei, Duhul Cunoştinţei şi al
Bunei Credinţe şi Duhul Temerii de Dumnezeu (Isaiia 11,23)
Roadele Duhului după mărturia Marelui Apostol Pavel sunt:
dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea,
facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor şi
curăţia (Galateni 5,22-23) Roadele luminii sunt: bunătatea,
dreptatea şi adevărul. Cele trei virtuţi creştine sunt: credinţa
dreaptă, nădejdea şi dragostea. Hristos este: Calea, Adevărul şi
Viaţa. Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor
Apostoli la începutul creştinismului, dar numai pentru o vreme, cu
scopul de a se converti mai uşor neamurile păgâne la creştinism
şi pe urmă a încetat precum a fost proorocit. În acea Duminică, la
50 de zile de la Înviere, când s-a pogorât Duhul Sfânt peste
Sfinţii Apostoli în chip de limbi de foc, Sf. Ap. Petru a ţinut prima
predică la care s-au botezat ca la 3000 de suflete. Vorbirea în
limbi este spre semn nu credincioşilor ci necredincioşilor. Hristos
este uşa spre Tatăl, Duhul Sfânt este cheia care deschide
această Uşă şi casa este Tatăl.
„Nimeni nu vine la Tatăl Meu numai prin Mine” şi „Nimeni nu
cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi căruia vrea Fiul să-I
descopere”. Sf. Irineu zice: „Duhul Sfânt pregăteşte pe om în
Fiul. Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dăruieşte nestricăciunea
pentru viaţa cea veşnică. Duhul Sfânt fiind Dumnezeu de o fiinţă
cu Tatăl şi cu Fiul împreună a lucrat la zidirea lumii văzute şi
nevăzute. Că după mărturia Sf. Ioan Damaschin: „Niciodată
Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvântului. Duhul Sfânt a
zidit toate, Duhul Sfânt face totul întru toate.” Sf. Ap. Pavel zice:
„Darurile Duhului sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care
lucrează totul întru toate. Lui Dumnezeu i se supune toată
suflarea, al celor de sus, al celor de jos şi al celor de dedesubt.
 7

Duminica Cincizecimii – Pogorârea

Sfântului Duh
Văzut-am lumina cea adevărată; primit-am Duhul cel ceresc;
aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi
închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi. Prin Prooroci ne-
ai vestit nouă calea mântuirii şi prin Apostoli a strălucit harul
Duhului Tău, Mântuitorul nostru înnoindu-i cu cunoştinţă de taină.
Tu eşti Dumnezeu întâi, Tu şi după aceea, şi în veci Tu eşti
Dumnezeul nostru. „Binecuvântat eşti Hristoase Dumnezeul
nostru Cel ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor
Duhul Sfânt. Şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni,
Slavă Ţie!”
Când Cel Preaînalt, pogorându-Se, a amestecat limbile, a
despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, la o
unire pe toţi a chemat; şi cu un glas slăvim pe Duhul cel
Preasfânt. Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul şi Lumină şi
Duhul Sfânt, care a fost trimis Apostolilor în chipul limbilor de foc;
şi printr-Însul toată lumea se luminează a cinsti pe Sfânta
Treime. Lucruri minunate au văzut astăzi la Pogorârea Duhului
Sfânt toate neamurile, în cetatea lui David, când Duhul Sfânt S-a
pogorât în chip de limbi de foc, precum a spus Luca, de
Dumnezeu-grăitorul. Că zice: „Adunaţi fiind ucenicii lui Hristos, s-
a făcut sunet ca de o suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut
casa unde erau ei şezând”; şi toţi Apostolii au început a vorbi cu
străine graiuri, cu minunate dogme, cu uimitoare învăţături ale
Sfintei Treimi.
Duhul Sfânt era din veac şi este şi va fi, nici început având şi nici
sfârşit; ci pururea cu Tatăl şi cu Fiul este unit şi împreună socotit
Viaţă şi de viaţă făcător; Lumină şi de lumină dătător; Binele
însuşi şi izvor de bunătate; prin care Tatăl Se cunoaşte şi Fiul Se
preaslăveşte, şi de toate se ştie: o putere, o unire şi o închinare a
Sfintei Treimi. Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului,
Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor
şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne
curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule
sufletele noastre.
 8

La 50 de zile de la Înviere şi 10 zile de la Înălţarea Domnului la

cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt
Mângâietorul, al treilea Ipostas al Preasfintei Treimi, „Carele din
Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a
desăvârşi opera de mântuire şi răscumpărare a neamului
omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Duhul Sfânt a venit pe
pământ la zece zile după Înălţarea Domnului pentru că Fiul lui
Dumnezeu, când S-a înălţat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare
din cele nouă cete îngereşti pentru a le înnoi şi bucura prin
Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, după ce Fiul S-a
aşezat de-a dreapta Tatălui, pe tronul slavei Sale, a trimis pe
Duhul Sfânt în lume. Duhul Sfânt a venit Duminica în chip de
limbi de foc şi s-a aşezat pe capetele Sfinţilor Apostoli aflaţi în
foişorul Cinei din Ierusalim. Domnul a înviat Duminica, în ziua
cea dintâi a săptămânii şi tot Duminica pe la orele nouă
dimineaţa S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să
sfinţească această zi ca zi de odihnă veşnică a creştinilor în locul
sabatului Legii Vechi şi să ne îndemne Duminică dimineaţa mai
ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie şi cuvântul de
învăţătură din Sfânta Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au aşezat peste Apostoli ca un vuiet şi suflare
ce vine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce
avea să ardă toată necredinţa, tot eresul şi păcatul în lume. Prin
limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfinţit cei doisprezece
Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica şi urma să se
hirotonească diaconi, preoţi şi episcopi. Prin acest foc
dumnezeiesc urmau să se săvârşească cele şapte Sfinte Taine
ale Bisericii şi să se reverse peste creştini harul mântuitor al
Duhului Sfânt.

Despre Maica Domnului

Naşterea Maicii Domnului a fost semnificată cu scara lui Iacob,
rugul văzut de Moise pe Muntele Horeb, ce ardea şi nu se
mistuia, lâna lui Ghedeon şi altele. Maica Domnului s-a născut
 9

din dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana prin stăruinţă în

rugăciune şi făgăduinţă.
Sf. Ana avea două surori: Maria şi Sovia. Maria a născut pe
Salomeea şi Sovia a născut pe Elisabeta femeia Proorocului
Zaharia şi mama Sf. Ioan Botezătorul. Iosif logodnicul Feciorei
Maria avea patru fii cu Salomeia femeia lui care după puţin timp
a murit. Aceasta era fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia Proorocul.
Aceşti fii ai lui Iosif erau: Iacob, Simon, Iuda şi Iosi, apoi avea şi
trei fiice: Estir, Maria şi Salomeia. Salomeia era femeia lui
Zevedeu şi mama Sf. Apostol Iacob şi Ioan. Sf. Simeon ruda
Domnului era fiul lui Cleopa frate bun a lui Iosif logodnicul Maicii
Domnului. Mama lui Simeon era Maria femeia lui Cleopa şi era
unul din cei 70 de Apostoli. Maica Domnului de la vârsta de 3 ani
până la 15 ani a stat în Templul Domnului din Ierusalim şi se
ruga în Sfânta Sfintelor, unde îngerul o învăţa şi îi aducea hrană
cerească. Ea a fost adusă de părinţii ei făgăduind-o Domnului.
Ea a ţesut cămaşa Fiului ei de in curat dintr-o bucată care după
răstignire a fost dată la sorţi. De la naşterea Maicii Domnului la 7
ani a murit Ioachim şi la 10 ani a murit şi Ana şi a rămas orfană.
De la vârsta de 15 ani trebuia să iasă din Templu că aşa era
regula şi ea neavând pe nimeni preoţii au încredinţat-o unui
bărbat în vârstă să-i fie ocrotitor şi sprijinitor iar nu soţ. Acesta a
fost bătrânul şi dreptul Iosif cu care s-a logodit. După legea
veche cea care năştea fără să fie logodită era ucisă cu pietre. Şi
a zămislit şi a născut pe Unicul ei Fiu de la Duhul Sfânt pe Iisus
Hristos Mântuitorul nostru. Şi fiind duşi pentru recensământ de la
Nazaret la Betleem a născut într-o peşteră în iesle. „Şi a născut
pe Fiul ei cel dintâi şi unicul şi l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat
în iesle” Naşterea a fost mai presus de fire, necuprinsă şi
neînţeleasă de mintea omenească, fără durere şi fără a strica
cheile Fecioarei, fiind fecioară înainte de naştere şi rămânând
fecioară şi după naştere şi fiind pururea fecioară. Aceasta fiind o
taină neînţeleasă.
Fiul este numai al Fecioarei, nu este şi al lui Iosif. Bătrânul
Simeon era unul din cei 70 de tâlcuitori ai Sf. Scripturi şi s-a
îndoit de cuvintele: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi
va rămâne tot Fecioară”. Îngerul i-a zis „nu vei vedea moartea
 10

până nu vei ţine în braţe pe Hristosul Domnului” Şi când avea

300 de ani a mers la Templu şi a luat pe Iisus Hristos în braţe şi
l-a binecuvântat şi a cerut slobozenie şi a zis „Acesta va fi piatră
de poticnire, cădere şi ridicare multora din Israil”. Acum
slobozeşte pe robul Tău Stăpâne după cuvântul Tău în pace,
căci văzură ochii mei mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea
feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor şi
slavă poporului Tău Israil.
Iosif şi Fecioara Maria şi Pruncul Iisus Hristos au fugit în Egipt de
frica lui Irod căci căuta să omoare Pruncul, apoi s-au înapoiat
iarăşi în Nazaret că scris este că Nazarinean se va chema.. Apoi
Sfântul şi Dreptul Iosif fiind bătrân a murit.
Apoi Mântuitorul a ieşit la propovăduire la 30 de ani şi a ales 12
Apostoli. El a fost botezat în Iordan de la Ioan. Şi un porumbel a
stătut deasupra capului Lui şi un glas din cer s-a auzit: „Tu eşti
Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit.” Sfântului Ioan
Botezătorul i s-a tăiat capul în temniţă din porunca lui Irod după
plăcerea Irodiadei. Aceşti 12 Apostoli au fost: Simon cel numit
Petru şi Andrei fratele lui, Iacob a lui Zevedeu şi Ioan fratele lui,
Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacob a lui Alfeu şi
Levi ce se zice Tadeu, Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul
care L-a vândut şi în locul lui s-a ales Matia prin tragerea la sorţi.
Mântuitorul a propovăduit împreună cu Sf. Apostoli a făcut multe
minuni. S-a Schimbat la Faţă în muntele Taborului.
A spălat picioarele Apostolilor. A sărbătorit Paştile Legii noi la
Cina cea de Taină şi a zis: „Cine nu v-a mânca Trupul Meu şi nu
v-a bea Sângele Meu nu v-a avea viaţă veşnică.” Atunci Iuda l-a
vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi arhiereilor şi
cărturarilor şi fariseilor. A fost prins, legat în lanţuri şi întemniţat
cu picioarele în butuci. Când Mântuitorul era legat de stâlp în
curtea arhiereului, Petru de frică s-a lepădat de Hristos de 3 ori.
Şi vineri Mântuitorul a fost judecat de către Pilat, i-au pus cunună
de spini pe cap, L-au bătut, L-au batjocorit, biciuit, scuipat,
îmbrâncit şi apoi silindu-l să-şi ducă Crucea a căzut de mai multe
ori şi ostaşii au pus pe un trecător Simon Cirineul să-L ajute. A
fost răstignit pe Cruce pe muntele Gologota sau al Căpăţânii,
bătându-i piroane în palme şi în picioare, i-au dat să bea oţet
 11

amestecat cu fiere pentru a-i calma durerile. Era pe la ceasul al

treilea şi la ceasul al şaselea şi-a dat Duhul în mâinile lui
Dumnezeu. Şi un ostaş i-a împuns coasta cu suliţa şi a curs
sânge şi apă şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este
mărturia lui. Iuda văzând ce s-a întâmplat a aruncat arginţii în
templu şi s-a dus de s-a spânzurat. Apoi s-a întunecat soarele
făcându-se întuneric şi frig de la ceasul al Şaselea până la al
nouălea peste tot pământul şi a fost cutremur mare şi
catapeteasma Templului s-a despicat în două de sus până jos.
A fost coborât de pe Cruce de Iosif din Arimateea şi Nicodim, L-
au înfăşurat în giulgiu cu pânză de in curat ungându-L cu aloe,
smirnă şi tămâie şi l-au îngropat într-un mormânt nou săpat în
piatră. Şi au tămâiat Mormântul Maria Magdalena, Maria lui
Cleopa, Salomeea şi Ioana lui Huza dregătorul. Şi a treia a zi a
Înviat adică Dumninică ziua cea dintâi a săptămânii sau ziua a
opta, adică cea dintâi şi nu va mai fi alta, decât ziuă şi lumină
veşnică şi neînserată. Ziua a opata semnifică veşnicia,
desăvârşirea, sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor,
Împărăteasă şi Doamnă.
Şi a sfărâmat porţile iadului şi zăvoarele le-a frânt şi a legat cu
lanţuri pe Stăpânitorul întunericului şi a scos de acolo pe Adam şi
Eva şi pe toţi drepţii până la Sf. Ioan Botezătorul care era şi el în
iad şi mulţi au fost văzuţi în Ierusalim înviaţi. Atunci a deschis
Raiul căci era închis.
Mântuitorul a ieşit din Mormânt, ca un mire din cămara sa,
nestricând peceţile şi giulgiul a rămas întreg. Şi a fost văzut după
înviere de Sf. Mironoşită Maria Magdalena, de Sf. Ap. Luca şi
Cleopa care mergeau la un sat, a intrat prin uşile încuiate
apărând în mijlocul celor 11 ucenici unde erau adunaţi şi zăvorâţi
de frica iudeilor şi a zis „Pace vouă”. S-a mai arătat încă o dată
ucenicilor şi era şi Sf. Ap. Toma de faţă. Şi le-a spus ucenicilor
taine de nedescris. După 40 de zile de la înviere S-a înălţat la
Ceruri în văzul Sf. Apostoli şi a o mulţime de oameni făgăduind
că nu-i va lăsa orfani ci le va trimite pe Duhul Sfânt Mângâietorul.
După 50 de zile de la Înviere când ucenicii erau adunaţi şi
mulţime de oameni a venit Duhul Sfânt ca o adiere de vânt
subţire pogorând pe capetele Apostolilor ca nişte limbi de foc şi
 12

au început să vorbească în alte limbi şi era ceasul al treilea din

zi. Şi Maica Domnului când a murit şi l-a înmormântare Sf.
Apostoli au fost aduşi pe norii cerului şi Sf. Ap. Toma nu a fost
adus la înmormântare ci a venit mai târziu şi cu sfat de obşte
punând să desfacă mormântul nu au mai găsit pe Maica
Domnului că a fost luată la Cer de către Fiul ei şi aşezată de-a
dreapta Sf. Treimi.

Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie)

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit
la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hris¬tos
Dumnezeul nostru...
Gândindu-mă la cinstea şi slava cea mare cu care Preabunul şi
Preamilostivul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului,
gândindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe
dânsa puterile cereşti, apoi, cugetând şi la slujbele şi rugăciunile
care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe
pământ, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit în
cinstea ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gândului mă
îndeamnă, ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii
Domnului, să adaug şi eu nepriceputul, o mică picătură lângă
noianul cel mare al laudelor ei. Şi iată ce am a zice: Iubiţii mei
fraţi în Hristos, v-aţi gândit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi
dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rânduit ca
praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să
înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfârşească cu
Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou
bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie, prăznuim Naşterea
Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15
august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care
anul bisericesc începe şi se sfârşeşte cu praznicele Maicii
Domnului, este aceasta ca prin mijlocirea Maicii Domnului,
Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul
mântuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca
iadului.
Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mântui
lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în
 13

chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, când a zis Evei

că sămânţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci
despre Hristos se zice: sămânţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut
din sămânţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul
Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea
nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să
nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin
întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului,
căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I
Corinteni 15, 22). Dar să ştiţi, fraţilor, că în planul mântuirii
neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de
porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea
bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului - porumbiţa
cea aleasă de Dumnezeu şi de Duhul Sfânt - prin naşterea lui
Hristos, a adus în lume vestea cea mare a răscumpărării din
robia păcatului. Iarăşi, pe Maica Dom¬nului a închipuit-o scara lui
Iacov, pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu
(Facere 28, 12), căci Maica Domnului a fost scara pe care S-a
pogorât Dumnezeu până la noi şi prin care firea noastră s-a suit
până la dreapta lui Dumnezeu. Pe Maica Domnului a mai
închipuit-o rugul cel aprins, care ardea şi nu se mistuia de flacăra
focului dumnezeirii (Ieşire 3, 2), căci ea a fost rugul cel
duhovnicesc care a primit în sine focul dum¬nezeirii şi nu s-a ars
de el. Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron
care a odrăslit (Numerii 17, 8), căci şi ea a răsărit din părinţi
sterpi şi neroditori şi întru feciorie petrecând, de la Duhul Sfânt a
zămislit şi a născut pe Hristos (Luca 1, 35). Pe Maica Domnului a
închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşire 37, 17-24) fiindcă
ea a strălucit în lume cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.
Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul
de aur (Ieşire 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în sine focul
dumnezeirii.
Maica Domnului a fost închipuită prin cortul sicriului şi prin tablele
Legii Vechi (Ieşire 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfânt şi
sicriu însufleţit şi tablă a Legii Harului. Maica Domnului a fost
închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o Proorocul
Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a
 14

lăsat-o, nestricând cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica

Domnului este împărăteasa cea preasfântă, preafrumoasă şi
preaîmpodobită, pe care fericitul ei strămoş, David proorocul şi
împăratul a văzut-o prin Duhul Sfânt, stând de-a dreapta
scaunului dumnezeirii, fiindcă Cel ce stăpâneşte fulgerele cerului
în ea s-a oprit şi a locuit (Psalm 44, 11). Maica Domnului a mai
fost închipuită prin norul cel uşor, prin care S-a pogorât la noi
Dumnezeu. Maica Domnului este muntele cel sfânt, întru care a
binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în
chipul porfirii, cu raze de aur, întru care s-a ascuns soarele cel
înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Maica Domnului a fost
închipuită şi prin chivotul Legii Vechi înaintea căruia a săltat de
bucurie David proorocul şi împăratul (II Regi 6, 2-5). Din cele
prea multe mărturii şi simboluri care închipuiesc pe Maica
Domnului, v-am adus aici câteva spre a vă da seama că taina şi
temelia praznicului de astăzi îşi are obârşie foarte veche şi este
vestită de patriarhii şi proorocii lui Dumnezeu. Acum este vremea
să arătăm, măcar pe scurt, cum s-a împlinit în Legea Harului
această dumnezeiască faptă a naşterii Maicii Domnului. În
Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi
soţia lui, Ana. Aceşti soţi erau drepţi şi plini de toată fapta cea
bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar aveau mare
mâhnire în această viaţă, căci nu aveau copii. Şi, în acea vreme,
cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de
Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care
zice: „Blestemat este cel ce nu are sămânţă în Sion şi nu are
urmaşi în Ierusalim”. De la asemenea oameni, nimeni nu avea
voie să primească hrană, iar în biserică nu erau luaţi în seamă şi
nu li se primeau jertfele pe care le aduceau lui Dumnezeu.
Într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, s-au dus şi
Ioachim cu soţia sa Ana la biserică şi, pentru multa lor osârdie,
au vrut să dea şi ei ceva jertfă lui Dumnezeu din averile lor. Dar
preotul nu a voit să le primească şi cu cuvinte grele îi mustra,
zicându-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi jertfă lui Dumnezeu,
fiind voi sterpi şi neroditori?”
Atunci Ioachim şi Ana, umplându-se de ruşine şi de mâhnire, au
ieşit afară din biserică. Şi mergând spre casă foarte întristaţi, a
 15

zis Ioachim către soţia sa Ana: „Pe mine nu mă îndeamnă inima

să mai intru în casa mea, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu.
lată eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui
Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil”. Deci,
se despărţiră unul de altul, iar Ana se duse acasă, la Nazaret. Şi,
după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a
început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi,
zicând: „Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut
cerul şi pământul şi toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor
Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvântat pe
Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrâneţe şi ai
dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie
roada pântecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că
de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi
da să slujească în biserica slavei Tale” (I Regi 1, 11). Deci,
acestea grăind Ana, cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu; la fel şi
Ioachim, bărbatul ei, mult rugându-se în munte şi plângând cu
durere din inimă, a auzit Dumnezeu rugăciunea şi suspinurile lor.
Apoi trimiţând pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte, i-a zis:
„Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că
vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii,
Dumnezeu! Deci, lasă întristarea şi amărăciunea sufletului tău şi
te du la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta. Numai să ai
nădejde tare în cuvântul meu şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu”.
Acestea zicând îngerul lui Dumnezeu, s-a dus în grabă şi la Ana
şi îi zise aceste cuvinte: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi,
iată, vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate
popoarele pământului se vor bucura”. Deci, Ioachim, auzind
cuvântul arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe
Ana foarte bucuroasă pentru vestea primită de la înger. Apoi Ana
rămânând însărcinată, după nouă luni a născut o fiică, pe care,
după obiceiul Legii Vechi, la opt zile o duseră la preotul bisericii
spre a-i pune numele. Deci, cu chip tainic, i s-a dat pruncii acest
nume de Maria, căci Maria înseamnă împărăteasă, ca ceea ce
avea să fie Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Încă şi
altă taină ascunde în sine numele de Maria. Numele acesta se
compune din cinci litere ce închipuiesc tainic numele celor cinci
 16

mari şi renumite femei din Vechiul Testament. Astfel, litera „M”

arată pe „Mariam”, sora lui Moise şi a lui Aaron. Litera „A” este
Avigheia, femeia lui Nova. Litera „R” este Rahila, soţia lui Iacob.
Litera „I” este Iudita, văduva cea sfântă; litera „A” este Ana,
femeia lui Elcana.
Prin aceasta se înţelege că toate darurile şi faptele bune cu care
au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte
dumnezeiasca pruncă Maria, întrecându-le cu neasemănare.
Fiindcă Mariam, sora lui Moise strălucea cu două daruri: cu
fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de daruri, Maria, fecioria
şi proorocia rămân de-a pururea. Avigheia s-a măritat întru
smerenie, iar fecioara Maria, mai ales pentru smerenie este
lăudată, că a căutat Dumnezeu spre smerenia roabei Sale (Luca
1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria
este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudita a fost vestită
pentru că prin înţelepciunea ei a omorât pe Olofern (Cartea
Iuditei 13, 9) iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş al
înţelepciunii şi al Cuvântului lui Dumnezeu (Sfântul Ioan
Damaschin, Bogorodişna, gl. 3), care prin puterea Lui a omorât
pe Olofern cel fără de trup, adică pe diavolul. Ana fiind stearpă s-
a slăvit, pentru că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20)
dar şi Preasfânta Fecioară Maria este mult mai vestită, căci nu
stearpă, ci fecioară fiind, a devenit Maica marelui Emanuel (Isaia
7, 14). Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile
sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara
tuturor darurilor Sfântului Duh? Căci, după mărturia Fericitului
Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dum¬nezeu numai câte o parte
din daruri, iar Preasfânta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor
darurilor., Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească,
cu bucurie sfântă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a
bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc,
căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi
naşterea vreunui sfânt, ci naşterea aceleia ce este mai sfântă
decât toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci
naşterea Împărătesei îngerilor.
Nu maică de împărat pământesc se naşte, ci însăşi Maica
Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi
 17

Doamna lumii, din pântece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va

putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica
lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicând: „Nu se
pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie, căci se întunecă şi
mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu
Născătoare" (Axionul din ziua Botezului Domnului). Deci, fraţii
mei, dacă David, împăratul şi proorocul, a săltat bucurându-se şi
s-a veselit foarte, înaintea chivotului Legii Vechi, care tainic
închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi câtă bucurie şi
veselie se cade nouă să avem azi, când, nu tainic şi cu
închipuire, ci într-adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului,
chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă
cele întunecate şi tainice, atâta veselie au adus preafericitului
strămoş al Maicii Domnului, apoi câtă bucurie are el acum în cer,
şi câtă bucurie şi mângâiere se cuvine să avem şi noi astăzi, cei
de pe pământ, când a răsărit în lume prunca lui Dumnezeu,
Fecioara Maria, prin care S-a arătat Soarele mântuirii neamului
omenesc?
Cu adevărat astăzi, Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu, a
cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu mare bucurie, nu
numai pe David împăratul şi proorocul, ci şi pe dumnezeieştii ei
părinţi Ioachim şi Ana, care cu atâtea lacrimi şi suspine se rugau
lui Dum-nezeu să le dea lor rod. Dar şi toată făptura omenească
s-a bucurat, de vreme ce tot neamul omenesc aştepta să se
nască în lume Sfânta Fecioară, care la vreme avea să nască pe
Emanuel, ce se tâlcuieşte „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).
Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pământului, un
rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, câştigată de la
Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să
prăznuim noi astăzi şi cu câtă cinste şi evlavie, cu câtă sfinţenie
şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mângâie cu
nădejdea ca, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi
rugăciune, vor dobândi şi ei copii de la Dumnezeu. Astăzi cei
tineri să se înfrâneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască
naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de
bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrânii şi
bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrânilor şi mângâierea
 18

bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei

deznădăjduiţi de mântuirea lor, cu nădejde să se mângâie, că
ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pământ
s-a născut. Să vă gândiţi câtă osteneală şi milostenie au făcut şi
câte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să
le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin câtă osârdie şi rugăciune din
adâncul inimii au dobândit o fiică, pe Preasfânta Fecioară Maria,
de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pământul.
Şi acum să vă fac o întrebare. Oare câtă munca şi urgie, câtă
pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care, nu numai că
nu se roagă lui Dumnezeu să le dea copii, ci îi omoară prin
avorturi sau prin alte mijloace împiedică naşterea fiilor lor? Dacă
pentru uciderea unui singur om cu voia, dumnezeieştile canoane
pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi oprire de la Sfânta
Împărtăşanie, apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care
ucid cu voia, nu unul, ci doi, trei şi chiar mai mulţi copii? Poate
veţi zice că copilul avortat nu era de nouă luni şi deci păcatul nu
ar fi deplin. Să nu gândiţi aşa ceva, că mare neadevăr gândiţi.
Dumnezeieştii Părinţi spun că precum atunci când fulgeră sau
tună, deodată se vede şi lumina, aşa şi la împreunarea soţilor, în
acea clipă când s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se
zămisleşte în pântecele mamei şi sufletul şi trupul şi începe a lua
fiinţă copilul. Iar cine după împreunare, chiar şi după un ceas, va
încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este şi
mare osândă va primi. La fel păcătuiesc şi cei ce se feresc a
zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul
patriarhului luda, numai pentru acest păcat l-a omorât Dumnezeu
(Facere 38, 10). Luaţi aminte, fraţilor, că cel ce face avort sau în
alt chip împiedică naşterea copiilor, nu o dată, ci de două ori este
ucigaş. Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i
omoare numai trupul său, dar dacă acel om a fost în dreapta
credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămâne viu în veci, fiindcă
se duce din moarte la viaţă. Dar cei ce omoară copiii mai înainte
de dumnezeiescul Botez, de două ori sunt ucigaşi, căci atât
trupurile lor cât şi sufletele le lipsesc de fericirea cea veşnica,
după mărturia Mântuitorului care zice: Cel ce crede şi se va
 19

boteza se va mântui, iar cel ce nu crede se va osândi (Marcu 16,

16).
Astăzi, însa, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pământ
Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfântă fiinţă omenească pe
care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să
nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfânt în Betleemul Iudeii. Să
se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi
văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mama
duhovnicească şi cea dintâi rugătoare, mângâietoare şi
mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi. Să mergem deci în
Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi
Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a
născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrâneţile lor. Însă,
pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem
inima fără răutate, ca pruncii, şi viaţa curată şi neîntinată de
păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica
Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blândeţe şi
răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel,
rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de
păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfânta
Fecioară Maria.
Cu aceste gânduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă
şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutând icoana
Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă
rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvântată
Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce
nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine de nevoi, că tu
eşti mântuirea neamului creştinesc. Amin.

Buna Vestire ( 25 martie )

Iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu vei chema numele lui
Iisus (Luca 1, 31). Astăzi răsuna glas de bucurie în tot pământul.
Astăzi Arhanghelul Gavriil îi vesteşte Fecioarei Maria că va lua în
pântece şi va naşte în lume pe Fiul lui Dumnezeu, mântuirea
întregului neam omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai
 20

veselitoare decât toate zilele veacurilor, căci aduce bucurie şi

vesteşte mântuirea în toata lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu
mila şi cu îndurare din cer spre pământ şi a auzit suspinele
strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad
de la începutul lumii.
Atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic, încât nici
minţile serafimilor şi ale heruvimilor nu o pot pătrunde. Această
părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos care cântă: Taina
cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Dar oare a fost cu
totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui
Dumnezeu Cuvântul? Nu! Căci a fost cunoscută de îngeri şi
revelată prin prooroci, însă în chip cu totul umbros. Căci îngerii
au vestit-o patriarhilor, iar sfinţii prooroci cu mult înainte prin
tainice profeţii mesianice au descoperit venirea Mântuitorului pe
pământ. Dar ceea ce nici de îngeri, nici de oameni nu s-a ştiut, a
fost chipul zămislirii lui Dumnezeu din Fecioară. Aceasta o
adevereşte iarăşi Biserica prin cântarea: Iar minunea naşterii
Tale, a o spune limba nu poate (Axion). Dar să arăt mai întâi cum
a luat fiinţă acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta
Evanghelie de la Luca ne spune: În luna a şasea - adică în luna
martie, căci la evrei anul începe la 1 septembrie, - a fast trimis
Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al
cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat
care se numea Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era
Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: ,,Bucură-te, ceea ce eşti
plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între
femei... (Luca 1, 26-28). Dar fecioara s-a spăimântat şi s-a
tulburat la vederea îngerului şi mai ales la auzirea cuvintelor lui,
şi cugeta întru sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Iar îngerul Domnului, văzând-o pe dânsa aşa de tulburată, i-a
liniştit sufletul cu aceste cuvinte: Nu te teme, Marie, căci ai aflat
har la Dumnezeu şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei
chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt
Se va chema (Luca 1, 30-32). Fecioara Maria, aducându-şi
aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea
întru sine: ,,Oare ce este lucrul acesta, ce mi se arată? Vreo
nălucire sau ispită? Să nu fie cumva vreo înşelăciune de la
 21

diavolul!" Apoi a zis către înger: ,,Văd chipul tău că te arăţi mie
ca un om, dar graiul şi portul tău nu sunt din lumea aceasta. Mie
îmi spui lucruri mari şi minunate pe care nu le pricep cum ar
putea să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşlui în mine, dar
cum poate să încapă în mine Dumnezeu Care a creat toată
zidirea şi pe Care nici o făptură nu-L poate încăpea? În ce chip
sunt cuvintele acestea de care eu mă mir şi mă minunez? Iar
arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire
care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte mari şi preaslăvite
minuni ale lui Dumnezeu din vechime şi îi zise: ,,Adu-ţi aminte,
preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu
neputinţă (Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat
fiind, a odrăslit (Numerii 17, 8). Adu-ţi aminte cum Sarra, femeia
lui Avraam, stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (Facere 21, 2-
3). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, stearpă şi ea fiind, te-a
născut pe tine. Apoi, cum rugul, pe care 1-a văzut Moise
proorocul în muntele Sinai arzând cu para de foc, nu se mistuia
(Ieşire 3, 2). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeiesc şi nu te
vei arde. Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de
altă minune mai noua, du-te la rudenia ta, Elisabeta şi vei vedea
că şi ea, fiind stearpă, este acum în a şasea lună de când a
zămislit” (Luca 1, 36).
Ascultând cu mare atenţie cuvintele dumnezeiescului arhanghel
şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta
Fecioară Maria a primit cuvintele lui şi hotărând din toată inima
să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisa ei prin îngerul
Gavriil, cu mare smerenie a zis: Iată roaba Domnului. Fie mie
după cuvântul tău! (Luca 1, 38). În clipa aceea, când Fecioara a
acceptat porunca şi a rostit cuvântul Fie mie după cuvântul tău!,
S-a şi zămislit Iisus Hristos în preacuratul ei pântece. Iată deci,
cum a început prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care
astăzi îl prăznuim. Odată cu începutul acestui dumnezeiesc
praznic s-a început şi plinirea planului lui Dumnezeu pentru
mântuirea neamului omenesc şi al descoperirii tainei celei din
veac ascunse şi de îngeri neştiută.
 22

Acest început al mântuirii noastre după toata dreptatea îl

prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este
începătura mântuirii noastre şi aflarea tainei celei din veac”. Şi
iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului o mare bucurie”. Cu
adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea în care prin
Arhanghelul Gavriil, s-a adus bucuria cea mare a răscumpărării
neamului omenesc. Ar¬hanghelul a fericit-o pe Fecioara Maria,
spunându-i mai întâi „Bucura-te!” şi apoi „Ceea ce eşti plină de
har, ca prin tine vine bucuria la toată lumea şi întristarea
neamurilor se risipeşte”. Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria
este cu adevărat plină de har căci este comoara şi vistieria
tuturor darurilor Sfântului Duh; iar pentru a vă da seama de acest
lucru şi adevăr am să folosesc o asemănare între cetele îngereşti
şi Maica Domnului.
Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu,
Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, ca şi
Sfântul Nicodim Aghioritul spun că îngerii au luat de la
Dum¬nezeu o deosebită vrednicie şi negrăite daruri
dumnezeieşti. Şi dacă aceste preasfinte cete îngereşti au o mare
felurime de calităţi şi daruri fireşti şi duhovniceşti şi vrednicii date
lor de Dumnezeu, apoi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi
pururea Fecioara Maria pe toate aceste cete îngereşti le
covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darurile (Luca 1, 28).
Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la
Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji şi ajuta la mântuirea
sufletelor omeneşti şi de a povăţui pe oameni la vieţuirea
creştineasca şi cu fapte bune, pentru a îndeplini astfel voia lui
Dumnezeu (Evrei 1, 7-14), iar Preasfânta şi Preacurata Fecioară
Maria, prin harul dat ei de la Dumnezeu, mai mult decât toţi
îngerii se roagă şi povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea
mântuirii, spune Sfântul Ioan Damaschin. Arhanghelii, ca
binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorocilor şi a face
cunoscută voia lui Dumnezeu oamenilor. Dar Preasfânta
Fecioară Maria încă din acest veac a luat de la Dumnezeu darul
proorociei. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai întâi a arătat
slava ei viitoare, zicând: Iată, de acum mă vor ferici toate
neamurile (Luca 1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul, a
 23

covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor. Îngerii

din ceata sfintelor începătorii sunt mai mari peste cetele cele de
jos şi slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea tuturor
conducătorilor, a satelor, cetăţilor şi a tuturor ţinuturilor.
Apoi Preasfânta Fecioară Maria, fiind împărăteasa tuturor cetelor
îngereşti, cu sfintele şi preaputernicile ei rugăciuni lucrează mai
mult decât oricare ceată de îngeri la îndreptarea şi mântuirea
oamenilor şi păzeşte prin rugăciunile ei toate popoarele lumii.
Dacă îngerii din ceata sfintelor stăpânii au stăpânire asupra
diavolilor şi cu putere îi opresc şi-i potolesc de a nu vătăma pe
cineva din oameni cât ar voi ei, apoi câtă stăpânire nu are
Preasfânta Fecioară Maria asupra diavolilor, care ispitesc pe
oameni, oprind puterea lor de a face rău celor binecredincioşi
care o laudă şi se închină ei cu credinţă şi umilinţa?
Îngerii din ceata sfintelor puteri din cer, prin harul cel dat lor de
Dumnezeu, pot să reverse darul făcător de minuni celor plăcuţi ai
lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni cu răbdare şi tărie de
suflet în necazurile şi suferinţele lor. Apoi cât dar şi putere de
facere de minuni nu are Maica Domnului şi cât întăreşte şi
îmbărbătează în necazuri pe toţi cei ce au dreapta credinţă şi o
cheamă pe ea din inimă spre ajutor? Îngerii din ceata Domniilor
au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi
îngeri, care sunt mai jos decât ei, de a învăţa pe oameni, de a
stăpâni simţurile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor
cele pătimaşe. Apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor
îngerilor şi doamna lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
de a domni şi împărăţi lumea aceasta, de a povăţui tot sufletul
cel binecredincios şi a stăpâni simţurile şi poftele cele pătimaşe
pentru a ajunge, prin harul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste
toate patimile şi voile lor cele rele?
Ceata fericitelor tronuri, mai mult decât alte cete din cer, are
darul de a se odihni şi a purta pe Dumnezeu, după har, nu după
fiinţă, căci după fiinţă este necuprins. Apoi care dintre îngeri şi
dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult decât
Preasfânta Fecioară Maria, care a purtat în pântecele şi în
braţele ei pe Dumnezeu-Cuvântul, făcându-se prin aceasta
scaun însufleţit şi cuvântator al Împăratului slavei? Despre
 24

aceasta şi Biserica lui Dumnezeu adevereşte, zicând: Că

mitrasul tău, scaun l-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât
toate cerurile l-a lucrat. Ceata sfinţilor şi înţelepţilor heruvimi mai
mult decât alte cete îngereşti care stau mai jos decât dânşii,
pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea
înţelepciunii şi cunoştinţei dumnezeieşti şi sunt luminaţi în chip
covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a
tainelor Sale şi au putere a lumina pe îngerii cei mai de jos cu
înţelegerea celor dumnezeieşti. Apoi câtă înţelegere
duhovnicească şi câtă adâncime de taine dumnezeieşti nu poarta
întru sine Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care s-a făcut
pe sine sălaş al înţelepciunii lui Dumnezeu.
Dumnezeieştii serafimi sunt prea înfierbântaţi de dragostea lui
Dumnezeu şi au îndoita putere dumnezeiască şi îndoita putere
de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete
îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalm 44, 11). Apoi câtă
fierbinte şi dumnezeiască dragoste nu are Preasfânta şi
Preacurata Fecioară Maria, care L-a purtat în pântece pe Hristos,
izvorul cel fără de margine al dragostei şi L-a născut mai presus
de legile firii? Şi de câtă vedere dumnezeiască nu este plină
Maica Domnului, care stă pururea de-a dreapta Preasfintei
Treimi, ca o împărăteasă a cerului şi a pământului în haină aurită
şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi
preaînfrumuseţată? (Psalm 44, 15). Şi dacă Dumnezeu se
îmbracă în haină de lumină, (Psalm 103, 2), apoi de câtă slavă şi
înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu, încât toata Biserica lui Hristos o numeşte pe ea
Maica Luminii.
Iată, dar, iubiţii mei fraţi, pentru care pricină am zis că Maica
Domnului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh.
Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Preasfintei
Maicii lui Dumnezeu, zicând: ,,Ceea ce eşti mai cinstită decât
heruvimii şi mai slăvită fără de asemanare decât serafimii"...
Această cântare este sfântă, pentru că, aşa cum am mai arătat,
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria
covârşeşte pe toate cetele îngereşti cu vrednicia, cu cinstea şi cu
toate darurile duhovniceşti cu care a împodobit-o Duhul Sfânt.
 25

Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul părinte Ioan Damaschin

în una din cele mai alese şi multe laude pe care le-a alcătuit în
cinstea Maicii Domnului, zicând: ,,Înfrumuseţatu-te-ai mai mult
decât toata cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor".
Până aici, după a mea slabă putere, v-am arătat în ce chip
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost şi este comoara şi
vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină
Biserica lui Hristos o numeşte pe ea ,,Mai cinstită decât heruvimii
şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii".
În cele ce urmează vreau să vă arăt care din darurile Preasfintei
Fecioare Maria a atras cel mai mult asupra ei harul Duhului Sfânt
şi milostivirea lui Dumnezeu. Fecioara Maria a fost împodobită de
Dumnezeu cu toate darurile Preasfântului Duh. Însă cel mai mare
dar care a învrednicit-o sa fie Născătoare de Dumnezeu şi i-a
adus negrăita cinste şi slavă a fost, nu fecioria, ci darul
smereniei. Fără acest dar toate celelalte nu i-ar fi fost de folos.
Smerenia a fost adevărata pricina de slavă şi de cinste
Preacuratei Fecioare, mai mult decât toate darurile pe care le
avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, a căutat
Domnul spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe
ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toţi sfinţii şi
de oştile cereşti, iar pe pământ, fericită de ,,toate neamurile".
Smerenia a fost cea dintâi pricină şi slavă pentru toţi sfinţii lui
Dumnezeu. Smerenia l-a înălţat pe Avraam şi 1-a făcut prieten al
lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri (Facere 17, 4), căci se
socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă. Smerenia 1-a înalţat pe
Iosif şi 1-a făcut mai mare peste Ţara Egiptului (Facere 41, 40-
41). Smerenia 1-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor
şi legiuitor peste tot poporul lui Israel, căci se socotea pe sine
nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe
altul la scoaterea poporului din robia Egiptului (Ieşire 4, 10, 13).
Smerenia 1-a arătat pe David a fi ,,după inima lui Dumnezeu",
căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalm 21, 6). Cu
smerenia au strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri din
cuptorul Babilonului, marele prooroc Isaia şi, mai mult decât toţi,
dumnezeiescul Ioan Botezătorul care nu se socotea pe sine
vrednic a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 11).
 26

Pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit a fi martorul cel

mai văzător al Preasfintei Treimi la Iordan (Matei 3, 17) şi s-a
numit de Însuşi Hristos cel mai mare om născut din femeie (Luca
7, 28). Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat atât
de mare smerenie, apoi cine poate înţelege adâncimea
smereniei care a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria? Că ea,
auzind şi înţelegând de la arhanghelul Gavriil că va zămisli de la
Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu
inima, ci cu mare smerenie socotindu-se pe sine o simplă roabă,
a zis: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1,
38).
Aici, cu adevărat, s-a împlinit cuvântul Sfintei Evanghelii, care
zice: Cine se va smeri pe sine, se va înălţa (Matei 23, 12). Iar
Sfântul Efrem Sirul zice: ,,În inima adâncă se va înălţa
Dumnezeu". Deci dacă, după mărturia acestui sfânt părinte, toate
lucrurile cele mai înalte pe cele smerite se rezemă, apoi şi la
Preasfânta Fecioară Maria, toate darurile cele mai înalte şi
duhovniceşti cu care a fost împodobită de Dumnezeu s-au
rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerenia ei. Aşadar,
fraţilor, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de laudă şi de
cinste şi de înălţare la toţi sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult
la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara
Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost
smerenia cea nemăsurată a Domnului şi Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine,
ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce
(Filipeni 2, 8). Însă această nemăsurată smerenie a Domnului I-a
adus Lui nemăsurata slavă şi cinste. Pentru aceea şi Dumnezeu
L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot
numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al
celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni
2, 9-10).
Iar de va întreba cineva: ,,ce este smerenia?", la aceasta voi
răspunde, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfântului Isaac Sirul
care zice: ,,Smerenia este haina dumnezeirii, pentru că cu
aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume
şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită". Iar dacă dorim să
 27

ştim din ce fapte bune se naşte ea, auzim pe Sfântul Ioan

Scărarul zicând că smerenia se naşte din ascultare şi din tăierea
voii. Şi iarăşi, de se întreabă cineva: ,,Pentru care motiv
smerenia este atât de mare?" Răspundem împreună cu Sfinţii
Părinţi: ,,Pentru că numai ea poate ucide cel mai mare păcat
care este mândria!" Căci prin acest cumplit păcat îngerii au căzut
din cer, iar strămoşii noştri, Adam şi Eva, au căzut din rai; căci
ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte
dumnezei (Facere 3, 5).
Astăzi Fecioara Maria a zămislit în pântece de la Duhul Sfânt pe
Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Astăzi Arhanghelul Gavriil aduce
Fecioarei şi întregii omeniri cea mai mare bunăvestire de la
întemeierea lumii, adică venirea pe pământ a Fiului lui
Dumnezeu, ca să ne răscumpere din robia păcatului, să ne
scape de moarte şi să ne facă din nou fii ai lui Dumnezeu după
har. Pentru aceasta este atât de mare şi necuprinsă cu mintea
sărbătoarea de astăzi. Ea se prăznuieşte primăvara, în luna
Martie, care este luna facerii, pentru că prin venirea lui Hristos în
lume omenirea se reînnoieşte, se naşte din nou prin credinţă,
prin botez şi fapte bune. Să lăudăm deci pe Preacurata Fecioară
Maria că s-a învrednicit să zămislească în trup pe Mesia cel mult
aşteptat. Să lăudăm şi pe Gavriil arhanghelul că a adus pe
pământ cea mai sfânta şi mântuitoare veste bună. Apoi să ne
silim a urma exemplul Maicii Domnului şi a imita virtuţile ei care
au făcut-o vrednică să fie Maică şi Născătoare de Dumnezeu.
Adică fecioria, rugăciunea, smerenia şi ascultarea ei.
Tinerii şi fecioarele să imite fecioria îngerească a Preasfintei
Fecioare Maria. Soţiile creştine să fie ascultătoare de soţii lor,
precum Fecioara de bătrânul Iosif, cu care era logodită. Mamele
creştine să urmeze Maicii Domnului, care a primit să nască pe
Hristos prin Duhul Sfânt şi să nu-şi părăsească datoria de a
naşte copii, pentru care au o mare răspundere. Preoţii şi călugării
să se roage mult, cât mai mult lui Dumnezeu, pentru lume, pentru
mântuirea oamenilor şi pentru pace pe pământ. La fel şi frăţiile
voastre să vă rugaţi mai mult, că numai prin rugăciune putem
vorbi cu Dumnezeu, ne împăcăm cu toţi oamenii, ne întărim în
credinţă şi sporim în fapte bune, fără de care nu ne putem
 28

mântui. Să nu uităm că şi Fecioara Maria a primit bunavestire de

la înger, în casa ei din Nazaret pe când se ruga. Căci atunci când
ne rugăm, suntem asemenea îngerilor, cântăm şi lăudăm
împreună pe Dumnezeu şi cu rugăciunea ardem pe diavoli. Mai
ales Acatistul Bunei Vestiri, cel mai vechi acatist din Biserica
noastră, ca şi Paraclisul ei să nu ne rămână necitite în fiecare zi
şi sărbătoare. Pe lângă acestea, să avem smerenie şi dragoste
către toţi oamenii, ştiind că fără smerenie, fără iubire şi credinţă
dreapta nimeni nu se poate mântui. Am căzut din rai prin
mândrie. Să ne urcăm din nou la Dumnezeu prin smerenie. La
toate faptele bune să adăugam şi postul. Iată, suntem în Sfântul
şi Marele Post. Să ne silim să postim după putere, că mare
putere are rugăciunea unită cu postul. Nu uitaţi să vă mărturisiţi
toţi din timp, cu evlavie şi căinţă, ca să ne ierte Dumnezeu
păcatele şi să ne facem vrednici de Sfânta Împărtăşanie şi de
lumina şi bucuria cea mântuitoare a Sfintelor Paşti. Vă
îndemnăm iarăşi, fraţilor, să apăraţi sfânta şi dreapta credinţă
ortodoxă printr-o viaţă creştinească exemplară. Iubiţi Sfânta
Biserică şi ascultaţi de păstorii pe care vi i-a rânduit Dumnezeu.
Feriţi-vă de adunările rele, de creştinii dezbinaţi şi de sectanţi,
căci ei s-au rupt de Biserica lui Hristos şi hulesc şi defaimă
Sfânta Cruce, sfintele icoane şi pe Maica Domnului. Amin.

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

Hristos se naşte, slăviţi-L; Hristos din cer, întâmpinaţi-L; Hristos
pe pământ, înălţaţi-vă. Cântaţi Domnului tot pământul
(Catavasiile praznicului).
Apostolul Pavel spune: Făcutu-sa omul cel dintâi, Adam, cu
suflet viu; iar Adam cel de pe urmă, cu duh de viaţă dătător (I
Corinteni 15, 45) Şi iarăşi zice : Omul cel dintâi este din pământ;
omul cel de-al doilea este din cer (I Corinteni 15, 47). Asemenea
lui Adam a fost Hristos – noul Adam. Şi Abel cel drept a fost
închipuire a lui Hristos, deoarece Abel a fost ucis de Cain, fratele
său, precum şi Hristos de cei de acelaşi neam cu El (Facere 4, 8;
Evrei 11, 4).Iosif, care a fost vândut la egipteni de fraţii săi, a fost
şi el prototip al lui Hristos, Care a fost vândut de ai săi, la păgâni,
 29

adică la romani, ce nu credeau în adevăratul Dumnezeu (Facere

37, 26-36). Aaron a fost şi el prototip şi închipuire a preoţiei lui
Hristos (Ieşire 28, 1-28; 40, 12-15; Evrei 5, 4-6; 9, 7-12). Mielul
pascal din Legea Veche a închipuit mai înainte pe Mielul lui
Dumnezeu, Care S-a jertfit pentru noi şi a ridicat păcatele lumii
(Ieşire 12, 3-13; Isaia 53, 7; Matei 26, 2; Ioan 1, 29-36; I Corinteni
5, 7).
Baia de aramă, care spăla şi curăţa într-însa pe Aaron şi pe fiii lui
ca să nu moară când intrau în cortul mărturiei (Ieşire 30, 18-20;
Ioan 13, 8; I Corinteni 6, 11; Efeseni 5, 26-27), precum şi ţapul
ispăşitor (Levitic 16, 21-22; Isaia 53, 6), au fost tot închipuiri ale
lui Hristos. Căci, precum ţapul lua asupra sa toate nelegiuirile şi
păcatele israeliţilor (Levitic 16, 23), aşa şi Hristos, Mântuitorul
nostru, a luat asupra Sa, prin jertfa de pe cruce, toate păcatele
lumii (Isaia 53,6; Matei 26, 2; II Corinteni 5, 21; I Petru 2, 24).
David împăratul şi proorocul a închipuit şi el pe Hristos
Împăratul (Ieremia 30, 9); Isaac patriarhul iarăşi a fost prototip al
lui Hristos, căci precum acela a fost dus spre jertfă de tatăl său
Avraam, aşa şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost adus jertfă
pe Golgota pentru mântuirea lumii, de Părintele Său, Cel din
ceruri (Facere 22, 2-12; Ioan 3, 16; Evrei 11, 17; I Ioan 4, 9). La
fel, Iona proorocul, a fost închipuire a morţii şi învierii Domnului
nostru Iisus Hristos. Căci precum acela a stat în pântecele
chitului trei zile şi trei nopţi, aşa şi Mântuitorul a stat în mormânt
trei zile şi trei nopţi şi a treia zi a înviat din morţi (Iona 2, 1; Matei
16, 4; Luca11, 29-30). Melchisedec, regele Salemului, (Facere
14, 18-20), a fost chip al preoţiei lui Hristos, care este numit
Împăratul păcii şi Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec
(Psalm 109, 4; Evrei 5,6). Tot aşa Moise, ca cel cea a scos pe
evrei din robia Egiptului şi a lui Faraon (Ieşire 32, 32; Numerii 12,
7), a fost prototipul lui Iisus Hristos, Care a venit în lume să
scoată pe oameni din robia satanei şi a păcatului (Deuteronom
18, 18; 34, 10; Evrei 3, 2). Toate praznicile dumnezeieşti, ce s-
au rânduit a se prăznui de Biserică în cursul anului, ascund în ele
taine şi fapte importante din viaţa Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Dintre toate însă, praznicul Naşterii Domnului, nu este
numai o taină duhovnicească, ci este o taină a tainelor; este
 30

„taina din veac ascunsă şi necunoscută îngerilor şi oamenilor”,

cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul în „Cuvânt pentru
dumnezeieştile nume, cap. 2”.Acelaşi lucru îl adevereşte şi
Sfântul Maxim Mărturisitorul în scrierile sale intitulate „Capete
teologice”. Iar Sfântul Vasile cel Mare, în tâlcuirea psalmului 44,
zice: „Din câte a făcut Dumnezeu în cer şi pe pământ, nici o
minune nu este mai mare ca aceasta, ca Dumnezeu să Se
întrupeze şi să Se facă Om, să Se pogoare din ceruri, din slava
Sa cea nemărginită şi să Se facă asemenea nouă, afară de
păcat”. Dumnezeu şi om, Dumnezeu-omul. Această minune a
întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei în trup,
covârşeşte cu puterea şi măreţia şi slava sa mai presus de minte,
toate minunile şi toată zidirea celor văzute. Sfântul Grigorie de
Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, arată în chip firesc cum
taina întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul covârşeşte orice minte.
Şi acum să spun dragostei voastre pentru care pricină S-a
coborât Dumnezeu la neamul omenesc. Întâi, ca să arate că El
este Ziditorul nostru şi că tot El este şi Mântuitorul nostru, după
ce am căzut. Apoi, ca să ne elibereze din păcat, din robia
diavolului, din adâncul iadului şi să ne urce din nou la cer. Dar
cea mai mare pricină a fost dragostea Sa, căci din dragostea cea
nemărginită pe care o avea Dumnezeu pentru neamul omenesc,
S-a smerit pe Sine până la moarte, şi încă moarte pe cruce
(Filipeni 2, 8). Din dragoste a venit Dumnezeu prin Sfântul Botez
şi prin pocăinţa cea adevărată, voieşte să se nască El din
oameni. Mai înainte de a ne face pe noi „dumnezei după har”,
vrea să se facă El Om îndumnezeit, vrea să se pogoare, să
îndumnezeiască firea noastră. Deci Dumnezeu Cel mai presus
de om se face Om şi rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu şi Om.
A luat în ipostasul Său dumnezeiesc, sufletul şi trupul nostru. A
luat sufletul ca să-l îndumnezeiască cu dumnezeirea Sa şi trupul
ca să-L sfinţească prin înomenirea Sa, iar din amândouă
acestea, adică din dumnezeire şi din omenire, s-a alcătuit un
singur ipostas.
Este bine să ştim şi aceasta fraţilor, că două voi are Dumnezeu.
Una se cheamă înainte-mergătoare, supravieţuitoare, iar a doua
se cheamă următoare sau îngăduinţă sau acceptarea lui
 31

Dumnezeu, după Nicodim Aghioritul. Taina întrupării lui

Dumnezeu nu s-a făcut după voia cea de a doua, ci după cea
dintâi, adică după cea înainte-povăţuitoare, prin care Domnul
voieşte ca toţi oameni să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină (I Timotei 2,4). Taina întrupării lui Hristos este
din început rânduită şi de îngerii neştiută. Deci nu după
îngăduinţă vine Fiul lui Dumnezeu în trup, nici după acceptare; ci
după voia cea înainte povăţuitoare a Părintelui Său care Îl trimite
în lume, să facă ascultare şi să aducă neamul omenesc la starea
cea dintâi din care a căzut. Căci se spune la Facere: Dumnezeu
a zis către şarpe: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între
sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei
înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Călcâiul este sfârşitul nostru pe
pământ sau ultimele clipe din viaţa noastră. Acela este călcâiul şi
pe acela îl pândeşte satana, că doar ar câştiga sufletul pentru
veşnicie. Deci mare grijă trebuie să avem pentru ceasul morţii, ca
să nu murim nemărturisiţi şi în ceartă unii cu alţii. Iar chipul în
care sămânţa femeii a zdrobit capul şarpelui, ni-l arată Naşterea
Domnului nostru Iisus Hristos, căci Hristos S-a născut din
Fecioara Maria, fără sămânţă de bărbat, fiind umbrită de Duhul
Sfânt. De aceea Hristos se numeşte sămânţa femeii, nu a
bărbatului, căci sămânţa femeii trebuia să zdrobească capul
şarpelui. Iată care este pricina pentru care Adam în loc să
numească pe femeia sa moarte, deoarece prin ea a venit
moartea neamului omenesc prin mâncare din pom, el o numeşte
Eva, adică viaţă. Căci Adam era prooroc, era sfânt şi plin de
harul lui Dumnezeu, şi din clipa când a auzit că sămânţa femeii
va zdrobi capul şarpelui, a luat bună nădejde şi s-a bucurat foarte
mult. De aceea, prima pricină pentru care Adam a pus numele
femeii sale Eva, adică viaţă, a fost că ea avea să fie maica
tuturor celor vii (Facere 3, 20). A doua pricină pentru care femeia
lui Adam s-a numit Eva, arată că prin strănepoata sa, Eva cea
tainică, adică Maica Domnului, la plinirea vremii va veni Hristos
în lume, Care este viaţa lumii (Ioan 11, 25; 14, 6). Înşuşi
Mântuitorul , arătând că El este viaţă şi că a venit să dea lumii
viaţă, a zis: Eu am venit în lume ca viaţă să aibă, şi mai mult să
aibă (Ioan 10, 10), adică mântuirea şi mai mult. Şi iarăşi a zis:
 32

Tot cel ce crede întru Mine, chiar dacă va muri, viu va fi (Ioan 3,
16-18).
Iată fraţilor că cele ce atunci în chip tainic se închipuiau, astăzi cu
totul se luminează şi se împlinesc. Bucuria cea veche a lui Adam
se înnoieşte şi bucuria lui se face bucurie de obşte la tot neamul
omenesc, fiindcă astăzi Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei a
venit în lume, prin Care şarpele cel înşelător, adică diavolul, s-a
biruit. Prin Eva cea tainică, Maria , Hristos Viaţa noastră a intrat
în lume. Adam cel nou vine să mântuiască pe cei vechi şi Fiul lui
Dumnezeu se face Fiu al Omului (Ioan 13, 31), ca să ne facă pe
noi oamenii fii ai lui Dumnezeu dup har (Ioan 1, 12). Cel ce Se
naşte cu trup, Cel nezidit Se zideşte şi Cel neîncăput Se face
încăput. Astăzi Mesia Hristos vine la noi cu fire străină de a Sa,
adică cu fire omenească. Dar când vine Hristos Dumnezeu pe
pământ să plinească Legea (Psalm 18, 8) şi altă Lege nouă să
dea neamului omenesc, că cele vechi au trecut, se apropie de
noi pe o cale cu totul nouă faţă de cea din muntele Sinai.
Acolo nimeni, afară de Moise nu se putea apropia de Dumnezeu,
de frică să nu moară (Ieşire 19, 21); iar aici, o Fecioară
nevinovată strânge în braţele sale pe Atotţiitorul Dumnezeu, iar
fericitul Iosif, în peştera cea săracă, găseşte un loc Celui ce
pretutindeni este neîncăput, Care are cerul scaun şi pământul
aşternut picioarelor Sale (Fapte 7, 49). Dobitoacele cele
necuvântătoare stau în peşteră aproape de Domnul şi Făcătorul
a toate şi nu se ard, nici nu se mistuiesc de Dumnezeul nostru,
Care este foc mistuitor (Ieşire 3, 2). Cel ce a dat Legea lui Moise
în muntele Sinai, acum nu se mai ascunde în negură şi nori
întunecaţi, ci Se arată Prunc prea blând şi prea nevinovat. Cel
ascuns, acum Se arată; Cel nevăzut atunci, acum Se vede; Cel
neapropiat, Se apropie de noi şi prea aproape de noi se face, Cel
înfricoşat şi necuprins cu mintea nu mai vine înconjurat de foc,
de negură şi de lumină ca pe muntele Sinai, ci vine înfăşurat în
scutece copilăreşti, prea sărace pentru Dumnezeu, şi toţi care
voiesc pot să-L privească pe Hristos şi să vorbească cu El fără
nici o frică.
La fel Fericitul Augustin, arătând că numai dragostea a fost
pricina pogorârii lui Dumnezeu la neamul omenesc, zice:
 33

„Dumnezeu din dragoste vine la noi şi se face om; Dumnezeu

Cel nevăzut din dragoste S-a făcut asemenea robilor Săi, din
dragoste S-a rănit pentru fărădelegile noastre, din dragoste a
trimis pe Fiul Său ca să răscumpere pe robi şi a trimis şi pe
Duhul Sfânt ca să facă fii după har pe robi. Pe Fiul Său L-a dat
ca dar al răscumpărării noastre, iar pe Sfântul Duh pentru
întâietatea dragostei faţă de noi. Şi pe Sineşi se face om, ca să
fie El şi Ziditor şi Izbăvitor şi Mântuitor. Căci pentru ca să se
nască oamenii din Dumnezeu, S-a născut întâi Dumnezeu din
oameni”.
Deci, cu mare cuviinţă se cade a ne bucura de bunătatea lui
Dumnezeu, de înţelepciunea Sa, de dreptatea şi de puterea Sa,
prin care a binevoit a lucra pentru mântuirea noastră. Cu
adevărat, toate sunt prea minunate şi de negrăit cele săvârşite
astăzi la Naşterea Domnului când vedem pe Fecioara că a
născut pe Emanuel (Isaia 7, 14). Aceasta ne arată că naşterea
lui Hristos este mai presus de naştere, că Fecioara Maria, care a
zămislit prin auz de la Duhul Sfânt, naşte, nu după legile firii, ci
mai presus e firea noastră, pe Mântuitorul lumii. Naşte fără dureri
şi fără de stricăciune, fiindcă nici dulceaţă şi nici ispită de bărbat
nu a cunoscut. Vedem minuni noi urmând celor vechi. Firea dă
împrumut firii. Adam a născut la început femeie fără femeie
(Facere 2, 22) şi a rămas întru feciorie prin naşterea femeii Eva,
iar acum Prea Sfânta Fecioară naşte bărbat fără de bărbat,
rămânând pururea fecioară. Mai presus de înţelegere şi de
cuvânt
Însuşi Dumnezeu a lucrat la taina întrupării Sale. Fără păstori
sufleteşti, fără Biserică, fără Sfânta Liturghie, fără Sfintele Taine,
fără credinţă dreaptă şi Sfintele Taine, fără credinţă dreaptă şi
fapte bune, Hristos nu vine la noi, nu se naşte în inimile şi casele
noastre şi nu ne putem mântui. Deci, să iubim Biserica precum
iubim pe Iisus Hristos Domnul nostru. Să ascultăm de preoţi şi
episcopi aşa cum ascultăm de Dumnezeu. Să trăim în dragoste
unii cu alţii, că toţi suntem fraţi şi copiii lui Dumnezeu. Să cântăm
cântări de laudă Pruncului Iisus Care S-a născut pe pământ
pentru mântuirea noastră şi să ne rugăm împreună ca Domnul
păcii să facă pace în sufletele noastre, să facă pace între toate
 34

popoarele pământului, ca să ne izbăvim de războaie şi de moarte

şi să putem cânta cu toţii cântarea pe care o cântau îngerii la
Betleem: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace
şi întru oameni bunăvoire. Adevărat zic vouă: înainte de a trece
cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până nu
se vor face toate (Matei 5, 18). În cele prea puţine însemnate
până aici am avut ca scop să vă spun frăţiilor voastre că toate
proorociile care s-au scris în Vechiul Testament despre Iisus
Hristos, s-au împlinit cu mare adeverire prin venirea Sa în lume
pentru a noastră mântuire. Amin!

Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea
Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic
dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.
Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa
Fiul Omului, ca tot cel ce crede întru El să nu moară, ci să aibă
viaţă veşnică (Ioan 3, 14-15).
Pentru a vorbi mai desluşit despre praznicul Înălţării Sfintei Cruci,
la care ne-am învrednicit a ajunge, este bine să începem cu un
istoric mai vechi şi să aducem în mijloc mărturii mai de mult, ca
să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns la noi
praznicul acesta. Aţi văzut grâul când de-abia îl bate vântul, când
este doar de o palmă de la pământ sau când este aproape să
dea în spic? Atunci veţi vedea o taină mare. În firul acela de iarbă
găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, căci foarte mic
se arată înăuntru şi spicul şi boabele şi toate celelalte. La fel şi
porumbul, când abia îi dă spicul şi boabele şi toate celelalte abia
se urzesc, păpuşa aceea, care nici măcar mătase nu are, mai
târziu se va face mare, va face boabe şi-şi va arăta toată
frumuseţea ei lăsată de Dumnezeu.
Tot aşa sunt şi cele lăsate în dumnezeieştile Scripturi.
Prealuminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica
Darului, n-au ajuns la noi deodată, desăvârşite şi preasfinte, cum
le vedem astăzi. Ci, ele au fost în Legea Veche abia în faşă, abia
 35

încolţite şi în umbră. De aceea este nevoie să vorbim despre

umbră, despre faşă şi despre clipa când ele de-abia se
plămădeau, înainte de Legea Nouă şi chiar de Legea Veche.
Marele Apostol Pavel ne învaţă pe noi că Legea a avut numai
umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1). Într-adevăr, multe închipuiri
umbroase despre cele ce aveau să se săvârşească în Legea
Darului, se găsesc scrise în dumnezeiasca Scriptură.
În cele ce urmează, vom arăta câteva din aceste simboluri şi
preînchipuiri care s-au referit la Crucea lui Hristos şi vom începe
cu cele mai vechi mărturii despre acestea. Astfel, cel mai vechi
simbol din Sfânta Scriptură care a închipuit crucea lui Hristos
este „pomul vieţii care a fost sădit în rai de Dumnezeu” (Facere
2, 9). Precum prin lemn a venit moartea (Facere 3, 1-24), tot aşa,
prin lemn, adică prin cruce, la plinirea vremii, trebuia să se
dăruiască viaţă şi înviere neamului omenesc, spune Sfântul Ioan
Damaschin în Dogmatica sa. Patriarhul Iacob, cel dintâi, a
închipuit semnul Sfintei Cruci, când s-a închinat la vârful toiagului
lui Aaron (Facere 47, 31). Apoi, a doua oară, a închipuit Sfânta
Cruce, când a binecuvântat pe fiii lui Iosif pe Manase şi Efraim cu
mâinile încrucişate (Facere 48, 14). Alt simbol: Moise a lovit
marea cu toiagul în chipul crucii şi a salvat pe Israel, iar pe
faraon l-a înecat (Ieşire 14, 16, 29). Moise a întins mâinile la
rugăciune în chipul Crucii şi a biruit pe Amalec (Ieşire 17, 8-13).
Dar să continuăm cu simbolurile Crucii din Sfânta Scriptură.
Toiagul lui Aaron, care era de lemn, face cunoscută vrednicia
preoţiei (Numerii 17, 2-8). Şarpele de aramă mort, care închipuia
pe Hristos, a fost înălţat pe lemn în chipul Crucii şi cei muşcaţi de
şerpi în pustiul Sinai erau izbăviţi de moarte (Numerii 21, 8-9). La
fel şi creştinii care privesc spre Sfânta Cruce scapă de
muşcătura şerpilor otrăvitori, adică de ispitele diavolilor, căci,
precum şarpele a fost înălţat pe lemn în pustiul Sinai şi a salvat
pe evrei de moarte, tot aşa a fost răstignit pe lemn Hristos într-un
trup al păcatului, El Care nu ştia de păcat, şi a mântuit neamul
omenesc. Altă dată, Moise, ca un prooroc ce era, a strigat către
popor: „Priviţi viaţa voastră atârnată pe lemn, în faţa ochilor
voştri”. Aici el profeţea despre Hristos, Viaţa lumii, răstignit pe
lemnul Crucii.
 36

În Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros îl vedem mai

întâi când şerpii veninoşi muşcau cu muşcătura de foc pe evrei în
pustiul Sinai, omorând mulţime nenumărată de oameni. Iar
Moise, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu
pentru ei şi i-a poruncit Dumnezeu: Fă un şarpe de aramă şi-l
pune pe un stâlp. Toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi, să privească
la şarpele de aramă şi aşa se vor vindeca (Numerii 21, 8).
Acesta era simbolul Crucii preaadevărat cu mult înainte de
venirea Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe Cruce.
Şi a zis Dumnezeu lui Moise: „Vezi, spune că toţi cei muşcaţi,
care vor privi la şarpele înălţat să-şi închipuie că viaţa lor este
acolo şi vor trăi”. Şi le-a spus Moise atunci: „Vezi, Israile, viaţa ta
răstignită pe lemn”. Şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Că
această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a
închipuit pe Hristos Cei adevărat, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o
când a spus: Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se
cade să Se înalţe Fiul Omului (Ioan 3, 14-15). Unde mai vedem
taina Crucii şi puterea ei? La Mera, în pus¬tiul Sinai. După ce a
tăbărât poporul lui Israel lângă Marea Roşie, cale de trei zile, a
ajuns la o mare care se chema Mera. Atunci poporul şi
dobitoacele toate fiind însetate, a strigat, cârtind către Moise: „Ce
să bem?” Că, după cum arată Sfânta Scriptură, apa Merei era
amară şi otrăvitoare, iar poporul nu putea să bea cu toata setea
ce o avea. Atunci Moise a strigat către Dumnezeu: „Doamne, ce
să fac?” şi i-a zis Dumnezeu: „Ia un lemn şi aruncă-l în apă şi
apa se va îndulci!” Şi Moise a făcut întocmai, aruncând lemnul în
apă. Atunci s-a îndulcit apa şi astfel a băut poporul şi dobitoacele
cele însetate s-au răcorit (Ieşire 15, 23-25).
Ce simbolizează lemnul aruncat în apă şi cum poate un lemn să
îndulcească o apă atât de amară? Lemnul închipuieşte Sfânta
Cruce, iar apa cea amară, numită Mera, închipuieşte marea cea
amară şi cu multe ispite a acestei vieţi, care se îndulceşte şi se
uşurează ori de câte ori privim la Sfânta Cruce şi cugetăm la
patimile lui Hristos. În viaţa aceasta, fraţi creştini, mereu suntem
apăsaţi de întristări şi necazuri. Dar când privim la lemnul Crucii
lui Hristos şi când ne aducem aminte câte patimi înfricoşătoare a
răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea amară a vieţii,
 37

pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea

lui Hristos. lată şi alte simboluri ale Crucii înainte de Hristos.
Moise se lupta în pustie cu madiamiţii, cu amaleciţii şi cu alte
popoare care se aflau acolo. Când amaleciţii biruiau pe
israeliteni, Moise se ruga lui Dumnezeu, ridicând braţele în sus,
închipuind semnul Sfintei Cruci. Când Moise ridica mâinile în sus,
Israel biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia.
Văzând preoţii Aaron şi Or că Moise nu mai putea ţine mâinile în
sus în semnul Crucii multă vreme, pentru ca să nu biruiască
Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moise, ca să-l ridice
mai sus, iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile şi astfel îl ţineau în
semnul Sfintei Cruci, până a biruit poporul lui Israel pe Amalec
definitiv (Ieşire 17, 8-13). Toate acestea sunt simboluri ale Crucii
din Legea Veche.
Până aici am amintit unele din cele prea multe preînchipuiri ale
Crucii lui Hristos din Vechiul Testament. Acum să îndreptăm
cuvântul nostru spre învăţătura Sfintei Evanghelii ce s-a citit
astăzi şi să auzim cuvântul care ne arată mai luminat decât toate
închipuirile amintite mai sus despre puterea Sfintei Cruci şi
despre răstignirea lui Hristos pe lemn, prin care s-a lucrat taina
mântuirii neamului omenesc.
Zice Domnul: Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se
cade a se înălţa Fiul Omului, ca tot cel ce crede întru El să nu
moară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 14-15). Sfântul Efrem
Sirul, arătând luminat despre şarpele de aramă care închipuia
răstignirea Domnului pe lemn, tălmăceşte astfel acest verset:
„Moise proorocul, când a păcătuit poporul, i-a poruncit să
răstignească şarpele, adică păcatul să-l piardă. El nu a făcut
şarpele deşert, ci vărsat şi întreg, ca să ne arate nouă că suntem
datori ca desăvârşit să ne întoarcem de la răutate... şi cu întregul
să ne pocăim de păcatele noastre”. Apoi continuă Sfântul Efrem:
„Dar pentru ce cu şerpi s-a pedepsit poporul? Pentru că pe
înţelegerea şi socoteala strămoşilor, adică a lui Adam şi a Evei, o
luase asupra lor. Aceia, pentru mâncarea rodului celui oprit, au
călcat porunca, iar aceştia, pentru bucate şi pentru mâncări au
cârtit. A grăi rele pentru cineva când nu este de faţă, cârtire şi
clevetire este. Pentru aceasta şi psalmistul a zis: Şi au cârtit în
 38

corturile lor şi n-au ascultat glasul Domnului (Psalm 105, 25).

Drept aceea şi în rai, ceea ce s-a făcut prin şarpe, cârtire era. A
zis şi proorocul Maleahi către Israel, că au clevetit asupra lui
Hristos. Iar ei au zis: Întru ce am clevetit asupra Lui? (Maleahi 3,
13). Deci, oare nu pentru acelaşi păcat făcut în rai s-au supus
evreii sub pedeapsa şerpilor, ca să se înveţe că balaurul cel ce s-
a făcut pricinuitor al morţii lui Adam şi pe dânşii i-au omorât prin
cârtire? Pentru aceasta au spânzurat şarpele pe lemn, ca şi pe
lemn arătându-l, să-i plece pe ei şi să-i încredinţeze cu
asemănarea, iar celor ce vor lua aminte să se mântuiască... Că
pocăinţa şi pustia le-au făcut casă a lui Dumnezeu; că poporul
cel ce a păcătuit, prin pocăinţă, s-a făcut adunare de biserică.
Atunci, şi nevrând, iudeii se închinau Crucii. Şi iarăşi zice acest
sfânt părinte Efrem: „O, păgânătatea iudeilor... că şarpelui i se
închină, iar de la Hristos se întorc! O, nebunie şi ieşire din minte
a lor, că de frica şarpelui cinstesc Crucea, iar lui Hristos Celui
răstignit nu se închină. O, ticăloasă aşezare, că la răutate se fac
cucernici, iar cu buna credinţă se luptă şi bat război”. Acestora,
adică iudeilor, mai înainte le arată Dumnezeu prin şarpe,
mustrând păgânătatea lor, ca se vor închina mai mult balaurului
decât lui Hristos. Dumnezeu l-a răstignit pe şarpe, că să arate că
răutatea este moartă înaintea ascultătorilor de Dumnezeu.
Zice Domnul: Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se
cade a se înălţa Fiul Omului. Înălţare numeşte pe Cruce, căci S-a
smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă
moarte pe Cruce; Dumnezeu L-a înălţat pe El şi I-a dat Lui nume,
care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus
Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor
pământeşti şi al celor de dedesubt. (Filipeni 2, 8-10). Înălţare se
numeşte Crucea, însemnând şi înălţarea lui Hristos la cer. Aşa
ne învaţă Sfântul Efrem Sirul în „Cuvânt pentru pocăinţă” din
cartea a 3-a. Vedeţi, fraţilor, din cuvântul acestui sfânt părinte,
câte taine se ascundeau mai înainte în răstignirea şarpelui de
aramă, pe care Moise, cu porunca lui Dumnezeu, l-a făcut şi l-a
spânzurat pe lemn în pustie, spre a izbăvi de moarte pe poporul
cel muşcat de şerpi, ca pedeapsă pentru păcatul cârtirii împotriva
lui Dumnezeu? Şarpele de aramă era mai înainte închipuirea lui
 39

Hristos, care S-a răstignit pe lemn ca să izbăvească tot neamul

omenesc muşcat de şarpele cel nevăzut, satana, prin otrava
neascultării şi a păcatului, a cărui plată, după învăţătura marelui
Apostol Pavel, este moartea (Romani 6, 23).
Deci suntem datori şi noi creştinii, care suntem muşcaţi prin
păcat de şarpele cel gânditor, diavolul, să ne întoarcem din toată
inima la Dumnezeu prin spovedanie şi pocăinţă, şi să privim
neîncetat cu ochii minţii noastre, la Hristos Cel răstignit pentru
noi, Care ne-a răscumpărat din robia diavolului şi a morţii, cu
Sângele Său (Matei 20, 28; Marcu 10, 45).
Ce este Crucea lui Hristos? Ce trebuie să înţelegem prin Sfânta
Cruce? Taina cea mare a Crucii este ascunsă în taina mântuirii
neamului omenesc, care s-a pregătit chiar de la întemeierea
lumii. Crucea lui Hristos este cel dintâi altar de jertfă al Bisericii
creştine pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii şi a sfinţit-
o cu preascump Sângele Său, iar pe noi ne-a răscumparat din
robia păcatului. lată ce spune Apostolul Pavel în epistola către
Evrei: El - Hristos - a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta
Sfintelor, nu cu sânge de ţap şi de viţei, ci cu însuşi Sângele Său
şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor
şi al taurilor şi cenuşa junincilor, stropind pe cei spurcaţi, îi
sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult Sângele lui
Hristos, care prin Duhul cel veşnic S-a adus lui Dumnezeu pe
Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele
cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu (Evrei 9, 12-14).
Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii a biruit pe diavolul.
Zic duşmanii Crucii, că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos,
dar nu şi Crucea „fiindcă este măciuca care a omorât pe Hristos!”
Blestemată este părerea acelora. Sfânta Scriptură ne arată că
David a tăiat capul lui Goliat cu o sabie. Pe aceasta o socotea
poporul sfântă şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, învelită într-un
veşmânt lângă efod, pentru că cu dânsa a învins David pe Goliat
(I Regi 21, 8-9). Cu atât mai mult această biruitoare armă a lui
Hristos cu care s-a biruit satana şi puterea întunericului, trebuie
păstrată de creştini la loc de cinste cu toata sfinţenia, pentru că
prin Cruce a fost biruit Goliat cel nevăzut, adică diavolul. în alt loc
spune iarăşi Sfântul Apostol Pavel: Cuvântul Crucii, pentru cei ce
 40

pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este

puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Cu Sfânta Cruce sfinţim
toate: cu ea binecuvântăm, cu ea ne apăram de cel rău, cu ea
biruim pe diavoli, izgonim duhurile necurate din oameni,
vindecăm pe cei bolnavi. Crucea este steagul Bisericii lui Hristos
şi armă biruitoare, de temut vrăjmaşilor Lui, pentru că are în sine
„puterea lui Dumnezeu”, iar nu o putere oarecare.
Ce este încă Crucea lui Hristos? Este pecetea Dumnezeului
Celui viu. Auzim pe proorocul lezechiel ce spune, că a venit
mânia Domnului peste lerusalim ”pentru fărădelegile şi răutăţile
poporului”. Şi lezechiel a văzut o vedenie cu un înger al
Domnului care striga cu mare glas: Treci prin mijlocul cetăţii, prin
lerusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera «tau» care în
alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe robii lui
Dumnezeu Cei viu. Şi când va veni sabia Domnului va cruţa pe
toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Deci, când a venit mânia
Domnului, a lovit pe toţi de la tânăr până la bătrân şi numai cei
însemnaţi pe frunte de îngerul Domnului au fost scutiţi de
primejdie şi de moartea sabiei, după porunca îngerului care
zicea: ...să nu vă atingeţi de nici un om care are pe frunte semnul
«+» (lezechiel 9, 4-6).
Dar aceasta a fost în Legea Veche. Avem încă mărturii mai
puternice în Legea Nouă. Sfântul loan Evanghelistul, după ce
arată descoperirile cele mari despre sfârşitul lumii, despre taina
întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: Am văzut un alt înger
care se ridica de la răsăritul Soarelui şi avea pecetea
Dumnezeului Celui viu. Îngerul a strigat cu glas putemic către cei
patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea,
zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce
nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru
(Apocalipsa 7, 2-3).
Până acum am văzut că Sfânta Cruce este altar, este armă şi
pecete a Dumnezeului Celui viu. Dar Crucea lui Hristos mai este
pricinuitoarea înălţării şi a preaînălţării lui Hristos. Crucea este
pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru lisus
Hristos mai presus decât tot numele. În epistola sa către Filipeni,
Sfântul Apostol Pavel spune că pentru dragostea cea către noi,
 41

Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se

până la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi
Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai
presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să
se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
dedesubt (Filipeni 2, 8-10). Vedeţi, fraţilor, câtă cinste îi aduce lui
Hristos Crucea? Că L-a preaînălţat Dumnezeu Părintele pe
Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte de ocară, şi mai
ales moarte de cruce şi L-a suit pe El mai presus de toată
stăpânia şi începătoria şi domnia.
Crucea lui Hristos este steagul şi ”semnul Fiului Omului”. este
stema şi steagul de biruinţă al lui Hristos, care va străluci mai
înainte de sfârşitul lumii, nu numai pe pământ,ci şi pe norii
cerului, cum spune evanghelistul Matei: Şi atunci se va arăta pe
cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile
pământului (Matei 24, 30). Deci, iată cât de mari taine s-au lucrat
prin Cruce. S-a lucrat mântuirea neamului omenesc, căci a zis
proorocul Isaia: Înălţaţi un steag peste neamuri (Isaia 62, 10).
Vedeţi, acest steag dinainte de Hristos este Sfânta Cruce, care
înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă şi Care rămâne în veac
Domn şi Stăpân în cer şi pe pământ (Matei 24, 30).
Iată deci câteva simboluri şi mărturii privitoare la Cruce, atât din
Vechiul, cât şi din Noul Testament. Să arătăm cum a luat naştere
praznicul Înălţării Sfintei Cruci. În anul 313 Sfântul Constantin cel
Mare a biruit pe Maxenţiu şi a fost proclamat împărat al
Imperiului roman de Apus, cu capitala la Roma. În anul 323
acelaşi mare împărat creştin a biruit şi pe împăratul păgân de
răsărit, Liciniu, şi se proclamă împărat al întregului imperiu latin,
cu capitala la Constantinopol. Primind botezul creştin de la
Sfântul Silvestru episcopul Romei împreună cu mama sa Elena,
Sfântul Constantin cel Mare avea dorinţa fierbinte să afle
Mormântul lui Hristos la Ierusalim şi Crucea pe care a fost
răstignit Domnul pentru mântuirea lumii. Căci după anul 71,
Ierusalimul fiind ocupat de romani, Mormântul Domnului şi toate
locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate şi acoperite cu
pământ ca să nu se mai închine creştinii aici. Tot atunci au fost
ascunse într-o peştera din apropiere şi Crucea lui Hristos,
 42

împreună cu celelalte două cruci pe care au fost răstigniţi cei doi

tâlhari.
Astfel, Sfântul împărat Constantin a trimis la Ierusalim pe mama
sa - Sfânta Elena - să afle Mormântul Domnului şi lemnul Sfintei
Cruci, prin care s-a săvârşit taina mântuirii neamului omenesc.
Deci, mult ostenindu-se Sfânta Elena cu patriarhul Ierusalimului
Macarie, au aflat Sfântul Mormânt şi locul Golgotei, acoperite de
pământ şi de gunoaie, dar Sfânta Cruce nu puteau s-o afle
nicăieri. Atunci, auzind ea că un iudeu bătrân, numit Chiriac, ştia
locul unde fusese ascunsă Crucea lui Hristos, îndată l-a chemat
şi au aflat într-o peşteră din apropiere trei cruci acoperite cu
pământ; dar erau nedumeriţi care este Crucea Domnului. Tocmai
atunci duceau pe acolo un mort la groapă. Atunci a poruncit
Sfânta Elena să atingă pe rând cele trei cruci de mort şi la care
va învia mortul, aceea este Crucea lui Hristos cea dătătoare de
viaţă. Astfel, când au atins de sicriu a treia cruce, îndată a înviat
mortul şi a început a se închina lemnului celui sfânt.
Apoi au făcut procesiune cu Sfânta Cruce pe uliţele Ierusalimului
cu mulţime de credincioşi, lăudând pe Dumnezeu pentru aceasta
minune. La urmă s-au urcat pe Golgota şi patriarhul Macarie a
înălţat Sfânta Cruce ca s-o vadă tot poporul şi toţi cei din faţă s-
au închinat ei, strigând: „Doamne miluieşte!” În amintirea acestei
zile, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci în
fiecare an la 14 septembrie, numărând-o între cele douăsprezece
praznice împărăteşti. În cuvintele Sfintei Scripturi înţelesul Crucii
este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale în două şi
anume: un înţeles duhovnicesc şi unul material. În sens
duhovnicesc prin Cruce înţelegem toată suferinţa şi patima cea
preaînfricoşată a Domnului nostru lisus Hristos, pentru că El a
purtat pentru mântuirea noastră crucea suferinţei până la moarte
şi chiar moartea pe cruce. În acest sens se înţeleg şi cuvintele
Mântuitorului din Evanghelie care zice: Oricine voieşte să vină
după Mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
(Marcu 8, 34). Crucea materială este chiar Crucea aceea pe care
a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum zice Evanghelia de
astăzi: Ducându-Şi Crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al
Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit
 43

(loan 19, 17-18). Mai zice Evanghelia de astăzi: Stătea lângă

crucea lui lisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi
Maria Magdalena (loan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă
crucea Lui” să ştim că tot despre crucea de lemn se vorbeşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota pe calea durerii, a
îngăduit unui om cu numele Simon Cirineanul să ducă Crucea
Lui o bucată de drum? A îngăduit pentru că la patima Sa, Hristos
nu a pătimit ca Dumnezeu, ci numai ca Om. Dar dacă ar fi voit,
Hristos putea să ducă tot pământul până la Golgota. Dar atunci
El pătimea ca Om pentru păcatele oamenilor, iar ca om avea
nevoie să fie ajutat. Cine mergea cu Crucea în spate atunci?
Cine o ţinea? Cine era însetat şi rănit? Cine o purta? Firea
omenească a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.
Deci ca om El slăbise din putere şi avea nevoie de ajutorul altui
om ca să-I ducă mai departe Crucea. Aşa spun şi Sfinţii Părinţi
că şi noi trebuie să fim ajutaţi uneori de fraţii noştri în necazuri şi
în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţei până la uşa
mormântului. Dar Crucea Mântuitorului, pe care a dus-o Simon
Cirineanul în spate şi pe lângă care stătea Maica Domnului
împreună cu celelalte femei mironosiţe, este Crucea cea
materială, Crucea propriu-zisă, cea din materie. Mare greşeală
fac toţi acei care deşi îşi zic ”creştini”, nu cinstesc Crucea lui
Hristos. Ei primesc Crucea numai ca simbol tainic, deci numai
crucea duhovnicească, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit
este omul, având o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din
trup şi suflet (I Corinteni 6, 20), îndoită este, deci, şi crucea. Una
materială, pe care o purtăm la piept şi cu care ne însemnăm pe
frunte; iar alta duhovnicească, în suflet, adică hotărârea de a
răbda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea împlini
poruncile lui Hristos. Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre
Sfânta Cruce.
În viaţa noastră pământească, fiecare trebuie să-şi ducă o cruce,
crucea pe care i-a rânduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor
căsătoriţi, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a
văduvelor, a ostaşilor şi altele. Căci toţi trebuie să ducă o cruce
pentru dragostea lui Hristos, ca să se poată mântui. În „Urmarea
lui Hristos” se spune: „Omule, dacă te numeşti următor al lui
 44

Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te

poţi mântui”. Hristos ne-a arătat calea împărătească ce duce la
cer prin suferinţă, căci fără cruce nu este mântuire. Fără minte
este cel ce crede că se poate mântui fără suferinţă, fără răbdare
şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii. Cei
căsătoriţi au crucea lor de a naşte şi creşte copii, de a munci şi a
se osteni, de a asculta de Sfânta Biserică, de a face milostenie,
de a câştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor.
Cei feciorelnici şi monahii au altă cruce mai frumoasă decât a
celor căsătoriţi, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel la întâia
epistolă către Corinteni, capitolul 7. Cei necăsătoriţi duc o cruce
mai grea, căci duc război cu firea. Că ce este monahul? ,,Este
sila necontenită a firii şi tăierea voiei până la moarte" (Sfântul
Ioan Scărarul, Filocalia IX, Cuv. 4). Monahul este om de jertfă. El
se jertfeşte pururea pentru dragostea lui lisus Hristos, renunţând
la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Neîncetat se smereşte,
posteşte, priveghează se osteneşte şi plânge. Mintea lui nu
poate să fie niciodată fără de grijă pe acest pământ, căci se luptă
cu duhurile răutăţii. Deci, monahul are o cruce, într-o anumită
privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta,
după cum a înţeles Apostolul Pavel, care zice: Cel ce îşi mărită
fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face! (I
Corinteni 7, 38), arătând astfel că mai bună este curăţenia şi
fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului
(I Corinteni 7, 25-40). Deci, crucea celor din feciorie este mai
grea, dar mai mare plată vor avea în ceruri. Grea este şi crucea
celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mâncarea
nu-i mâncare şi nici bucuria vieţii nu o simte. Fericit este cel ce
poate răbda boala ca lov, căci acela va lua mare plată. Crucea
celui din boală îl smereşte pe el, atât cu sufletul cât şi cu trupul.
De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci
numai două lucruri îi cere, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul:
„De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi
mulţumirea, adică să se roage lui Dum¬nezeu necontenit până la
ultima suflare şi să-I mulţumească lui Dumnezeu până la sfârşitul
vieţii pentru boala sau crucea care i-a dat-o, şi va avea cunună
de mucenic”. Căci aşa au răbdat sfinţii martiri, sfinţii pustnici,
 45

creştinii cei buni, ca şi cei bolnavi, care au avut credinţă tare în

Hristos Dumnezeul nostru. Să ştiţi, iubiţi fraţi, că pe pământ
nimeni din cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi, nu se poate
mântui fără cruce. „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce,
nenumărate alte cruci vor veni asupra ta!” Cine îşi duce crucea
cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul şi este mulţumit
când este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri şi ocară,
cu foamete şi sete, cu boală şi întristare, acela este următor al lui
Hristos. Fiecare să-şi ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi
aminte că Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare şi mai
grea decât a lui, fiindcă El a răbdat pentru toată lumea, fiind cu
totul fără de păcat.
În cuvântul vorbit până aici, aţi înţeles că prin Crucea şi
răstignirea Domnului, noi scăpăm din robia diavolului şi din
moar¬tea păcatului, numai dacă ne întoarcem de la păcat, dacă
ne mărturisim curat la duhovnicul nostru şi ne facem canonul
hotărât de el, după rânduiala canonică a Bisericii lui Hristos. De
asemenea, cred că aţi înţeles din Sfânta Evanghelie şi din cele
arătate mai sus, că pogorârea lui Dumnezeu Cuvântul pe pământ
şi toa¬ta suferinţa Lui, ca om, până la Cruce şi moarte de
bunăvoie s-a făcut asupra neamului omenesc numai din
dragostea şi milostivirea cea fără margini faţă de neamul
omenesc. Pe acest mare şi netăgăduit adevăr îl arată Evanghelia
de astăzi, care zice: Că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe
Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Auzind noi, păcătoşii,
cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, să ne aducem aminte şi de
cuvintele marelui Apostol şi Evanghelist Ioan, care zice că
Dumnezeu este dragoste (I Ioan 4, 8, 16). Cine a silit pe
Dumnezeu Cel nemărginit în putere să vină la noi? Oare nu
însăşi dragostea Lui? Cine L-a făcut pe El să sufere atâtea
chinuri de bună voie pentru noi? Oare nu dragostea şi mila Lui
nemăsurata? Cine L-a îndemnat pe El să rabde pentru mântuirea
neamului omenesc până la moarte, şi încă moartea pe cruce?
(Filipeni 2, 8). Oare nu dragostea şi îndurarea Lui cea fără de
margini? Vai de noi cei păcătoşi şi nerecunoscători! Câtă orbire
este în noi! Căci,văzând atâta ocean de dragoste şi de milă faţă
 46

de noi, prin care am fost răscumpăraţi cu preascump Sângele lui

Hristos Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, noi rămânem în păcatele
şi întunericul fărădelegilor noastre.
Oare ce trebuia să mai facă Dumnezeu pentru a noastră
mântuire şi nu a făcut? Oare nu El ne-a făcut pe noi? Oare nu El
ne-a dat nouă suflet şi viaţă? Oare nu El a pus sub stăpânirea
omului toate cele zidite de El pe pământ? (Facere 2, 15). Oare
nu ne hrăneşte El cu toate cele spre nevoie vieţii noastre pe
pământ? Oare nu El stăpâneşte vremile şi anii? (Matei 24, 36;
Marcu 13, 32). Oare nu El are dragoste şi milă de toate
popoarele pământului şi rânduieşte bună prefacerea
văzduhurilor, spre folosul celor ce trăiesc pe pământ? Oare nu El
a făcut cele patru anotimpuri şi toate cele frumoase ale
pământului, primăvara şi vara, toamna şi iarna, care se schimba
la vreme cu porunca Lui? Oare nu El a făcut luminătorii cei mari,
soarele spre stăpânirea zilei, luna şi stelele spre stăpânirea
nopţii? (Psalm 148, 3-6). Şi apoi, ce avem noi ce nu am primit de
la Dânsul? Şi dacă atâtea feluri de bunătăţi şi însăşi fiinţa noastră
o avem de la El, apoi cine nu va cunoaşte ca Dumnezeu este
dragoste şi din negrăita Sa dragoste şi milă faţă de oameni a
trimis din cer pe Fiul Său Cel Unul Născut ca să Se facă
asemenea nouă, afară de păcat, şi să ne răscumpere cu scump
Sângele Său? O, fraţilor, mare datorie avem să iubim pe Hristos,
să-I urmăm lui Hristos, să purtăm în noi pe Hristos, să-L
mărturisim cu fapta şi cuvântul şi să purtam şi noi crucea lui
Hristos. Să ne gândim că viaţa lumii şi a omului pe pământ se
duce prin cruce şi nu este mântuire fără cruce, nici pentru lume,
nici pentru fiecare dintre noi...
Crucea a fost simbolizata tainic încă din rai prin pomul vieţii şi
pomul cunoştinţei binelui şi răului. Crucea a fost purtată de Însuşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, sfinţind-o cu scumpul Său Sânge
şi făcând-o armă a creştinilor şi steag al biruinţelor Bisericii
creştine. Crucea, în sens duhovnicesc, au dus-o toţi sfinţii şi
înaintaşii noştri, răbdând toate necazurile vieţii şi chiar moartea
pentru dragostea lui Hristos. Iar în chip văzut creştinii au purtat
crucea în inimile şi în casele lor, alături de sfintele icoane. Au
aşezat-o pe biserici, au ţinut-o cu mare credinţă în mâinile lor, s-
 47

au închinat cu ea, s-au apărat de nevăzuţii vrăjmaşi, iar în ceasul

morţii şi-au pus-o pe piept şi la căpătâi în cimitir.
Sfânta Cruce se va arăta pe cer şi la sfârşitul lumii, chiar în
ceasul venirii Domnului, înconjurată de slavă şi negrăită lumină,
cum spune Sfântul Evanghelist Matei: Atunci se va arăta pe cer
semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi
vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi
slavă multă (Matei 24, 30). Dar de ce vor plânge toate neamurile,
când vor vedea Sfânta Cruce pe cer? Vor plânge păgânii şi
necredincioşii, pentru că n-au crezut în Hristos şi în Cruce. Ba
încă au chinuit şi au ucis pe creştini pentru Evanghelie şi Cruce.
Apoi vor plânge şi creştinii care s-au lepădat de Sfânta Cruce,
cum sunt sectanţii şi cu ei vor plânge şi creştinii noştri care înjură
Crucea şi se ruşinează să o poarte şi să se închine la ea, făcând-
o drept pe feţele lor.
Spune Duhul Sfânt prin gura proorocului David: Ce voi răsplăti
Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? (Psalm 115, 3). Cum
vom putea mulţumi lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru
toate darurile şi bunătăţile care ni le-a dat, pentru mila şi
dragostea cea negrăită care ne-a arătat-o spre a noastră
mântuire?
Cum am putea noi mulţumi Domnului îndeajuns pentru viaţă,
pentru suflet, pentru Sfânta Evanghelie care ne-a lăsat-o, pentru
jertfa Sa de pe Cruce şi pentru toate harurile mântuirii? Dar
Duhul Sfânt ne dă un răspuns hotărât la această întrebare,
zicând: Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema!
(Psalm 115, 4). Paharul mântuirii nu este altul decât acela pe
care L-a primit Domnul de la Tatăl, adică paharul suferinţei şi al
jertfei totale pentru mântuirea sufletelor noastre şi a întregii lumi.
Fără acest pahar, fără jertfă şi suferinţă, Dumnezeu n-a voit să
mântuiască lumea altfel. Fără suferinţă şi fără cruce în viaţă nu
este mântuire. Ştiţi cum se ruga Iisus Hristos către Tatăl în
Ghetsimani, în noaptea patimilor: Părintele Meu, de este cu
putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc
Eu, ci precum Tu voieşti (Matei 26, 39). Şi n-a trecut de la Hristos
paharul suferinţei şi al morţii, căci aşa trebuia să pătimească
Hristos şi a treia zi să învieze pentru noi păcătoşii. Fără moarte,
 48

nu este înviere. Fără cruce, fără durere pe pământ, nu este

iertare, nu sunt sfinţi, nici bucuria mântuirii în cer pentru noi toţi.
Câţi dintre noi nu am vrea să ne mântuim fără osteneală şi ispite,
adică în odihnă, sănătate şi îndestulare. Dar aceasta nu se
poate. Câţi dintre creştini nu ar vrea să-şi schimbe crucea vieţii
cu alta mai uşoară. Dar nici asta nu se poate, căci fiecare îşi
duce crucea pe care şi-a ales-o şi pe care i-a rânduit-o
Dumnezeu.
Suntem creştini şi prin Botez purtăm în noi harul şi numele lui
Hristos. Suntem fiii lui Dumnezeu după har şi urmaşii lui Hris¬tos,
să ducem şi noi cu răbdare, cu nădejde şi bucurie crucea vieţii
noastre, privind neîncetat cu ochii inimii spre Hristos, Care S-a
răstignit şi a înviat pentru noi. Să nu uităm de Golgota. Să nu
uităm datoriile noastre de creştini. Adică, păstrarea dreptei
credinţe, buna creştere a copiilor, rugăciunea, smerenia, iubirea
şi împăcarea cu toţi. Celelalte toate sunt trecătoare. Suferinţa lui
Hristos a fost de câteva zile, iar Învierea este veşnică. Aşa şi
necazurile noastre sunt de puţină vreme aici pe pământ, unde
„nu avem cetate stătătoare”, dar fericirea noastră va fi veşnică,
dincolo, cu Hristos.
Iar când crucea vieţii şi necazurile ne apasă prea greu, să ne
rugăm mai mult, să ne spovedim sincer de păcate, să mergem
regulat la biserică, să citim cărţi sfinte, mai ales Sfânta Scriptură
şi Vieţile Sfinţilor, să facem milă cu aproapele şi să privim spre
Crucea lui Hristos Cel răstignit. Atunci ispitele şi necazurile ni se
vor potoli, iar lumina Învierii, a credinţei şi a speranţei ne va
călăuzi paşii spre izvoarele vieţii veşnice, spre Iisus Hristos Cel
înviat.
Câteva sfaturi: Când faceţi cruce, să o faceţi drept pe feţele
voastre, ca să nu râdă vrăjmaşul de noi, ci să fugă de semnul
care simbolizează Sfânta Treime. Duceţi degetele împreunate
mai întâi la frunte, în numele Tatălui; apoi la piept, în numele
Fiului, Care S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră; apoi la
umărul drept şi cel stâng, prin care se leagă dragostea lui
Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră. Căci prin Duhul Sfânt
ţinem legătura cu Dumnezeu, Părintele, cu Fiul şi Duhul Sfânt.
Acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul ”Despre
 49

Sfânta Cruce”. Apoi sunteţi datori să aveţi toţi Sfânta Cruce în

casele voastre, iar când plecaţi la drum şi când va întoarceţi
acasă însemnaţi-vă cu semnul Sfintei Cruci cu evlavie, rostind
această scurtă rugăciune: Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi
sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim! Toate sa le începem cu
rugăciune şi cu Sfânta Cruce. Nu uitaţi să împodobiţi crucile şi
mormintele celor răposaţi ai noştri din cimitire. Păcat de moarte
săvârşesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos şi mai ales o
înjură. Deci toţi care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu
dragoste şi cu bucurie crucea noastră, dată de Dumnezeu spre
mântuire. Apoi să fim adevăraţi închinători ai Crucii lui Hristos,
atât a celei văzute, cât şi a celei nevăzute, pentru ca omul şi
Crucea au două sensuri. Deci, crucea spirituală înseamnă să
răbdăm toate necazurile pentru împărăţia cerurilor, iar crucea
materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din
lemn, din vopsele şi din orice materie. Dar să nu uităm ce zice
Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa: „Măcar din aur sau din
pietre scumpe de ar fi făcuta crucea, după chipul ei, anatema
celui ce s-ar închina la acea materie”. Deci, trebuie să ştiţi că noi
nu ne închinăm materiei din care este făcută crucea, ci ne
închinăm semnului Fiului Omului pe care-l reprezintă.
Domnul Dumnezeu şi Preacurata Lui Maica şi puterea Sfintei
Cruci sa ne ajute nouă păcătoşilor să ne ducem cu dragoste
crucea, fie la piept, fie în mâinile noastre şi în toate faptele
noastre şi să ne închinăm Crucii lui Hristos cu evlavie, căci este
semn şi armă de apărare şi steag de la Dumnezeu lăsat pentru
creştini pe pământ. Iar crucea duhovnicească să o avem pururea
în minte şi în inimă, adică să fim gata a suferi toate necazurile şi
încercările acestei vieţi trecătoare pentru mântuirea sufletelor
noastre, ca să fim adevăraţi următori ai lui Hristos şi moştenitori
ai împărăţiei cerurilor. Amin.

Schimbarea la Faţă
Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit: pe Acesta
să-L ascultaţi.
Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule,
arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea; Strălucească
 50

şi nouă păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru

rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină,
slavă Ţie.
În munte Te-ai schimbat la faţă, Hristoase Dumnezeule, şi pe cât
au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta; pentru că atunci când Te
vor vedea răstignit să înţeleagă Patima Ta cea de bunăvoie şi să
propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui.
Schimbarea la Faţă este minunea pe care a săvârşit-o
Mântuitorul pe Muntele Taborului.
Cu puţin înainte de patima Sa, Mântuitorul a început să zică
sfinţilor Săi ucenici: "Iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi
dat arhiereilor şi cărturarilor, şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor
da în mâinile păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L
vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia." Auzind
ucenicii Săi de cele ce I se vor întâmpla, au început a se întrista
foarte şi voiau să-L oprească pe Dânsul, zicându-i: "Milostiv fii
Ţie, Doamne! Să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta!"
De aceea Mântuitorul, voind să întărească mai înainte de Sfânta
Sa patimă credinţa ucenicilor Săi şi să le arate că El de bunăvoie
merge la moarte pe cruce, nesilit de nimeni şi numai din
nemărginita Sa dragoste pentru mântuirea neamului omenesc, a
voit să-i mângâie pe dânşii, spunându-le aceste cuvinte: "Sunt
unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu
vor vedea împărăţia lui Dumnezeu"; adică până nu vor vedea
slava Sa, cât este cu putinţă omului să o vadă.
Spunând acestea, după 6 zile a luat pe cei mai de frunte ucenici
ai Săi: pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi mergând în Galileea, s-au
suit pe muntele Taborului. Acolo Domnul Dumnezeu şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe când se ruga, S-a schimbat
la faţă înaintea lor şi s-a făcut chipul feţei Sale luminos ca
soarele şi hainele Sale albe ca zăpada. Şi în timp ce ucenicii
erau uimiţi de această preaslăvită minune şi strălucire a feţei lui
Hristos, deodată au văzut stând pe nor 2 bărbaţi înconjuraţi de
slavă cerească, unul de-a dreapta Mântuitorului şi altul de-a
stânga. Aceştia erau cei doi mari prooroci, Moisi şi Ilie.
Văzând Apostolii această preaslăvită vedenie s-au înspăimântat
foarte şi cugetau în inimile lor că sunt în ceruri. Iar Petru văzând
 51

atâta lumină şi frumuseţe pe faţa lui Iisus Hristos şi a proorocilor

care-L înconjurau, a zis aceste cuvinte: "Învăţătorule, bine este
ca noi să fim aici, să facem 3 colibe: Ţie una, lui Moisi una şi lui
Ilie una. Dar pe când zicea el acestea, un nor plin de lumină şi
de fericire dumnezeiască s-a coborât deasupra Taborului şi a
acoperit vârful lui şi i-a umbrit pe ei. Şi din nor s-a auzit un glas
zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit;
pe Acesta să-L ascultaţi." După aceea a încetat vedenia aceea,
iar Ilie şi Moisi s-au făcut nevăzuţi şi Iisus a rămas singur cu
ucenicii Săi. Iar pe când se coborau de pe Tabor, Mântuitorul le-
a zis: "Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până ce Fiul
Omului va învia din morţi."
Mântuitorul a ales Muntele Taborului din Galileea pentru că, cu
aproximativ 850 de ani înainte de venirea lui Hristos în lume,
dumnezeiescul David a proorocit că acest munte se va bucura
de slava lui Dumnezeu, căci zice: "Taborul şi Ermonul întru
numele Tău se vor bucura." Şi s-a împlinit Scriptura.
Pricina pentru care au venit de faţă cei doi prooroci Moisi şi Ilie
este că mai înainte cu 6 zile a întrebat Mântuitorul pe Petru şi pe
ceilalţi ucenici: "Cine zic oamenii că sunt Eu?" Ei au răspuns:
"Unii Ioan Botezătorul, alţii Ilie sau Ieremia sau unul din
prooroci."
Acum Mântuitorul chemând la dumnezeiasca Sa schimbare la
faţă pe Moisi şi pe Ilie a vrut să arate ucenicilor Săi că El nu este
nici Ilie şi nici Moisi şi le-a dovedit că El este Dumnezeul
proorocilor Ilie şi Moisi.
Acolo erau de faţă amândouă Testamentele. Acolo a văzut
Moisi, începătorul Legii Vechi, pe Hristos, începătorul şi dătătorul
Legii Darului. Acolo a văzut Ilie, iconomul Tatălui, pe epitropul lui
Dumnezeu, pe marele Apostol Petru. Acolo a văzut Ilie,
feciorelnicul Legii Vechi, pe Ioan Evanghelistul, feciorelnicul
Legii Noi.
Acolo Moisi cel Sfânt a văzut pe Petru cel sfinţit. Acolo cel ce s-a
suit la cer cu căruţă şi cai de foc a văzut pe cel ce s-a rezemat
pe pieptul de văpaie al lui Hristos întrupat, adică pe Ioan
Evanghelistul. Acolo au văzut proorocii pe Hristos, Care a creat
 52

pe prooroci şi pe apostoli, ca Cel Ce a dat Legea Veche în Sinai

şi pe cea Nouă a desăvârşit-o în Ierusalim.
Şi Sfinţii lui Dumnezeu s-au schimbat la faţă, nu numai Hristos.
Dar alta a fost schimbarea la faţă a sfinţilor şi alta a lui
Dumnezeu-Cuvântul. Schimbarea la faţă a Domnului
Dumnezeului nostru Iisus Hristos a fost preaminunată şi în chip
străin. Lumina cea de pe Tabor care lumina la faţă pe Hristos, nu
izvora din faţa Lui, ci dinlăuntrul Lui, căci era lumina din lumina
cea necreată a Preasfintei Treimi. Că în tot trupul Lui era
Dumnezeu întrupat. Lumina lumina dinlăuntrul lui şi radia în
afară, căci El este izvorul luminii celei veşnice şi nemărginite. Iar
sfinţii care s-au schimbat la faţă au avut lumina nu de la ei, ci de
la Dumnezeu. Aşa şi minunile pe care le-au făcut nu le-au făcut
din puterea lor, ci de la Dumnezeu prin ei.
Aşa s-au schimbat la faţă sfinţi ai lui Dumnezeu: Set feciorul lui
Adam, când a fost răpit la cer, strălucea faţa lui ca soarele şi
feciorii lui îşi ziceau: "Iată, tatăl nostru s-a făcut ca Dumnezeu."
Mai târziu Moisi când a primit Tablele Legii pe Muntele Sinai: Nu
puteau fii lui Israel să privească faţa lui Moisi, căci strălucea faţa
lui şi el se acoperea cu o pânză ca să nu-i orbească.
Apoi din Sfinţi ai noului Aşezământ ca: Marcu Ascetul, Avva
Siluan, Avva Sisoe cel Mare şi mulţi alţii străluceau ca soarele în
unele momente. Dar sfinţii nu aveau lumina de la ei, ci îi lumina
din afară darul Sfântului Duh; pe când a Mântuitorului izvora
dinlăuntrul Lui.
Pe Muntele Taborului a arătat Mântuitorul că nu era numai om,
ci şi Dumnezeu.
Taborul avea chipul Bisericii la schimbarea la faţă a Domnului.
Avem în dumnezeiasca Evanghelie şi alte învăţături care ne
arată că Hristos S-a folosit de munte pentru iconomia întrupării
Sale şi pentru a da unele învăţături mântuitoare neamului
omenesc. Hristos după ce S-a botezat, zice Sf. Evanghelie, a
fost dus de Duhul în pustie şi a postit acolo în muntele
Carantanei 40 de zile şi 40 de nopţi, ispitindu-se de satana care
i-a înfăţişat cele trei atacuri: a lăcomiei pântecelui, a slavei
deşarte şi a iubirii de avuţii.
 53

În pustia Iudeii a avut loc începutul misiunii celei duhovniceşti a

lui Iisus Hristos. În muntele Fericirilor a predicat şi a aşezat cele
9 fericiri ale Bisericii. În muntele Taborului s-a schimbat la faţă.
Adeseori Se suia Hristos în munte şi se ruga acolo singur până
dimineaţa. Pe muntele Golgota S-a răstignit. De pe muntele
Eleonului S-a înălţat Domnul la cer.
Pe Muntele Sinai a dat Tablele Legii lui Moisii proorocul.
Moisi a văzut rugul pe Muntele Horeb.
Sf. Ilie a adus jertfă lui Dumnezeu pe muntele Carmel şi foc nu a
pus ci la rugăciunea lui s-a coborât foc din cer şi a mistuit
pietrele şi lemnele şi apa şi jertfa.
Şi sfinţii s-au nevoit în munţi, precum: Sf. Antonie cel Mare, Sf.
Macarie cel Mare, Sf. Arsenie cel Mare, Sf. Sisoe, şi Avva Marcu
de la peşteră în muntele Francesc, şi a mutat muntele cu
rugăciunea, de faţă fiind Sf. Serapion.
Sfinţii s-au retras în munţi şi în pustie pentru linişte, ca să scape
de 3 grele războaie şi anume: de auzire, de vedere şi de vorbire.
Spune proorocul David: inima frântă şi smerită Dumnezeu nu o
va urgisi. Să ne rugăm mai mult, fraţii mei, să ne rugăm mereu,
neîncetat şi mai ales să ne rugăm cu căinţă, cu lacrimi şi cu
zdrobirea inimii.

Răstignirea Domnului
Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit şi pironit pe cruce
între doi tâlhari de către iudeii cei necredincioşi, fiind judecător
pe vremea aceea Pilat.
Crucea a fost înfiptă drept pe locul unde era căpăţâna lui Adam,
făcându-se din lucrarea lui Dumnezeu, pentru spălarea păcatului
lui Adam şi a tot neamul nostru strămoşesc.
Mântuitorul a fost vândut Miercuri de către Iuda pe 30 de arginţi.
Când a venit cu ostaşi noaptea, a zis: "pe Care îl voi săruta,
Acela este, puneţi mâna pe el."
Vineri a fost răstignit, bătându-i piroane în mâini şi în picioare,
cunună de spini pe cap şi cu suliţa a fost împuns, şi cu oţet
adăpat şi batjocorit şi scuipat şi bătut.
 54

A fost cutremur mare de s-a despicat catapeteasma templului în

două de sus până jos, şi s-a făcut întuneric peste tot pământul
de la ceasul al 6-lea până la al 9-lea.

Înălţarea Domnului
Înălţa-Tu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie
făcând ucenicilor cu făgăduinţa Sf. Duh, încredinţându-se ei prin
binecuvântare că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii.
Biserica cea dreptslăvitoare a lui Hristos are un brâu de aur sfânt
şi preafrumos cu 12 mari sărbători încă din primele veacuri, ele
încep cu Buna Vestire şi se încheie cu Înălţarea Domnului.
Dumnezeiescul praznic al Înălţării Domnului a fost proorocit cu
800 de ani mai înainte de către proorocul David: "înalţă-Te peste
ceruri Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta!"
Sf. Evanghelist Ioan spune: "Trebuie să mă duc Eu, că de nu mă
voi duce Eu la cer nu va veni la voi Mângâietorul, Duhul
adevărului, care din Tatăl purcede."
Deci L-a trimis Tatăl nu numai aşa ca să vină şi să plece, ci cu o
misiune mare pentru cer şi pentru pământ, ca să mântuiască
neamul omenesc. Şi această misiune s-a împlinit astăzi. Pentru
vindecarea noastră a trebuit să sufere El răni şi cu rănile Lui să
ne vindece toate rănile noastre cele sufleteşti, adică păcatele, că
zice proorocul Isaia: "şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat."
"Iar Eu când mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la
Mine." S-a înălţat Mântuitorul la cer, ca să ne înalţe pe noi cei ce
credem în El de pe pământ la cer, din iad în rai, din moarte la
viaţă.
Oamenii se înalţă la cer la Dumnezeu prin Harul Sf. Duh, prin
credinţă dreaptă şi prin fapte bune, în fruntea cărora stau
dragostea creştină, rugăciunea, milostenia, smerenia şi
pocăinţa, mărturisirea păcatelor, căinţă, canon şi părăsirea
păcatelor.
Pocăinţa îl face pe om mai alb decât zăpada, îl ridică la cer, îl
face asemenea cu îngerii şi ajunge fiul al lui Dumnezeu după
 55

har, cum spune proorocul David: "Eu am zis, dumnezei sunteţi

toţi şi fii ai Celui Preaînalt."
"În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt... Mă duc să vă gătesc
loc."
După Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos Mântuitorul lumii S-a
arătat timp de 40 de zile de mai multe ori atât femeilor mironisiţe,
cât şi iubiţilor Săi ucenici, încredinţându-i că El este Fiul lui
Dumnezeu cu adevărat şi că trebuia să pătimească toate pentru
mântuirea oamenilor. Iar la 40 de zile, ucenicii se aflau la
Ierusalim, cum le-a spus Mântuitorul să stea până ce se vor
îmbrăca cu putere de sus.
Şi ducându-i pe Muntele Măslinilor, aproape de Betania, pe când
îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer, un nor L-a
luat de la ochii lor. Şi privind ei pe când El mergea la cer, iată doi
bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe şi le-au zis:
"Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a
înălţat de la voi la cer aşa va veni precum L-aţi văzut mergând la
cer."
Înălţarea Domnului la ceruri s-a făcut cu mare slavă şi cântări de
trâmbiţe îngereşti. Suitu-S-a Dumenzeu întru strigare, Domnul în
glas de trâmbiţă şi zicând unii către alţii: "Ridicaţi căpetenii
porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra
Împăratul Slavei!" iar alţii întrebau: "Cine este Acesta Împăratul
slavei?" "Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în
războaie, Acesta este Împăratul slavei!"
Şi aşa Îl însoţeau îngerii până S-a aşezat întru slavă de-a
dreapta Tatălui. De aceea a rânduit Biserica 9 zile de aşteptare
a Sf. Duh, de la Înălţare până la Duminica Cincizecimii, când S-a
pogorât pe pământ Duhul Sfânt în chip de limbi de foc.
Iată pe scurt importanţa praznicului împărătesc al Înălţării
Domnului, cum Iisus Hristos Şi-a împlinit misiunea Sa divină pe
pământ. Aşa Fiul S-a înălţat întru slavă de-a dreapta Tatălui,
unind cele de jos cu cele de sus. Astăzi la Înălţare s-a încheiat
actul împăcării oamenilor cu Dumnezeu. Fiul intră întru slava şi
odihna Tatălui, iar Sf. Duh Mângâietorul este trimis să lucreze
mântuirea lumii pe pământ. Trupul omului este aşezat, prin
 56

Hristos, de-a dreapta Tatălui în cea mai mare slavă şi cinste. Ce

negrăită milă a lui Dumnezeu!
A pierdut omul raiul şi a dobândit Împărăţia cerurilor. A pierdut
prin cădere grădina divină păzită de heruvimi şi a aflat slava
Ierusalimului celui de sus şi strălucirea Preasfintei Treimi. Mare
este minunea Înălţării la cer a Fiului lui Dumnezeu!
S-a înălţat Domnul la cer dar nu ne-a lăsat orfani pe pământ,
făgăduind ucenicilor Săi că va trimite pe Mângâietorul. Altfel,
Jertfa Sa de pe Cruce ar fi fost zadarnică. Cel mai mare dar şi
făgăduinţa pe care ni le-a trimis Iisus Hristos spre putere, spre
sfinţire şi mângâiere a fost trimiterea Preasfântului Duh pe
pământ după numai 10 zile de la Înălţare. "Eu voi ruga pe Tatăl
şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul
Adevărului. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi..."
Alte mari daruri pe care ni le-a lăsat Mântuitorul după înălţare
sunt cele 7 Sf. Taine începând cu Botezul, Sf. Mărturisire, prin
care ni se dezleagă şi se iartă toate păcatele. Sf. Împărtăşanie
prin care ne hrănim duhovniceşte cu Trupul şi Sângele
Domnului. Sf. Evanghelie, Cartea vieţii, prin care ne învaţă
poruncile Sale cele mântuitoare de suflet. Sf. Biserică în care ne
rugăm şi slăvim pe Dumnezeu împreună cu sfinţii şi cu îngerii.
Sf. Liturghie, cea mai mare jertfă, slujbă şi rugăciune care se
face pe pământ de către creştini până la sfârşitul veacurilor.
Ne-a rânduit Mântuitorul în locul Său apostoli, episcopi şi preoţi,
adevăraţi păstori de suflete pe care suntem datori să-i ascultăm
şi să-i cinstim. Ne-a lăsat Hristos o armă puternică împotriva
diavolului, anume Sf. Cruce prin care biruim puterea păcatului şi
a tot răul. Sf. icoane care împodobesc bisericile şi casele
noastre, pe care le cinstim şi le sărutăm şi ne închinăm chipului
de pe icoană. Ne-a lăsat duhovnici care ne sfătuiesc şi ne
dezleagă de păcate şi multe alte daruri care ne ajută pe calea
vieţii spre mântuire. Iată câte daruri ne-a lăsat Hristos! Şi ne-a
făgăduit că El însuşi va veni la noi împreună cu Tatăl şi va face
locaş sfânt în inimile noastre.
Deci să nu ne socotim orfani căci suntem ai lui Hristos, nici să ne
pierdem speranţa şi credinţa în ajutorul lui Dumnezeu în vremea
ispitelor şi a necazurilor vieţii, căci purtăm în noi pe Sf. Duh
 57

Mângâietorul, Care ne întăreşte şi ne mângâie în toate greutăţile

noastre. Să nu ne socotim părăsiţi, căci Dumnezeu locuieşte în
noi. Apoi să fugim de orice păcat, căci păcatul ne desparte de
Dumnezeu şi ne trage în adâncul iadului.
Să-L rugăm pe Iisus Hristos Mântuitorul Care va veni să judece
lumea să reverse pacea Sa peste noi.
Sâmbătă Mântuitorul a înviat pe Lazăr, care era mort de 4 zile şi
mirosea. El era fratele Martei şi Mariei şi Mântuitorul îl iubea
mult.
Duminică a intrat în Ierusalim călare pe asin, pe mânzul asinei,
pe care nimeni până atunci nu l-a călărit. Şi au ieşit înainte Lui
tot poporul întâmpinându-L cu ramuri de finic şi îşi aşterneau
hainele pe unde trecea şi strigau: "Osana Fiul lui David, bine
este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului."
Luni a blestemat smochinul neroditor şi s-a uscat.
Marţi a discutat cu fariseii şi cârtitorii despre cea mai mare
poruncă din Lege.
Miercuri Iuda s-a tocmit ca să-L vândă pe Mântuitorul.
Joi a fost Cina cea de Taină: Apoi luând pâinea, mulţumind, a
frânt şi le-a dat lor, zicând: "Acesta este Trupul Meu, care se dă
pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea." Aşijderea şi
paharul, după ce au cinat, zicând: "Acest pahar este Legea cea
nouă în Sângele Meu, care se varsă pentru voi spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci. Care nu va mânca Trupul Meu şi
nu va bea Sângele Meu, acela nu va avea viaţă veşnică."
Vineri a fost răstignit, a fost cutremur şi s-a făcut întuneric peste
tot pământul.
Duminică dimineaţa a Înviat din morţi şi toţi drepţii au fost scoşi
din iad şi duşi în Rai.

Întâmpinarea Domnului
Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în
pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o
înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea
 58

neamurilor şi slavă poporului tău Israil. (Cuvinte rostite de

dreptul Simeon)
Troparul Întâmpinării Domnului
Bucură-te ceea ce eşti plină de daruri, Născătoare de Dumnezeu
Fecioară; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos
Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te
şi tu bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul
sufletelor noastre, Cel Ce ne-a dăruit nouă şi învierea.
Cel Ce cu naşterea Ta ai sfinţit pântecele Fecioarei şi mâinile lui
Simeon care Te-a întâmpinat acum le-ai binecuvântat şi precum
se cuvenea, ne-ai miluit pe noi, Hristoase Dumnezeule, împacă
lumea ce se găseşte în războaie şi întăreşte Biserica pe care ai
iubit-o, Iubitorule de oameni. (Condacul Întâmpinării Domnului)
După 40 de zile de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos,
când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moisi, L-au
adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înainte Domnului, că
orice întâi născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului
şi să dea jertfă precum s-a scris în Legea Domnului, o pereche
de turturele sau doi pui de porumbel.
Şi iată era un om în Ierusalim cu numele Simeon şi omul acesta
era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui
Israil, şi Duhul Sfânt era asupra lui.
Dreptul Simeon era preot la templul din Ierusalim şi mare
cărturar al Legii vechi. El s-a născut cu 300 de ani înainte de
Naşterea Domnului şi avea o viaţă sfântă.
În timpul acela, faraon împăratul Egiptului a hotărât să se
traducă din limba ebraică în limba greacă Sfânta Scriptură, adică
Vechiul Testament ce se păstra cu mare sfinţenie la templul din
Ierusalim.
Pentru aceea a adus în Egipt 70 de înţelepţi şi cărturari iudei,
printre care se număra şi Simeon, care avea pe atunci peste 70
de ani. Împărţind între ei textul Sf. Scripturi, lui Simeon i-a fost
rânduit de Dumnezeu să traducă pe proorocul Isaia.
Când a ajuns să traducă profeţia despre Întruparea Domnului,
adică cuvintele acestea: "Iată fecioara va lua în pântece şi va
naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil, care înseamnă «cu
noi este Dumnezeu»" (Isaia 7, 14) Simeon socotea că aici ar fi o
 59

greşeală în text, căci se întreba: "Cum poate să nască o fecioară

fără de bărbat şi să rămână tot fecioară?" De aceea Simeon a
şters din text, modificând "o tânără tăinuită de bărbatul ei va lua
în pântece..." A doua zi vrând să continue traducerea, el a găsit
acest text îndreptat de o mână nevăzută. El crezând că unul din
ceilalţi cărturari i-a corectat textul, apoi el a şters din nou a doua
oară şi a doua zi l-a găsit îndreptat din nou. A treia oară când
voia să schimbe după mintea lui, arhanghelul Gavriil l-a apucat
de mână, la porunca lui Dumnezeu şi i-a spus: "Stai Simeoane şi
nu te îndoi de această taină, că la Dumnezeu nici un lucru nu
este cu neputinţă. Că Dumnezeu care a făcut femeia din bărbat,
adică pe Eva din coasta lui Adam, oare nu poate să nască
bărbat pe Fiul lui Dumnezeu din fecioară fără bărbat şi fără
stricăciune? Iată, pentru că n-ai crezut acest cuvânt proorocit de
Duhul Sfânt, nu vei muri, zice Domnul, până nu se vor împlini
cuvintele acestea şi până nu vei vedea şi purta în braţele tale pe
Hristosul Domnului."
Şi a trăit Simeon 300 de ani, până s-a împlinit cuvântul proorocit,
şi se mirau toţi de ce nu mai moare.
Şi în acea vreme când a venit la templul din Ierusalim Fecioara
Maria şi dreptul Iosif aducând în braţe pe Pruncul Iisus, la 40 de
zile de la naştere, atunci a fost mânat de Duhul Sfânt şi dreptul
Simeon, bătrân şi gârbovit, a văzut strălucind ca fulgerul o rază
de lumină deasupra Fecioarei cu Pruncul. Şi a înţeles că
aceasta este fecioara ce a născut Prunc pe Emanuil din Duhul
Sfânt, cum spune Isaia, şi umplându-se de negrăită bucurie s-a
închinat Lui până la pământ, a luat pe Pruncul Iisus Hristos în
braţe, zicând cu lacrimi aceste cuvinte: "Acum slobozeşte pe
robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii
mei mântuirea Ta, care ai gătit-o înaintea feţei tuturor
popoarelor..."
Şi după ce a dat Pruncul Fecioarei Maria, a mai zis: "Iată, Acesta
este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israil şi ca un
semn care va stârni împotriviri." La urmă a adăugat: "Şi prin
sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din
multe inimi." (Luca 2, 35). Apoi şi-a dat duhul acolo în templu, iar
 60

oasele lui s-au risipit şi au fost îngropate afară, lângă zidul

templului.

Învierea Domnului
Hristos a înviat!
Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este osteneala şi nădejdea
noastră.
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor
din morminte viaţă dăruindu-le.
Cu trupul adormind ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi
ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzându-
o; Paştile nestricăciunii lumii de mântuire.
Ziua Învierii este ziua cea prealuminată şi preaveselitoare, este
cel mai mare praznic al Bisericii lui Hristos şi sărbătoare a
sărbătorilor, de care atârnă mântuirea noastră.
Taina Învierii Domnului şi a învierii morţilor a fost descoperită
patriarhilor, proorocilor şi drepţilor din Legea Veche şi celor mai
înainte de Lege.
Patriarhul Iacob proorocind şi binecuvântând pe fii săi a arătat că
din Iuda va răsări Domnul nostru Iisus Hristos şi că lui se vor
supune, zicând: "Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de
cârmuitor din coapsele sale până ce va veni Împăciuitorul, Căruia
se vor supune popoarele" (Facere 49, 10).
Încă şi proorocul Iezechiel a văzut mai înainte taina învierii
morţilor, prin mulţimea oaselor uscate ce i s-au arătat şi învierea
mortului ce s-a atins de oasele Sfântului Prooroc Elisei, care
închipuiau învierea morţilor.
Dar şi Ilie proorocul cu rugăciunea către Dumnezeu a înviat pe
fiul văduvei din Sarepta Sidonului. Iar Elisei proorocul cu
rugăciunea a înviat pe fiul sunamitencei. La fel proorocul Iona a
închipuit Învierea Domnului şi pogorârea Lui la iad cu şederea în
pântecele chitului şi revenirea la viaţă după trei zile şi trei nopţi.
Precum a fost Iona în pântecele chitului 3 zile şi 3 nopţi, aşa va fi
şi Fiul Omului în inima pământului 3 zile şi 3 nopţi.
 61

Fiul Omului trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe

şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie
omorât, dar după 3 zile El va învia. Sf. Apostoli auzind aceste
cuvinte s-au întristat foarte.
Va fi dat în mâinile oamenilor păgâni şi va fi batjocorit şi va fi
ocărât şi scuipat, biciuit, pus cu picioarele în butuci, dus în
temniţă, apoi răstignit pe cruce, punându-i piroane în mâini şi în
picioare, bătut cu palme, cu trestia adăpat cu fiere şi oţet, îşi va
da duhul şi va fi pus în mormânt, iar a treia zi va învia.
După Învierea Mea voi merge mai înainte de voi în Galileea.
La Răstignirea Mântuitorului, când Şi-a dat duhul, la al 9-lea ceas
din zi, vineri, soarele s-a întunecat de s-a făcut noapte de cântau
cocoşii, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a
despicat în două şi multe clădiri s-au surpat, toată zidirea
însufleţită şi neînsufleţită s-au spăimântat văzând pe Ziditorul lor
pironit pe cruce.
Cea dintâi mărturie despre Învierea Domnului ne-o arată Sf.
Mare Mironosiţă şi întocmai cu Apostolii Maria Magdalena.
Şi Înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică),
El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese 7 demoni.
Aceasta mergând a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se
tânguiau şi plângeau. Şi ei auzind că este viu şi că a fost văzut
de ea, n-au crezut.
Mântuitorul mergând la iad a sfărâmat zăvoarele şi porţile morţii,
iadul s-a cutremurat şi diavolii s-au spăimântat şi a scos din iad
pe toţi cei ce au crezut în El, şi i-a dus în Rai, care până atunci
era închis.
Mântuitorul înviind din mormânt a trecut cu trupul prin lespedea
de piatră care era deasupra mormântului.
După ce a trecut Sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a
săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă
Marie ca să vadă mormântul. Şi iată, s-a făcut cutremur mare,
căci îngerul Domnului coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra
şi şedea deasupra ei, şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi
îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat
cei ce păzeau şi s-au făcut ca nişte morţi. Iar îngerul răspunzând,
a zis femeilor: "Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl
 62

căutaţi. Nu este aici, ci S-a sculat precum a zis, veniţi de vedeţi

locul unde a zăcut şi vedeţi giulgiul întreg. Şi degrabă mergând,
spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge
înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea." Şi Maria s-a
întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus.
Zis-a ei Iisus: "Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea, crezând
că este grădinarul, I-a zis: "Doamne, dacă L-ai luat Tu, spune-mi
unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica." Iisus i-a zis: "Marie!" Întorcându-
se aceea I-a zis evreieşte: "Rabuni!" (adică "Învăţătorule"). Iisus
i-a zis: "Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu.
Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl
vostru, şi la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru." Şi a venit
Maria Magdalena, vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi
acestea i-a spus ei.
Apoi S-a arătat Domnul la doi din ucenicii Săi, Luca şi Cleopa,
care mergeau spre Emaus.
Seara în ziua Sfintelor Paşti S-a arătat celor 11 care erau adunaţi
împreună de frica iudeilor şi i-a liniştit, zicându-le: "Pace vouă!"
Iar ei înfricoşându-se, le-a zis Hristos: "De ce sunteţi tulburaţi şi
pentru ce se suie astfel de gânduri în inimile voastre? Vedeţi
mâinile Mele şi picioarele Mele că Eu însumi sunt. Pipăiţi-Mă şi
vedeţi că duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine
având." Şi zicând aceasta le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.
Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis lor:
"Aveţi aici ceva de mâncare?" Iar ei I-au dat o bucată de peşte
fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând a mâncat înaintea lor şi
le-a zis: "Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, că
trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea
lui Moisi, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca
să priceapă scripturile. Apoi S-a făcut nevăzut şi a plecat de la
faţa lor.
S-a arătat lui Petru separat, înaintea celorlalţi ucenici.
Apoi S-a arătat celor 10 ucenici împreună şi lui Petru chiar în
prima zi a Învierii, a suflat peste ei Duhul Sfânt, dându-le harul
apostolesc şi preoţesc şi puterea iertării păcatelor. Apoi S-a
arătat şi la peste 500 de fraţi. Iar după 8 zile S-a arătat ucenicilor
Lui şi lui Toma. Fiind uşile încuiate l-a încredinţat pe Toma
 63

despre învierea Sa prin punerea mâinilor lui în coasta Sa. S-a

arătat apoi la Marea Tiberiadei când a chemat din nou pe Petru
la apostolie şi i-a zis de 3 ori "paşte oile Mele" pentru a fi iertat de
cele 3 lepădări din vremea Răstignirii. Mai pe urmă S-a arătat şi
marelui Apostol Pavel pe calea Damascului, orbindu-l cu o
lumină puternică şi trimiţându-l să se boteze, şi dacă s-a botezat
l-a trimis să vestească Evanghelia la neamuri. Ultima dată S-a
arătat Domnul ucenicilor Săi pe Muntele Măslinilor, când S-a
înălţat la Cer şi le-a zis: "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se
va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi." (Marcu 16, 15-
16; Luca 24, 47-52; Fapte 1, 8).
Dumnezeiescul împărat şi prooroc David, cu 1000 de ani mai
înainte, a zis: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne
bucurăm şi să ne veselim într-însa."
Primul cuvânt al Mântuitorului după Înviere a fost: "Bucuraţi-vă!"
Cine dintre oameni poate să spună câtă bucurie au avut Adam şi
Eva şi toţi patriarhii, proorocii şi drepţii Legii Vechi şi cei mai
înainte de Lege, când li s-a vestit că a Înviat Domnul şi că vine la
ei, Mesia Împăciuitorul Căruia se vor supune popoarele?
Când cineva dintre oameni este pedepsit şi închis pentru mai
mulţi ani într-o temniţă grea şi amară, cu câtă nerăbdare
aşteaptă izbăvirea sa de acolo? Oare câtă bucurie şi veselie a
umplut inimile tuturor celor ce erau în temniţele şi muncile cele
nesuferite ale iadului de la începutul veacurilor, când Hristos
"Lumina lumii" a venit la ei?
Şi credincioşii pe pământ se bucurau cu mare bucurie a Învierii
Domnului şi de biruinţa Vieţii asupra morţii şi a iadului. Şi dacă se
face bucurie mare în cer pentru un păcătos care se pocăieşte şi
se mântuieşte, apoi cine poate să spună bucuria tuturor puterilor
cereşti când Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a scos din
iad nu 1 sau 1000, ci o atât de mare nenumărată mulţime de
suflete şi le-a dus la fericirea cea veşnică prin Patima şi Învierea
Sa din morţi?
Şi dacă printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat
moartea, şi aşa moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi am
păcătuit prin Adam, tot aşa printr-un Om – Hristos Dumnezeu-
 64

Omul – a venit răscumpărarea şi ne-a mântuit de păcatul

strămoşesc.
"Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele
de dedesubt. Cel Ce este Mântuitorul lumii şi veselia cea
veşnică."
"Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" a spus Mântuitorul.
A înviat pe fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi pe Lazăr cel mort
de 4 zile.
Mântuitorul este numit Cel întâi născut din morţi.

Ferice de cei ce au dobândit prima înviere

Sf. Ignatie Briancianinov spune: "Prima înviere se dobândeşte
prin mijlocirea a două Sfinte Taine: 1. Botezul şi 2. Pocăinţa. Prin
Sfântul Botez sufletul învie din mormântul necredinţei, iar prin
Sfânta Pocăinţă sufletul credincios învie din moartea adusă lui
din păcatele de moarte sau de viaţa trândavă şi iubitoare de
dulceţi şi plăceri, trăită de om după Botez."
Săvârşitorul Învierii este Duhul Sfânt.
Învierea şi Viaţa este Iisus Hristos.
După prima înviere a drepţilor, în timpul cât ei sunt în viaţă pe
pământ şi când va veni moartea, ea nu va mai avea putere
asupra lor, ci va fi numai o trecere din viaţa aceasta în cealaltă,
dar totuşi nu vor scăpa de paharul morţii, aceştia vor fi după cum
scrie, preoţi ai lui Dumnezeu, preoţie împărătească, neam sfânt.
Sf. Calinic de la Cernica spune: "Fraţilor, să fim cu toată grija la
împlinirea poruncilor evanghelice, că nu ştim când vine moartea."
Într-un moment putem fi chemaţi la judecată, atunci când ne
aşteptăm mai puţin. Fericiţi cei ce sunt pregătiţi pentru trecerea
în veşnicie, printr-o viaţă virtuoasă după dreptarul creştinesc.
Vai de cei ce cad în nepăsare, care sunt neatenţi, făcându-şi
voia lor, care se încred în părerea lor! Vai de cei ce n-au rupt
toate legăturile cu satana! Vai de cei ce au intrat în legătură cu
Dumnezeu şi apoi au rupt-o! Binele firii omeneşti este amestecat
cu răul. Pe unde să intre dar lumina credinţei, dacă toate uşile
duhovniceşti sunt închise?
 65

Sufletul omului plin de păcate şi pătimaş, unde nu este nici un

loc curat, ci totul stricat, având numai vânătăi şi răni împuţite – îi
trebuiesc leacuri tari pentru vindecare.
Trupurile vor învia din pământ, precum bobul de grâu semănat
în pământ, care putrezeşte, moare, dar nu piere, ci înviază prin
încolţire pentru a da multă roadă. Omul este făcut de Dumnezeu
fericit şi pentru fericire! Noi nu suntem făcuţi pentru lumea
aceasta, ci pentru cealaltă, cea cerească!
Însă omul caută fericirea acolo unde nu există. Să căutăm acea
fericire care rămâne în veci.
Patimile păcatelor din om nu-l mai lasă să mai vadă lumina ca
să fie fericit.
Ne temem de necazuri, de boli şi fugim de ele, însă tocmai
acestea sunt pentru noi trebuincioase, care tămăduiesc sufletul
celui nevoitor şi îl curăţă de patimi. Viaţa în nevoinţă este moarte
şi înviere.
Ascultaţi şi vedeţi pe cine fericeşte Mântuitorul în cele nouă
fericiri de pe munte.
Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu de-a sila, ci totul este
lăsat la voia omului – dar nici omul nu se mântuieşte fără ajutorul
lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu-ţi dă fericirea veşnică pe gratis, şi nu te face prinţ
sau fiu moştenitor fără a cerşi de la El mila cu umilinţă, osteneală
şi durere.
Dumnezeu nu a făcut răul şi nici moartea şi nu Se bucură de
pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile Lui
sunt izbăvitoare, întru ele nu este sămânţă de pieire – toate erau
bune foarte. Moartea nu este lucrare dumnezeiască, ci este plata
păcatului, ca pedeapsă.
Mântuitorul a lucrat ca prin moartea Sa să surpe pe cel ce are
stăpânirea morţii, adică pe diavolul. Păcatul trebuie să fie omorât
în duh, aici şi acum, prin rugăciune de pocăinţă – să mori faţă de
păcat şi să învii întru Hristos.
La Dumnezeu nu se intră decât prin starea de jertfă. Adam a
transformat jertfa în moarte, şi iubirea de Dumnezeu în iubirea de
sine, şi prin aceasta a venit depărtarea de Dumnezeu.
 66

Moartea se începe în suflet şi se sfârşeşte în trup. Învierea este

întâi sufletească şi apoi trupească.
Sfântul Apostol Pavel spune: "Trezeşte-te cela ce dormi, şi te
va lumina Hristos."
Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă.
Doamne, mai înainte de a mă întoarce în pământ, întoarce-mă la
tine.
Fraţilor, luptaţi până ce Hristos va lua chip în voi. Fiinţa sufletului
este prezentă în duhul curăţat şi preacurat din mijlocul inimii.

Vedenia Sf. Nifon al Constanţianei (Cipru)

(sec. IV)
După ce şi-a terminat obişnuita rugăciune, Cuviosul s-a întins să
doarmă afară pe un pat de pietre. Era la miezul nopţii şi el încă
priveghea şi cugeta la păcatele sale, la înfricoşatul ceas al
judecăţii, privind la cerul înstelat, şi deodată s-a tras cerul ca o
perdea şi a început vedenia.
Apărând Domnul nostru Iisus Hristos, într-o slavă negrăită în jurul
Lui stăteau toate oştile îngereşti, rânduite fiecare după felul şi
strălucirea lor, şi începând judecata, a zis:
"Voi judeca pe cei ce s-au închinat la idoli şi s-au lepădat de
Mine, Făcătorul lor, şi pe ereticii cei ce m-au hulit îi voi sfărâma
ca pe vasele olarului. Vai de ei, ce chinuri îi aşteaptă. Voi judeca
şi pedepsi neamul jidovesc cel stricat, viclean şi răzvrătit, care M-
au răstignit şi n-au crezut în dumnezeirea Mea. Le-am dat vreme
să se pocăiască, dar au nesocotit-o. Vor lua acum răzbunare.
Voi pedepsi pe curvari, preacurvari, sodomiţi şi toată fărădelegea
şi faptele necurate ce au spurcat pământul şi văzduhul cu
nelegiurea lor, pe aceştia cu foc îi voi arde.
Voi judeca şi pedepsi pe tâlhari, ucigaşi, pe femeile ce au ucis
copii lor prin avort şi medicamente, pe cei ce au murit ţinând
minte răul, răzbunătorii, mânioşii, iubitorii de argint, mincinoşii,
vrăjitorii, pe cei ce au petrecut cu chitare, au cântat, s-au îmbătat
şi au jucat, au vorbit necurat cu râsete şi glume, clevetind şi
 67

hulind – i-am chemat la pocăinţă, dar ei au râs de Mine şi M-au

dispreţuit şi se vor arde în focul pe care ei singuri l-au aprins.
Voi vărsa toată mânia şi urgia Mea peste episcopii care n-au fost
păstori adevăraţi ai Bisericii, ci numai pentru câştig, bani şi
plăceri, la fel şi pe preoţii care nu şi-au făcut datoria. Voi judeca
şi pedepsi pe călugării care nu şi-au păzit canonul şi au nesocotit
votul făgăduinţei pe care l-au făcut în faţa lui Dumnezeu, a
stareţului, a îngerilor şi a oamenilor – una au făgăduit şi alta au
făcut – îi voi arunca din înălţimea norilor în prăpastia iadului.
Am venit şi iarăşi voi veni, şi cine poate să-Mi stea împotrivă?"
Atotputernicul Dumnezeu şi Făcătorul şi Ziditorul celor văzute şi
celor nevăzute a dat lui Adam o poruncă. Aceasta era legea care
trebuia ţinută cu toată puterea şi scumpătatea spre cinstea
Făcătorului său, şi ca să nu uite că Dumnezeu se află necontenit
deasupra lui.
Cain s-a aruncat asupra fratelui său Abel şi l-a omorât după voia
diavolului, să ardă că nu s-a pocăit.
După puţin timp, au adus înaintea Domnului Sfânta şi
Preacinstita Lui Cruce, care strălucea ca un fulger înfricoşat şi
revărsa o negrăită mireasmă. Judecătorul a chemat un înger de
foc cu înfăţişare aspră şi fără de milă – acesta era conducătorul
îngerilor care supraveghează focul iadului – şi i-a zis: "Ia cu tine
toiagul Meu care leagă şi zdrobeşte, ia şi o mulţime de îngeri
care execută pedepsele celor din iad şi căutaţi urmele domnului
întunericului, şi găsindu-l apucă-l cu putere, lovindu-l fără milă
până când va preda ceata duhurilor celor rele. Apoi legaţi-i pe toţi
tare cu puterea toiagului meu şi aruncă-i în chinurile iadului cele
mai groaznice.
Şi deodată s-a făcut tăcere ca de moarte.
La prima trâmbiţare s-au alcătuit toate trupurile morţilor. La a
doua, Duhul Domnului a pus sufletele în trupurile moarte.
Atunci a sunat a treia oară şi cea mai înfricoşată trâmbiţă, care a
zguduit toate, şi cerul, şi pământul, când morţii au înviat din
morminte întru clipeala de ochi.
Au început tunete, trăsnete şi fulgere şi toţi au fost cuprinşi de
groază. Atunci tăria cerului s-a strâns ca o carte şi a apărut
 68

cinstita Cruce, pe care îngerii o ţineau, cântând Domnului ce

venea la judecată.
Îngerii se coborau din ceruri ca o ploaie deasă spre Tronul
Judecăţii, cântând imne de slavă Domnului. Îndată a apărut
Judecătorul pe nori, şezând pe tron de foc cu preacurata Lui
strălucire.
Dintre mulţimea morţilor care înviaseră unii au început să
strălucească ca soarele, alţii ca luna, alţii ca stelele, şi îndată au
fost răpiţi în văzduh pentru a întâmpina pe Domnul.
Cei drepţi stăteau de-a dreapta şi cei păcătoşi de-a stânga
Judecătorului.
Pe cei de-a dreapta I-a binecuvântat şi fericindu-i, chemându-i să
moştenească Împărăţia cerurilor.
Iar pe cei de-a stânga I-a blestemat zicându-le: "Duceţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului
şi îngerilor lui."
Cum a rostit dreptul Judecător această hotărâre, dinspre
răsărit s-a pornit un uriaş râu de foc, care curgea vijelios spre
apus. Atunci nemitarnicul Judecător a poruncit ca toţi, drepţii şi
păcătoşii, să treacă prin râul cel arzător pentru ca să fie încercaţi
prin foc. Întâi au început cei din dreapta, care au trecut toţi prin
foc şi au ieşit ca aurul curat şi lucrurile lor nu au ars, iar ei s-au
umplut de bucurie.
Apoi au început să treacă şi cei de-a stânga prin râul de foc şi
lucrurile lor au ars ca pleava pentru că erau păcătoşi, iar trupurile
au rămas întregi ca să ardă ani şi veacuri nesfârşite împreună cu
diavolii pe care i-au ascultat, şi apoi au fost predaţi iadului pentru
chinuri.
Înfricoşatul Judecător S-a ridicat de pe tron şi a pornit către
dumnezeiescul palat împreună cu toţi Sfinţii Săi şi puterile
cereşti, care cântau pe rând câte o cântare.
Şi după ce au intrat toţi, porţile palatului ceresc s-au închis.
Atunci Împăratul ceresc a chemat pe mai marii îngerilor,
Arhanghelii. Au urmat apoi cei doisprezece Apostoli. Lor le-a dat
Dumnezeu slava strălucirii şi doisprezece tronuri ca de foc şi
doisprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mare
preţ. Chipurile şi veşmintele lor străluceau şi scânteiau de o
 69

lumină negrăită ca să stea cu mare cinste lângă Învăţătorul lor,

Hristos.
Au venit înaintea Domnului cei şaptezeci de Apostoli. De
asemenea şi aceştia au primit cinste şi slavă şi coroane, dar mai
puţin strălucitoare ca la cei doisprezece Apostoli. Aceşti
şaptezeci de Apostoli au fost aleşi ca să propovăduiască celor
şaptezeci de limbi care le-a format Domnul la Turnul Babilonului.
Cei şaptezeci de învăţaţi care au tâlcuit Vechiul Testament,
dintre care unul era şi dreptul Simeon, cu 300 de ani înainte de
Hristos, în timpul păgânului împărat Ptolemeu Filadelful, aceştia
au fost aleşi tot pentru cele şaptezeci de limbi de pe pământ.
Acum a venit rândul mucenicilor şi a mărturisitorilor, aceştia
au primit şi ei cinstea şi slava marilor oşti îngereşti, devenind
îngeri în locul celor ce au căzut, şi le-a pus coroane pe capetele
lor.
A intrat ceata sfinţilor ierarhi, preoţilor şi diaconilor, au fost
încununaţi şi ei potrivit cu râvna, răbdarea şi lucrarea lor. Şi mulţi
preoţi şi diaconi aveau cununile mai slăvite şi luminoase decât
ale arhiereilor.
A intrat apoi cuvioasa ceată a călugărilor. Chipul lor revărsa o
tainică mireasmă şi scânteiau ca soarele. Domnul i-a împodobit
cu şase aripi şi cu puterea Preasfântului Duh au devenit
asemenea cu înfricoşaţii heruvimi şi serafimi. Slava lor era mare
şi negrăită şi cununile lor felurit împodobite şi luminoase, potrivit
cu luptele şi cu sudorile lor au primit şi cinstea.
A urmat apoi ceata proorocilor şi le-a dăruit Împăratul lumină
nematerialnică, strălucire negrăită şi bucurie şi slavoslovia
Duhului Sfânt.
A intrat apoi toată ceata oamenilor care s-au mântuit în lume,
săraci şi domni, împăraţi şi supuşi, robi şi slobozi. Şi a despărţit
Domnul dintre ei pe cei curaţi cu inima şi pe cei milostivi şi le-a
dat cununi de mare preţ şi bucurie şi desfătarea Raiului ceresc.
După aceasta a intrat o mare mulţime de oameni dintre cei
păgâni, care nu au cunoscut Legea lui Hristos, dar din fire au
ţinut-o, ascultând de glasul conştiinţei lor, au fost curaţi şi cu
sufletul şi cu trupul, n-au jertfit idolilor. Mulţi străluceau ca soarele
de nevinovăţia şi curăţia lor. Domnul le-a dat Raiul şi cununi
 70

luminoase, dar pentru că nu au avut dumnezeiescul Botez erau

orbi şi nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu, dar simţeau şi
miroseau ceva din mireasma Raiului. Aşa vor fi copiii ucişi,
avortaţi fără Sf. Bozez.
După aceasta a văzut Cuviosul Nifon o ceată de sfinţi –
aceştia erau copii creştinilor ortodocşi, toţi păreau să fie ca la
treizeci de ani. Mirele i-a primit cu faţa veselă şi le-a zis: "Haina
Sf. Botez este într-adevăr fără de pată – fapte însă deloc! Vouă
ce să Vă dau?" Mirele le-a dat bunătăţile cele cereşti, au primit şi
cununa nevinovăţiei şi a nerăutăţii.
După toate acestea, vede Cuv. Nifon că vine înaintea Mirelui o
dumnezeiască Mireasă. În jurul ei se revărsau miresme cereşti şi
mir dumnezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o neasemuită
diademă împărătească care scânteia. Îngerii o priveau uimiţi şi
sfinţii copleşiţi de strălucirea ei. Harul Duhului Sfânt a îmbrăcat-o
în haină aurită şi preaînfrumuseţată. Intrând în dumnezeiescul
palat o însoţeau o mulţime de fecioare care cântau, cu
slavoslovenii şi imne slăvind pe Dumnezeu.
Când a ajuns lângă Mirele Hristos, Marele Împărat, S-a închinat
de trei ori împreună cu toate sfintele fecioare. Atunci Mirele Cel
Preafrumos a văzut-o şi s-a bucurat, Şi-a plecat capul şi a cinstit-
o ca pe Preacurata Sa Maică. Aceasta s-a apropiat cu multă
evlavie, smerenie şi cinste şi a sărutat nemuritorii şi neadormiţii
Săi ochi, precum şi îndureratele Sale mâini.
După dumnezeiasca sărutare, Domnul a dat sfintelor fecioare
strălucire şi cununi prealuminoase.
Atunci au venit toate puterile cereşti, cinstindu-o, fericindu-o şi
slăvindu-o.
Mirele S-a ridicat de pe Tronul Său, având de-a dreapta Sa pe
Maica Sa, iar de-a stânga pe Sf. şi Cinstitul Proroc, Botezătorul şi
Înaintemergătorul Său, Ioan, A ieşit din Palat şi a mers la
dumnezeiescul ospăţ, unde se aflau bunătăţile pe care ochiul nu
le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit,
pregătite pentru toţi cei ce au iubit pe Dumnezeu. Domnul a
împărţit Sfinţilor toate bunătăţile cele negrăite şi nemaiauzite.
Veşnicul ospăţ era înconjurat ca nişte cercuri, ca nişte ziduri,
precum o cetate, de toate puterile cereşti.
 71

Când toate acestea s-au terminat, atunci Însuşi Dumnezeu-Omul

Iisus Hristos S-a supus Celui Ce-I supusele Lui toate. Şi I-a
predat toată stăpânirea şi domnia şi puterea, pe care o luase de
la El. Apoi a intrat la dumnezeiescul ospăţ ca Moştenitor al
Tatălui, Împărat şi Arhiereu, şi împreună Moştenitor cu toţi Sfinţii
şi Îngerii.
De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi, exista numai
Dumnezeu şi Tatăl, Fiul şi Duhul, lumină şi hrană, dulceaţă,
viaţă, strălucire, bucurie şi veselie, fericire şi desfătare în Duhul
Sfânt în veci nesfârșiți.

Taina Sfintei Preoții

Preoția prin hirotonie este taina care prin punerea mâinilor
arhiereului și prin rugăciune se împărtășește persoanei anume
pregătite, harul care dă puterea de a învăța cuvântul lui
Dumnezeu, a săvârși Sfintele Taine și a conduce pe credincioși
la mântuire.
În Biserică preotul este păstorul și credincioșii sunt turma.
În Biserica ortodoxă nu oricine dintre credincioși poate fi preot, ci
numai cei care sunt chemați de Dumnezei și hirotoniți de arhierei.
Cine a îndrăznit să săvârșească preoție fără să fie hirotoniți, au
fost pedepsiți de Dumnezeu. Regele Osea, făcând preoție, a fost
lovit cu lepra. Pe timpul lui Moise și Aaron - fiii lui Core, Datan și
Abiron și încă două sute cincizeci de bărbați care au tămâiat au
fost arși de focul din cer și i-a înghițit pământul cu toate casele
lor. Împăratul Saul, aducând jertfă, a luat locul preotului și a fost
străpuns de sabia lui.
În Vechiul Testament, tot poporul era numit preoție
împărătească - neam sfânt, pentru că era poporul ales, dar nu
aveau voie să aducă jertfe decât cei aleși să conducă, din
neamul lui Aaron și a lui Levi. Hristos, fiind sfârșitul Legii Vechi,
venind în lume, a așezat mai întâi noua preoție, deci întâi preoția
s-a rânduit și pe urmă Legea.
El și-a ales, din mulțimea ucenicilor, mai întâi doisprezece, pe
care i-a chemat și numit Apostoli; apoi a ales alți șaptezeci de
ucenici., iar pe urmă, Apostolii au așezat în biserică șapte
diaconi. Pe cei doisprezece Apostoli, Mântuitorul i-a învățat cum
 72

să boteze și ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul

propovăduia Evanghelia. Iisus Hristos nu a botezat pe nimeni. El
i-a învățat pe Apostoli: ungerea bolnavilor cu untdelemn,
scoaterea demonilor, cum să se roage, să facă frângerea pâinii -
Liturghia de astăzi. Peste acești doisprezece Apostoli, în ziua
cea dintâi a săptămânii ( Duminica), la cincizeci de zile după
înviere ( Cinzecimea), s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de
foc, îmbrăcându-i cu putere de sus, spre a propovădui
Evanghelia. Pe acești doisprezece Apostoli i-a trimis după Înviere
să facă ucenici din toate neamurile pământului, să-i boteze în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și să-i învețe să
păzească cele ce lor le-a poruncit Iisus.
După pogorârea Duhului Sfânt s-a înmulțit numărul creștinilor.
Sfinții Apostoli, din îndemnul Duhului Sfânt, au rânduit prin
rugăciune către Dumnezeu și prin punerea mâinilor pe capul
celor aleși (hirotoniți): episcopi, preoți, diaconi. Episcopilor le-a
poruncit să hirotonească dintre creștini pe unii diaconi, preoți și
episcopi. Aceștia sunt robi puși peste alți robi. Episcopii și preoții
pregătesc Cina și cheamă oamenii la mântuire. Acestora le-a dat
Hristos puterea de a ierta păcatele celor ce vor mântuire. Aceștia
au cheile Împărăției Cerurilor și puterea să încuie și să descuie,
să lege, să dezlege. Lor le este dat să cunoască Tainele
Împărăției Cerurilor, Iisus zicându-le: ”Să nu judecați pe nimeni,
să nu vă faceți voi judecători înainte de vreme.”
Sf. Grigorie Teologul spune : Preotul este întotdeauna un elev al
lui Dumnezeu ce trebuie mereu să învețe și este un veșnic
dascăl și povățuitor ce trebuie să învețe și pe alții, căci el trebuie
să se afle ca un izvor din care fie că bea cineva, fie că nu bea, el
trebuie să curgă neîncetat.
Sf. Vasile cel Mare zice : Atât de mare este preoţia încât nimeni
nu ar fi vrednic să fie preot. De ar şti mai dinainte toate cu
deamănuntul cel ce ar vrea şi ar dori să se facă preot – ce
sfinţenie trebuie să dobândească şi cu ce înfrânare să vieţuiască
şi ce pedeapsă îl aşteaptă dacă nu a lucrat după rânduielile
Bisericii, toţi ar fugi şi nimeni nu s-ar mai face preot.
De ai avea curăţia îngerilor şi sfinţenia Sf. Ioan Botezătorul şi tot
nu ai fi vrednic să primeşti şi nici să te atingi de această Taină.
 73

Dacă vrei să te faci preot, să bagi de seamă de ai căzut în

păcate trupeşti, curvie şi altele asemenea şi chiar numai o dată
de ai căzut din ştiinţă sau neştiinţă, cu voie sau fără voie, să nu
te faci preot. Să ştii şi aceasta că oricât de mare ar fi lipsă pentru
Biserică de a avea preoţi, Dumnezeu se va îngriji de Biserica Sa.
Dacă ai păcate trupeşti cu oprire de canoane care nu poţi să te
faci preot este cu putinţă ca prin pocăinţă şi rugăciune să ajungi
să faci minuni, şi să devii sfânt, dar nu preot.
Dacă ţi-e frică de moarte înseamnă că nu te-ai unit cu Hristos.
De vei săvârşi cum trebuie slujba dumnezeiască, cinstită şi
înfricoşătoare a Sfintei Liturghii şi nu te va mustra conştiinţa
pentru nimic, să-ţi nădăjduieşti mântuirea din aceasta. Căci
folosul de aici îţi va fi mai presus de toată lucrarea şi vederea şi
contemplaţia, iar de nu vei face aşa tu însuţi vei vedea. Şi mai
bine este fără îndoială să te depărtezi prin recunoaşterea
neputinţei tale, decât să te ţii cu necurăţie de preoţie, părând
multora că te afli la înălţime, dar când colo tu zaci ca un stârv
vrednic de plâns.
Sf. Nicodim Aghioritul zicedespre preotul duhovnic : Întâi tu, o,
preote, care vrei să te faci duhovnic se cuvine să ai credinţă
dreaptă şi fapte bune şi o trăire cu sfinţenie mai aleasă şi mai
deosebită decât a celorlalţi oameni, încă şi decât a preoţilor
simpli care încă nu sunt duhovnici cu care împreună tu vieţuieşti
şi dintru care vrei să te alegi.
Să ai patimile tale vindecate şi biruite.
Pentru ca să poţi să te povăţuieşti şi pe sine-ţi şi pe ceilalţi nu să
te faci altora doctor şi tu să fii plin de răni. Iar dacă tu vei învăţa
pe oameni să facă cele de folos pentru mântuire şi tu nu vei face,
atunci ei se vor sminti şi nu te vor asculta, căci ei vor să vadă
întâi la tine faptele, ca să capete încredere.
Duhovnicul trebuie să fie ca soarele nepătimaş care trecând prin
locuri pângărite nu se spurcă. Cu adevărat tu având mintea
întunecată de patimi nu vei putea să judeci îndreptarea cea
cuviincioasă de care are trebuinţă fiecare păcătos. Păcătoşii pot
să te întoarcă pe tine la voia lor, decât tu pe ei la voia lui
Dumnezeu. Într-adevăr duhovnicul la scaunul de Mărturisire a
 74

păcatelor este: martor, părinte şi judecător şi iconom al Tainelor

Duhului Sfânt şi doctor duhovnicesc.
Preotul duhovnic trebuie să ştie bine învăţătura de credinţă şi
toate Canoanele îndeletnicindu-se cu citirea ziua şi noaptea dacă
vrea să se facă cârmaci Corăbiei adică Sfintei Biserici Creştin –
Ortodoxe şi să ştie să cârmuiască sufletele spre vindecare şi
mântuire.
O, Duhovnice, mare răspundere ai! Că ţi se va cere din mâinile
tale Odorul cel scump; adică Sfântul Trup şi Sânge al
Mântuitorului dacă ai împărtăşit pe cei nevrednici şi apoi sufletele
care le-ai ocârmuit şi sau pierdut din cauza ta.
Sf. Ioan Gură de Aur zice :Aşadar, neapărat ca părinte
duhovnic să ţii cont de tăria şi sfinţenia Sf. Canoane şi unde ele
hotărăsc să lege – să legi, şi unde hotărăsc ele să dezlegi – să
dezlegi şi să ţii cont cu mare chibzuinţă cumpăna dreptăţii între
scumpătate şi iconomia lor.
“ Leagă bine pe cel păcătos până ce va îmblânzi pe Dumnezeu,
nu-l lăsa nelegat ca nu cumva să fie legat de urgia lui Dumnezeu.
Dacă îl va lega preotul, Dumnezeu nu-l mai leagă, iar dacă nu-l
va lega preotul atunci îl aşteaptă legăturile cele nedezlegate.
Deci să nu crezi aceasta că este o cruzime şi neomenie, ci că
aceasta se naşte din blândeţe şi din dorinţa şi mila de vindecare
şi a bunei griji. Dacă cel păcătos nu s-a umilit plângând păcatele
apoi timpul cel îndelungat care i s-a dat nu-i foloseşte la nimic.
Dacă nu i s-a vindecat rana cu legătura care a fost pusă, pune-o
iar repetându-o şi peste 10 ani. Oile cuvântătoare care sunt
bolnave şi rănite de păcate să nu le apropii de duhovnicească şi
dumnezeiasca hrană a Trupului şi Sângelui Stăpânesc căci mai
mare osândă vor lua şi ele şi tu. Nu da sabie în loc de hrană. De
vei fi ameninţat chiar şi cu moartea sub nici un chip să nu dai Sf.
Taine celor nevrednici.
Preotul de va sluji Sf. Liturghie şi va fi prigoană cu nici un chip să
întrerupă să lase Sf. Liturghie neterminată chiar de ar muri.
Domnul Dumnezeu pe cele cu lipsă le va plini şi pe cele
neputincioase cu harul Său le va întări.
 75

Aşa, iubite părinte, în toată vremea ziua şi noaptea

supraveghează turma şi pe fiecare oaie în parte căci vei da
seama de sufletele lor la Judecata de obşte.
Sf. Maxim Mărturisitorul zice :Se cuvine preotului să fie sfânt şi
cu trupul şi cu sufletul, să fie stâlp de foc, lumina lumii ca să
lumineze Biserica adică pe poporul lui Dumnezeu, şi să fie mai
curat decât razele soarelui, ca să nu-l lase pustiu Duhul Sfânt.
Deci pentru aceasta care preot nu este sfânt să fugă departe de
Sf. Liturghie ca să nu ardă şi trupeşte şi sufleteşte.
Să se ştie că episcopia sau preoţia nu este o meserie ci este o
slujbă pentru Dumnezeu.De nu va păzi toate acestea scrise să-şi
lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în mare decât să
facă sminteală.
Sf. Ioan Gură de Aur zice :Mare păcat este ca cineva să judece
şi să osândească pe preot. Cine te-a pus pe tine judecător peste
el?
Dacă te învaţă bine şi cred că aceasta face şi trebuie să facă toţi,
apoi tu ascultă ce te învaţă ca să te mântuieşti, nu te uita la
faptele lui căci el va da seama de ele şi îl va pedepsi Dumnezeu.
Dumnezeu l-a pus păstor peste tine şi se foloseşte de el ca de o
unealtă, iar tu eşti oaia cea rătăcită.
Sf. Ambrozie al Mediolanului(Milanului) zice :La Botez se
deschide pentru tine Sfânta Sfintelor, ai intrat în Cristelniţa
naşterii din nou şi repetă mereu toată viaţa ce ai răspuns: M-am
lepădat de satana şi de toate faptele lui, de lume, de desfrâul şi
de desfătările ei. Răspunsul tău este păstrat nu în groapa morţii
ci în cartea celor vii.
Fără preot, omul nu se poate mântui şi numi creştin, căci nu are
cine să-l creştineze şi celelalte.
Sf. Ioan Gură de Aur zice :„ A preotului este numai a deschide
gura că harul le lucrează pe toate cele drepte. Sfântă este limba
preotului și preasfântă este gura lui.” Deci, când te-ai dus direct
la preot și te-a binecuvântat, Domnul te-a binecuvântat
umplându-te de toate binecuvântările Duhului Sfânt cu care este
îmbrăcat.
 76

Episcopul și Preotul
Sf. Ioan Gură de Aur spune: "Episcopul este păstorul oilor
cuvântătoare ale lui Hristos – iar preotul este ajutorul păstorului."
Păstorul cel bun intră pe uşă – nu pe aiurea, şi îşi pune viaţa
pentru oile sale – iar pe cel plătit nu-l doare inima de oi şi când
vede lupul, lasă oile şi fuge şi lupul sfâşie şi împrăştie şi risipeşte
oile.
Apoi episcopul mai mare răspundere are căci va da seama în
faţa lui Dumnezeu de hotărârile care se iau în Sf. Sinod în
domeniul credinţei a Sf. Dogme, de hirotonia preoţilor, de toate
problemele din eparhie, de toate dezlegările şi pogorămintele
făcute.
Preotul este pus să împace pe oameni cu Dumnezeu şi prin
sfânta vieţuire şi sporire duhovnicească să-i aducă la mila lui
Dumnezeu.
Preotule, zi în toate zilele culcându-te şi sculându-te: "Vai mie de
nu voi vesti Evanghelia, de nu voi învăţa pe credincioşi buna şi
dreapta credinţă şi faptele cele bune! Dacă numai unul va pieri
din pricina ta – sângele lui îl vor cere din mâna ta."
Tu, episcopul turmei încredinţate ţie, eşti pus strajă oilor, să
priveşti din toate părţile cu stăruinţă şi să vesteşti păcătoşilor de
unde vine asupra lor sabia mâniei lui Dumnezeu. Să ai pentru
dânşii milă de mamă, simţind durere până ce se va închipui
Hristos întru ei. Slugă eşti şi prieten al Împăratului, trimis ca să
chemi la nunta Fiului Său – la cine cea mare – nu să stai mut.
Luaţi aminte de voi – şi de toată turma.
Căutaţi să nu vă ameţească cineva pe voi. Nu folosiţi vrednicia
pentru folosul vostru – ci al turmei. Cei ce nu au luat pedeapsa
cuvenită după păcatele lor se abat în dispreţ şi se fac mult mai
răi ca înainte şi înaintează la mai mari păcate.
Dator este păstorul ca învăţătura lui să fie mai mult din trăire
decât din cuvânt.
Sf. Apostol Pavel spune: "Chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei
ca nu cumva propovăduind altora, eu să mă fac netrebnic şi
nepriceput" – şi să nu aud glas de ce el nu face ceea ce învaţă?
Curvia preacurvia, sodomia, malahia şi altele care se înrudesc cu
 77

acestea ciopârţesc mintea de a nu mai fi întreagă, şi sunt aşa de

grele şi urâte păcate încât nu se pot uni în nici un chip cu preoţia.
Canoanele Sf. Biserici si ale Sf. Părinţi au hotărât ca episcopul,
preotul sau diaconul sub nici un chip să nu facă ospeţe în
tovărăşii, să nu dănţuiască, să nu joace jocuri de noroc cu bani
sau fără bani, să nu privească jocuri, cântări lăutăreşti, muzică,
întreceri sportive, politică, afaceri, vin şi băutură beţivă să nu beţi
tu şi fii tăi cu tine când veţi merge să vă apropiaţi de Altar – ca să
nu muriţi şi trupeşte şi duhovniceşte. Vai celor ce se scoală de
dimineaţa şi umblă după băutură beţivă – căci acestea îl vor
arde.
Îngerul i-a zis unui episcop : Ți-a iertat Dumnezeu păcatele tale,
afară de hirotonii și pogorăminte făcute cu ușurință și necercetate
cu deamănuntul, căci pentru acelea nu m-a ascultat
Preamilostivul.
Sf. Ierarh Nectarie de Eghina zice : Când veți ajunge preoți cu
ajutorul lui Dumnezeu – niciodată să nu uitați că îl reprezentați pe
Domul nostru Iisus Hristos aici pe pământ. Nicidată să nu dați
ocazie de sminteală. Toate să le faceți după voia lui Dumnezeu –
și cu mare frică de a nu pierde nici un suflet. Să nu iubiți banii și
averea. Să purtați mereu rasa, să nu vă tăiați părul capului și să
nu vă radeți barba.
Unii preoți socotesc mărunțiș îmbrăcămintea cu care trebuie să
umble și barba și pletele precum și celelalte. Ei zic că nu stă
credința în acestea.

Stâlpnicia și Sf. Cuvioși Stâlpnici

Aceasta este nevoinţa în nebunie de dragul lui Hristos, Însuşi
Domnul nostru. Iisus Hristos, începătorul desăvârşirii noastre,
prin răstignirea Sa pe Cruce a provocat iudeilor sminteală şi
elinilor nebunie, răsturnând conceptele lumii căzute. “Acesta va fi
semn de poticnire, de ridicarea şi căderea multora din Israel.”
Petrecerea pe stâlp se face prin strădaniile călugărilor care sunt
inundaţi de iubirea dumnezeiască, şi luptele lor suprafireşti sunt
pentru unii pietre de poticnire şi de mirare şi de uimire, de
nedumerire şi de neînţeles.
 78

Aprinşi de văpaia de sus, ei sufereau cu bucurie asprimea gerului

şi a vântului şi alinau cu rouă cerească văpaia soarelui. Acest
mod de vieţuire nu este accesibil tuturor, ci numai celor chemaţi
şi îndemnaţi de Duhul Sfânt.
Înaripaţi cu dumnezeiasca dragoste şi cu rugăciunea inimii s-au
făcut asemenea unor vulturi ai pustiei, urcând pe treptele
desăvârşirii. Ca pe o Cruce răstigniţi pe stâlp şi cu puterea lui
Hristos Cel răstignit, ei dezbrăcau de putere începătoriile şi
stăpâniile întunericului din văzduh dându-i de ocară în văzul
tuturor biruindu-i prin cruce. Astfel s-au făcut privelişte şi îngerilor
şi oamenilor, care unora le va ridica probleme de conştiinţă, iar
altora o nelinişte sfântă care le va atinge inima.
Însingurarea şi singurătatea naşte nevoinţă şi lacrimi; lacrimile
nasc frica duhovnicească; frica duhovnicească naşte smerenie şi
darul vederii înainte; vederea înainte naşte iubirea care face
sufletul nepătimaş - atunci după toate acestea nevoitorul
înţelege că nu este departe de Dumnezeu. Stâlpnicii înşişi
considerau acest gen de însingurare ca fiind cel mai bun mijloc
de a iubi pe aproapele şi pe Dumnezeu.
Cuvântul Domnului cuprinde aceste 4 lucruri : poruncile,
dogmele, ameninţările şi făgăduinţele.
Sf. Simeon Stâlpnicul(460) din Cilicia.
S-a dus la o mănăstire şi a stat în faţa porţii fără hrană şi băutură
timp de şapte zile, după care a fost primit în mănăstire şi acolo a
întrecut pe toţi călugării cu nevoinţa sa, apoi s-a călugărit având
18 ani de la naşterea sa. Odată a luat funia de la fântână care
era foarte aspră din crengi de finic şi a înfăşurat cu ea tot trupul
gol şi după 10 zile trupul său s-a umplut de răni care a început să
putrezească ajungând până la os şi era cuprins de viermi şi
mirosea greu. Văzând stareţul acestea a pus pe fraţi să-l dezlege
şi să-i pună leacuri. După ce s-a tămăduit a fost îndemnat de
stareţ să se ducă din mănăstirea lor ca nu cumva unii fraţi vrând
să-i urmeze nevoinţele lui să-şi fie ei pricină de moarte.
Acest Simeon umbla prin pustie, a petrecut într-o fântână seacă
şi părăsită, s-a nevoit 3 ani într-o grotă în stâncă fără uşă şi
numai o ferăstruică mică. Apoi ieşind de acolo s-a legat cu un
lanţ de picior priponit de o piatră, apoi după aceea ca să aibă
 79

mai multă linişte şi-a zidit un stâlp de 6 coţi înălţime şi în vârful lui
a zidit o chilie de 2 coţi petrecea acolo în post şi rugăciune.
Stând pe acest stâlp câţiva ani, i-au făcut lui oamenii altul având
înălţime de 12 coti apoi mai târziu de 22 de coţi, şi unul de 36 de
coţi şi ultimul de 40 de coţi, urcând ca pe nişte trepte spre cele
cereşti, suferind multe chinuri pentru Hristos, vânturi, ploi, călduri,
frig, îngheţ, zăpadă. Mâncarea lui era linte muiată şi apa drept
băutură, acestea le primea o dată la săptămână. S-a nevoit pe
diferiţi stâlpi 47 de ani şi a trăit 103 ani, devenind astfel întâiul
stâlpnic.
Sf.Alipie Stâlpnicul din Paflagonia Adrianopole
A vieţuit într-un mormânt idolesc, era acolo un stâlp şi în vârful lui
un idol şi el sfărâmând idolul a pus cinstita cruce şi a vieţuit acolo
53 de ani a pătimit pe acel stâlp ca şi cum ar fi pironit pe cruce
răbdând cu vitejie toate vitregiile vremii.
El a hotărât călugăriţelor din mănăstirea lui, să nu vadă bărbaţi
şi nici ele să nu fie văzute de bărbaţi.
Sf. Daniil Stâlpnicul din Mesopotamia – Vitavara
Mama lui era stearpă şi rugându-se lui Dumnezeu i-a dat acest
fiu, şi după 5 ani l-a dus la o mănăstire. Iar după un timp, obştea
l-a silit să le fie stareţ dar el ieşind în taină din mănăstirea sa a
venit lângă stâlpul Sf. Simeon care îl sfătuia să petreacă
împreună cu dânsul, dar n-a stat şi s-a dus la Ierusalim. Acolo a
petrecut într-o capişte idolească suferind mari necazuri de la
diavoli. Văzându-l oamenii aşa de nevoitor şi cuvios i-au zidit un
stâlp după dorinţa cuviosului, apoi i-au făcut unul şi mai înalt şi
petrecând acolo a făcut multe minuni trăind 80 de ani.
Cuviosul Luca cel Nou Stâlpnicul era din părţile
Răsăritului.
A fost luat în război şi făgăduind lui Dumnezeu că dacă va scăpa
cu viaţă se va face călugăr.
Şi sporind cu nevoinţe pustniceşti într-o mănăstire a fost făcut
preot. Ca să domolească trupul s-a încins cu lanţuri de fier şi
postea 6 zile pe săptămână. A petrecut viaţa călugărească pe
muntele Olimp, la Constantinopol şi Calcedon. Acolo s-a suit pe
un stâlp şi a stat 45 de ani, nevoindu-se în post, rugăciune şi
 80

priveghere îndurând multe ispite şi săvârşind multe minuni, s-a

mutat la Domnul.
Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos (886-911)
Acest sfânt era din Constantinopol, dar de neam era scit, şi a
ajuns răpit ca rob, pe care la cumpărat un boier general, care
avea mai mulţi robi cumpăraţi. Acest boier era credincios şi
văzându-l pe Sfântul Andrei frumos la chip şi isteţ, la dat la
şcoală ca să înveţe sfintele slove pe care le-a deprins repede,
învăţând Psaltirea pe de rost, întrecându-i pe toţi ceilalţi. Acest
boier voia să-l înfieze că n-avea copii. Scriitorul vieţii Sfântului
Andrei a fost Nichifor, Preotul Bisericii Sfânta Sofia, acesta i-a
fost şi duhovnic.
Sf. Andrei dorea mult să imite pe Sfinţi şi într-o noapte i s-a
arătat îngerul lui păzitor îndemnânu-l să se lupte cu un etiopian
negru şi l-a biruit printr-un meşteşug care l-a învăţat îngerul. A
primit trei cununi preţioase de la Mântuitorul zicându-i din clipa
aceasta vei fi prietenul şi fratele meu, nevoieştete gol, nevoinţa
cea bună, fă-te nebun pentru Mine şi Eu îţi voi dărui multe
bunătăţi în împărăţia Mea.
A doua zi la miezul nopţii a mers la fântână şi şi-a scos haina şi a
început să o taie bucăţi cu un cuţit şi striga cuvinte confuze şi
nearticulate asemenea celor smintiţi, făcând nebunii. Sfântul
Andrei vorbea totată ziua ca un îndrăcit însă noaptea se ruga în
taină. Pentru nebuniile lui a fost legat patru luni de zile în lanţuri,
apoi l-au deslegat lăsându-l să meargă unde vrea. Calea cea
strâmtâ şi mântuitoare este între amar şi dulce. El mergea şi se
învârtea prin piaţa oraşului şi juca făcănd scamatorii, precum
altădata acel minunat Simeon cel nebun pentru Hristos din
Emesa. Sfântul Andrei era îmbrăcat cu o haină scumpă
boierească şi trecând odată pe lângă o casă de toleranţă l-au
prins desfrânatele. L-au desbrăcat luându-i haina pe care au
vândut-o împărţind banii între ele şi pentru Andrei au găsit un sac
vechi l-au tăiat să-i intre capul şi mâinile şi îmbrăcând-l i-au dat
drumul. Sfântul Andrei era văzător cu duhul, că proorocea cele
viitoare umbla îmbrăcat în sac şi răbda foame câte două, trei zile,
chiar şi o săptămână, căci nu cerea la nimeni nimic, numai ce îi
dădeau de bună voie şi împărţea la săraci, iar câteodată nu voia
 81

să primească nimic. Pătimea mult din pricina frigului iarna şi a

postului aspru fiind urât de toţi, făcând nebunii pentru dragostea
lui Hristos. Chiar şi copiii îl băteu lovindu-l tare cu bâte, îl legau
cu o funie de gât, trăgându-l pe drumuri, îl murdăreau pe faţă cu
tăciune, ţipând la el şi poreclindu-l în tot felul, iar el răbda toate.
Tot felul de tineri desfrânaţi şi beţivi îl chinuiau, iar el le prevestea
ce vor păţi în cale, apoi îi vedea pe diavoli şi-i batjocorea.
Sfântul Andrei s-a împrietenit cu un tînăr anume Epifanie şi i-a
zis proorocindu-i: de acum înainte vei fi prietenul meu şi fiul meu
duhonicesc şi vei ajunge patriarh al Constantinopolului şi părinte
duhovnicesc al multor oameni. El dădea sfaturi ca acestea :
,,Aşadar fiecare tânăr să se cerceteze pe sine dacă poate să
rămână feciorelnic aceasta este o dovadă a deosebitei
binecuvăntări a lui Dumnezeu. Dacă însă nu poate să rabde
atunci să se însoare cu consimţămăntul părinţilor săi cu o femeie
modestă şi virtuoasă. După cununie însă nimeni din cei doi nu
are dreptul să mai poftească altă femeie şi trăind curaţi vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Măcar dacă te-ai smintit să nu
ajungi să te robeşti.
Îngerul păzitor primit de la botez ajută pe om în tot chipul pentru
a se mântui cerând de la Dumnezeu încă un timp de prelungire
pentru pocăinţă cu pedeapsă, întristări boli şi pierderi ca să-l
aducă pe calea cea bună şi apoi dacă omul nu se îndreapă va fi
lăsat pe mâna diavolului.
Lumea se înpleteşte ca o funie lungă pănă la sfărşitul lumii cu
toate ale ei, unii se nasc cresc îmbătrânesc şi mor, iar tu eşti unul
singur şi vei muri şi tu la rândul tău şi nu trebuie să faci cele rele
ale lumii- să fii pregătit totdeauna de plecare. Ispitele pe care le
rabzi fiul meu se vor preface în dulceţă dincolo, pentru că pe cât
te împotriveşti războiului trupesc şi îl rabzi cu bărbăţie biruind, cu
atât mai multe cununi ţi se va împleti şi răsplata ta creşte – aşa
dar să nu fii nepăsător. Trebuie să ştii că dacă nu ne vom coace
cu ispitele, nu ne vom putea oferi pe noi înşine pâine dulce lui
Hristos. Episcopul preotul şi diaconul care curvesc sunt
blestemaţi de Dumnezeu. Când sufletele se dau pruncilor de la
zămislire se păstreză nespurcate pe toata perioada sarcinii, iar
după naşterea lor, dacă încep să păcătuiască se întunecă din ce
 82

în ce tot mai mult cu cât se cufundă si se tăvălesc în păcate.

Sufletul omului este viaţa trupului pământesc şi când sufletul iese
din trup atunci trupul putrezeşte şi moare. Dumnezeu i-a dat
posibilitatea acestuia de a-l însufleţi de a-l ocârmui, de a-l odihni
şi de a-l încălzi cu căldură, fără acesta trupurile noastre ar fi lut,
cenuşă şi praf. La început sufletele tuturor oamenilor strălucesc
mai mult decât soarele, însă cu cât înainteză în vârstă, primesc
înfăţişarea potrivită cu faptele lor.
Sufletele celor virtuoşi au strălucire diferită care depinde, de ce
anume s-a străduit fiecare să se curăţească prin nevoinţe şi
lacrimi. Multe suflete când se despart de trup, par a fi rănite ca
de lepră, altele înfometate, însetate, înegrite şi îmbrăcate în
zdrenţe.
Nimeni nu poate ajunge dintrodată la rugăciunea desăvârşită
sau curată, dacă nu s-a obişnuit să aibă pe Dumnezeu în cuget.
Şi lucrarea minţii cea dinafară dinspre lume şi trup să se întoarcă
înlăuntrul său, spre „inima”sa, neprivind spre lucruri ci spre
Dumnezeu. Această rugăciune exprimă un raport al dependenţei
omului de mila şi ajutorul lui Dumnezeu. Conştiinţa propriei
păcătoşenii şi a necesităţii de a fi miluit de Iisus Hristos
Dumnezeu, trebuie să fie necontenită. De a concepe cine este
Dumnezeu şi cine este omul. Cine încearcă să rostească
neîncetat această rugăciune, constată că fără concentrarea
atenţiei şi paza minţii, cel puţin asupra respiraţiei, nu se poate
concentra mult nici în rostirea rugăciunii. Respiraţia la
desfăşurarea ei permanentă de la sine este un fir de sprijin
pentru concentrarea atenţiei.
De nu vom suferi, nu ne vom mântui niciodată, că aşa se cuvine
şi aşa place lui Dumnezeu. Nimic nu putem face fără mila şi
ajutorul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar lua puţin mângîierea
de la noi, nu mai suntem înstare de nimic, ci tremurăm rătăcind la
tot pasul. Omul întotdeauna să lucreze cele bune, să aştepte, şi
să ceară mila Domnului plin de nădejde. „Să ne curăţim simţirile
şi să-L vedem pe Hristos, Soarele dreptății”. Biserica în care se
găseşte numai forme fără conţinut, este un adevărat cimitir cu
morminte văruite. Dar Biserica chiverniseşte totuşi şi conţinutul şi
forma. Să nu ne smintim şi să ne împuţinăm cu sufletul de
 83

călugării care fac sminteli, în credinţă şi trupeşti şi apoi pleacă în

lume şi se lasă de tot de călugărie, ci să ne minunăm de cei ce
stau şi rezistă cu răbdare şi înţelepciune până la sfârşit.
„Cei care vor răbda până la sfârşit, aceia se vor mântui”. Cei ce
vor birui ispitele, strâmtorile şi încercările de tot felul al vremii de
apoi, vor fi mai mari decât cei de demult. Trebuie să preţuim
orice clipă a vieţii noastre că trece şi nu se mai întoarce şi vom
da seama pentru aceasta. Să lucrăm în sporire. Nimic nu este
imposibil. Omul de astăzi îşi limitează viaţa, gândirea şi trăirea
doar la cele de aici şi de acum, nu se mai gândeşte la mântuire.
Totuşi unii gândesc într-o întrezărire confuză şi îndepărtată. Că
chiar dacă trăiesc în păcate totuşi mila lui Dumnezeu îi va duce
la bine. Trebuie să fim mereu preocupaţi de mântuirea noastră,
ca scop principal şi permanent, de neschimbat, de neuitat –
mântuirea. Nu trebuie să dai drumul la sfoara care te leagă de
cer, forţează-te şi ţine-te cu orice preţ, altfel cazi în păcat, în
prăpastie, în iad, în chinurile veşnice. Creştinul trebuie să se
ocupe mai întâi de el, de mântuirea lui şi totodată şi de aproapele
său.
Orice clipă poate fi un timp de trăire şi orice suspin şi tresărire
poate fi o rugăciune. Toate acestea simplu şi direct, strigând
către Dumnezeu din adâncul inimii :”Doamne iartă-mă”, „Doamne
ajută-mă”, „Doamne miluieşte-mă pe mine păcătosul şi
desfrânatul”. Să ai o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu
în conştiinţa ta. Mintea să fie neîncetat la Dumnezeu, altfel intră
diavolul, răpeşte şi ocupă mintea cu tot felul de gânduri
netrebnice şi spurcate. În această lume suntem în război
continuu pentru a dobândi viaţa veşnică, prin sfintele virtuţi
îndeosebi prin rugăciune smerită. Să ne înarmăm prin rugăciune
neîncetată până se ajunge ca mintea să fie răpită la Dumnezeu.
În tot ceea ce lucrează omul îşi pune întrebarea în problema
scopului şi sensului indiferent de domeniul de activitate. Ca sens
al vieţii este desăvârşirea creştină pentru mântuire. Omul este
făcut însemnând „privitor în sus” spre ceva sau Cineva. Sufletul
iubitor de Dumnezeu nu este rece şi împietrit, înăcrit şi aspru, ci
se înmoaie ca ceara pentru a primi formele întipăriturilor
 84

dumnezeieşti, făcându-se locaş dumnezeiesc în Duhul Sfânt.

(Sf.Maxim Mărturisitorul).
În ziua de astăzi nu se mai poate întemeia o mănăstire de obşte
în duhul filocalic al Sf.Părinţi, pentru că nu avem rădăcini, adică
bătrâni înduhovniciţi, ca exemple vii pe care trebuie să-i urmăm.
Trăim vremuri cumplite cu multe îngrădiri, ispite, curse demonice,
duh antihristic, pecetea 666 a lui Antihrist şi ecumenism, fiind
expuşi în bătaia tuturor vânturilor şi încercărilor, împreună cu
oameni cu totul nepregătiţi pentru luptă şi pe deasupra şi laşi.
Grele sunt zilele în care trăim dar cu Dumnezeu totul este posibil.
Nu este de vină veacul în care trăim ci, eu care mă las dus de
duhul veacului acestuia. Noi aceştia de pe urmă, totuşi nu ne
putem îndreptăţi sau dezvinovăţi că nu mai putem face nimic,
căci avem la îndemână toată învăţătura creştină ortodoxă, însă
noi dormim nepăsători la umbra crucii pe comoara moştenită,
fiind creştini ortodocşi numai cu numele. Toate atârnă de mila şi
iubirea lui Dumnezeu, dar şi voinţa noastră de a încerca să ieşim
din prăpastie, păşind spre Dumnezeu. Cu ajutorul lui Dumnezeu
omul trebuie să ajungă la frumuseţea cea dintâi şi la starea
aleasă cea de la început, pe care a pierdut-o prin slăbiciunea
minţii prin acceptarea sfatului vrăjmaşului. Dreapta credinţă,
curăţia vieţuirii, rugăciunea cu smerenie adâncă şi simplitatea
urcă pe om pe treptele desăvârşirii duhovniceşti.
Precum a avut Dumnezeu grijă de poporul lui Israil de l-a hrănit
cu mană cerească în pustie 40 de ani, aşa v-a purta de grijă şi de
cei binecredincioşi din vremea lui Antihrist. Domnul şi Dumnezeul
nostru Iisus Hristos dăruieşte strălucire, mângâiere şi odihnă
celor ce s-au ostenit pentru El în necazuri şi tot felul de chinuri.
Sf.Ap.Petru spune : „Iubiţilor fiindcă Hristos a pătimit cu trupul
înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta că cine a suferit cu trupul a
ispăşit cu păcatul, ca să nu mai trăiască trupeşte timpul ce-l mai
are de trăit pe pământ, după poftele oamenilor, ci după voia lui
Dumnezeu.” Răspunde-ţi oricum, oricui vă cere socoteală despre
nădejdea voastră, dar cu blândeţe, cu frică şi cuget curat.
„Fraţilor smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să
vă înalţe, la timpul cuvenit lăsându-i Lui toată grija voastră, căci
el are grijă de voi.
 85

Cuvânt al Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos către Sf.

Epifanie
Esența veacurilor se fixează pe toată întinderea lor în șapte
semne(puncte)(adică se împart în opt perioade de timp). Până
astăzi nu s-au împlinit cele șapte veacuri ale acestei lumi pe care
noi le măsurăm cu anii. Când se vor împlini...atunci va începe
veacul al optulea fiind toți desăvârșiți, o turmă și un păstor,
precum zice Solomon: „Fă Doamne parte la șapte și la
opt”(Eccl.11,2).
Fiul se numește Unul Fiu al lui Dumnezeu pentru că și
omenitatea și dumnezeirea Lui are un singur ipostas. Hristos
este Dumnezeu și om și are un singur ipostas în două firi și al
dumnezeirii și al omenității sau cum se numește Unul Fiu cu
două firi și cu două voiri.
Ceva asemănător se întâmplă de multe ori și cu apa când
îngheață: ea păstrează același ipostas, dar capătă două denumiri
pentru a se deosebi. Atunci când apa este în chip simplu apă are
o denumire, când însă se transformă în gheață capătă în mod
necesar și denumirea de gheață. Așa și Dumnezeu-Cuvântul,
câtă vreme încă nu se Întrupase se numea Dumnezeu. Însă
după Întruparea Sa, cu toate că este Unul și Același Fiu al lui
Dumnezeu, se numește și Dumnezeu-Cuvântul și Fiul Omului
pentru că are un ipostas și două firi. Cel Prea Înalt se află mai
presus de ceruri deasupra cetelor îngerești. La dreapta Lui șade
Cel Unul Născut Domnul nostru Iisus Hristos, pe tron înalt și
înfricoșător. Din El se trimit străluciri orbitoare pentru oștile
cerești. Deasupra lui Dumnezeu există văzduh care strălucește
ca chihlimbarul, dar este alb ca zăpada. Acest văzduh urcă în
înălțime nesfârșită. Și deasupra acestei înălțimi este tot
Dumnezeu. Și iarăși se întinde în adâncime înfricoșătoare și în
lărgime nemărginită și aici este Dumnezeu. Oriunde ai privi nu
vei afla margine în văzduhul acela, așa nici în Dumnezeirea cea
nevăzută și nesfârșită.
Așa este semnificată și Sfânta Cruce – ea cuprinde înălțimea,
adâncimea și lărgimea. Fără osteneală nu se înfăptuiește
mântuirea. Însemnătatea ce zice proorocul:„Ziua zilei spune
cuvânt și noaptea nopții vestește știință”(Ps. 18.3).
 86

Apropie-te de Iordan în ceasul în care se botează Hrisos și vei

afla ceea ce cauți:„Zi să-L socoți pe Tatăl, zi și pe Fiul-Cuvântul
și pe Duhul Sfânt Care S-a pogorât ca un porumbel din cer și a
stat deasupra Fiului. Noapte să-l consideri pe Înaintemergătorul
Ioan comparat cu Dumnezeirea, noapte și pe iudei, știință, în
sfârșit, să consideri cea pe care a propovăduit-o Ioan iudeilor”.
Domnul este tunetul. Fiul tunetului este Ioan Teologul, pentru că
nimeni nu „a tunat”(nu a teologhisit) cu atâta putere. Este fiul lui
Dumnezeu după har, deosebit ca nimeni altul. Tunet este Duhul
Sfânt.
Sfântul Ioan Apostolul și Evanghelistul se mai numește și capul
Evangheliilor, calul cel alb și fiul tunetului, Apostolul cel mai iubit.
Paharul este în mâna Domnului cu vin curat și neamestecat. Și
a turnat din acesta în acela, însă drojdia lui nu s-a vărsat: din ea
vor bea toți păcătoșii pământului(Ps.74.8). Paharul este firea
omenească desăvârșită a lui Hristos Care este și Dumnezeu și
om. În mâna Domnului înseamnă că Fiul se află în mâinile
Tatălui precum și El însuși a spus:„Părinte, în mâinile Tale îmi
încredințez Duhul Meu”. Vinul neamestecat este firea Sa
dumnezeiască.„A turnat din acesta în acela” înseamnă că a luat
trup omenesc din neamul iudeilor, ca aceia să cunoască
dumnezeirea Sa cea nestricăcioasă prin întruparea Sa. Tatăl a
aplecat paharul pe care îl ținea în mâna Sa și a vărsat harul Său.
L-a luat de la iudei și l-a dat neamurilor, adică nouă-Evanghelia
Sa ne-a dat pe Apostoli, ne-a trimis darurile Duhului Sfânt,
credința și cunoștința Scripturilor. Însă „drojdia lui nu s-a vărsat”,
iar iudeilor le-a rămas numai litera Legii, ca „drojdia”, adică
nădejdea lor. Aceștia s-au risipit prin toate țările lumii, printre
neamuri și beau încă drojdia rătăcirii, așteptând pe Antihrist, în
loc de Mesia Hristos Dumnezeul nostru.
Soarele este luminătorul cel mare pentru stăpânirea zilei(Fac.
14.16).
Esența soarelui este un foc puternic materialnic, este un cerc de
foc pe care l-a aprins Dumnezeu și este nestins până la sfârșitul
veacurilor. Înlăuntrul său se află îngerul Domnului care îl
conduce – ascultă de poruncile Lui și aleargă spre apus urmând
 87

cale dreaptă totdeauna cu mare și aceeași viteză, alergând

neobosit și neepuizat.
Căci așa cum focul este deodată cu lumina din el, nefiind mai
întâi focul și pe urmă lumina, ci deodată amândouă și așa
precum lumina se naște totdeauna din foc și este totdeauna în el
fără să se despartă deloc de el, tot astfel Se naște Fiul din Tatăl
fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El. Dar cu
toate că lumina se naște în chip nedespărțit din foc și rămâne
totdeauna cu el, ea nu are totuși un ipostas al ei, deosebit de
ipostasul focului, deoarece lumina este o însușire firească a
focului. Fiul Unul-Născut al lui Dumnzeu însă, deși este născut
din Tatăl în chip nedespărțit și nedepărtat și rămănând pururea
cu El, are totuși un Ipostas propriu, deosebit de Ipostasul Tatălui.
Se numește Fiul și „chip al Ipostasului Părintesc”. Cei care nu
sunt în stare să vadă nici lucrurile din fața picioarelor lor, nici să
numere nisipul mărilor, picăturile ploii și zilele veacului,
nicidecum să pătrundă adâncurile lui Dumnezeu și să găsească
înțelegerile firii așa de negrăite și care întrece puterea de
înțelegere a minții!

Timpul sau vremea vieții omului

Avem un timp scurt, dar scump.
Nimic nu este mai scump pe lume decât timpul pe care
Dumnezeu ni l-a dat să-l trăim pentru mântuirea noastră. Timpul
a-l cumpăra nu se poate. Nici o clipă să nu o petreci în mod
greşit. Preţuieşte timpul căci zilele rele sunt.
Omul are un timp - un număr de ani dat de Dumnezeu, să
trăiască pe acest pământ, o singură dată şi nu se mai repetă.
Omul nu a fost făcut pentru timp, ci timpul pentru om.
Viaţa omului este neguţătorie - deci neguţătoriţi bine timpul căci
este scut şi zilele sunt rele spune Sf.Ap.Pavel.
Timpul din viaţa noastră, pe care l-am pierdut în zadar nu se mai
repetă şi trebuie să-l chivernisim cu înţelepciune.
Consumarea timpului în lucrări păcătoase este un mare păcat -
dacă am trăi duhovniceşte cu râvnă, cu luptă cu păcatele pentru
a ne curăţa sufletul - atunci nu ne-ar ajunge timpul.
 88

Timpul este foarte preţios şi scump şi oamenii îl folosesc în

plăceri trupeşti adăugând păcate peste păcate care ne va
conduce la chinuri în iad.
Domnul a grăit: Voia Mea este ca să vă ajutaţi şi să vă îndreptaţi
unul pe altul - dar şi pe voi înşivă. Dar având mare grijă că
îndreptând pe altul - să nu cazi şi tu în ispită.
Lucrarea faptelor bune este ca şi cum ai zidi o cetate – cetatea
cea de gând a sufletului.
Dar dacă într-o zi zideşti şi în alta dărâmi atunci în zadar te
osteneşti - că nu vei spori zidirea cetăţii.
Dar se întâmplă să zideşti în zeci de ani şi apoi să dărâmi într-un
minut.
Este nevoie de stăruinţă din partea ta pentru a putea arăta într-o
zi că a rămas ceva nedărâmat din ceea ce ai zidit - şi atunci vei
vedea cât de fericit eşti.
La sfârşit pe patul morţii poate ai vrea să ceri de la Dumnezeu
să-ţi prelungească viaţa ca să te pocăieşti - dar nu se poate este
prea târziu, ai avut destul timp cât ai trăit.
Trebuie să trecem prin foc şi prin apă ca să ajungem la odihnă -
să lucrăm virtuţi.
Dumnezeu iartă tot - dar nimic nu „rămâne
nepedepsit,privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită că nu
ştiţi când va veni Fiul Omului.
El va veni ca un fur când voi nici nu vă veţi gândi. Noi nu suntem
făcuţi pentru pământ, ci pentru cer. Altă lume te aşteaptă,suflete
al meu scoală-te pentru ce dormi că sfârşitul tău se apropie - aşa
că nu te lega prea mult de lumea aceasta trecătoare, deşartă şi
înşelătoare - ci învaţă-te, obişnuieşte-te puţin câte puţin începând
încă de aici să trăieşti pentru cealaltă lume.
Trebuie să luptăm pe calea duhovnicească să fim ancoraţi de
corabia mântuirii - Biserica Ortodoxă.
Gol am ieşit din pântecele mamei mele - şi gol mă voi întoarce în
pământ.
Fără voie ai venit în această lume - şi fără voie vei fi luat din
această lume lăsând în urmă toate şi casă şi avere şi rudenii şi
prieteni.
Ce folos - ce folos suflet fără de Hristos.
 89

Trec zilele şi anii - şi nu se mai întorc.

Vreme trece - vreme vine
Soarele răsare şi apune
Vremea zboară fără încetare
Generaţii se nasc şi mor
Toţi aceştia nu se mai întorc pe pământ.
Oamenii zidesc case pentru ei - dar le părăsesc îndată pentru
totdeauna - şi alţi oameni vor locui în locul lor.
Judecăţile oamenilor şi cugetările lor sunt de tot felul.
Unii râd - alţii plâng.
Unii sunt sănătoşi – alţii bolnavi,
Unii sunt bogaţi - alţii săraci.
Unii trăiesc mult - alţii puţin.
Vine moartea ia câte unul - şi îndată se dă uitării.
Venim pe rând - şi plecăm pe sărite.
Viaţa omului nu este oare ca o scânteie strălucitoare care îndată
se stinge şi nu se mai arată?
Anii omului par mulţi când se naşte.
Dar dacă trec se prefac repede în vise demult apuse.
Cum priveşte un tânăr la anii vieţii şi cum priveşte un bătrân.
L-a întrebat Dumnezeu pe Adam: cum ţi s-a părut viaţa ta de 930
de ani? Aşa au trecut de repede ca şi cum aş intra pe o uşă şi aş
ieşii pe alta.
Nimeni nu ar vrea să moară. Oricât ar fi el de bătrân tot ar mai
vrea să mai trăiască. Năzuinţa de a trăi, scoate la iveală
nemurirea.
Acest fapt binecunoscut grăieşte de la sine că nu suntem făcuţi
pentru moarte - ci pentru viaţa veşnică. Omul este făcut de
Dumnezeu fericit şi pentru fericire şi nemurire. - este făcut de
Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
Setea noastră de a trăi se loveşte însă de chipul morţii aproape
în fiecare zi. Unii după alţii oamenii mor şi sunt scoşi afară din
casele lor cu mare jale - dar după scurt timp se dau uitării.
Luând aminte la toate acestea omul se întreabă - Care este
sensul scurtei noastre existenţe pe pământ? Şi ce este în
realitate omul - acest pumn de ţărână din punct dc vedere
material?
 90

De unde sunt toate avânturile în el pentru nevoinţe curate - iar la

alţii pentru păcate?
Este el doar numai materie?
Nu există oare ceva mai înalt - ceva dumnezeiesc?
Oare ce valoare are omul? Dacă costă puţin - atunci viaţa ar fi
lipsită de sens! Omul este format din trup şi suflet. Sufletul omului
este atât de scump că nu se poate răscumpăra cu toată lumea şi
bogăţiile ei.
Însă inima omului în care străluceşte nădejdea nemuririi nu poate
să se împace cu gândul absurd al unei vieţi pământeşti lipsită de
sens!Dacă trupul omului este alcătuit de Dumnezeu atât de
înţelept, ca o maşinărie vie - putem oare să admitem în privinţa
sufletului, care este partea nemuritoare din om, că este lipsită de
sens şi ţel? NU ! Una ca aceasta este de neconceput! Noi ne
naştem în timp pentru veşnicie.
S-au născut şi se nasc cele mai multe cugetări !
Nepăsarea oamenilor faţă de Dumnezeu, faţă de credinţă, faţă
de timpul care trece în zadar, faţă de viaţa veşnică ce-L aşteaptă
- îi îndepărtează pe ei de drumul trasat lor de Dumnezeu şi
încurcă toate rânduielile din sufletele lor. Noi toţi vrem, nu vrem,
timpul trece şi ne grăbim spre moarte - care vine la fiecare şi nu
iartă pe nimeni.
Vrem nu vrem, toţi întâmpinăm necazuri, supărări şi dureri şi
moarte.
O vai moarte nemiloasă, tu pe toţi ne scoţi din casă de-o fi tânăr
ori bătrân, tu pe toţi îi scoţi în drum. Pe unii îi iei conducând
maşina, pe alţii plivind grădina.
Sf. Ambrozie de la Optina spune : Către trup acest locaş al
viermilor sunt îndreptate toate gândurile noastre - iar către suflet
care este nemuritor aceasta cea mai de preţ şi iubită de
Dumnezeu zidire deabia îndreptăm un gând pe săptămână. În
slujba trupului sunt destinaţi şi jertfiţi cei mai înfloritori ani ai
tinereţii vieţii noastre - iar pentru veşnicie, pentru mântuirea
sufletului se pun
deoparte clipele bătrâneţilor - istovite de puteri dacă îi mai apucă.
Trupul este îngrijit, spălat, îmbrăcat, hrănit şi desfătat în plăceri
de tot felul iar sufletul tânjeşte şi se tânguieşte că-i lăsat
 91

zdrenţuit, murdar, flămând şi aproape mort ca un cerşetor. Ce

este omul că-l priveşte pe el ? Cu cinste şi cu slava L-ai
încununat pe el.
Omul trăieşte între slavă şi mândrie. Cu puţin faţă de îngeri - L-ai
încununat pe el. Ce este omul că-l cercetezi pe el ?
Omul cu deşertăciunea se aseamănă - zilele lui ca umbra trec.
Privit-a Dumnezeu spre fii oamenilor, să vadă dacă este cel ce
înţelege sau cel ce face binele! Toţi s-au abătut şi împreună
netrebnici s-au făcut - Nu este cel ce înţelege, nu este cel ce face
binele - Nu este până la unul.
Alăturatu-s-au dobitoacelor fără de minte şi s-au asemănat lor.
Vrăşmaşi ai Domnului s-au făcut, ajungând peşteră de tâlhari,
sufletele lor. Boul cunoaşte pe stăpânul său, dar omul nu
cunoaşte pe Dumnezeu ca Ziditor şi Stăpân al său.

Scopul vieții omului

Scopul vieții noastre – este dobândirea Împărăției cerurilor,
unde nu este durere, nici întristare , nici suspin – ci fericire
veșnică.
Scopul vieții este de a găsi Izvorul viu al fericirii veșnice.
În creștinism este viață în Hristos – cu Hristos și pentru Hristos.
Adică viața trăită în duhul lui Hristos, în lumina și adevărul
descoperit de El în Evanghelia Sa.
Ținta este Hristos. Căci unde este El – acolo este și scopul. El
s-a numit pe Sine păstorul oilor cuvântătoare. Oare știu oile
cuvântătoare calea și scopul lor fără Păstor? În vremea aceasta
de pe urmă, mulți au devenit ca o turmă necuvântătoare tulburată
și împrăștiată și rătăcesc în toate părțile neștiind unde merg și
nici cum merg – fiindcă l-au pierdut din vedere pe Călăuzitorul și
Păstorul cel Mare al lor.

Răscumpărare din păcat – blestem și

moarte
Adam a căzut din viaţa veşnică prin neascultare şi a căzut în
loviturile şi braţele morţii, trupeşte şi duhovniceşte.
 92

Piatra de încercare a fost rodul pomului oprit. La căderea lui

Adam au contribuit două patimi cugetătoare ale omului - mândria
şi pofta. Prin căderea sa omul Adam n-a pierdut total harul lui
Dumnezeu căci a căzut din ispita diavolului.
Fericirea veşnică ia fost oferită lui Adam şi el trebuia să o obţină
doar împlinind condiția ascultării de Dumnezeu.
Astfel harul şi arvuna mântuirii au rămas în om pentru că a greşit
din neştiinţă şi pentru că este purtător de trup pământesc: Numai
acelui ce se leapădă de, Dumnezeu i se ia total harul Duhului
Sfânt - dar şi acesta este primit iarăși prin pocăinţă. Iar cel ce
greşeşte din neştiinţă, păstrează harul, însă acoperit de păcate.
Cum au căzut îngerii răi de bună-voie în imaginaţie – adică
doreau să fie asemenea Celui Preaînalt, adică ei fiind zidire
râvneau din mândrie şi semeţie să fie ca Ziditorul lor, şi îndată au
căzut din ceruri.
Iar oamenii au căzut în clipa când s-au îndoit în cuvântul lui
Dumnezeu. Îndată ce satana le-a răpit frica de moarte zicând:
Nu, nu veţi muri, ci veţi fi vii...” omul a căzut în imaginaţie.
Cea mai mare pagubă este să uite omul de moarte. Cum i-a
şters omului din minte frica morţii îndată a murit prin păcat.
Sf. Ioan Gură de Aur spune că primul om a căzut prin trei lucruri:
1- femeia, 2- pomul şi 3- neascultarea. Şi tot prin trei lucruri va fi
mântuit: 1- Maica Domnului, 2- Crucea şi 3- ascultarea.
Omul a continuat să trăiască trupeşte însă era aproape mort cu
duhul, însă pentru Adam a fost o scăpare, chiar dacă a greşit
călcând porunca ascultării care era ca şi o oprire - post, dar nu s-
a lepădat de Dumnezeu ca îngerii căzuţi.
Dacă nu ar fi existat mila dumnezeiască fără de margini pentru
omul căzut în păcat, acesta ar fi pierit pe veci.
Însă Dumnezeu a făgăduit lui Adam şi Evei îndată după căderea
lor în păcat - că le va trimite un Răscumpărător. Mântuitorul a
venit conform planului dumnezeiesc în persoana Fiului lui
Dumnezeu.
Pe Golgota Domnul a răscumpărat odată pentru totdeauna prin
vărsarea sângelui Său nevinovat vina întregului neam omenesc –
a plătit pentru totdeauna înaintea dumnezeieştii Dreptăţi datoria
 93

neplătită a omului şi cu dragostea Sa i-a izbăvit pe Adam şi pe

urmaşii lui de : păcat, blestem şi moarte.
Cum ne-a izbăvit de păcat?
Luând asupra Sa însuşi păcatul lumii primind să fie socotit
păcătos, El fiind fără de păcat cu adevărat. Cine l-a vădit pe
Hristos de păcat. Tocmai acest Om fără de păcat Dumnezeu-
Omul a fost răstignit ca ultimul nelegiuit pe Cruce.
Adam şi Eva săvârşind păcatul şi nepocăindu-se au atras
blestemul - adică au căzut din comuniunea cu Dumnezeu şi au
pierdut binecuvântarea fericirii.
Pe îngerii cei căzuţi din ceruri, adică diavolii, Dumnezeu nici nu i-
a ţinut de vorbă - ci îndată i-a aruncat în iad şi gata pentru că s-
au lepădat de Dumnezeu.
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului - ci să se întoarcă şi să
fie viu.
Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină.
Ca să se ştie că Dumnezeu nu este numai Milă ci şi Dreptate.
Domnul a luat blestemul lui Adam asupra Sa de bună voie
purtându-L pe umerii Săi ca să ne izbăvească de veşnicul
blestem.
Mântuitorul ne-a izbăvit de lanţurile morţii. Sfântul Apostol Pavel
spune: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume - şi prin
păcat moartea care a trecut la toţi oamenii pentru că toţi au
păcătuit în el.”
De la Adam ca de la un izvor curge râul întunecat al
păcătoşeniei.
Întâiul păcat făcut de Adam, devine păcat moştenit pentru
întreaga omenire şi se transmite până astăzi din om în om. Căci
plata păcatului este moartea - Dacă ai păcătuit trebuie să mori!
Oameni nefericiți ce suntem!
Aceluia înaintea Căruia am păcătuit cu păcat de moarte – El
Însuşi prin lucrarea răscumpărătoare a Unuia-Născut Fiul Său,
ne izbăveşte de moarte: Cum ne izbăveşte? Prin faptul că Cel
fără de păcat - Care nu datora nimic morţii, a murit de bună voie
pentru noi aducându-Se pe Cruce ca jertfă pentru păcatele
noastre.
 94

Cu greu se găseşte să moară un om pentru un drept - dar cu

mult mai greu pentru un păcătos!
Iisus Hristos a spus despre Sine însuşi - că a venit
răscumpărare pentru mulţi şi că Sângele Lui pentru mulţi se
varsă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci!
Sf. Ambrozie al Milanului şi Sf. Părinţi spun: „Nu ar fi putut să ne
răscumpere de moarte sângele proorocilor, nici Petru, nici Pavel
- nici toţi oamenii la un loc, pentru că prin Adam toţi oamenii au
fost răniţi de păcate şi moarte. A putut să ne răscumpere de
păcat prin moartea Sa doar Acela care este şi Dumnezeu şi Om.
Atât de mare a fost păcatul încât a trebuit să vină Dumnezeu din
Ceruri să-l răscumpere.
Sf. Vasile cel Mare spune: „Ce poate să afle şi să dea omul atât
de preţios pentru răscumpărarea sufletului său.? Iată că s-a aflat
astfel de măsură şi de mult preţ pentru toţi oamenii luaţi laolaltă
care a şi fost dat ca răscumpărare pentru sufletele noastre -
Acesta este sfântul şi nepreţuitul Sânge al Domnului nostru Iisus
Hristos, pe care El l-a vărsat pentru noi toţi.
Atât de mult a iubit Dumnezeu pe oameni încât pe unicul Său Fiu
l-a dat spre jertfa să Se răstignească, să fie chinuit şi batjocorit şi
să moară pe Cruce vărsându-și Sângele pentru răscumpărarea
păcatului strămoşesc.
Moartea Lui a fost în stare să-i mântuiască pe toţi de la pieire,
însă El nu a şters păcatele tuturor - ci numai a acelora care au
crezut în El, pentru că cei care nu cred, nu au dorit aceasta. Iisus
Hristos a venit să ia asupra Sa blestemele care atârnă asupra
noastră. Blestemul acesta este moartea pe Cruce.
La plinirea vremii după 5508 ani de la Adam a venit făgăduinţă
făcută lui Adam după cădere.
Prin sângele Său vărsat pe Cruce a venit mângâierea şi
mântuirea neamului nostru.
A venit căderea printr-un om - iar tot printr-un Om-Dumnezeu a
venit mântuirea neamului omenesc.
De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu şi Om. Fiul omului ca să
lucreze în numele oamenilor - dar fapta lui ca Aceluia ce era şi
Dumnezeu ca să aibă un preţ de răscumpărare care să
covârşească vina tuturor oamenilor.
 95

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea care până atunci se întindea

şi asupra sufletului nemuritor ţinându-l închis ca într-o stare de
iad.
Învierea lui Hristos a biruit moartea pentru noi lăsându-I morţii
puterea numai asupra trupului, care din fire nu se supune lui
Dumnezeu şi nici nu poate că este stricăcios şi vremelnic şi Cine
avea puterea şi îndrăzneală să se lupte ci numai Hristos a
câştigat biruinţa asupra morţii iar biruinţa ne-a dat-o nouă.
Primul om Adam a fost încercat cu bună voia sa slobodă de a
călca sau nu porunca dată de Dumnezeu: să nu mănânce din
Pomul oprit. Adam după încălcarea poruncii nu mai voia nici pe
Dumnezeu să-L vadă dar nici pe șarpe. Chemarea Adame,
Adame unde ești, întrebarea blândă a lui Dumnezeu ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci Adam a murit duhovnicește, a
pierdut chipul și asemănarea lui Dumnezeu și fericirea Raiului.
Vai de câte ori cădem și noi, iar glasul conștiinței ne strigă:
Omule! Omule! Unde ești? Ai rătăcit calea! Iar noi ne ascundem
în întunericul păcatelor și nu răspundem și mai îndemnăm și
amăgim și pe alții la păcătuire. Păcatul săvârșit de cei dintâi
oameni se numește păcatul strămoșesc cuprinzând în sine
rădăcina și sămânța tuturor păcatelor și condamnarea la moarte.
A întunecat mintea omului, i-a slăbit voința, dorința, i-a împuținat
puterea, l-a adus la starea de slăbănogire atât trupește cât și
sufletește. Aici se arată neputința firii omenești. Dar pricina
tuturor relelor este diavolul și el se face în primul rând
raspunzător de caderea strămoșului nostru Adam.
Omul prin păcat a căzut din cinstea cea dintâi în starea cea de
rob şi de păcătos.
În oamenii păcătoşi şi plini de păcate nemărturisite nu mai este în
ei asemănarea lui Dumnezeu - dar şi chipul lui Dumnezeu în ei,
se urâţeşte, se sluţeşte şi desfigurează - se însingurează – se
sălbăticeşte căutând să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu,
nerecunoscând păcatul dă vina pe alţii ca nişte nesimţiţi
ajungând ca diavolii.
Iisus Hristos a spus despre Sine însuşi - că a venit
răscumpărare pentru mulţi şi că Sângele Lui pentru mulţi se
varsă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci!
 96

Sf. Ambrozie al Milanului şi Sf. Părinţi spun: „Nu ar fi putut să ne

răscumpere de moarte sângele proorocilor, nici Petru, nici Pavel
- nici toţi oamenii la un loc, pentru că prin Adam toţi oamenii au
fost răniţi de păcate şi moarte. A putut să ne răscumpere de
păcat prin moartea Sa doar Acela care este şi Dumnezeu şi Om.
Atât de mare a fost păcatul încât a trebuit să vină Dumnezeu din
Ceruri să-l răscumpere.
Aceluia înaintea Căruia am păcătuit cu păcat de moarte – El
Însuşi prin lucrarea răscumpărătoare a Unuia-Născut Fiul Său,
ne izbăveşte de moarte: Cum ne izbăveşte? Prin faptul că Cel
fără de păcat - Care nu datora nimic morţii, a murit de bună voie
pentru noi aducându-Se pe Cruce ca jertfă pentru păcatele
noastre.
Mântuitorul a ieşit la propovăduire la 30 de ani şi a ales 12
Apostoli. El a fost botezat în Iordan de la Ioan. Şi un porumbel a
stătut deasupra capului Lui şi un glas din cer s-a auzit: „Tu eşti
Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit.” Sfântului Ioan
Botezătorul i s-a tăiat capul în temniţă din porunca lui Irod după
plăcerea Irodiadei. Aceşti 12 Apostoli au fost: Simon cel numit
Petru şi Andrei fratele lui, Iacob a lui Zevedeu şi Ioan fratele lui,
Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacob a lui Alfeu şi
Levi ce se zice Tadeu, Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul
care L-a vândut şi în locul lui s-a ales Matia prin tragerea la sorţi.
Mântuitorul a propovăduit împreună cu Sf. Apostoli a făcut multe
minuni. S-a Schimbat la Faţă în muntele Taborului.
A spălat picioarele Apostolilor. A sărbătorit Paştile Legii noi la
Cina cea de Taină şi a zis: „Cine nu v-a mânca Trupul Meu şi nu
v-a bea Sângele Meu nu v-a avea viaţă veşnică.” Atunci Iuda l-a
vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi arhiereilor şi
cărturarilor şi fariseilor. A fost prins, legat în lanţuri şi întemniţat
cu picioarele în butuci. Când Mântuitorul era legat de stâlp în
curtea arhiereului, Petru de frică s-a lepădat de Hristos de 3 ori.
Şi vineri Mântuitorul a fost judecat de către Pilat, i-au pus cunună
de spini pe cap, L-au bătut, L-au batjocorit, biciuit, scuipat,
îmbrâncit şi apoi silindu-l să-şi ducă Crucea a căzut de mai multe
ori şi ostaşii au pus pe un trecător Simon Cirineul să-L ajute. A
fost răstignit pe Cruce pe muntele Gologota sau al Căpăţânii,
 97

bătându-i piroane în palme şi în picioare, i-au dat să bea oţet

amestecat cu fiere pentru a-i calma durerile. Era pe la ceasul al
treilea şi la ceasul al şaselea şi-a dat Duhul în mâinile lui
Dumnezeu. Şi un ostaş i-a împuns coasta cu suliţa şi a curs
sânge şi apă şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este
mărturia lui. Iuda văzând ce s-a întâmplat a aruncat arginţii în
templu şi s-a dus de s-a spânzurat. Apoi s-a întunecat soarele
făcându-se întuneric şi frig de la ceasul al Şaselea până la al
nouălea peste tot pământul şi a fost cutremur mare şi
catapeteasma Templului s-a despicat în două de sus până jos.
A fost coborât de pe Cruce de Iosif din Arimateea şi Nicodim, L-
au înfăşurat în giulgiu cu pânză de in curat ungându-L cu aloe,
smirnă şi tămâie şi l-au îngropat într-un mormânt nou săpat în
piatră. Şi au tămâiat Mormântul Maria Magdalena, Maria lui
Cleopa, Salomeea şi Ioana lui Huza dregătorul. Şi a treia a zi a
Înviat adică Dumninică ziua cea dintâi a săptămânii sau ziua a
opta, adică cea dintâi şi nu va mai fi alta, decât ziuă şi lumină
veşnică şi neînserată. Ziua a opta semnifică veşnicia,
desăvârşirea, sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor,
Împărăteasă şi Doamnă.
Şi a sfărâmat porţile iadului şi zăvoarele le-a frânt şi a legat cu
lanţuri pe Stăpânitorul întunericului şi a scos de acolo pe Adam şi
Eva şi pe toţi drepţii până la Sf. Ioan Botezătorul care era şi el în
iad şi mulţi au fost văzuţi în Ierusalim înviaţi. Atunci a deschis
Raiul căci era închis.
Mântuitorul a ieşit din Mormânt, ca un mire din cămara sa,
nestricând peceţile şi giulgiul a rămas întreg. Şi a fost văzut după
înviere de Sf. Mironoşită Maria Magdalena, de Sf. Ap. Luca şi
Cleopa care mergeau la un sat, a intrat prin uşile încuiate
apărând în mijlocul celor 11 ucenici unde erau adunaţi şi zăvorâţi
de frica iudeilor şi a zis „Pace vouă”. S-a mai arătat încă o dată
ucenicilor şi era şi Sf. Ap. Toma de faţă. Şi le-a spus ucenicilor
taine de nedescris. După 40 de zile de la înviere S-a înălţat la
Ceruri în văzul Sf. Apostoli şi a o mulţime de oameni făgăduind
că nu-i va lăsa orfani ci le va trimite pe Duhul Sfânt Mângâietorul.
După 50 de zile de la Înviere când ucenicii erau adunaţi şi
mulţime de oameni a venit Duhul Sfânt ca o adiere de vânt
 98

subţire pogorând pe capetele Apostolilor ca nişte limbi de foc şi

au început să vorbească în alte limbi şi era ceasul al treilea din
zi.

Plângerea și tânguirea omului pentru

neputința sa ( Sf. Nicodim Aghioritul)
Vai mie ticălosului ce voi face? Ce voi ajunge? Mult am păcătuit
– multe faceri de bine primesc, mult sunt neputincios – multe
sunt ispitele – iar trândăvia mă ține strâns. Uitarea mă întunecă
și nu mă lasă să mă văd pe mine și mulțimea răutăților mele.
Vai ce lupte are sufletul când se desparte de trup! Vai cât
lăcrimează el atunci și nu este cine să-l miluiască. Plâng și mă
tânguiesc când mă gândesc la moarte. Și văd zăcând în
mormânt frumusețea noastră nemaiavând chip. O ticăloase
suflete al meu spune de ce ai călcat făgăduințele Botezului?
Moartea vine la fel și pentru păcătos și pentru cel drept – dar
deosebirea este mare.
O câte lacrimi aș vrea să am când mă văd pe mine dintr-o parte
sau alta!
Că de nu păcătuiesc mă înalț cu mintea spre mândrie iar de
păcătuiesc și pot să văd – îmi pierd curajul nemaiștiind ce să fac
și vin la deznădejde.
Dacă apoi alerg la nădejde – iarăși vine mândria, iar dacă plâng
– aceasta mi se face pricină de părere de sine – și dacă nu
plâng, iarăși vin patimile.
Viața mea este moarte – și moartea este mai rea pentru frica
chinurilor veșnice ale iadului.
Rugăciunea mi se face ispită, neluare aminte și pierzare.
Cel ce a câștigat cunoștință – a adăugat durere peste durere. Nu
pricep și mă înciudez – și nu știu ce să fac! Iar dacă știu și nu
fac- cunoștința îmi este spre osândă. Vai mie ce voi alege? Toate
mi se par contrare din neștiință și nu pot să pun deacord vreuna
din ele!
Nu descopăr virtuțile și înțelepciunea ascunsă în încercare –
pentru că nu am răbdare. Și fugind de liniște din pricina
gândurilor – aflu afară patimile în ispită prin simțuri. De vreau să
 99

nu mănânc și privighez - aflu părere de sine și slăbiciunea ca o

piedică. De mănânc și dorm fără zgârcenie – vin fără să vreau la
păcat. De mă retrag și fug de la toate de frica păcatului – iarăși
mă moleșește trândăvia. Căci - când o patimă este biruită și se
preface în virtute – este vădit că aceasta s-a făcut prin multă
vreme și cercare.
Dacă nu se naște în suflet răbdarea din credință nu poate omul
a avea nicidecum vreo virtute.
Zisa Domnul: Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele
voastre! Dacă cineva se roagă pentru biruința patimilor care îl
războiesc – cuvânt nu aude – nici chip amăgitor nu vede - iar
după câțiva ani vede războiul acela câștigat prin har, și pricepe
anumite înțelesuri de taină atrăgându-i mintea la smerenie și la
cunoștința neputințelor sale.
Zisa Domnul: Cel ce va răbda pănă la sfârșit acela se va mântui!
Zisa Sf. Atanasie: Nu te teme de Dumnezeu ca de un tiran – ci
teme-te din dragoste față de el! Să nu se teamă omul numai
pentru că păcătuiește – ci și pentru că este iubit de Dumnezeu
fără să iubească și primește binefaceri cu nevrednicie.
De teamă de a nu cădea – omul smerit se străduiește să se
lipească de Dumnezeu. Pe de altă parte se minunează cugetând
– cum l-a izbăvit Dumnezeu pe el de atătea ispite și patimi și
mulțumește Celui ce poate să-l izbăvească și să-l mântuiască pe
el. Și totodată cu mulțumirea dobândește dragostea și smerenia
și nu mai cutează să mai judece pe cineva.
Liniștea sau petrecerea neîmprăștiată ferită de orice grijă a
vieții – face sufletul să aibă numai un singur gând și o singură
grijă – cum să placă lui Dumnezeu – și să-și facă sufletul
neosândit la ceasul morții.

Călăuzirea tinerilor (Sf. Teofan Zăvorâtul )

Nu se poate hotărî cu precizie când ajunge un om la conştiinţa că
este creştin şi la hotărârea de a trăi creştineşte de bunăvoie.
Acesta este rostul călăuzirii tânărului care a umblat sub
povăţuirea altora, ca să poată să spună în sinea sa că este
creştin ajungând la deplina conştiinţă, şi să-şi ia asupra sa
 100

datoriile de creştin şi jugul cel bun al lui Hristos în toate zilele

vieţii sale ca o lege de neclintit.
Vârsta tinereţii este tulbure şi viaţa trupului şi a sufletului cu
puterile lor clocoteşte de fierberea vieţii. Acum încep primele
mişcări proprii ale tânărului şi încep să se trezească puterile lui,
care sunt pentru el nişte taine deosebite ale mişcărilor interioare.
Toate cerinţele firii se trezesc la viaţă, fiecare din ele strigă şi îşi
cer împlinirea. În firea noastră se produce o adevărată
învălmăşeală, ca adunarea unor voci şi strigăte de neînţeles, şi
tânărul este împins încoace şi încolo de lucrurile ce îl atrag, fără
a afla pace nicăieri.
Trebuie o hotărâre de a fi un adevărat creştin, să fugă de orice
împrejurare prin care tinereţea se poate lesne dezlănţui şi rătăci
cu desăvârşire. Să se teamă de tinereţe ca de foc.
Tinereţea este primejdioasă în ea însăşi cu două tendinţe proprii:
1. O sete neostoită de senzaţii şi 2. Nevoia de a se întâlni cu alţii.
Setea de senzaţii tari dă un anumit neastâmpăr şi o
nestatornicie. El doreşte neîncetat să se pună la încercare, să
vadă totul, să audă totul, să fie pretutindeni şi nu-i place să stea
într-un loc mult timp.
Tânărul abia intră în viaţă. Înaintea lui stă un viitor ademenitor şi
înşelător. Oare n-ar putea ridica un pic această cortină şi să se
uite dincolo?
Deci tinere! Vrei să păstrezi curăţia trupească şi sufletească ca o
nevinovăţie a copilăriei, înfrânează-te de la toate cele rele: de
tovărăşii cu prietenii şi de iubire trupească.
Viaţa tinereţii este vremea unor simţăminte foarte vii. Ele sunt în
inima tânărului întocmai ca fluxul şi refluxul de la ţărmul mării.
Orice lucru îi atrage atenţia, fiind foarte ager şi plin de energie,
toate îl uimesc şi toate simţămintele el vrea să le împărtăşească
cuiva.
Oricine a trecut neprimejduit prin anii tinereţii, ca înotând de-a
lungul unui râu năvalnic şi repezit şi zbuciumat, şi privind în urmă
cugetând în sine, fiind dator să mulţumească lui Dumnezeu.
Un altul însă, cu lacrimi în ochi, se întoarce cu adâncă părere de
rău, blestemându-se pe sine.
 101

Niciodată nu vei mai recăpăta ceea ce ai pierdut în vremea

tinereţii. Oare va mai dobândi vreodată cel căzut ceea ce are cel
ce nu a căzut?
Trupul este sălaşul patimilor, mai ales al celor mai cumplite –
desfrânarea şi mânia cu viclenia. Tot el este calea prin care
demonii pătrund în suflet sau se aşează în apropierea lui.

Copii crescuți în vremea de pe urmă

Acum se formează o generație de copii tineri și adulți fără norme
și limite, fără repere - care după o copilărie de răsfăț sfârșesc
prin a fi deznădăjduiți în viață. Când copilul nu mai are teamă și
respect față de părinți el nu mai are frică și face ce vrea și așa
crescând se salbaticește și mulți ajung dezorientați având
tentativă de sinucidere. Copilul nu trebuie tratat fără respect –
dar nici ca un adult format. Copilul trebuie să știe ce înseamnă
limitele, refuzul și opoziția.
A-i spune nu copilului – nu este același lucru cu a-l bate.
Acum părinții nu-i mai mustră, nu le mai dă câte o palmă, ca să
nu-i supere. Iar dacă îl pune să facă câte ceva lucru îi roagă
frumos și după ce a făcut îi mulțumește și îl și laudă îi dă și
daruri. Și dacă au greșit părinții - tot părinții își cer iertare de la
copil și așa ajung părinții slugile copiilor lor - ce lucru josnic și de
rușine degradând numele și cinstea părintească.
Părinții au început să negocieze cu copii – în loc să-i
pedepsească. Copii nu sunt atât de fragili precum cred părinții.
Se naște o generație de copii sensibili alintați, mândri și
mofturoși ca niște păpuși de porțelan. Noi nu mai avem curajul
să-i corectăm sau să luăm masuri pentru ai îndrepta. Părinții le
dau copiilor tot ce își doresc ei crescându-i ca niște prințișori –
lasându-i să hotărască orice.
Toate acestea le provoacă copiilor mult rău – și copii preiau
puterea. Copilul nu are nevoie să-i fiți prieten - ci părinte. Să nu
coborâți cu totul la nivelul lor și să nu le faceți totdeauna pe plac
că cresc rău, îngânfați și neascultători și luându-se după alții
încep a consuma cafea, alcool, tutun și droguri practicând
destrăbălarea și curvia. Parinții trebuie să lucreze cu copii și cu
 102

asprime și cu blândețe ca să-i întărească în responsabilitate.

Copilul trebuie să fie sub ascultarea părinților – altfel se pierde de
sub control.
Copii să nu audă nici un cuvânt ne la locul lui nici de la frați surori
nici de la servitori, nici de la învățători, nici de la îngrijitori. Copii
să audă cuvinte pline de simplitate și curăție. Pazește-l pe copil
ca de foc să nu se atingă de el nici o fată tânără ca să nu se
aprindă în el focul patimilor. Mai degrabă să fie cu el o femeie
bătrână ca să nu poată cu nimic să-l atragă.
Ca să ajungă la el Împărăția cerurilor - așa trebuie lucrat.
Copilăria și tinerețea sunt deșertăciune.

Îndrumător canonic creștin ortodox

(pe scurt)
1. Ateismul şi apostazia (lepădarea de credinţă).
Omul ateu este un bolnav duhovniceşte, după cum zice Duhul
Sfânt: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”(Psalm
52,1). „Cel ce s-a lepădat de Hristos şi a călcat taina mîntuirii,
este dator a plânge în tot restul vieţii sale şi a-şi mărturisi
păcatul, învrednicindu-se Sfintelor Taine în vremea ieşirii din
viaţă, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu”(Sfântul Vasile
cel Mare, canonul 73 şi 81). „Cei ce s-au lepădat de silă de
Dumnezeu, se primesc la împărtăşanie după şapte ani”(Ancira,
canoanele 3,4,5,6,7 şi 8; Sfântul Atanasie, 2; Sfântul Teofil, 2.)
2.Avortul
„Femeia care a pierdut pruncul (sarcina) fără voie se canoniseşte
( se opreşte de la Sfânta Împărtăşanie) un an de zile” (Sfântul
Ioan Postitorul, canonul 22).
„Femeile care desfrânează şi îşi omoară fătul în pântece...să se
împărtăşească la ieşirea din viaţă, iar procedând cu iubire de
oameni..., hotărâm să fie oprite de la cele Sfinte 10 ani, după
treptele hotărâte”(Ancira, canonul 21). „Femeile care iau buruieni
otrăvitoare şi pierzătoare, ca şi cele ce primesc otrăvuri
omorîtoare de prunci, să se supună canonului ucigaşului, adică
să fie oprite 20 de ani de la Sfânta Împărtăşanie”(Sinodul VI
Ecumenic, canonul 91 şi Sfântul Vasile cel Mare, canonul
 103

56).„Orice femeie care va bea ierburi să nu nască copii, să nu se

împărtăşească şapte ani şi metanii 200 pe zi. Iar de se va
întâmpla ei a muri, să nu se îngroape cu preot şi nici în cimitirul
dreptslăvitorilor” (Pravila Bisericească de la Govora, pag. 115).
3.Beţia
„Omul beţiv să nu se împărtăşească până ce nu se va lăsa de
beţie”(Pravila Bisericească de la Govora, pag. 110).
4.Castrarea
Adevărata înfrânare de la viaţa conjugală se face de bunăvoie,
prin stăpânirea de sine, pentru a sluji numai lui Dumnezeu, iar nu
din scârbă pentru nuntă.
„Cel ce s-a mutilat pe sine, să nu se facă cleric, fiindcă este
ucigaş de sine şi vrăjmaş al operei lui Dumnezeu”(Apostolic, 22).
„Mireanul, mutilându-se pe sine, să se afurisească (oprească de
cele Sfinte) trei ani, fiindcă este vrăjmaş al vieţii sale
propri”(Apostolic, 24).
Femeile creştine de azi, care se castrează (îşi leagă trompele) de
bunăvoie sau la îndemnul soţului şi al doctorului, din orice motiv
ar fi, se supun acestui canon. La fel se canonisesc şi celelalte
femei care se sterilizează să nu aibă copii sau folosesc alte
metode moderne pentru a nu rămâne însărcinate, cât şi bărbaţii
care le silesc sau le îndeamnă la aceste păcate, Ele nu se pot
împărtăşi până ce nu încetează aceste practici.
5.Desfrânarea, curvia, preacurvia(adulterul), sodomia,
onania (malahia), paza conjugală etc.
„Tinerii necăsătoriţi, femeile fără bărbaţi şi cei văduvi, de vor
cădea în desfrânare, 7 ani să nu se împărtăşească” (Sfântul
Vasile cel Mare, canonul 59). „Cei ce sunt căsătoriţi canonic şi
cad în desfrânare cu femei străine, 15 ani să nu se
împărtăşească” (Sfântul Vasile cel Mare, canonul 58; Ancira, 20).
„Cel ce va păcătui nefireşte cu femeia sa (sodomie), sau
bărbat cu bărbat, sau va păcătui cu copii, sau cu animale, 15 ani
să nu se împărtăşească” (Sfântul Vasile cel Mare, canonul 7, 62,
63). „Cel ce se va împreuna cu femeia sa peste fire, 5 ani să nu
se împărtăşească”. „Cel ce va preacurvi cu femeie străină peste
fire (adică împotriva firii: sodomie, gomorie, etc.), 15 ani să fie
oprit de cele Sfinte” (Sfântul Vasile cel Mare, canonul7, 58, 63).
 104

„Cel ce va cădea în desfrânare cu sora sa de un tată şi de o

mamă, 20 de ani să nu se împărtăşească, făcând amestecare de
sânge” (Sfântul Vasile cel Mare, canonul 79). „Cel ce va cădea în
desfrânare cu mama sa, sau tatăl cu fiica sa, 20 de ani să se
pocăiască cu post, cu lacrimi şi cu metanii şi apoi să se
împărtăşească” (Sfântul Vasile cel Mare, canonul 79). „Dacă va
păcătui cineva cu mama vitregă, sau fiica cu tatăl vitreg, 12 ani
să nu se împărtăşească” (Sfântul Vasile cel Mare, canonul 75,
79; Molitfelnicul). „Cel ce va păcătui cu nora ,soacră, cu mama
soacră, cu mama naşei, cu cumnata, cu cumătra, 11 ani să nu se
împărtăşească” (Sântul Vasile cel Mare, canonul 79 şi
Molitfelnicul). „Cel ce va păcătui cu două surori sau cu doi fraţi de
o mama, 11 ani să nu se împărtăşească” )Sfântul Vasile cel
Mare, canonul 78, 87; Pravila lui Matei Basarab, glava 330 şi
Molitfelnicul). „Cel ce va păcătui cu mama logodnicei sau cu
logodnica, 14 ani să se oprească de cele Sfinte şi nunta aceea
să nu se facă, iar de s-a făcut nunta, să nu se despartă”
(Molitfelnicul şi Pravila lui Matei Basarab, glava 238). „Cel ce va
păcătui cu vara primară, 10 ani se opreşte de la împărtăşanie; iar
de va cădea în curvie cu a doua vară, 9 ani să nu se
împărtăşească” (Pravila lui Matei Basarab, glava 330 şi
Molitfelnicul). „Cel ce va păcătui cu naşa de la botez sau de la
cununie, sau dacă naşul va curvi cu fina de la botez sau cununie,
20 de ani să nu se împărtăşească, pentru că sunt rude
duhovniceşti”. „Soacra care a căzut în desfrânare cu ginerele ei,
să se călugărească, făcând canon 15, iar ginerele, 15 ani să fie
oprit de la cele Sfinte” (Pravila Bisericească de la Govora, glava
90). „Cel ce va strica fecioare minore, 12 ani să nu se
împărtăşească” (Sf. Ioan Postitorul). Canonul 6 – cel ce s-a
întinat în somn cu patima scurgerii fără voie se înlătură o zi de la
cele sfinte cu Psalmul 50 şi 49 de metanii şi aşa crede că s-a
curăţit. Canonul 7 – iar cel ce s-a întinat fiind treaz cu trupul se
înlătură de la cele sfinte, de la Sf. Împărtăşanie 7 zile, spunând în
fiecare zi Psalmul 50 cu câte 49 de metanii. „Cel ce face
malahie (onanie) singur, să postească 40 de zile cu 100 metanii
pe zi, iar de nu va posti, 1 an să nu se împărtăşească şi 50 de
metanii pe zi. Cel ce face malahie cu altă persoană, să
 105

postească 80 de zile sau 2 ani să nu se împărtăşească, făcând

50 de metanii pe zi.” (Sf. Ioan Postitorul şi Molitfelnic). „Cel ce a
făcut malahie (onanie, masturbaţie), se canoniseşte 40 de zile,
petrecând cu mâncare uscată şi făcând 100 de metanii în fiecare
zi” (Sf. Ioan Postitorul, canonul 8). „La amestecarea cu alţii, ca o
dublă malahie, se aplică pedeapsa până la 80 de zile” (Sf. Ioan
Postitorul, canonul 9). „Dar şi femeile care s-au atins prin sărutări
şi prin pipăiri de bărbat, însă nestricându-se, primesc pedeapsa
malahiei” (Sf. Ioan Postitorul, canonul 11). „Câţi vin la acest lucru
de malahie, aceia să mănânce sec 40 de zile şi să facă în toate
zilele 100 de metanii sau 50. Iar de se va face malahie între
dânşii (adică dublă malahie între un bărbat şi o femeie), atunci să
mănânce sec 80 de zile sau să nu se împărtăşească 2 ani şi să
facă în toate zilele 50 de metanii.” (Pravila lui Matei Basarab,
glava 329). Canonul 10 – Iar dacă vreunul din cei din cler a căzut
în patima malahiei înainte de a se hirotoni, diacon sau preot,
nesocotind poate că numai din acest păcat nu va fi oprit de la
hirotonie, aplicându-i-se mai înainte pedeapsa corespunzătoare,
astfel să se apropie de hirotonie. Iar dacă s-a întinat cu acest
păcat după hirotonie oprindu-se un an de la lucrarea preoţească
şi înţelepţindu-se cu aplicarea canoanelor făcute cu pocăinţă să
se întoarcă la preoţie. Iar dacă a doua sau a treia oară ar comite
acest păcat după ce l-a cunoscut încetând din preoţie să vie în
rânduiala anagnoştilor. În acest canon intră şi bărbaţii cu femeile
lor, care practică paza conjugală în orice fel pentru a nu avea
copii. Aceşti soţi se pot împărtăşii numai după ce încetează
păcatul uciderii de copii prin pază. Canonul 10 al Sf. Timotei al
Alexandriei (385): Dacă cineva, fiind bolnav şi slab rău de multă
neputinţă în Postul Mare al Paştilor, se cuvine a i se da
dezlegare la vin şi la untdelemn. Altceva nu este îngăduit!
Canonul 16: Nu se cuvine ca monahii să facă servicii plugăreşti
în Postul Mare, căci din cauza aceasta se dezleagă la vin şi la
untdelemn, pentru că acestea sunt faptele lăcomiei pântecelui.
Canonul 17: Pentru trei pricini se cuvine monahului să plece din
mănăstirea sa de metanie: a)dacă stareţul este eretic, b)dacă
este desfrânat c)dacă intră femei în mănăstire sau dacă locuiesc
un timp îndelungat sau permanent, pentru că este de sminteală
 106

şi descoperirea multor lucruri din mănăstire mirenilor. Canonul

35: Cel ce a curvit măcar o dată nu se cuvine a se face preot,
chiar dacă s-a lăsat de acest păcat, căci Marele Vasile zice: că
unul ca acesta, chiar morţii de i-ar învia, fiind făcător de minuni,
dar preot nu se poate face. Alte canoane: canonul 1: nu se
cuvine ca cineva, nesilit şi fără nevoie mare a lucra, a umbla şi a
călători în ziua Duminicii.
Canonul 13 (sinod Gangra-340): travestirea femeii în bărbat şi
invers. Dacă cineva, printr-o aparentă nevoinţă, schimbă
îmbrăcămintea, din femeiască ar îmbrăca bărbătească şi să-şi
tundă şi părul, să fie anatema. Sau bărbatul, de se va purta ca
femeia, să fie anatema. Dacă vreuna din femei din incomoditate
şi-ar tunde părul care l-a lăsat Dumnezeu, pentru amintirea
supunerii, să fie anatema. Canonul 2 al Sf. Dionisie (264) –
Ispitire. Femeile care au fireasca scurgere după rânduielile firii, în
acel timp, sunt socotite necurate, până ce se vor curăţa, după
cum spun: „Aşezămintele Apostolice cartea 6, cap. 26, can. 2”.
Deci, femeile cu această problemă, să nu se despartă de
Biserică, pot intra în biserică, fără a se atinge de Cele Sfinte timp
de 7 zile, să nu se împărtăşească cu Sfântul Trup al
Mântuitorului, să nu ia anafură, Aghiasmă, să nu sărute icoanele,
Sf. Evanghelie şi mâna preotului, ci să stea în pronaos, în urma
tuturor. Canonul 1 al Sf. Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei
(373) – Întinare involuntară a omului, scurgere în somn fără voie.
Cel ce va avea scurgerea în somn fără voie, în acea zi, va fi
necurat până seara şi nu are voie să se atingă de cele sfinte,
pomenite mai sus, să facă 50 de metanii şi să rostească psalmul
50 o dată, şi să creadă că s-a curăţit. Cu adevărat, toate făpturile
lui Dumnezeu sunt bune şi curate, căci Cuvântul lui Dumnezeu
nu a făcut nimic netrebnic şi necurat. „Toate sunt curate celor
curaţi” (Tit 1, 15), iar celor necuraţi, şi conştiinţa, şi toate li s-au
spurcat. Că ce păcătuire are, spune-mi preaiubitule sau
preaevlaviosule, sau ce necurăţie e o scurgere firească? După
cum ar voi cineva să aducă învinovăţire şi pentru mucii ce ies
prin nări şi scuipatul din gură, acestea se produc în continuu şi se
elimină din trup, pentru că nu mai sunt de trebuinţă, sunt de
prisos. „Nu avem nimic în sine necurat” (Fapte 17, 28-29). Căci
 107

numai atunci ne spurcăm, când săvârşim împuţitul păcat din voia

noastră; din învoirea gândului spre curvie, din băutură multă şi
mâncare multă, somn mult, din judecată, clevetire, cârtire şi
neascutare. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească, atunci,
precum am zis mai înainte, o suferim şi pe aceasta cu celelalte
împreună pentru nevoia firii. Unii, îndrăznind cu amăgire de
sineşi, din neştiinţa lor, zic şi aduc argument că s-ar potrivi aici cu
cele zise de Mântuitorul: „că nu cele ce intră spurcă pe om, ci
cele ce ies din inimă”. Dar Mântuitorul a zis: „cele ce ies din inimă
spurcă pe om”. Deci, aici nu este vorba de cele din inimă, că
acestea nu ies din inimă, ci din cele ce sunt de prisos ale
trupului, ies fără voia noastră şi nu este păcat, căci este
involuntar, este o scurgere firească a omului.
Canonul 18 al Sf. Timotei – Vârsta socotită acuzabilă la copii.
Vârsta de la care se judecă păcatele de Dumnezeu este după
conştiinţa şi înţelepciunea fiecăruia, unii de la vârsta de 10 ani,
iar alţii de la o vârstă mai mare, sau mai corect, după maturitatea
minţii.
6.Sminteala
Vai lumii din pricina smintelilor! că smintelile trebuie să vină, dar
vai omului prin care vine sminteala! (Matei 18, 6-7). Mare păcat
săvârşesc cei ce smintesc prin faptele şi învăţătura lor pe copii
nevinovaţi, pe elevi, pe tineri, şi pe cei evlavioşi, pe cei îndoielnici
în credinţă şi pe orice om. Mare păcat săvârşesc sectanţii, care
cu vicleşug trag la eresul lor pe creştinii ortodocşi smeriţi şi naivi,
ducându-i la pierzare. Mare păcat săvârşesc şi preoţii care prin
comportarea lor îşi smintesc enoriaşii şi îi împing la necredinţă şi
indeferentism religios. La fel păcătuiesc şi părinţii care îşi
smintesc proprii copii prin beţie, înjurături, desfrâu şi tutun, în loc
să-i apropie de Hristos, prin faptele lor creştineşti. Sminteala
publică şi păcat de moarte săvârşesc femeile astăzi care se
îmbracă necuviincios, cu haine bărbăteşti şi cu îmbrăcăminte
scurtă indecentă, ca şi cele ce se sulimenesc şi îşi vopsesc
părul, trăgând la desfrânare pe toţi cei slabi la fire, mai ales pe
tineri. Tuturor celor ce smintesc pe aproapele, mai bine ar fi să li
se atârne o piatră de gât şi să fie afundaţi în adâncul mării (Matei
18, 16). De osândă mai mare se fac şi artiştii de cinema, de
 108

teatru şi operă, ca şi cei ce dai filme în public, imagini şi cărţi de

pornografie, ucigând şi întinând sufleteşte şi trupeşte, prin
desfrâu, aproape întreaga lume, pentru care vor da răspuns greu
în faţa lui Dumnezeu.
Sminteala se canoniseşte după efectele produse de ea în rândul
credincioşilor şi a celor slabi şi neputincioşi, cum va găsi de
cuviinţă duhovnicul.
7.Uciderea
Cel ce a ucis fără voie va fi neîmpărtășit de Sfințenie 10 ani(Sf.
Vasile cel Mare Can.11,54,57).
Cel ce a ucis de voie, prin orice mijloc sau prin avort, lovire,
înjunghiere sau otrăvire la fel neîmpărtășit de Sfințenie 20 de ani
(Sf. Vasile cel Mare Can.13,33,43,52,56, Ancira 22,23).
Dacă ucigașul va face 300 de metanii pe zi și va posti până
seara, mâncând pâine uscată cu apă, va putea fi împărtășit după
5 ani, dacă a ucis cu voie. Iar dacă a ucis fără de voie sau în
război va primi Sfânta Împărtășanie după 3 ani(Sf. Ioan Postitorul
Can.20).
Cine a ucis pe tată sau pe mamă se canonisește 25 de ani-iar
cine a ucis și pe tată și pe mamă se canonisește 30 de ani.
8.Sinuciderea (deznădejdea)
Sinuciderea este cel mai mare păcat pe care îl poate face omul
pe lumea aceasta, fiind păcat împotriva Duhului Sfânt. „Cine se
va ucide de bunăvoia lui, să nu se îngroape creştineşte cu preot
şi cu pomenire, iar de va fi ucis fără voia lui, să i se facă
înmormântare creştinească” (Pravila Bisericească de la Govora,
pag. 101-102). Dacă cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte,
preotul să cerceteze adevărul şi dacă a fost bolnav, să-l
îngroape după rânduială, iar dacă este în îndoială, să ceară
sfatul episcopului.
„Cei ce s-au sinucis de bunăvoie, nu se îngroapă în cimitirul
credincioşilor, ci deoparte cu sinucigaşii, cu ereticii şi cu copii
nebotezaţi” (Pravila Bisericească, 1940, pag. 291+292).
Dacă cineva s-ar ruga chiar şi în casă cu cel afurisit (adică scos
din comuniune cu Biserica), acela să se afurisească. (Canonul
10 al Sf. Apostoli)
 109

Episcopul, preotul sau diaconul dacă s-ar ruga împreună cu

ereticii sau sectarii să se afurisească, iar dacă le-au permis
acestora să săvârşească ceva ca şi clerici (adică din cele sfinte)
să se caterisească. (Canonul 45 al Sf. Apostoli)
Episcopul, preotul, diaconul sau laicul dacă întră în sinagoga
iudeilor sau în casa de adunare a ereticilor sau a sectarilor ca să
se roage, cei sfinţiţi să se caterisească – iar laicii să se
afurisească. (Canonul 64 al Sf. Apostoli)
Orice episcop care crede într-o erezie în ascuns şi nu declară pe
faţă, în public, în Biserică erezia lui – noi ceilalţi trebuie încă să
mai facem ascultare de el, şi erezia lui trebuie descoperită
imediat la ceilalţi episcopi ca să fie judecat de Sfântul Sinod. Dar
dacă se întâmplă ca şi episcopii sinodali să fie rătăciţi, precum a
mai fost şi în trecut pe la anii 1200-1400, atunci lucrul este foarte
grav şi tulburător, trebuie să nu-l mai pomenim, să fugim şi să ne
depărtăm de el ca de lup şi să căutăm alt episcop care este în
dreapta credinţă. (Canonul 15 Apostolic)
Cel ce s-a lepădat de Hristos şi a călcat taina mântuirii este dator
a plânge în tot restul vieţii sale şi a-şi mărturisi păcatul la
duhovnic, învrednicindu-se de Sf. Taine în vremea ieşirii din
viaţă, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu. (Sf. Vasile cel
Mare, Canonul 73 şi 81)
Cei ce s-au lepădat de silă de Dumnezeu se primesc la
împărtăşanie după şapte ani. (Ancira – Canoanele 3, 4, 5, 6, 7;
Sf. Atanasie 2; Sf. Teofil 2)
Cel ce a ucis pe amândoi părinţii, pe tatăl său şi pe mama sa, să
nu se împărtăşească 30 de ani.
Cel ce a ucis numai pe unul din părinţi, să nu se împărtăşească
25 de ani.
Cel ce a ucis vreun om, să ia canon 20 de ani.
Cel ce a ucis fără voie – 10 ani.
Cel ce a ucis în război fără voie – 3 ani.
Cel ce vrăjeşte – canon 20 de ani.
Cel ce se duce la vrăjitori – canon 6 ani, şi dacă stăruie în
acestea, să fie lepădat de tot de Biserică.
Cel ce ia mana grâului sau a laptelui sau a sporului – canon 4 ani
şi 100 de metanii pe zi.
 110

Cel ce practică yoga, spiritism – 20 de ani.

Cei ce ard trupurile morţilor – 20 de ani.
Sodomia şi Gomoria se canonisesc cu 20 de ani.
Cel ce va curvi cu naşa sa – 20 de ani.
Cel ce va curvi cu dobitoc – 15 ani. (Canonul 63 al marelui
Vasile)
Cel ce va curvi cu nora, cu soacra sau cu mama soacrei, ori cu
dobitoace sau cu păsări păcătuind sau cu femeia lui peste fire
curvind sau cu vrăji umblând sau cântând cântece lumeşti,
umlând îmbrăcat în haine lumeşti – acela să nu mai fie preot.
(Canonul 81 al marelui Vasile)
Preacurvia se canoniseşte cu 15 ani să nu se împărtăşească.
(Canonul 58 al marelui Vasile)
Curvia – 7 ani. (Canonul 59 al marelui Vasile)
Cel ce va curvia cu sora lui cea de un tată şi de o mamă – 20 de
ani. (Canonul 62 al marelui Vasile)
Cel ce va curvi cu nora, cu soacra sau cu mama soacrei ori cu
cumătra – 11 ani. (Canonul 79 al marelui Vasile)
Cel ce va curvi cu vară primară – 10 ani, cu a doua vară – 9 ani,
ori cu mama naşei sale – 11 ani.
Femeia care va curvi cu doi fraţi – 11 ani.
Cu mama vitregă – 12 ani. (Canonul 79 al marelui Vasile)
Cine va strica fecioară mai mică de 12 ani – 12 ani să nu se
împărtăşească. (după Ioan Postitorul)
Cel ce va umbla cu femeie străină peste fire – 15 ani.
Cel ce va umbla cu femeia sa peste fire – 5 ani şi acela preot să
nu se facă.
Aşa se canoniseşte şi femeia dacă a fost cu voia ei – iar de va fi
fost cu sila, se canoniseşte mai uşor, după cum va socoti preotul.
Cel ce a curvit cu dobitoace şi nu a împlinit douăzeci de ani – se
canoniseşte cu 20 de ani, care este căsătorit – 30 de ani, iar cel
ce a împlinit cincizeci de ani – la ieşirea din viaţă. Cel care s-a
mărturisit singur fără a-l pârî cineva – 15 ani.
Fiul de va curvi cu mama, sau tatăl cu fiica – 20 de ani şi 366 de
metanii pe zi.
Cel ce va curvi cu călugăriţă – 9 ani şi 150 de metanii pe zi.
 111

Cel ce va curvi cu fina sa pe care a botezat-o – 12 ani şi 300 de

metanii pe zi.
Cu mama logodnicei lui – 14 ani şi nuntă să nu se mai facă.
Cel ce face malahie – 40 de zile post, o dată pe zi să mănânce,
şi câte 100 de metanii pe zi, iar de nu va vrea să postească –
365 de zile să nu se împărtăşească şi câte 50 de metanii pe zi.
Cel ce a făcut malahie unul cu altul – 80 de zile post mâncând o
dată pe zi, iar de nu va vrea să postească atunci 2 ani să nu se
împărtăşească şi câte 50 de metanii pe zi.
Cel ce a avut scurgere în somn fără voie – o zi se înlătură de la
cele sfinte, zicând Psalmul 50 şi 49 de metanii pe zi. (Canonul 6)
Iar cel ce s-a întinat fiind treaz şi fără voie – se înlătură de la Sf.
Împărtăşanie 7 zile, spunând în fiecare zi Psalmul 50 cu câte 49
de metanii pe zi.
Dar şi femeile care s-au atins prin sărutări şi prin pipăiri de
bărbat, însă nestricându-se, primesc pedeapsa malahiei. (Sf.
Ioan Postitorul, Canonul 11)
Iar dacă vreunul din cei din cler a căzut în patima malahiei
înainte de a se hirotoni diacon sau preot, nesocotind poate că
numai din acest păcat nu va fi oprit de la hirotonie, aplicându-i-se
mai întâi pedeapsa corespunzătoare, astfel să se apropie de
hirotonie.
Iar dacă s-a întinat cu acest păcat după hirotonie, oprindu-se un
an de la lucrarea preoţească şi înţelepţindu-se cu aplicarea
canoanelor făcute cu pocăinţă să se întoarcă la preoţie. Iar dacă
a doua sau a treia oară a săvârşit acest păcat după ce a
cunoscut că este păcat, să fie scos din preoţie şi să vină în
rânduiala de anagnost, adică să ţină cârja episcopului.
În acest canon intră şi bărbaţii cu femeile lor care practică paza
sau ferirea în orice fel de a nu avea copii. Aceştia se pot
împărtăşi numai după ce încetează păcatul uciderii de copii prin
pază. (Canonul 10)
Femeile care se află în scurgerea sângelui obişnuită lor nu pot
intra în biserică 7 zile – ele pot să stea în pridvor, să nu sărute
sfintele icoane, mâna preotului, să nu ia anaforă, aghiasmă, să
nu se împreune cu bărbaţii lor, căci copiii care se zămislesc în
zilele acelea ies cu boli fără leac.
 112

Întinarea involuntară a omului, scurgere în somn fără voie va fi

necurat 24 de ore, să facă canonul şi să creadă că s-a curăţit.
Cu adevărat toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate.
Toate sunt curate celor curaţi – iar celor necuraţi şi conştiinţa şi
toate li s-au spurcat. Că ce păcătuim, spune-mi preaevlaviosule,
sau ce necurăţie este o scurgere firească pentru nevoia firii?
Acestea ies fără voia noastră. După cum ar voi cineva să aducă
învinovăţire şi pentru mucii ce ies din nări şi scuipatul din gură,
acestea se produc în continuu şi se elimină din trup pentru că nu
mai sunt de trebuinţă, ci sunt de prisos. Nu avem nimic în sine
necurat.
Căci numai atunci ne spurcăm când săvârşim împuţitul păcat din
voia noastră, din învoirea gândului cu poftă şi plăcere spre
curvie, din băutură multă, din mâncare multă, somn mult, din
judecată, clevetire, mânie, cârtire, neascultare.
Femeia care i-a murit copilul la naştere fără voie – 1 an.
Femeile care fac avort – se canonisesc 20 de ani.
Cei care se feresc să nu facă copii – 20 de ani.
Femeile care curvesc în timpul sarcinii şi îşi omoară fătul în
pântece – să se împărtăşească la ieşirea din viaţă, dar
procedând cu iubire de oameni, hotărâm să fie oprite de la cele
sfinte 10 ani.
Femeile care iau buruieni otrăvitoare sau orice fel de
medicamente şi orice procedee să fie oprite 20 de ani de la
Sfânta Împărtăşanie. (Sinodul VI Ecumenic, Canonul 91)
Episcopul sau preotul de-l va boteza din nou pe cel botezat cu
adevărat, sau de nu va boteza din nou pe cel provenit de la
eretici şi sectari, romano-catolici, protestanţi, monofiziţi,
monotelişti sau păgâni – acela să se caterisească ca unul ce-şi
bate joc de Crucea şi de moartea Domnului şi nu deosebeşte pe
adevăraţii preoţi de preoţii mincinoşi. (Canonul Apostolic 47)
De va muri copilul nebotezat din cauza preotului, acesta trebuie
canonisit de episcopul locului – iar de va muri nebotezat din
cauza părinţilor lui, aceştia se canonisesc 3 ani oprire de la
Sfânta Împărtăşanie cu post şi 200 metanii pe zi. (Sf. Ioan
Postitorul, Canonul 24)
Femeile care-şi vor omorî copilul de sân – 7 ani.
 113

Cel care are casă de toleranţă sau curvăsărie – să se

afurisească 15 ani – şi de nu se va pocăi, nici în cimitir să nu se
îngroape şi nici cu preot.
Cel ce se castrează, mutilează, bărbat ori femeie, să se despartă
de Biserică şi de femeiler lor şi de se vor pocăi după 8 ani pot fi
primiţi, să facă post şi metanii, iar de este bărbat – să nu se facă
preot.
Cel care are concubină şi nu voieşte a o lăsa şi nici a se cununa
cu femeia sa, nu se cuvine a-i primi darurile la Biserică.
Cei ce trăiesc în concubinaj se pot mântui numai dacă se
căsătoresc sau se despart, chiar dacă au copii. Dacă nu vor să
urmeze nici una din aceste căi, măcar să înceteze păcatul
preacurviei şi să trăiască ca fraţii în înfrânare.
În cimitirul creştin-ortodox nu se pot îngropa păgânii, ereticii,
sectarii de orice fel, schismaticii cei ce nu ascultă de Biserică,
copiii şi oamenii nebotezaţi, ateii, apostaţii, cei nepocăiţi care
refuză Sf. Taine, sinucigaşii de orice fel, femeile care mor în
timpul avortului, beţivii care mor în cârciumi, cei ce mor în curvie
şi preacurvie, cei morţi în bătăi, călugării care mor căsătoriţi şi
fără pocăinţă.
Cel care ascultă pe la ferestre – 1 an să nu se împărtăşească şi
15 metanii pe zi.
Cel ce cleveteşte – 1 an canon.
Care ia dobândă – să nu se împărtăşească până când nu se va
îndrepta.
Cel ce fumează – canon 2 ani.
Cel ce joacă şi cântă la nunţi şi petreceri – canon 2 ani.
Călcătorul de jurământ – canon 10 ani.
Martorul mincinos – canon 3 ani.
Cine mănâncă şi bea sânge de animal – canon 2 ani.
Care ţine mânie – canon 1 an şi 150 de metanii pe zi.
Mincinosul – canon 1 an.
Jefuitorul de morminte – canon 10 ani.
Cel ce răpeşte ceva aproapelui – să dea înapoi ceea ce a luat,
ori de nu canon 2 ani şi 100 de metanii pe zi.
Cel ce înjură de cele sfinte – canon 2 ani.
Cel ce blestemă – canon 1 an cu metanii şi milostenii.
 114

Blestemul făcut de cineva pe dreptate – nu se poate dezlega

decât după ce şi-au reparat greşeala cerând iertare, împăcându-
se cu cel blestemat.
Jocul de noroc cu orice scop de câştig – canon 2 ani.
Cel ce ghiceşte deschizând cartea – preotul se cateriseşte, iar
mireanul se afuriseşte.
Cel ce se îmbată şi va vomita – canon 1 an cu 12 metanii pe zi.
Dacă preotul nu posteşte cele patru mari posturi de peste an şi
miercurea şi vinerea – să se caterisească, iar de va fi laic să se
afurisească. Dacă se pocăiesc – canon 2 ani.
Oricine se va spurca şi va mânca carne în lunea brânzei şi în
lunea cea dintâi a postului – canon 4 ani şi 3000 de metanii. Cel
din neştiinţă – canon 1 an şi 36 de metanii.
Pentru cel bolnav dezleagă numai la vin şi untdelemn.
Nu se cuvine să se facă munci grele, la plugărie şi altele în
Postul Mare de către călugări şi din cauza aceasta să se dezlege
la vin şi la untdelemn, pentru că acestea sunt fapte ale lăcomiei
pântecelui.
Cel ce calcă jurământul făcut cu mâna pe Cruce, sau pe Sf.
Evanghelie, sau pe Biblie – canon 10 ani – iar dacă a făcut-o de
nevoie sau de frică – canon 6 ani.
Cel ce a făcut jurământul strâmb şi-l întoarce – canon 3 ani cu
metanii şi post.
Preotul să nu se jure nici cu voie nici fără de voie, iar de va face
aceasta – să se scoată din preoţie.
Jurămintele de la călugărie – nu se dezleagă.
Călugării care se leapădă şi se întorc în lume şi se însoară – să
se dea anatema până când se întorc înapoi.
Pedeapsa fratelui sau a rasoforului dacă se întorc în lume este
de 2 ani.
Rasoforul dacă se căsătoreşte – să se considere ca o a doua
nuntă, socotindu-se ca un preacurvar, căci a lepădat logodirea cu
Biserica. (Canonul 19 din Ancira)
Căsătoria nelegiuită este interzisă – între rude de sânge, numită
şi amestecare de sânge, şi între rude duhovniceşti este cu
desăvârşire oprită de Biserică. Cea între veri primari, veri de
gradul al doilea, între rude vitrege, între rude duhovniceşti de
 115

botez şi cununie, naşi, fii naşilor, cumetri şi rude apropiate de

încuscrire. Căsătoria între rude de orice fel se pedepseşte ca şi
preacurvia – adică despărţirea celor căsătoriţi şi canon 15 ani.
Cei vinovaţi care trăiesc în căsătorie nelegitimă şi nu vor să se
îndrepteze să fie afurisiţi, despărţiţi de Biserică.
Căsătoria nelegitimă este şi cea între ortodocşi şi cei de altă
credinţă.
Cine îşi va căsători fii sau fiicele cu cei din altă credinţă – canon
5 ani, asemenea şi preoţii care îi vor cununa – canon 3 ani în
afara Bisericii.
Nunta cea dintâi cu respectarea canoanelor este lege şi
binecuvântată şi încununaţi cu cununi, mireasa îmbrăcată în alb
simbolizând fecioria, curăţia cu bucurie şi ajutorul lui Dumnezeu.
Nunta a doua este un pogorământ ca să nu se trăiască în
preacurvie, este întristare şi iertare fără încununare – şi se
canoniseşte cu 2 ani oprire de la Sf. Împărtăşanie – preotul să nu
stea la masă. Nunta a treia este cu mai mare pogorământ şi se
canoniseşte cu 5 ani afurisire (Canonul 4, 50 al Sf. Vasile cel
Mare) – preotul să nu stea la masă. Preotul care se
recăsătoreşte va fi înlăturat din preoţie, iar dacă este preacurvar
se va afurisi şi pus la pocăinţă. Nunta a patra – este cu
desăvârşire oprită, cei ce îndrăznesc să o ceară să fie afurisiţi şi
lipsiţi de toată slujba Bisericii.
Dacă cineva din părinţi şi-ar părăsi copiii, şi nu i-ar hrăni, nici nu
i-ar creşte în cuviincioasă cinstire de Dumnezeu – să fie
anatema, despărţiţi de Biserică.
Părinţii care nu-şi iubesc copiii deopotrivă, nici nu le vor împărţi
egal moştenirea – să fie anatema.
Dacă cineva din copii s-ar îndepărta şi nu ar da cuvenitul respect
părinţilor săi – să fie anatema.
Blestemat este omul care va asupri pe tatăl sau pe mama sa.
Dacă vreun preot sau diacon ar defăima şi ocărî pe un episcop –
să se caterisească, că nu se cade a vorbi de rău pe mai marele
tău. (Canonul 55 Apostolic)
Dacă cei ce trăiesc în feciorie ar defăima pe cei căsătoriţi, sau
invers – să fie anatema.
 116

Dacă cineva din oameni ar vorbi de rău sau ar defăima pe preot

cu cuvinte spurcate sau cu hule – acela să se pocăiască 1 an.
Pentru trei pricini se cuvine călugărului să plece din mânăstirea
sa de metanie: dacă stareţul este eretic, dacă este curvar, dacă
intră femei în mânăstire şi locuiesc un timp îndelungat sau
permanent, pentru că aceasta este sminteală foarte mare şi
descoperă multe lucruri din mânăstire mirenilor.
Nu se cuvine ca cineva nesilit şi fără nevoie mare a lucra, a
umbla şi a călători sau a cumpăra în ziua Duminicii.
Dacă cineva printr-o aparentă nevoinţă schimbă îmbrăcămintea,
din femeiască ar îmbrăca bărbătească, şi dacă îşi va tunde şi
părul capului – să fie anatema.
Căsătoria este de nedesfăcut, numai moartea desparte. În
Biserica Ortodoxă nu este nici o rugăciune de desfacere a
căsătoriei.
Divorţul este acceptat de Biserica Ortodoxă în următoarele cazuri
canonice excepţionale: în caz de preacurvie de mai multe ori, în
caz de apostazie, lepădare de credinţă a unuia dintre ei, sau în
cazul când unul din ei, bărbatul sau femeia, se călugăresc, dar
aceasta numai cu învoirea amândurora.
Cel ce nu merge la Sf. Liturghie 3 Duminici consecutiv fără motiv
– să se afurisească. (Canonul 80 al Sinodului VI Ecumenic)
Cel ce se căsătoreşte cu femeia logodită cu altul care încă este
în viaţă – canon 15 ani.
Cel ce s-a sinucis de bunăvoie şi nu este bolnav cu mintea sau
îndrăcit – nu se va îngropa în cimitirul creştinilor şi nici cu preot şi
fără slujbă, ci cu ereticii şi cu copiii nebotezaţi.
Vai de cel ce se sminteşte – dar mai vai de cel prin care vine
sminteală, pedeapsa este aşa de mare încât mai bine era să-şi
lege o piatră mare de gât şi să se arunce în mare.
Cel ce cunoaşte păcatele cuiva de cele de moarte adică de cele
mari şi nu le va descoperi episcopului sau preotului duhovnic –
se va pedepsi şi el cu acelaşi canon cu care se pedepseşte cel
ce a făcut păcatul. (Sf. Vasile cel Mare)
Cel ce răpeşte femeile pentru a preacurvi cu ele – canon 3 ani cu
36 de metanii pe zi. Iar preotul care îi primeşte pe aceştia – să se
 117

izgonească de la Biserică şi de la Sf. Liturghie 1 an şi 1000 de

metanii pe zi.
Preoţii care vor avea ură între ei şi nu se vor împăca, ci vor sluji
aşa – canon 4 ani cu 100 de metanii pe zi.
Nici un episcop sau preot nu poate dezlega pe cel legat de altul –
numai dacă cel ce a legat a murit şi a fost legat pe nedrept, după
hotărârea sinodului sau a episcopului.
Pentru cei ce se pocăiesc în curăţie şi cu sârguinţă îşi chinuiesc
trupurile lor se poate scurta canonul de pocăinţa după măsura
înfrânării.
Adică dacă cineva ar primi canon mai aspru de bunăvoie de la
duhovnic, să nu bea vin în zilele rânduite – se scade 1 an.
Dacă posteşte să nu mănânce carne un timp de ani – se mai
scade 1 an.
Iar dacă va voi să nu mănânce brânză, ouă şi peşte un număr de
ani – se mai scade 1 an.
Dacă nu va mânca untdelemn un timp – se mai scade 1 an.
Tot aşa pentru fiecare nevoinţă, metanii, post, milostenii – se mai
scade 1 an.

Însemnătatea celor 40 de zile

Ce înseamnă 40 de zile? Acest număr este un timp ales de
Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele
eveniment ce are în vedere Veşnicia. 40 de zile a durat potopul
pe timpul lui Noe. 40 de zile a stat Set răpit la cer. 40 de zile a
stat şi a postit Moise pe Muntele Sinai de două ori. 40 de zile a
postit Mântuitorul. 40 de zile durează Postul Patimilor Domnului
precum şi al Naşterii Domnului. A 40-cea zi după zămislirea
pruncului se formează inima. A 40-cea zi după moarte putrezeşte
inima. Inima este adâncul cel mai adânc din noi. Inima e o fiinţă
în fiinţă. Că ce spune Dumnezeu: Am făcut inima ca să locuiesc
în ea. Mintea este subordonată inimii. Inima trimite dorinţă la
minte pentru a o calcula şi vine înapoi la inimă pentru a o aproba.
Fiinţa noastră de răspundere şi de adevărată bucurie prin unire
cu Dumnezeu e inima. Dacă inima este curată, totul este curat.
 118

Istoria V. Testament ne arată pe mulți aleși ai lui Dumnezeu care

pentru a îndeplini lucrarea de proorocie, se retrăgeau pentru un
timp de 40 de zile, petrecând o viață în singurătate, înfrânându-
se, întărindu-se și pregătindu-se pentru a ieși în lume. Sf.
Prooroc Ilie a pribegit în pustiu pe lângă muntele Carmelului,
prigonit de împ. Isabela. Poporul ninivitenilor a postit 40 de zile
să scape de mânia lui Dumnezeu, pentru păcatele lor. 40 de zile
în postul mare, plecau cuvioșii părinți în pustie pentru a se curății
și reveneau în Săptămâna Patimilor. A 40-a zi se face judecata
sufletului după moarte.

Israilul cel vechi şi Israilul cel nou

Neamul căruia Dumnezeu i S-a arătat direct prin aleşii Săi.
Acesta a fost şi este Israil, purtătorul de Dumnezeu, cel ales să
arate voia Domnului omenirii căzute. Primul Israil a fost cel
născut de Avraam („iubitorul de Dumnezeu”) din Isaac şi Iacob
(Israil): poporul evreu. În urma apostaziei colective din Vinerea
Patimilor („Pieirea ta prin tine Israile”), urmaşii „iubitorului de
Dumnezeu” îşi pierd calitatea de aleşi prin naştere şi în
Pogorârea Sfântului Duh. Domnul ridică „urmaşi ai lui Avraam din
pietrele neînsufleţite” şi înfiinţează noul Israil. Poporul creştinesc
născut de două ori: o dată din neamuri (pietrele neînsufleţite) şi a
doua oară din apă şi din Duh.

Sfânta Lumină – Hristos a Înviat!

Sf. Lumină vine numai la ortodocşi la Sf. Mormânt ca o
continuitate a adevărului dreptei credinţe. Când nu va mai veni
Sf. Lumină va fi sfârşitul lumii. Sf. Lumină este nematerialnică,
străvezie, de o frumuseţe rară, trimisă de Dumnezeu pentru
mângâiere şi încurajare, câteva minute nu arde, poţi se dai pe
faţă. Şi tot astfel de minune se întâmplă şi pe muntele Taborului
venind un nor luminos la Schimbarea la Faţă.
Ziua Învierii şi să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile,
că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu
 119

ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă. Hristos a

înviat din morţi, cu moarte pe moarte călcând şi celor din
morminte, viaţă dăruindu-le.
Minuni cu Sfânta Lumină. În jurul anului 1112 Ierusalimul era
sub stăpânirea cruciaţilor care l-au cucerit şi au întemeiat
Regatul latin al Ierusalimului. Şi au îndepărtat de la Sf. Mormânt
pe patriarhul ortodox Simion al III-lea. În Sâmbăta Paştilor din
1112 slujitorii catolici cu ierarhul lor au început să oficieze slujba
Vecerniei Mari şi când au ajuns la imnul „Lumină Lină” nu a venit
Sfânta Lumină şi nici mai târziu. Atunci regele Belduim fiind
obişnuit ca în fiecare an să vadă Sf. Lumină şi atunci slujind
catolicii nu a venit şi el supărându-se pe catolici i-a dat afară şi a
trimis să aducă pe ierarhul ortodox care se refugiase la
Mănăstirea Sf. Sava de lângă Ierusalim. Şi aducându-l pe
patriarhul ortodox a făcut rugăciunea pentru venirea Sf. Lumini la
Sf. Mormânt şi în câteva minute a coborât Sf. Lumină şi s-au
bucurat cu toţii (Istoria Sf. Mormânt, pag. 35) O altă minune în
anul 1326 Ierusalimul era ocupat de turci şi în anul acela ei au
mărit taxe la 9000 bani de aur. Patriarhul ortodox Ioachim nu a
avut suma respectivă şi armenii au zis că plătesc ei şi fac
rugăciunea să vină Sfânta Lumină şi la ei nu numai la ortodocşi.
Turcii l-au închis pe Patriarhul ortodox Ioachim la Mănăstirea Sf.
Sava cu toţi preoţii, dar ortodocşii au cerut sultanului să le
îngăduie să facă rugăciune la biserica Sf. Iacob aproape de Sf.
Mormânt la 100 de metri.
Turcii i-au avertizat pe armeni zicând dacă nu vine Sf. Lumină la
voi, pe toţi vă spurcăm. Armenii au făcut slujbă ziua şi noaptea,
dar nu a venit Sf. Lumină şi turcii i-au certat de ce nu a venit Sf.
Lumină la voi doar aţi plătit taxa şi aţi slujit la Sf. Mormânt. În
acelaşi timp ortodocşii făceau slujba tocmai a doua zi pe când
răsărea soarele şi când a zis Patriarhul „Hristos a înviat” s-a
crăpat un stâlp şi a venit Sf. Lumină în vârful stâlpului dar nu se
cobora şi au pus o scară de au luat Sf. Lumină şi au împărţit-o
credincioşilor creştini ortodocşi. Un general turc care păzea a
strigat „cred în Hristos” şi celălalt general i-a tăiat capul şi a ajuns
mucenic cu sfinte moaşte.
 120

Şi văzând turcii că Sf. Lumină a venit tot la ortodocşi au pus un

ciubăr cu murdărie şi le-a dat la fiecare armean câte o linguriţă şi
i-a spurcat pe toţi. Armenii sunt eretici rătăciţi dogmatic sunt
monofiziţi adică zic că Mântuitorul a avut numai o fire, cea
Dumnezeiască. Şi de atunci nu a mai îndrăznit nimeni să
slujească în locul ortodocşilor. Numai la ortodocşi vine Sfânta
Lumină.

Semificația numerelor 7 şi 8
Săptămâna are 7 zile, Biserica Ortodoxă are 7 Sfinte Taine, 7
Sinoade. Cifra 7 este semnificativă pentru lumea aceasta. Cifra 8
este pentru cea veşnică. Cifra 8 este desăvârşită şi compactă, că
porneşte dintr-un punct şi se termină tot în acelaşi punct,
semnificând începutul lumii şi sfârşitul ei.
Lumea aceasta, de la Facere, de la Adam şi până în 2008, are
7516 ani şi se apropie sfârşitul. Dar nu va ajunge la 8000 de ani,
că se va sfârşi şi apoi va începe Veşnicia nesfârşită, care va fi ca
o singură zi - numai lumină fără înserare, fără noapte.
 121

Despre erezie și secte

Prăznuirea zilei de odihnă a Duminicii în
locul Sâmbetei
Prăznuirea sâmbetei a fost dată de Dumnezeu numai evreilor.
Atât Mântuitorul, cât şi Sfinţii Apostoli, prin cuvânt şi faptă au
desfiinţat serbarea sâmbetei. De la Adam şi până la Moise, timp
de 4108 ani, nici unul dintre patriarhi (Avraam, Isaac, Iacov) nu
au ţinut sâmbăta. Dumnezeu, făcând pe om, nu i-a dat nici o
poruncă să o ţină, ci l-a aşezat în grădina Raiului, în Rai să-l
lucreze şi să-l păzească (Fac. 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă,
de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fac. 2, 17),
pe care au călcat-o, şi apoi, nu le-a mai dat nicio poruncă, decât
după izgonirea din Rai: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi
pământul...” „…şi a zis Evei: în dureri vei naşte fii şi vei fi atrasă
de bărbatul tău şi el te va stăpâni, şi lui Adam i-a zis Dumnezeu:
cu sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea ta, în toate zilele vieţii
tale”. Poruncile date de Dumnezeu lui Avraam sunt: „să ieşi din
pământul tău”, „toţi de parte bărbătească să se taie împrejur”, du-
te pe muntele Moria şi adu pe unicul tău fiu, pe Isaac, ardere de
tot”. Primul loc unde se vorbeşte de sabat este la (Iş. 16, 23). În
Egipt, sub robia lui Faraon, în noaptea plecării spre Marea Roşie.
Moise, pe Muntele Sinai le aduce aminte de această poruncă a
sabatului, pe care o primise mai înainte în pustiul Sin, de aceea
le zice: „Adu-ţi aminte”. Serbarea sabatului s-a dat numai pentru
evrei căci numai ei au fost scoşi de Dumnezeu din robia Egiptului
şi trecuţi prin Marea Roşie ca pe uscat „cu mână tare şi cu braţ
înalt şi a stat apa ca un zid, de amândouă părţile). Legea Veche,
împreună cu sâmbăta au fost date pentru un timp limitat, adică
până era să vină Urmaşul Căruia I s-a dat făgăduinţa (Gal. 3
,19), şi a încetat de a mai fi în Legea Harului. „Trecut-a umbra
Legii şi Harul a venit” (Evrei 8, 5; Col. 2, 16-17). „Cele vechi au
trecut, iată toate sunt noi.” (Evrei 8, 13). „iată vin zile, zice
Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un
legământ nou” (Ier. 31, 31-33).
 122

Iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezlega sâmbăta (Ioan 5,

18). Dacă Tatăl şi Fiul lucrează sâmbăta, cine poate învinui pe
Dumnezeu că dezleagă sâmbăta. Oare nu sâmbăta a vindecat
Mântuitorul pe slăbănogul, pe orbul cel din naştere, omul cu
mâna uscată, pe femeia cea gârbovă de 18 ani? Ucenicii
Domnului, urmând exemplul Învăţătorului lor, mergând sâmbăta
prin lanurile de grâu, smulgeau spice şi le frecau în palme pentru
a le mânca (Mc. 2, 23-24). Când Mântuitorul era învinuit că nu
ţine sâmbăta, El răspundea că: „Fiul Omului este Domn şi al
sâmbetei” (Lc. 6, 5). Ca să înţelegeţi că Duminica, ziua cea dintâi
a săptămânii a luat locul sâmbetei în Biserica creştina, să citiţi în
Sf. Scriptură, în aceste locuri: (Ioan 20, 1-15, 26) şi veţi vedea că
Duminica, ziua cea dintâi a săptămânii, a Înviat Domnul;
Duminica, a opta zi după Înviere S-a arătat Sf. Apostoli (Ioan 20,
27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca şi Cleopa, au călătorit
cu Domnul (Luca 24, 13-31); Duminica, la Cincizecime, S-a
pogorât Duhul Sfânt (Leviticul 23, 15-26/Fapte 2, 1-4); Duminica
frângeau Apostolii pâinea, adică se împărtăşeau cu Sfintele
Taine (Fapte 2, 46; 20, 7-12); Duminica s-a descoperit
Apocalipsa, Sf. Ioan Evanghelistul (Apoc. 1, 10). În duminici,
creştinii adunau ajutoare pentru sfinţi, după porunca marelui
Pavel (I Cor. 16, 1-2). Cuvântul „sabat”, „sâmbătă” din evreieşte,
înseamnă odihnă. Când se spune că Dumnezeu, în ziua a
şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale şi a binecuvântat şi a
sfinţit ziua a şaptea, a fost numai pentru Dumnezeu, de a aminti
oamenilor că a încetat de a mai zidi, şi nu scrie nicăieri că este
dată pentru oameni de a cinsti ziua a şaptea. Dumnezeu, lucrând
se odihneşte, şi, odihnindu-Se lucrează, dar nu era nevoie de
odihnă, căci Dumnezeu este duh şi nu oboseşte ca omul.
Când zice Dumnezeu: „aceasta să vă fie legătură veşnică”, nu
înseamnă că nu se termină niciodată, căci Dumnezeu este Domn
şi al veşniciei şi hotărâtorul hotarului veşniciei, când vrea El,
când trebuie, şi când crede de cuviinţă. Hristos a ţinut şi El
sâmbăta pentru că era iudeu după trup, ca om, şi trebuia să se
supună legii ceremoniale a lui Moise, şi până la înlăturarea
acestei legi (Luca 22, 20) adică până la vremea suferinţelor şi a
jertfei Lui pe Cruce, şi a strălucitei Sale învieri, atunci luând
 123

sfârşit legea veche, a venit Legea Harului. „Eu nu am venit să

stric Legea, ci să o împlinesc”. Legea Veche a fost umbra Legii
viitoare.

Septuaginta, Biblia sau Sf.Scriptură a

Vechiului Testament ca o revelaţie
dumnezeiască pentru creştinismul Ortodox
Septuaginta sec.III Î.H.
În secolul III Î.H. împăratul Ptolemeu al II-lea Filadelful,
împărăţind peste Asia şi Africa fiind şi păgân, a finanţat şi
patronat traducerea Bibliei, adică a Vechiului Testament în limba
greacă. A poruncit să se adune 70 de înţelepţi evrei din
Palestina, au mers în Alexandria Egiptului unde era capitala
imperiului. După tradiţie cei 70 de traducători au lucrat separat
sub asistenţa Duhului Sfânt şi toate versiunile lor dovedindu-se în
final identice ca o revelaţie a Duhului Sfânt. Aceasta s-a numit
septuaginta care a căpătat o astfel de autoritate fiind considerată
ca al doilea original al Vechiului Testament. Unul din cei 70 de
învăţaţi a fost şi dreptul Simeon care traducea pe Prooroul Isaia
şi voind să modifice un verset: Fecioara va lua în pântece şi va
naşte fiu” în loc de fecioară el a pus femeie. Dar îngerul
Domnului nu l-a lăsat ci a corectat de două ori şi i-a zis : aşa este
scris şi aşa trebuie să fie. Şi pentru că nu ai crezut acestea nu
vei muri până nu vei vedea pe Hristos. Şi dreptul Simeon a trăit
370 ani până ce S-a născut Iisus Hristos.
După Septuaginta s-a orientat creştinismul.
Septuaginta s-a tradus după un original ebraic care cu timpul s-
a pierdut.
Ultima Biblie tradusă după Septuaginta este cea din anul 1914.
Celelalte Biblii de după 1914 se zice că nu ar fi aşa de corecte.
Vreo trei autori dintre care Nicodim Munteanu au decis să
copieze versete din Biblii sectare îndreptăţindu-se ca având
aceleaşi expresii în cuvinte vor fi mai uşor de combătut.
 124

Vulgata În sec.IV Fericitul Augustin a tradus Biblia în limba

latină pentru creştinii din occident, care mai târziu a fost preluată
autorizată de romano-catolici dar cu modificări. El a tradus texte
din Septuaginta dar şi din unele manuscrise ebraice.
Vulgata a fost controversată chiar de la început de
contemporanul său Fericitul Ieronim şi de occidentali. Vulgata a
fost aprobată mult mai târziu de papii de la Vatican prin sec.IX-X.
Masoreta produsă în Tiberiada Palestinei scrisă de către evrei în
sec.VIII şi X.
Evreii nu au mai avut originalul ebraic, şi din zelul lor pentru
credinţa lor rătăcită au modificat multe texte, mai ales la
proorociile mesianice. Iată numai un text extras din Deuteronom
8.3 Textul folosit de Iisus Hristos în dialogul cu diavolul, una din
cele trei ispitiri din pustiul Carantania.
Septuaginta Mt.4.4 „Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
Masoreta: Nu numai cu pâine trăieşte omul ci cu tot ceea ce iese
din gura lui Dumnezeu”.
Iată o greşeală din cele multe : evreii rău voitori contra lui Hristos
au tăiat din text : viitorul punându-l la prezent şi ce este rău au
tăiat cuvântul care este Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu.
La baza bibliilor sectare stau texte, cele mai multe din Masoreta
şi unele din Vulgata şi altele adăugate după mintea lor bolnavă.
Masoreta este o biblie modernă a evreilor, dar textele ebraice
vechi se folosesc numai de rabini în sinagogi. Acum cartea de
căpătâi a evreilor este Talmuldul și Cabala, care sunt satanice.
Islamiștii au Coranul.

Sf. Fotie – Combaterea ereziei filioque

romano-catolice despre purcederea
Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul
Curată şi tradiţională învăţătură a ortodocşilor călăuzeşte
sufletele celor cucernici către limanul sigur al mântuirii şi
închinării în veşniciei
 125

Filioque – Tratatul lui Fotie cel Mare Mistagogia Duhului Sfânt

sau începătura tainelor. Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi
de la Fiul, printr-o astfel de rostire pricinuiesc multă vătămare
celor ce cred aceasta.
„Duhul adevărului carele de la Tatăl purcede” În deplină
conglăsuire cu teologia ortodoxă, Fotie scrie: „Atât Fiul cât şi
Duhul Sfânt se ivesc din una şi aceeaşi Cauză, adică din Tatăl,
chiar dacă Duhul este prin purcedere , iar Fiul prin naştere. ...
Amândoi s-au ivit din Cauză cu aceeaşi vrednicie.” Dacă la
catolici Duhul este socotit a avea o îndoită cauză şi suferă o
îndoită purcedere, oare nu va urma de aici că este compus?
Oare nu se va afirma în chip hulitor că Duhul cel de aceeaşi
cinste este mai puţin decât Fiul? (... Oare nu se va afla stricată
tocmai simplitatea, însuşirea osebitoare a Treimii?) Sfinţii Părinţi
au dat limpezi mărturii, la de Dumnezeu insuflatele Soboare a
Toată Lumea despre învăţătura că: Duhul Sfânt purcede de la
Tatăl. Şi ei au văzut cu ochii prooroceşti această nou născocită
păgânătate a romano-catolicilor şi au osândit-o în scris, în cuvânt
şi în gând. „Dacă se primesc două cauze în dumnezeieşte-
stăpânitoarea şi suprafiinţiala Treime, atunci unde mai este mult
cântata şi lui Dumnezeu cuvenita slavă şi unică stăpânire?”
Şi „Dacă Fiul este statornicit astfel drept principiu şi cauză,
această necinstitoare învăţătură împarte în două Ipostasul
Tatălui; sau, oricum, legiuieşte negreşit că Persoana Fiului
subsumează o parte din Ipostasul Tatălui.” Întrucât Fiul se face
parte a Tatălui, taina înfricoşătoare a Treimii este tăiată în două”.
Ca oameni, nimeni din cei făcuţi din ţărână şi din materie
schimbătoare nu se poate ţine pururea deasupra greşelilor
omeneşti. Trebuie să ne aducem aminte că primii Părinţi nu
deosebea de obicei între purcederea din veşnicie şi cea
vremelnică a Duhului, nu gândeau acestea, că problema încă nu
se pusese.
Pe deasupra, niciunde aceşti doi Părinţi nu arată că se referă la
„Treimea transcendentă” sau la „Treimea iconomică”. În acest
context, termenul „transcendent” se referă la Ipostasele Treimice
în legătura lor veşnică şi lăuntrică; iar „iconomic” se referă la
iconomia dumnezeiască, adică legătura lor cu noi, cu lumea, etc.
 126

Pe bună dreptate strigă Sf. Fotie: „Vedeţi, orbilor şi auziţi,

surzilor, cei ce locuiţi în ereticul Apus şi sunteţi ţinuţi în
întuneric!... Temeţi-vă măcar de părinţii voştri ca: Silvestru Papă
al Romei în sec. al IV-lea, care a convertit la creştinism pe Sf.
Leon cel Mare, papă între anii 440-461 şi sfinţii bărbaţi Parhasin,
Lucensie şi Bonifatie, apoi papa Benedict I al Romei, Grigore
Dialogul şi Zaharia (741-752), ei au învăţat deschis că Duhul
Sfânt purcede de la Tatăl. Evanghelia de la Ioan 16,14. Potrivnicii
lui Fotie citează stihul scriptural rostit de Mântuitorul: „Duhul
dintru al Meu va lua şi va rosti vouă” – Sf. Fotie răspunde:
„Nicidecum poate înţelegerea să tragă încheiere că a primi de la
cineva pentru trebuinţă este totuna cu primirea fiinţării prin
purcedere”. Mântuitorul nu a spus „de la Mine va lua” ci „dintru al
Meu” aduce o altă Persoană decât vorbitorul (...) Zicerea aceasta
trimite la un alt ipostas (...) De la cine altcineva este cu putinţă ca
El să primească Duhul, dacă nu de la Tatăl?”
Ascultaţi începutul prorociei Domnului: „De folos este vouă ca Eu
să mă duc. Că de nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la
voi.” (Ioan 16,7). Mai apoi Hristos spune: „încă multe am a vă
zice vouă, ci nu puteţi a le purta acum; dară când va veni Acela,
Duhul Adevărului, povăţuindu-vă pe voi întru tot adevărul; că nu
va grăi de la Sine, ci câte va auzi va grăi, şi cele viitoare va vesti
vouă. Acela Mă va proslăvi, că dintru al Meu va lua şi va vesti
vouă. Toate câte are Tatăl meu ale Mele sunt; pentru aceea am
zis că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă” (Ioan 16, 12-15).
Astfel scrie Sf. Fotie, Hristos ne spune: „Când Duhul ia lucrurile
care sunt ale Mele, El ia de la Tatăl”. Deci „dintru al Meu va lua,
căci cele ale Mele în Tatăl sunt. Duhul ia de la Tatăl, căci cu
adevărat lucrurile Tatălui ale Mele sunt.” Mântuitorul îi face pe
ucenicii Săi să chibzuiască la vrednicia Duhului şi să nu
primească nici un gând care ar batjocori identitatea firii şi a
despărţi ipostasurile egale, întru inegalitate.
Fiul a proslăvit pe Duhul prin sus-pomenitele înalte graiuri, cu un
glas vrednic de Dumnezeu, Hristos păstrează în toată vremea
deofiinţimea, identitatea firii şi aceeaşi vrednicie. Astfel Fotie,
luminătorul Bisericii scrie: „Ce oare ar fi putut arăta mai desluşit
că cuvintele „Dintru al Meu va lua” trimit la Persoana Tatălui?”
 127

Astfel cu sfintele graiuri, se propovăduieşte că Duhul ia de la

Tatăl, drept Cauză, lucrarea de a da har şi daruri. Consecinţele
îndoitei purcederi a romano-catolicilor. Privitor la desăvârşita
purcedere, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Sf.
Fotie întreabă: „Dacă purcederea Duhului din Tatăl este
desăvârşită... ce mai poate aduce purcederea din Fiul? Iar dacă
Fiul a mai adus ceva, ce lipsă anume a plinit El? Cum poate vorbi
cineva de vreo sporire înlăuntru dumnezeiescului ipostas al
Duhului? Dacă Fiul se iveşte prin naştere şi Duhul prin
purcedere, una din cele două căi desparte deopotrivă pe Fiul şi
pe Duhul de ipostasul Tatălui.
Totuşi ei (latinii) au despărţit Duhul printr-o a doua deosebire ivită
din îndoita purcedere. Ei au făcut mai multe deosebiri, făcând
astfel pe Fiul mai aproape de esenţa Tatălui. Astfel duşmanii lui
Dumnezeu nu numai că fac pe Fiul mai mare decât Duhul, fiind
cauza Lui, dar îl fac şi pe Duhul mai depărtat de Tatăl. Fotie,
dumnezeiasca alăută a Mângâietorului, scrie în continuare: „Tot
ce nu este de obşte deplinei, atotputernicei, deofiinţei şi
suprafireştii Treimi, trebuie să aparţină numai Unuia din cei Trei.
Treimea este de o fiinţă în măsura în care Născătorul (Tatăl) este
cauza”. Însă dacă o parte a Duhului purcede din Tatăl şi cealaltă
parte din Fiul, cum zic catolicii, credinţa noastră treimică s-a făcut
pătrimică.
„Fiecare Persoană a celei de o fiinţă şi Dumnezeieştii Treimi este
în chip negrăit împreună-unită cu cealaltă într-o nedespărţită
părtăşie a firii. Din pricina ipostasurilor, fiecare îşi păstrează
neschimbate însuşirile osebitoare. Această deosebire nu lasă loc
de amestecare ori despărţire”.
„Duhul Fiului” Însă ereticii citează cuvintele vasului alegerii Pavel,
care vestea: „Trimis-au Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile
voastre strigând: Avva Părinte” (Gal. 4,6) Pavel nu a zis că Duhul
purcede de la Fiul. Când Apostolul scria Duhul Fiului el
recunoştea unirea esenţei (...) Ferească Dumnezeu ca Duhul să
fie socotit străin. Duhul are o fire identică cu a Fiului şi este de o
esenţă cu Fiul şi de o slavă, cinste şi stăpânire (...) dar Pavel nu
vrea să zică despre cauza purcederii (...) ba încă nici nu face
defel vorbire despre obârşie. Plin de învăţătura apostolească,
 128

Fotie hotărăşte să aducă şi alte locuri din Sf. Scriptură. El cere

cititorilor săi să ia seama şi la alte texte sfinte care numesc pe
Preasfântul Duh: „Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii” (Is. 11,2),
„Duhul dragostei şi al întregii-cugetări” (2 Tim. 1,7), „Duhul
punerii de fii” (Rom. 8,15), „Duhul blândeţilor” (Gal. 6,1), „Duh al
credinţei” (2 Cor. 4,13), „Duh de judecată şi Duh de arsură” (Is.
4,4) şi „Duh de plinire” (Ier. 4,12). După toate aceste citate, Sf.
Fotie întreabă: „Oare vei zice în chip hulitor că Preasfântul Duh
purcede din darurile pe care El le împarte şi le dăruieşte?”
Ori îşi trage existenţa şi purcederea de aici? Deci iată că se zice
că Preasfântul Duh este nu numai al Fiului, ci se zice că este şi
al darurilor pe care le are stăpânirea să le împartă. „Duhul lui
Dumnezeu”. Vorbind despre locurile unde Duhul Sfânt este numit
„Duhul lui Dumnezeu”, Fotie dă drept pildă pe Mântuitorul când
zice: „iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot dracii (Mt. 12,28)
şi Duhul Tatălui vostru este carele grăieşte întru voi (Mt. 10,20)”.
Iar Proorocul Isaiia spune „Şi va odihni peste el Duhul lui
Dumnezeu” (Is. 11,2) şi „Duhul Domnului peste mine” (Is.61,1).
Ascultaţi şi pe Sf. Pavel, gura lui Hristos, în epistolele sale „Însă
noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel din Dumnezeu” (1 Cor.
2,12); „Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi” (Rom. 8,9). Nici
una din aceste ziceri nu înseamnă purcederea Duhului.
Proorocii. Ca o altă limpede înfăţişare, strălucitul Fotie aduce
înainte pe Sf. Ioan Înaintemergătorul care-şi rosteşte sfânta sa
învăţătură: „Văzut-am Duhul ca un porumbel pogorându-se din
cer şi a rămas peste Dânsul” (In. 1,32)
Proorocul Isaiia dând proorocii de acelaşi fel şi rostind proorocia
în persoana lui Hristos, zice: „Duhul Domnului peste Mine, pentru
că M-a uns” (Is. 61,1; Lc. 4,18) Duhul sălăşluieşte în Fiul şi peste
Fiul. El rămâne întru Fiul. Pentru aceea se zice că El este al
Fiului. Pe deasupra, dacă voieşte, El este al Fiului fiindcă El îl
unge pe Hristos. El a umbrit pe Fecioara şi negrăitul Prunc S-a
ivit fără sămânţă. De asemenea, Duhul este al Fiului fiindcă şi El
îl trimite pe Hristos: „Că M-a trimis a binevesti săracilor” (Lc.
4,18)
 129

Religia romano-catolică(papismul)
Religia romano-catolică a luat fiinţă în 1054 şi este total eretică-
sectară. Cea mai mare rătăcire şi erezie a romano-catolicilor este
filioque – adică purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul. Această
erezie a lui filioque a fost combătută de Sf. Fotie cel Mare în anii
879-880. La acest Sinod au votat laolaltă şi Apusul şi Răsăritul,
condamnând adaosul eretic filioque din Apus.
Îndoita purcedere a Duhului Sfânt şi de la Tatăl şi de la Fiul
reiese că ar fi doi dumnezei şi prin aceste două căi desparte
deopotrivă pe Fiul şi pe Duhul de ipostasul Tatălui – făcând pe
Fiul mai aproape de esenţa Tatălui. Fac pe Fiul mai mare decât
Duhul şi pe Duhul mai depărtat de Tatăl. Sf. Fotie lămureşte la
cuvântul Mântuitorului că "Duhul dintru al Meu va lua şi va vesti
vouă. Toate câte are Tatăl Meu ale Mele sunt." Hristos nu spune
"când Duhul ia lucrurile care sunt ale Mele", ci "dintru al Meu va
lua". El ia de la Tatăl, căci cele ale Mele în Tatăl sunt. A primi de
la cineva pentru trebuinţă nicidecum nu este totuna cu primirea
fiinţări prin purcedere. Mântuitorul nu a spus: "De la Mine va lua",
ci "dintru al Meu" – aici aduce altă persoană decât vorbitorul.
Zicerea aceasta trimite la un alt ipostas. De la cine altcineva este
cu putinţă ca El să primească Duhul, dacă nu de la Tatăl?
Infailibilitatea Papală
Papa zice că nu poate greşi ca om în materie de credinţă şi când
predică şi când dă legi. Nimeni dintre făpturile lui Dumnezeu nu
sunt fără de păcat, că tot omul greşeşte, unul mai puţin altul mai
mult, şi dacă ar trăi omul numai o singură zi, nu este fără de
păcat. Numai Dumnezeu este Singurul fără de păcat
Supremaţia Papală
Papa se consideră cap suprem al bisericilor – locţiitor al lui
Hristos – conducător suprem al creştinilor din toată lumea,
urmaşul Sf. Ap. Petru, având cheile Împărăţiei cerurilor. Aceasta
este o mândrie drăcească – luciferică.
Cine l-a pus pe Papa conducător al creştinilor? El singur! El şi-a
însuşit fără drept, din nebunie umanistă, toate puterile pentru a
nu fi judecat de nimeni a fi dictatorul absolut.
 130

El singur s-a făcut şef de stat peste Vatican – fiind cu puteri

depline şi religios şi politic – unul fără egal. A transformat
Biserica într-o instituţie comercială politico-sociologico-religioasă.
A stricat toate rânduielile Bisericii.
Până în 1054, Apusul a fost la fel ca Răsăritul, creştini fraţi întru
Hristos, dar de atunci s-au rătăcit total şi nu mai au nimic sfânt.
La Biserica Ortodoxă Capul Bisericii este Hristos şi Biserica este
Trupul lui Hristos, din care toţi credincioşii creştin ortodocşi
facem parte. La ortodocşi Patriarhul este socotit unul dintre cei
egali – el fiind numai ca preşedinte al adunării.
Biserica a întemeiat-o Hristos şi a zidit-o pe credinţa şi râvna Sf.
Ap. Petru şi a tuturor creştinilor râvnitori.
Cheile Împărăţiei cerurilor sunt în mâinile tuturor episcopilor şi
preoţilor duhovnici ortodocşi prin a lega şi dezlega păcatele lumii
împreună cu cele şapte Sf. Taine ale Bisericii Ortodoxe.
Primatul Papal
Papa Pius a întemeiat imperiul romano-catolic mondial. Precum
primul Cezar roman a declarat "Eu sunt Statul", aşa şi Papa a
declarat "Eu sunt biserica şi sunt Hristos prin dregătorie şi putere
absolută". Ori cu biserica, ori fără biserică, Papa este acelaşi –
Papa este totul şi biserica nimic – atunci reiese că toată credinţa
este în Papa. Dacă ai văzut pe Papa atunci ai văzut totul – de
aceea i se spune biserica Papală. Au amestecat laolaltă cu de la
sine putere cinstirile cele dumnezeieşti cu cele omeneşti.
Biserica Ortodoxă învaţă: Apostolii nu au fost trimişi de
Mântuitorul ca episcopi de tronuri, ci ca vestitori ai Evangheliei
Sale, având puterea de a înfiinţa biserici şi a hirotoni episcopi. În
fiecare dintre Apostoli exista plinătatea harului Duhului Sfânt, şi
nu putea fi altfel de vreme ce toţi au fost trimişi la propovăduire în
mod egal. "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, îndemnându-i să
păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Şi iată, Eu sunt cu
voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor."
Atunci care este rostul supremaţiei lui Petru la Vatican, de vreme
ce fiecare Apostol avea aceeaşi misiune? Mântuitorul a zis:
"Care vrea să fie mai mare între voi să fie tuturor slugă." Iisus
Hristos nu a alcătuit o ierarhie între Apostoli. Nu a făcut cunoscut
 131

ucenicilor Săi să aşeze ca păstor al păstorilor şi conducător al

Apostolilor – Păstorul lor era Hristos. Unicitatea Bisericii nu-şi are
temelia şi nu stă în persoana unică a unuia dintre Apostoli, ci în
Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care este Capul
Bisericii Ortodoxe într-un Duh – într-o credinţă, nădejde, dragoste
şi slujire.
Vaticanul nu mai propovăduieşte învăţătura Apostolilor – ci
dogmele Papilor – nemaiavând succesiune Apostolică şi nici
Taine, toate se fac de formă, numai simbolic. Papa este
prototipul lui Antihrist cu rătăcirile lui împotriva lui Hristos – ca
conducător religios şi politic cu dictatură absolută. Sectanţii
protestanţi s-au desprins de Papa, de romano-catolicism, prin
reforma lui Luther.
Staulul turmei celei cuvântătoare este a lui Hristos – nu a lui
Petru, cum zice Papa.
Substanțialitatea -nu fac rugăciunea de chemare a Duhului
Sfânt.
Harul – ei susțin că Harul este zidit și materialnic.
Botezul – îl fac numai prin stropire sau turnare.
Azimele – este pâine nedospită numită ostia și aceasta se dă
credincioșilor, zicând că este împărtășania
Purgatoriul – un loc de purificare între Rai și Iad unde stau un
timp chinuindu-se și apoi se mântuiesc toți
Indulgențele – papa ia de la sfinți meritele care sunt prisositoare
și le vinde credincioșilor spre iertarea păcatelor
Imaculata concepție – ei susțin că Maica Domnului nu este
născută firesc și cu păcatul strămoșesc, nu o numesc pe Maica
Domnului Născătoare de Dumnezeu.
Predestinația – pretind că omul este predestinat și nu mai poate
face nimic din voia lui.
Celibatul preoților de mir – preoții de mir nu se căsătoresc.
Hirotonia ep. și pr. – nu fac hirotonie la Sf. Masă și nici prin
punerea mâinilor cruciș.
Însemnarea cu Sf. Cruce – se însemnează de la stânga la
dreapta și cu toată palma.
Binecuvântarea – o fac cu toată palma.
 132

Mărturisirea păcatelor – preoții stau într-o cabină și nu văd pe

credincioși și nu fac dezlegări cu mâinile pe cap.
Căsătoria – credincioșii nu mai au voie la adoua căsătorie.
Recviemul latin – înmormântarea o pac incomplet.
Sf. Liturghie – ei au liturghia romană și nu fac Sf. Proscomidie.
Cultul inimii – pictarea cu inima sângerată, săgetată și cu o
flacără deasupra.
Stigmatele – pretind că le apar semnele cuielor Mântuitorului.
Statuile – au statui la locul de rugăciune.
Pictura – este realistă și suprarealistă cu sminteală.
Călugăria – au ordine călugărești fiecare cu rânduiala lor și papa
poate dezlega la cerere. Se îmbracă cu haine călugărești numai
la slujbă, au transformat manăstirile în centre sociale.
Biserica – mai mult se cinstește papa decât Biserica. Biserica o
fac spre apus, nu au catapeteasmă, au bănci care se licitează
anual. La rugăciune se folosește orga și stau într-un genunchi.
Aghiasma sau apa sfințită – la ei ca să nu să strice îi pune sare
sau conservant.
Nu cinstesc Sf. Moaște.
Sărbătorile – și în Duminici și sărbători sfinte strâng recoltele și
fânul.
Posturile –țin marțea și joia, de la ora 4 după-masă încep a
mânca de dulce. Brânza și ouăle nu le consideră oprite în zile de
post.
Nu cred că vine Sf. Lumină la Ierusalim.
Ei cred că omul se mântuiește numai prin har și credință.
Papa este mai rătăcit decât credincioșii.

Noul tip de “Uniaţie”

Noua uniaţie, un fel de greco-catolicism, este o metodă perfidă,
confuză care se constituie ca un Cal Troian în sânul Ortodoxiei.
Este o metodă ascunsă şi un organ distrugător, este cel mai
efficient mod de atragere a ortodocşilor de a gusta momeala din
capcana bine camuflată a papistaşilor. Aceştia, care deşi
păstrează în exterior ritul Bisericii Ortodoxe, sunt supuşi instituţiei
 133

papale – recunosc pe Papa şi îi pomenesc numele la slujbele

Bisericii.
Aceştia poartă mască de ortodocşi pentru a înşela pe credincioşii
simpli, zicând că este posibilă unirea şi fară părăsirea ortodoxiei.
Acum este o ciudată cedare a ortodocşilor. Se vede clar ca
lumina soarelui că, acum în 2011, am intrat într-o perioadă de
totală incertitudine, într-o ciudata afundare şi alunecare în
intuneric. Multe dialoguri cu sectarii au ca scop tocirea şi
deformarea conştiinţei ortodocşilor prin confuzie, descurajare şi
dezorientare prin hipnotizarea în masă a celor din sala
conferinţelor. Comisia mixtă ecumenistă elaborează mai întâi
texte teologice susceptibile a fi acceptate în principiu de ambele
parţi.
Uniaţia supune Biserica Ortodoxă, prin viclenie şi înşelăciune,
Noii Ordini Mondiale, care sprijină şi impune acest plan de
nivelare şi unire a tuturor religiilor şi a ţărilor pentru scopul
globazarii.Acum este primejdia de a se semna încă o unire
mincinoasa între Ortodoxie şi Papism, este un plan unionist al
Vaticanului de a altera cugetarea ortodoxă, potrivit căruia
ortodoxia va intra sub hegemonia Romei fără să părăsească
Biserica Ortodoxă, sau credinţa lor de origine apostolică
recunoscând numai un nou tip de primat papal. Acesta va fi
formulat în aşa fel încât va fi acceptat de ortodocşi ca primat de
slujire.
Papistasii declara: “Suntem gata să primim Biserica Ortodoxă
aşa cum este, şi Papa nu are nici o intenţie să se amestece în
treburile interne ale Bisericii Ortodoxe”, dar îndeamnă la
rugăciune în comun şi la comuniunea sfințitoare cu ei.Ereziile
papale sunt prezentate drept păreri teologice în discuţie, din
mers sau expresii diferite dar valabile ale aceleiaşi credinţe, şi se
ocoleşte refuzând discutarea despre dogme, aceste fiind lăsate
pe mai tarziu la hotărârea teologilor..
Prin toată această strategie, Vaticanul speră că va încovoia
rezistenţele ortodocşilor şi va face climatul potrivit în aşa fel încât
ortodocşii să se împărtăşească fără ezitare în bisericile
papistaşe, iar papistaşii la randul lor în cele ortodoxe.
 134

Aceasta este o pervertire nemaiintâlnită şi nemaiauzită a

conştiinţei ortodocşilor . Ortodocşii când se vor împărtăşi la
papistaşi din licoarea drăcească, vor înebuni pe loc.
Urgia lui Dumnezeu va veni peste toţi.
Vai vouă ecumeniştilor făţarnici !
Aceştia sunt care-şi vând credinţa şi sunt vrednici de milă si
nefericiţi, care se schimbă după imprejurările vremii, cinstind
slava lumii acesteia mai mult decât pe Dumnezeu. Pe aceşti
ortodocşi îi găsim în ecumenism, căci acolo unde este
ecumenism, este făţărnicie, trufie şi minciună. Şi atât de
înrădăcinată este făţărnicia în ei, încât dacă ar veni iarăşi Hristos,
aceşti ierarhi ecumenişti L-ar răstigni a doua oară.
Vai vouă ecumeniştilor făţarnici, că strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi
cămila.
Că văruiţi mormintele Sfinţilor şi ucideţi pe creştinii ortodocşi.
Căci zidiţi biserici şi dărâmaţi suflete.
Căci legaţi dragoste şi frăţietate cu ereticii şi sectarii iar pe cei ce
vă mustră, spunându-vă adevărul îi urâţi de moarte.
Vai vouă ecumeniştilor făţarnici, căci vorbiţi de dragostea lui
Dumnezeu, dar lepădaţi şi ascundeţi Adevărul.
Care desfiinţaţi Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe şi le
răstălmăciţi, deformându-le zicând, că s-au învechit.
Că faceţi rugăciuni cu ereticii şi sectarii în casele lor de adunare,
împrietenindu-vă cu satana.
Vai vouă ecumeniştilor făţarnici, că parăsiţi oile sau le imbolnăviţi
cu învăţături noi şi îmbrăţişati pe lupi, stricând gardul viei lui
Hristos ca să o culeagă toţi cei ce trec pe cale.
Vai vouă ecumeniştilor făţarnici, că închideţi oamenilor impărăţia
lui Dumnezeu - nici voi nu intraţi, dar nici pe cei ce vor să intre
nu-i lăsaţi, le răpiţi dreptul la pocainţă şi mântuire.
Voi, ecumeniştilor, nu suferiţi a fi mustraţi, oare cum veţi scăpa
de mânia lui Dumnezeu care pedepseşte cel mai aspru vânzarea
credinţei, acest păcat în credinţă este cel mai mare dintre toate
păcatele, mai ales că aduce cu sine sminteala! Cum a zis
Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “ Vai de cel ce se sminteşte, dar
mai vai prin cel ce vine sminteala, căci mai degrabă şi-ar fi legat
de gât o piatră de moară şi să se arunce în mare, decât să
 135

smintească pe vreunul din cei mai mici ai Mei “. Se ştie că

peştele de la cap se împute şi de la coadă se curaţă. Oare, voi
nu vedeţi şi nu inţelegeţi, ortodocşilor ecumenişti, că invăţăturile
ideologice ecumeniste sunt pur sectare şi drăceşti, şi vă duce de
nas, cum duci câinele cu boţul de mămăligă şi calul cu zăhărelul?
Anatema necacedonienilor adică monofiziţilor şi monoteliţilor.
Anatema papistaşilor zis romano-.catolicilor şi a celorlalte secte
zis creştini ca : protestanţi, baptişti, evanghelici, luterani,
reformaţi, adventişti, penticostali, etc.
Anatema sectelor masonice şi ecumeniste care susţin că toţi se
mântuiesc pe căi diferite indiferent de doctrină şi luptă pentru
unirea tuturor religiilor. Ierarhii, preoţii şi diaconii care sunt
masoni şi ecumenişti trebuie caterisiţi de Sf.Sinod, iar dacă
majoritatea membrilor Sf.Sinod sunt ecumenişti este clar că nu
se mai aplică pedeapsa caterisirii şi este foarte grav şi
înspăimântător, mereu în decădere, iar noi trebuie să fugim, să
ne depărtăm de ei ca de şarpele otrăvitor, că altfel ne vom pierde
cu toţii. Toţi aceşti sectarei sunt străini şi duşmani ai Bisericii
Creştin-Ortodoxe, blasfemiatori şi hulitori împotriva lui Hristos
lepădaţi şi alungaţi. După moarte ei nu vor avea parte de iertare
şi deslegare dacă îi va prinde moartea în a lor rătăcire, nefiind
vrednici de milă. Suspinând şi tremurând precum Cain, pământul
se va deschide şi-i v-a înghiţi ca pe Datan şi Aviron. Urgia lui
Dumnezeu va fi asupra capetelor lor şi partea lor cu Iuda
vânzătorul şi cu dracii. Îngerul Domnului îi va izgoni cu sabie de
foc .
Nu vor avea pace şi linişte şi nu vor vedea lumina în veac şi în
întunericul Iadului cu dracii se vor chinui în foc şi pucioasă în
vecii vecilor.

Masoneria
Începuturile masoneriei nu sunt cunoscute cu exactitate şi
constituie un subiect interminabil. Denumirea vine din limba
engleză – care înseamnă zidar. Ei înşişi hazardându-se şi
atribuindu-şi diferite origini legendare, mitologice şi fanteziste, ca
 136

să fie cât mai credibili. Oricum, ideologia lor se moşteneşte de la

bătrânii înţelepţi ai Sionului, evrei rătăciţi, naivi şi exaltaţi - visând
mereu acapararea întregii lumi pentru a se îmbogăţi şi cu bani să
cumpere funcţii ca să ajungă la pârghiile de putere și să
comande.
S-au organizat în loji care sunt în toată lumea, ca nişte hoteluri
restaurante, cu săli de conferinţe şi camere pentru ritualuri.
Acestea începând din sec. XVIII având ca centru Londra - Anglia.
Au 33 de grade văzute şi nu prea se ştie câte nevăzute.
Atribuindu-şi numele de Cavalerii Templieri – constructori de
temple. Primul grad este de ucenic şi ultimul, 33, Marele
inspector general. Poartă uniforme speciale cu multe simboluri şi
semne. La intrarea în masonerie, fiecare depune un jurământ cu
mâna pe cartea de căpătâi a credinţei sale – să nu aibă dragoste
de ţara lui, de neam, de familie, şi să facă ascultare desăvârşită
faţă de superiorii săi. Au o gândire umanistă, materialistă, liber
cugetătoare să facă ce vrea, ce îi place, pentru a trăi bine şi să
aibă pace aici şi acum.
Noului începător un maestru îi citeşte promisiunile frăţiei. De
acum frate, după ce toate celelalte au dispărut de la tine pentru
totdeauna în imensitatea masoneriei, vino în braţele noastre
preaputernice, ilustre şi scumpe. Să strălucească înaintea ta
marea lumină a adevărului masonic şi să împărţeşti împreună cu
noi autoritatea fără margini şi puterea fără de îngrădire şi calea
fără obstacole pe care o exercităm asupra omenirii.
Apoi pune pe ucenic să citească pedepsele celor care divulgă
secretele: să fie spânzurat, să i se taie limba, să i se scoată ochii.
Apoi sunt racolaţi şi din rândul slujitorilor Bisericii Ortodoxe
episcopi, preoţi, profesori de facultate şi alţii bolnavi de întâietate,
stăpâniţi de mândrie, setoşi de slavă de la oameni, putere şi
avere – dintre cei mai căldicei, indiferenţi, fără frică de păcat şi
de Dumnezeu, lepădând Crucea şi alegând tronul. La aceştia ai
Bisericii au o primire specială faţă de ceilalţi, mai acoperită, mai
amestecată în Biserică ca să pară că ar fi o slujbă, ca să nu-şi
dea seama. Li se dă sfat: să crezi cât mai puţin încât să nu te
creadă eretic, să nu-ţi pierzi credibilitatea, să te supui cât mai
puţin fără a fi crezut răzvrătit, să te menţii în funcţie – ca să poţi
 137

surpa cât mai mult. Crede şi nu cerceta – să nu fii exclusivist, să

nu pretinzi că credinţa ta ar fi cea adevărată, deplină sau
superioară – ci crede cum vrei dar recunoaşte pe Marele Arhitect
al Universului.
Cel care depune jurământul trebuie să fie desculţ, cu capul
descoperit şi câţiva maeştri ţin săbiile îndreptate spre gâtul lui,
zicându-i: "de vei fi supus ordinelor, toate aceste săbii te vor
apăra, iar de nu, toate acestea te vor sfâşia în bucăţi."
Ei fac ritualuri satanice în beciuri, în întuneric, având numai
lumânări aprinse, o masă cu o carte pe ea, pe care se depune
jurământul. În faţa mesei este o statuie cu un diavol cu coarne
mari ca de ţap. Secta masonică este satanică, diabolică,
malefică, distructivă, anti-umană, la ritual taie un ţap şi alte jertfe
şi toţi beau sânge din acelaşi potir. Ei lucrează prin umilire,
trădare, diversiune, şantaj, spurcare, minciună, viclenie. Diavolul
ştie că dacă îl spurcă pe creştinul ortodox, atunci Dumnezeu îl
părăseşte şi apoi este uşor de amăgit, supunându-se ca un
hipnotizat de satana.
Este împotriva firii ca un creştin ortodox să slujească în acelaşi
timp şi lui Dumnezeu şi diavolului – acest lucru nu poate să
meargă mult timp. Diavolul pe unul ca acesta l-a legat cu lanţuri
nevăzute şi îl poartă unde vrea el. Mustrările care i se aduc de
cei drept-credincioşi – căci cuvintele auzite nu sunt lăsate să
ajungă până la inimă ca să le simtă – ci le ia diavolul care îl
stăpâneşte şi robeşte, le interpretează spre scopul lui.
Piramida hotărârilor globale Davos Bild G.8.
În fiecare an înluna Mai are loc la hotelul Davos Bildenberg din
Olanda întâlnirea anuală a Grupului Bildenberg G.8., adică 8
giganți cei mai bogați oameni ai lumii, unde se pune la cale și se
hotărâște acțiuni operative pentru un an de zile – soarta lumii.
Alegând pe sprânceană persoanele publice cu poziții foarte
influente și active din toate domeniile – cel mult 100 de nume.
Aceasta a devenit o practică obișnuită, acolo depind tendințele și
direcțiile pe care se vor înscrie țările lumii. Securitatea întâlnirii
este asigurată de servicii secrete militare.
Participanții se angajează la păstrarea secretului absolut privind
discrețiile. Ei se grupează pe categorii de activități. Actele
 138

proceselor economice ale dezvoltării devin subiecte ale dosarelor

de analizat în treptele superioare decizionale. Oamenii bogați și
puternici care guvernează lumea din umbră organizează lucrurile
în interesul lor care se numește capitalizare, capitulare,
dominare, stăpânire.
Biroul Bild G. 8. în care se organizează se găsește la Leiden în
Olanda din anul fondării 1954.
S-a pus întrebarea către patriarhul BOR al Româniuei în
2010: Cum poate ca un episcop să fie mason și ecumenist și să
slujească în biserica ortodoxă și să nu fie pedepsit- aceasta
nefiind numai de acuma – ci cu o vechime de 100 de ani, din
1910. Patriarhul a răspuns: Acestea sunt lucruri minore și nu
răspund eu – ci fiecare episcop în eparhia sa. Atunci a fost
întrebat mitropolitul – iar el a răspuns: Acestea sunt probleme și
opțiuni personale și nu răspund eu de episcopii care sunt în
eparhia mea – ci duhovnicul, fie el episcop sau preot.
Atunci s-a mers mai departe pe fir și s-a ajuns la duhovnic care la
rândul său a răspuns și el: Eu nu răspund decât de păcatele
mărturisite – și nu am voie absolut deloc să divulg Taina
Mărturisirii păcatelor – chiar și cu prețul vieții.
Și cu acestea am ajuns la capătul firului și s-a închis subiectul
fără a primii nici o lămurire. Și așa a dat vina unul pe altul fără ca
nimeni să-și asume responsabilitatea purtându-ne ca de la Ana
la Caiafa, și fiecare la rândul său descotorosindu-se și
dezvinovățindu-se camuflând problema, ascunzând adevărul.
Dacă întrebi pe un episcop de săvârșirea multor concesii și
compromisuri a dreptei credințe ortodoxe prin înfrățiri, conferințe
și festivități, el răspunde: Noi nu discutăm și nu rezolvăm
probleme decât Sinodul – și Sinodul este responsabil. Și te
trimite să te lupți cu Sinodul – dar acolo nu ai acces. Și plus de
asta la vremurile acestea de pe urmă cum ar putea ei să
pedepsească pe eretici pe când ei sunt înfrățiți cu lupii
ecumeniști și masoni.
Și iarăși de mai întrebi pe episcop de ați făcut rugăciuni
împreună cu ereticii în ianuarie și alte dăți? De ce îi primesc pe
eretici să predice în fața Sf. Altar și în fața credincioșilor
 139

ortodocși, de ce vă dăruiți daruri unii altora? De ce nu ieșiți din

C.M.B. și să puneți capăt dialogurilor cu ereticii?
Ei răspund: Noi toate acestea le facem legal, cu autorizație de la
stat, oficial și suntem pregătiți în teologie! Cine se smintește – să
nu participe.

Mişcarea ecumenistă
Mişcarea ecumenistă a luat fiinţă în 1910, în lumea protestantă,
vrând să unească toate ramurile lor despărţite. Ideea şi
finanţarea mişcării ecumeniste a fost a dinastiei marilor bancheri
masoni din S.U.A.
Mişcarea ecumenistă nu este religie – ci este un produs al
evreilor masoni – este un mod de a impune sub presiunea puterii
pentru a se aduna toate religiile lumii să discute idei în dialog şi
să semneze toţi reprezentanţii ceea ce s-a dezbătut.
Totul este pentru globalizare – de unificare a tuturor credinţelor
lumii într-o singură religie mondială sub un singur lider mondial.
Toate sforţările lor sunt pentru a distruge creştinismul ortodox.
Mişcarea ecumenistă este o renaştere a dorinţei, a redobândirii
faimei sioniştilor evrei, pe care au avut-o de demult, ca: popor
ales, toate bogăţiile lumii veneau la picioarele lor, locul sfânt de
închinare şi cel mai însemnat – Templul din Ierusalim – dar au
pierdut totul. Că a zis Dumnezeu: "De mă veţi asculta, şi veţi face
voia Mea şi de veţi împlini poruncile Mele, bunătăţile pământului
veţi mânca, iar de nu veţi păzi toate ce v-am spus Eu prin
Prooroci, atunci ţara se va destrăma, va fi ocupată de păgâni şi
voi veţi pribegi în ţări străine, veţi plânge şi vă veţi tângui."
Dar nu L-au primit nici pe Iisus Hristos – şi chiar arhiereii evrei L-
au judecat, condamnându-L la moarte prin răstignire.
Ecumeniştii n-au nici o doctrină clară stabilită – ci o ideologie
schimbătoare, un amestec de idei, o babilonie, bazându-se pe o
teorie umanistă, materialistă asupra lumii.
Pentru creştinii ortodocşi se doreşte o dogmă reformată adusă la
zi, după noul sistem, să corespundă legilor noahide evreieşti.
Esenţa noului creştinism să fie un minim dogmatic, să se
reformeze şi să se reducă, rămânând doar particularităţile, să fie
 140

cel mult centru social filantropic – restul numai de faţadă, ca o

paradă ca să adune lumea.
În lumea ortodoxă ecumenismul a fost inaugurat în 1923, prin
cuvântul de întronizare a Patriarhului ecumenic Meletie de
Constantinopol şi apoi continuat şi promovat de Patriarhul
ecumenic Anatenagora (1948-1972) şi mai departe de Patriarhul
ecumenic Bartolomeu I. Şi în România în 1923 o dată cu
întronizarea Patriarhului Miron, fost preot de mir greco-catolic.
Atunci a fost schimbat și calendarul, cu 13 zile s-a dat înainte
Consiliul Mondial al "bisericilor"(al ereziilor) (C.M.B)
C.M.b. s-a înfiinţat în 1948 de bancherii evrei masoni – care îl şi
finanţează – şi de atunci se fac adunări din 7 în 7 ani între toate
credinţele lumii, discutând, dezbătând şi aprobând subiecte de
tot felul pentru unirea tuturor, de a se împărtăşi dintr-unsingur
potir, o singură religie – sub un singur lider Mondial.
Ecumenismul este religia lui Antirhist.
Adunările ecumeniste Mondiale:
1. Amsterdam – Olanda, 1948
2. Evaston, Illinois – S.U.A., 1954
3. New Delhi – India, 1961
4. Uppsala – Suedia, 1968
5. Nairobi – Kenya, 1965
6. Vancouver, British Columbia – Canada, 1983
7. Canberra – Australia, 1991
8. Harare – Zimbabwe, 1998
9. Porto Alegre, Rio Grande do Sul – Brazilia, 2006
10. Busan – Coreea de Sud, 2013
La prima adunare au participat Patriarhul ecumenic Anatenagora,
care a jucat un rol important, ca cel mai înverşunat ecumenist, şi
Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului şi Bisericii Greciei.
S-a discutat despre unirea tuturor într-o singură credinţă şi
comuniunea de împărtăşire.
La a treia adunare s-au mai alăturat Patriarhia Rusiei, României,
Bulgariei, Serbiei şi Poloniei.
În 1965 Patriarhul ecumenic Anatenagora a ridicat anatema care
a fost pusă asupra romano-catolicilor în 1054. S-au semnat nişte
obligaţii de subiecte comune:
 141

1. Recunoaşterea ca biserici surori între Biserica Ortodoxă şi

romano-catolicii şi protestanţii.
2. S-au recunoscut aşa-zisele taine ale ereticilor: Botezul,
Pocăinţa, Împărtăşania, Cununia şi Preoţia acelor ce se botează
în numele Sfintei Treimi.
3. Recunoaşterea succesiunii apostolice şi lucrarea harului
mântuitor la toate confesiunile.
4. Apropierea gradelor de rudenie la căsătorie şi căsătoriile
mixte.
5. Revizuirea, relativizarea, secularizarea şi reajustarea
învăţăturii de credinţă, lăsând doar un minim dogmatic pentru
recunoaşterea doar numai a particularităţii. Din Triod au scos
subiectul cu Anatemele care amintesc de eretici și erezi.
6. Eliminarea sau modificarea unor pasaje din cărţile de cult.
7. Discuţii despre recunoaşterea primatului Papal şi despre crez
– când sunt pe teritoriul oriental ortodox să se zică fără adaosul
lui filioque, iar când sunt pe teritoriul romano-catolic să se zică de
către toţi crezul cu adaosul lui filioque.
8. Să se facă rugăciunea comună în a 3-a săptămână din
ianuarie în fiecare an.
9. Scurtarea postului, să fie de bunăvoie, nu obligatoriu şi
dezlegări cât mai multe la peşte şi la celelalte.
10. Toate religiile lumii conduc spre căi de mântuire. Nici o religie
nu deţine adevărul întreg, că sunt divizate, destrămate, şi numai
după ce se vor uni toate atunci vor fi toate depline cu adevărul
întreg. Nici una dintre confesiuni să nu fie exclusivistă, să nu
pretindă că este mai bună ca celelalte, că fiecare este bună şi
deţine câte o fărâmă sau părticică de adevăr.
11. Recunoaşterea ideii reciproce căci Canoanele Apostolice şi
ale Sf. Părinţi s-au învechit, demodat, sunt anacronice, nu mai
corespund noilor cerinţe, acum lumea s-a schimbat şi a evoluat
în sfera tehnologiei electronice şi a modernismului.
12. Nu trebuie să judecăm sau să dispreţuim pe nimeni dintre
confesiuni – ci să-l lăsăm pe fiecare să creadă cum doreşte – şi
prin conferinţe şi dialoguri vom primi una dintre confesiuni.
13. Pentru unirea bisericilor creştine trebuie să se găsească căi
teologice şi practice – trebuie să lase şi unul şi celălalt pentru
 142

împăcare – să nu se discute ceea ce desparte, ci ceea ce

uneşte.
14. Nimeni nu trebuie să-şi impună credinţa sau concepţia lui – ci
să propună o idee comună prin teologie, dragoste, ca oameni
înfrăţiţi între ei – să se reducă principiile de bază ale credinţei,
fiecare să-şi însuşească duhul celuilalt, păstrându-şi doar
particularităţile credinţei. Să nu se mai pronunţe cuvântul eretic
sau sectar, căci prin ecumenism toţi devin fraţi în credinţă,
rugându-se la acelaşi Dumnezeu – ceea ce a fost a trecut, să
dăm uitării – eretici au fost doar cei ce au fondat doctrina, dar
urmaşii lor ca moştenitori ai ereziei, nu sunt vinovaţi că ei aşa au
apucat credinţa şi merg mai departe.
La a 4-a adunare mondială au făcut rugăciuni ecumeniste
împreună ortodocşii cu ereticii romano-catolici, protestanţi,
monofiziţi şi monotelişti. Au spus că vor căuta împreună şi vor
cerceta adevărul pe care nu l-au cunoscut până acum.
La a 5-a adunare pentru prima dată au participat, ca invitaţi de
onoare şi observatori, evrei, musulmani, budişti, hinduşi.
Protestanţii au avut dorinţa să transforme C.M.B. într-o structură
bisericească mondială, sau cel puţin într-un sinod ecumenic.
La a 6-a adunare din Canada au fost invitaţi indieni nord-
americani care au construit un altar şi au aprins foc, aducând
jertfe zeilor cu peşte şi tutun şi au dansat împrejurul focului
făcând ritualuri păgâne, lumânările aprinse au stat tot timpul
adunării C.M.B.
Toţi participanţii C.M.B. au intrat prin cort mergând printr-un fum
de purificare în care ardeau jertfele zeilor. S-a citit din scripturi
hinduse, budiste şi musulmane. Secretarul general al C.M.b. a
exclamat: "este voia lui dumnezeu să unească toate naţiunile
lumii în diversitatea lor întru o singură casă de rugăciune." Unul
dintre ei a spus că nu crede că oamenii sunt pierduţi pentru
totdeauna dacă nu sunt creştini – că un budist sau hindus sau
musulman sau evreu se poate mântui sigur şi fără a crede în
Hristos.
În 1984, în cadrul Conferinţei Europene de la Riva del Garda, în
nordul Italiei, un patriarh ortodox român a declarat: "poate că cel
mai dificil este să facem primul pas pentru unire, iar al doilea şi al
 143

treilea şi următoarele vor fi mai uşoare." La această adunare

ecumenistă s-a discutat şi s-a definitivat problema lui filioque,
adică purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul – spunând că acest
subiect este atât de controversat şi chiar piedică la rugăciunea
comună în întâlnirile ecumeniste. Şi ca prin minune au fost toţi de
acord, în urma unei comisii de teologi care au aprofundat acest
subiect: că şi aşa, şi aşa, conţine acelaşi adevăr. Şi s-a căzut de
acord, ca să fie pace şi unire între confesiuni, ca atunci când sunt
pe teritoriul oriental ortodox să se zică de toţi crezul fără adaosul
filioque, iar atunci când sunt pe teritoriul romano-catolic să se
zică crezul cu adaosul filioque. Acest patriarh român ortodox,
când s-a îmbrăţişat cu Papa a spus că a simţit o schimbare totală
înlăuntrul său.
În 1990, un episcop ortodox care mai pe urmă s-a retras la o
mănăstire a spus că în Biserica Ortodoxă Română mai sunt
numai 5 episcopi ortodocşi.
La a 7-a adunare au participat aproape toate Bisericile Ortodoxe,
în afara de cea de la Ierusalim, apoi şi reprezentanţii diferitelor
religii păgâne a aborigenilor australieni.
Ideea centrală a fost luminarea şi mântuirea şi în religiile păgâne.
Întâlnirea a fost deschisă de băştinaşii australieni, bărbaţi şi
femei, aproape goi, vopsiţi pe tot trupul şi cu pene pe cap şi pe
trup. Au început cu cântece şi dansuri, cu ritualuri păgâne,
trecând iarăşi şi delegaţiile C.M.B. prin fumul făcut prin arderea
unor frunze, ritual de purificare prin incantare şi chemarea
spiritelor morţilor.
S-a făcut o slujbă liturgică ecumenistă şi ortodocşii au participat
fără împotrivire. Liturghia ecumenistă a fost condusă de un
arhiepiscop ortodox rus, pe urmă ajuns patriarh. La slujbă l-a
ajutat preoteasa păgână Pryanka, care era şi preşedinta C.M.B.
A rostit o rugăciune ecumenistă ca să se ajungă cât mai curând
la împărtăşirea tuturor dintr-un singur potir, a binecuvântat
pâinea şi vinul. A declarat că C.M.B. este o casă şi pe viitor
trebuie să fie leagănul bisericii unite universale.
Directorul comisiei a declarat: "este un singur dumnezeu comun,
care îi ascultă pe toţi, şi este de neconceput ca un hindus, un
budist sau un musulman sau oricare altcineva să fie în afara lui
 144

dumnezeu. Că nu numai Biserica Ortodoxă mântuieşte – aceasta

este o gândire îngustă şi exclusivistă."
La această adunare s-au adus blasfemii şi hule împotriva lui
Hristos, a Duhului Sfânt şi a Maicii Domnului, a lui Avraam şi a
tot ce este sfânt. Atunci Biserica Georgiei şi a Bulgariei s-au
retras din C.M.B.
În 1993, la o adunare de la Balamand – Liban, la care au
participat şi reprezentanţi ai B.O.R. s-a ridicat Anatema asupra
monofiziţilor, monoteliştilor şi monoenergiştilor, care a fost pusă
în sec. al IV-lea de către Sinodul Ecumenic.
La a 8-a adunare s-au adus mai mult critici împotriva unor grupuri
de schismatici extremişti din interiorul Bisericii Ortodoxe, pentru
a-i submina autoritatea. Un mitropolit al Ardealului, la o adunare
de la Sibiu, a declarat că dacă ecumenismul va merge tot aşa va
ajunge la aberaţii apocaliptice.
La a 9-a adunare, cel care a condus delegaţia B.O.R.,
arhiepiscopul Târgoviştei, a declarat că "el nu ştie care fost
Biserica primară. Unicitatea Bisericii a fost divizată, distrusă, şi
acum este incompletă din punct de vedere haric."
La a 10-a adunare s-a declarat că Biserica a greşit şi are nevoie
de pocăinţă în chestiuni de credinţă. Atunci 5 mitropoliţi greci au
protestat.
Sinodul din Creta – 2016
Acest sinod a fost tâlhăresc, viclean, mincinos şi eretic. S-au
legiferat ereziile cele vechi şi cele noi. Cele vechi monofizite,
monoteliste, romano-catolice şi protestante. S-au impus legi anti-
dogme, anti-canoane, contra Adevărului dumnezeiesc – dar cu
alt fel de nume, nu ca cele vechi. Au impus ca normative al
C.M.B. în întreaga Biserică Ortodoxă. Au legiferat şi împuternicit
ecumenismul, dându-i puteri depline. Cei ce se împotrivesc
ecumenismului sunt pedepsiţi îndată.
Toate subiectele impuse Bisericii Ortodoxe de către C.M.B. până
acum au fost de bună-voie – dar după Sinodul din Creta au
devenit obligatorii.
Ecumeniştii nu mai dau voie a se boteza cei ce vin la Ortodoxie
de la eretici – ci se face numai mirungerea.
 145

Au schimbat la Sf. Liturghie, la ectenie, punând "pe conducătorii,

pe mai-marii oraşelor şi ai satelor" – ceea ce nu se regăseşte în
textul original al Sf. Liturghii – ştim cine sunt conducătorii şi cine
sunt mai-marii.
Au cenzurat Prohodul Domnului, scurtându-l şi scoţând din el
fraze întregi. Au schimbat din Molitfelnic rânduiala după care se
primesc ereticii romano-catolici, protestanţi, evreii şi păgânii în
Biserica Ortodoxă. Au făcut multe dezlegări la peşte, care nu au
fost aşa.
Acceptarea ereticilor romano-catolici şi protestanţi cu denumirea
de "biserici surori" şi înfrăţire cu ereticii.
Căsătoriile mixte între ortodocşi şi eretici – prin aceasta se
introduce ecumenismul în familie, provocând dezordine şi
nelinişte.
Recunoaşterea tainelor ereticilor – care şi aşa nu le aveau: a
Botezului, a Preoţiei şi a Împărtăşaniei.
În 2017, din septembrie, formarea unei comisii de teologi,
compusă din 15 episcopi ortodocşi şi 15 episcopi romano-catolici
în privinţa acceptării Primatului Papal de către Biserica Ortodoxă
– adică Biserica Ortodoxă să se supună sub Papa, devenind ca o
nouă Uniaţie şi Papa să fie recunoscut ca şi cap şi lider Mondial
al tuturor religiilor lumii. Reprezentanţii care acceptă aceste erezii
se reprezintă pe ei înşişi, nu pe noi, nici Credinţa, nici Biserica
Ortodoxă.
Dialogul ecumenist
Ecumeniştii folosesc foarte mult dialogul în adunări, dar totodată
şi ritualuri păgâne de purificare ca să spurce şi să tocească
memoria, să devieze mintea prin lucrarea drăcească, cu scopul
şi dorinţa de unire a tuturor sub împăratul Antihrist.
Dialogul este ca un târg de animale, aici se dau idei, care te
obligă să negustoreşti – mai lasă unul, mai pune altul – ca să nu
fie nici după unul, nici după altul. Vor ca tu mereu să laşi ca să
ajungă la scopul lor, ca să-ţi vâneze credinţa ortodoxă – dar
credinţa nu este de vânzare – ci este pentru trăire şi mărturisire
pentru mântuire. Acum este cernerea cea de pe urmă a încercării
credinţei, este lupta cea mare pe viaţă şi pe moarte – pentru a te
hotărî: ori cu Hristos, ori cu diavolul prin ecumenişti.
 146

Oricare altă credinţă este produsul mândriei. Între dreapta

credinţă şi strâmba credinţă nu poate să existe dialog – ci
mărturisire, combatere, condamnare. Ce dialog poţi să faci cu cei
bolnavi duhovniceşte, ei nu vor înţelege niciodată dreapta
credinţă, că s-au depărtat de Dumnezeu şi acum sunt cu
diavolul. Lor trebuie să le spui adevărul în faţă şi atâta tot, nimic
mai mult – că de insişti mai mult te poţi molipsi de boala lor şi te
pot trage şi pe tine la rătăcirea lor. După cum a spus şi Sf.
Apostol Pavel: "După prima sau a doua mustrare, depărtează-te
de ei", ca de veninul de viperă, şi socoteşte-i ca nişte vrăjmaşi ai
lui Hristos. Între dreapta credinţă şi strâmba credinţă este o
prăpastie mare şi un zid înalt – acestea sunt Hotarele Sf.
Canoane ale Bisericii Ortodoxe. Un bolnav duhovniceşte trebuie
să asculte de doctor, să accepte să i se facă operaţii şi
tratamente cu leacuri pentru a se vindeca.
Este posibil ca păstorul oilor cuvântătoare să stea de vorbă cu
haita lupilor eretici – nu trebuie să lase nici să se apropie de
staulul turmei – să asmută câinii pe ei, să-i alunge departe, să nu
se mai audă de ei.
Pe păstorul cel bun îl doare inima de oi şi îşi pune viaţa pentru
oile sale. Dialogul este anti-ortodox.
Evanghelia nu vorbeşte de dialog, ci propovăduieşte, învaţă şi
mustră. După 100 de ani de dialog ecumenist au ajuns de au
înşelat pe majoritatea episcopilor ortodocşi, cugetând eretic.
Ecumeniştii în adunări folosesc toleranţa, dar numai în scopul lor,
să nu se discute ceea ce desparte, ci ceea ce uneşte. Astfel
sufletele lor au ajuns case de toleranţă, curvind în credinţă,
ascultând de glas străin şi supunându-se şi închinându-se celui
ce nu este Dumnezeu şi care nu poate să mântuiască. C.M.B.,
ecumenismul universal, este ca o super-biserică a Antihristului, o
amestecare de diversităţi a credinţelor – curva cea mare a
Babilonului care stă pe ape multe, pe patimi şi păcate multe. Ea
reprezintă oameni, naţiuni, limbi, culturi, care se înfrăţesc între
ele împotriva lui Dumnezeu. Cine se lipeşte de această curvă a
ecumenismului, acela va deveni acelaşi trup cu ea şi va primi
aceleaşi pedepse cu cei de la Turnul Babilonului şi a cetăţilor
Sodoma şi Gomora. Pe aceasta o va arde Iisus Hristos cu foc
 147

mare până la nori – şi vor plânge toţi cei de pe pământ care au

avut legături cu ea.
În ecumenism este "precum în iad aşa şi pe pământ." Ca toţi să
fie una – o apă şi-un pământ, amestecate în malaxorul satanei,
devenind o mocirlă împuţită. Ecumenismul joacă un rol foarte
important în amăgirea oamenilor. Întâi sunt amăgiţi ei şi la rândul
lor amăgesc şi ei pe alţii. Nici ei nu se mântuiesc, dar nici pe alţii
nu-i lasă. Folosind puţin adevăr şi restul numai minciună şi
rătăcire, ecumenismul este cel mai mare fals – cea mai mare
înşelătorie a tuturor timpurilor – cel mai mare eveniment al
secolului – este amestecare – babilonie.
Ortodocşii ecumenişti au ajuns acum legal şi cu puteri depline să
vorbească exact ca sectarii. Este de neconceput că
reprezentanţii Bisericii Ortodoxe să ia parte la adunări
ecumeniste care hulesc pe Dumnezeu şi toate cele sfinte, fără
mustrare de conștiință.. Acum, din 2016, piedica pentru unire a
rămas doar acceptarea Primatului Papal.
Mai de demult, după multe zvonuri auzite, se punea întrebarea
de către cei drept-credincioşi, cum s-ar putea unii episcopii
ortodocşi cu ereticii? Pe atunci nici nu se putea închipui aşa
ceva. Cum un episcop ortodox, cu jurământ depus la hirotonie cu
mâinile pe Sf. Cruce şi pe Sf. Evanghelie de pe Sf. Masă a Sf.
Altar, cu darul apostolic ca păstor al turmei lui Hristos prin
punerea mâinilor a mai multor episcopi, cu pregătire, cu studii
teologice, să poată unul ca acesta să se predea în ghearele
satanei. Dar diavolul i-a luat încet să nu se sperie şi să dea
înapoi. Aceştia fiind mândri, setoşi de a stăpâni, de slavă de la
oameni, bani mulţi, trai bun, burse de studiu pe gratis în
străinătate şi iubind frumuseţile înşelătoare ale acestei lumi
trecătoare, au lepădat Crucea vieţii şi pe Dumnezeu, au acceptat
să fie făcuţi masoni – acolo au depus jurământ că se vor închina
Marelui Arhitect al Universului, acesta fiind Lucifer, domnul
întunericului iadului.
Atâta vrea diavolul, măcar odată să te închini lui – deci atenţie,
aceasta este ultima fază, au fost multe altele mai înainte prin
care diavolul a spurcat pe om. Deci când omul a ajuns în ultima
fază de s-a închinat diavolului, atunci a intrat în el ca un trăsnet şi
 148

i-a luat toată puterea sufletească de sine hotărâtoare, şi de aici

încolo vorbeşte şi hotărăşte diavolul prin gura omului. Şi păstorii
au ajuns lupi îmbrăcaţi în piei de oaie – lăsând turma lui Hristos
pradă lupilor celor înţelegători.
Ortodocşii ecumenişti lucrează în Biserică şi nu pleacă – ci vor
să o stăpânească, transformându-o într-o societate comercială
religioasă, centru social şi turistic. Uitaţi-vă şi comparaţi cum
Apusul 1000 de ani a fost la fel cu Răsăritul creştin n-au plecat şi
au rămas oficial autorizat în aşa zisele biserici şi s-au rătăcit cu
toţii. Nu putem să ne închipuim cum dintr-atâtea ţări şi naţii
creştine n-a rămas – nici unul măcar, creştin ortodox – este de
mirare, ne cutremurăm. Nu mai avem cuvinte.
Iată aşa va ajunge şi Răsăritul creştin cu ecumenismul, vor
rămânea oficial în biserică dar harul lui Hristos nu va mai lucra
acolo – vor rămânea doar simple case şi episcopii şi oamenii vor
fi eretici. Iar cei drept-credincioşi vor fi alungaţi şi vor pleca în
pribegie şi cu ei va fi Biserica, Hristos şi Harul Duhului Sfânt.
Au rătăcit pe episcopi şi ceilalţi merg după ei. Ecumenismul a
pătruns prea mult şi adânc în sufletul episcopilor şi ei se tem cu
frică mare să nu sufere ceva pentru Hristos, mulţi de frica de
moarte dau înapoi chiar dacă se pierd. Este îngrozitor să te
gândeşti că intri dincolo, în veşnicie, ca un trădător al Adevărului.
Dacă eşti prieten înfrăţit cu duşmanul Împăratului ceresc, atunci
eşti vrednic de moarte. Cuvântul care este adevărat şi provine
dintr-o minte sănătoasă este simplu şi într-un singur fel – fiindcă
spune aceleaşi despre aceste lucruri şi îl înţeleg toţi cei ce îl
ascultă. Prin înţelesurile lor rele, strâmbă cele grăite drept prin
Duhul Sfânt. Ecumeniştii au stricat gardul viei şi acum o calcă în
picioare toţi cei ce trec pe cale. Este aşteptat duşmanul Antihrist
să vină la vânătoare să-şi ia prada, momită de slujitorii lui.
Aceştia sunt actori ce joacă rolul în teatrul de război C.M.b.
Hristos este alungat – totul cade, vin chinurile. Acum scapă cine
poate, sârguindu-se fiecare pentru a-şi salva sufletul – rugaţi-vă,
iertaţi-vă, pocăiţi-vă şi să fiţi gata pregătiţi de luptă, că vor cădea
mulţi. Biserica Ortodoxă întotdeauna rămâne stâlp şi temelie a
Adevărului, nepătată, neîntinată, Mireasă neprihănită, pe care
nici porţie iadului nu o vor birui.
 149

Stareţul Petroniu de la Prodromul spune: "Este de ajuns să

schimbăm un element din constanta noastră dogmatică pentru a
vedea îndată cum se modifică starea noastră duhovnicească şi
schimbarea lăuntrică."
Biserica Ortodoxă va fi prigonită – şi iată, a început cu Sinodul
din Creta, prin legalizarea ereziilor şi a păcatelor. Acum urmează
acceptarea Primatului Papal, după care nici nu mai sunt cuvinte
de discutat.
Mărturisirea adevărului de credinţă este o datorie pentru fiecare
creştin în parte şi nu numai pentru episcop şi preot – fiindcă
fiecare va da seama cum a trăit, cum a apărat credinţa după
făgăduinţele făcute la Sf. Botez: "Mă lepăd de satana şi de toate
lucrurile lui."
Ecumeniştii spun că acest sinod Cretan nu mai poate fi rectificat
sau modificat, decât numai prin convocarea altui Sinod – toate
problemele Bisericii se rezolvă Sinodal.
Ecumeniştii se laudă că de 100 de ani nu s-a întrunit nici un
Sinod anume pentru a-i declara eretici şi a-i condamna. Dar cine
mai poate să-i mai condamne, că acum în Sinod aproape toţi
sunt masoni ecumenişti, de aceeaşi gândire dogmatică şi de
aceeaşi culoare de credinţă? – corb la corb nu-şi scoate ochii.
Ei zic cei care se tem că-şi vor pierde credinţa şi mântuirea să nu
dialogheze cu ereticii, să nu se ducă la rugăciune comună în
casa lor de adunare.
Orice lucrează ecumeniştii zic că nu fac rău, nu sunt dogme de
credinţă, nu fac concesii, compromisuri, nu trădează şi nu-şi
vând Ortodoxia. Ei se jură că nu fură – dar îi prinzi cu minciuna în
gură.
Recunosc că ei nu sunt prea credincioşi. Pe eretici îi iubesc, se
îmbrăţişează, se înfrăţesc, stau la ospeţe cu mâncăruri alese,
glumesc – iar pe fii duhovniceşti ai turmei cuvântătoare a lui
Hristos, care îi mustră pe ei, îi urăsc de moarte, îi pedepsesc
imediat şi îi alungă.
Noi, creştinii ortodocşi, făcând parte din Trupul Bisericii
Ortodoxe, suferim, ne doare, ne răneşte auzind toate acestea ce
s-au făcut de către episcopi.
 150

Ortodocşii ecumenişti cam deodată fiind şi cu Dumnezeu şi cu

diavolul, slujind la doi domni – este ca şi cum ai călători cu
picioarele în două luntre, cu un picior în Biserica Ortodoxă şi cu
celălalt în erezia ecumenistă. Dar cu timpul îi va lepăda
Dumnezeu şi se vor despuia în două, căzând în valurile
desfrânatei celei de pe ape multe.
Au gustat din pomul oprit şi vor fi izgoniţi din Rai, pierzând
moştenirea cea făgăduită.
Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele – adică şi cu
credinţa şi cu fapta? Dacă îţi cunoşti credinţa, având şi fapte
bune şi harul Duhului Sfânt nu bâjbâi prin întuneric – ci prin
lumina poruncilor. Fiul rătăcit n-ar trebui să mai vorbească de
iubire – ci de pocăinţă, milă şi iertare.
Nu-i da importanţă diavolului şi nici slujitorilor lui – căci cu cât îi
dai mai multă importanţă, cu atât se apropie mai mult de tine şi te
molipseşti de boala lui. Dacă vrei să-l îndepărtezi pe diavol,
înarmează-te cu semnul Sf. Cruci şi cu ajutorul lui Hristos, şi
nesocotindu-l, nu-l băga în seamă, nu sta de vorbă cu el – ci
roagă-te cu căldură şi frică de Dumnezeu.
De toate păcatele te poţi pocăi – dar de erezie nu scapi ușor.
Dacă întrebai pe episcop înainte de sinodul din Creta "de ce ai
făcut toate aceste compromisuri cu ereticii?" – atunci el
răspundea: "n-am făcut nimic rău, n-a fost dogmatic, nu m-am
împărtăşit de la ei – ci numai am dialogat de 100 de ani, am
apărat şi mărturisit credinţa ortodoxă, ca fiind Una Sfântă
Sobornicească şi Apostolească." Iar acum, după sinodul din
Creta, dacă îi întrebi pe episcopi, nici nu vor să stea de vorbă – ci
se aprind de mânie de fiară şi te batjocoresc ca la troaca porcilor,
ameninţându-te cu expulzarea.
Acum vă spunem o fabulă care s-ar potrivi cu episcopul
ecumenist şi cu turma sa care este mai atentă la întâmplările de
acum. Într-un lac cu apă erau mulţi peşti şi într-o familie era unul
mai bătrân, dar încrezut în sine, şi ceilalţi mai tineri erau grijulii
pentru viaţa lor. Unul din cei mai tineri, mai râvnitor, a zis
bătrânului: "Bunicule, vin pescarii, duşmanii noştri, ce să facem?"
Bătrânul a răspuns: "Nu-i nimic, nepoate, poate nu vin în zona
noastră." Şi pescarii au venit chiar acolo şi au băgat mrejele în
 151

apă. Cel tânăr s-a înspăimântat şi a zis bătrânului: "Bunicule, ce

să facem, că au pus mrejele?" Bătrânul tot repeta: "Nu-i nimic, o
să dialogăm cu ei, o să facem prietenie şi înfrăţire cu ei şi până la
urmă o să ne supunem lor să avem pace şi linişte pe acest
pământ." Nepotul a zis bunicului: "Iată ne-au prins aproape pe
toţi în mrejele lor şi ne vor duce la tăiere şi ne vor frige pe
cărbuni." Atunci bătrânul a răspuns: "Acum este prea târziu, nu
mai putem face nimic – cine a fugit de ei a scăpat curat."
Pomenirea episcopului locului
Pomenirea numelui episcopului înseamnă identitatea de credinţă
între pomenitor şi pomenit. Pomenirea numelui episcopului la Sf.
Liturghie şi la celelalte slujbe ortodoxe înseamnă comuniunea
deplină cu episcopul şi cu credinţa lui. Şi arătăm supunere
desăvârşită faţă de acesta – pentru că ne împărtăşim din acelaşi
potir şi de aceeaşi credinţă cu el. Suntem în legătură cu credinţa
lui atunci când îl pomenim, şi are legătură directă cu mântuirea şi
sfinţirea noastră prin Tainele Bisericii.
Iconomia la Sf. Canoane
Iconomia la Sf. Canoane nu înseamnă să strici cu totul Canonul,
ci să-l micşorezi puţin. Că de nu se face canonul, nu se iartă
păcatul, nu se vindecă sufletul, ci rămâne bolnav şi mai departe
se îmbolnăveşte şi mai rău.
Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, 861
"Preotul să nu mai pomenească pe episcop când acela are
cugetare eretică pe care a mărturisit-o în auzul tuturor." Precizăm
că ruperea comuniunii cu episcopul nu presupune ruperea de
Biserică – pentru că Biserica îl investeşte pe episcop, nu
episcopul instituie Biserica, deşi el întruneşte plinătatea harului
preoţesc. Episcopul depinde de Biserică – nu Biserica depinde
de episcop.
Episcopul sau preotul care nu este caterisit de Sf. Sinod şi are
vreo greşeală dogmatică are încă Harul sfinţitor. Căci nu el este
cel ce sfinţeşte Tainele – el este un simplu organ transmiţător al
Harului. Sfinţenia Bisericii este cea care desăvârşeşte şi sfinţeşte
Tainele. Tainele nu se spurcă de erezia lui – ci se săvârşesc – că
Dumnezeu se foloseşte de el ca de o unealtă, până la un anumit
 152

timp – şi de va stărui în rătăcire, Dumnezeu îl va despuia, îl va

lepăda.
Însă noi nu trebuie să avem comuniune cu un asemenea
episcop, care are gândire eretică – şi mai ales că conlucrează cu
ereticii – pentru a nu ne spurca cu credinţa lor. Din această
cauză nu ne adunăm în biserici unde se pomenesc episcopi
ecumenişti – nu din cauza nevalidităţii Tainelor. Nu Tainele sunt
cele care ne mântuiesc – ci în primul rând dreapta-credinţă – iar
dacă aceasta nu o avem, Tainele ne osândesc.
Iuda înainte de a se împărtăşi la Cina cea de Taină avea cuget
ascuns, viclean, eretic – şi împărtăşindu-se cu nevrednicie, nu s-
a sfinţit – ci atunci a intrat dracul în el, şi ieşind în grabă s-a dus
să tocmească vânzarea lui Iisus Hristos. Ce i-a folosit lui Iuda Sf.
Împărtăşanie – dacă el nu avea într-însul credinţa dreaptă? Unii
episcopi ca păstori ai turmei şi doctori duhovniceşti nici nu-şi
cunosc credinţa şi adevărul şi nu îl preţuiesc, că nu îi cunosc
valoarea – şi de aceea îl vând pe nimic, lepădându-se de Hristos.
Şi luând şorţul masonic, depunând jurământ la cel ce nu este
Dumnezeu, lucrând cu viclenie, punându-şi nădejdea în om –
care nu poate să-i mântuiască.
Blestemat este omul acela care îşi pune nădejdea în om şi
lucrează cu viclenie înaintea lui Dumnezeu.
Credinţa omului formează Biserica şi Trupul lui Hristos prin
credinţa în El. Ceea ce ne uneşte este înrudirea noastră cu
Domnul prin credinţa curată în El – nu supunerea omenească
faţă de ierarhie. Episcopul trebuie să fie garantul acestei credinţe
drepte pentru a păstra unicitatea Bisericii în jurul lui Hristos – nu
în jurul său prin idealuri umane de pace şi linişte. Episcopul
depune jurământ la hirotonie că va păzi turma lui Hristos de
rătăciri – o va povăţui spre mântuire învăţând drept cuvântul
adevărului.
Toleranţa aplicată de episcop în Biserică – devine Apostazie.
Ecumenismul este ca o tentaculă a caracatiței masonerie. Toate
organizațiile satanice seamănă între ele datorită originii comune
din care fac parte. Ecumenismul ca dușman neînduplecat și
viclean aflat în spatele unor centre de comandă nevăzute care
 153

lovește Biserica lui Hristos pe toate fronturile. Masoneria

conduce ecumenismul din umbră ce pe un instrument.
Sinodul din Creta din 2016 împărtășește ecumenismul ca
doctrină oficială legalizată – care constituie o încununare a
eforturilor de distrugere a credinței drept slăvitoare de peste 100
de ani.
Ecumenismul este asemenea unei tornade înspăimântătoare
care se luptă să dărâme ortodoxia. Este ca un uragan sălbatic al
puterilor întunericului care își centrează toată nebunia distructivă
împotriva ortodoxiei pentru a o nimicii și a o face să dispară.
La sinodul din Creta ecumenismul a adoptat sinodal doctrina
eretică ecumenistă ca învățătură a Bisericii ortodoxe, deschizând
ușa pentru toate ereziile – osândite de Sinoadele ecumenice
anterioare. Globalizarea și ecumenismul lucrează mână în mână
ca două coarne a lui Antihrist.
Noi vedem astăzi că satana vrea să însemneze totul și să-și
atribuie toate. Astăzi răul s-a înmulțit, este la modă și lumea îl
iubește.
B.O.R. a intrat în C.M.B. în 1961, sub presiunea Rusiei
comuniste sub care era subordonată făcând parte și ea din blocul
comunist. C.M.B. se dovedește a fi cea mai desăvârșită formă de
atac la adresa Bisericii lui Hristos – ea s-a văzut și s-a simțit în
cele zece adunări.
Episcopii ca păstori ai turmei lui Hristos trădează ortodoxia și
amăgesc pe oameni că ei țin dreapta credință.
Cei ce vor să amestece adevărul cu minciuna – vor face
tulburare, dezbinare și schismă în Biserică.
Iluminismul și umanismul cu liberalismul înființat în sec. al XVIII –
lea a fost cea mai amenințătoare și cea mai revoluționară
reformă dintre toate mișcările istorie occidentale. Iluminismul
cunoscut ca și epocă a rațiunii, libertatea și autonomia individului
– contestarea Revelațiilor Biblice, respingând autoritatea
creștină, necrezând în minunile lui Dumnezeu – ci numai în
materie – toate acestea au sălbăticit lumea occidentală
întinzându-se și pe alte continente.
Oamenii de acum socotesc și văd oaia mai periculoasă decât
lupul.
 154

Codul cu bare. Microcipul

Codul cu bare
Acesta este format din nişte bare ca linii, conţine treisprezece
cifre în care este încadrat un cod al unui obiect şi cele trei bare
mai lungi care indică o stare de pauză, în care este încadrat
numai un cod 666.
C.N.P., Codul Numeric Personal – conţine tot treisprezece cifre.
Acum nu poţi vinde sau cumpăra fără codul cu bare şi C.N.P. –
că toate obiectele au codul cu bare.
Această lucrare satanică este înaintea peceţii 666 a lui Antihrist –
ca oamenii să se obişnuiască încet. Toate animalele sunt
pecetluite pe ureche cu codul cu bare, numai caii au fost
implantaţi cu microcip – mai departe urmează oamenii.
Microcipul cu pecetea 666
Acest microcip este de mărimea unui bob de orez, încă şi mai
mic, care conţine acumulator de energie care se va menţine
încărcat de la căldura omului, 36°C, mai conţine antena de
interceptare şi un element de memorie cu C.N.P. şi codul
personal cu cifrele 666, penthonal de sodiu, ketamină şi litiu, care
produc cancer. Acest microcip se va implanta cu ajutorul unei
seringi, după o anestezie locală, pe mâna dreaptă, sub piele, în
triunghiul dintre degetul mare şi cel arătător, ori pe frunte la
distanţă de două degete deasupra sprâncenelor. Primul de 6
semnifică curvia, al doilea 6 crima şi al treilea anarhia,
amestecarea, babilonia, nebunia, beţia de patimi.
Numărul 6 simplu este numărul activităţii omului, căci aşa cum
numărul 6 provine din 2 x 3 – tot aşa şi omul este o fiinţă
alcătuită din două părţi, trup şi suflet – cu trei puteri sufleteşti:
cugetarea, dorinţa şi voinţa. Un număr simplu înmulţit cu 10 sau
cu 100 arată o intensitate a lucrării omului în bine sau în rău,
obişnuinţa şi deprinderea lor, după voinţa şi dorinţa omului.
Mântuitorul a zis: "Cine va lucra binele pe pământ, însutit va lua
plata în Împărăţia cerurilor."
2 x 3 + 60 + 600 = 666
Numărul 666 nu este rău în sine, dar este rău de este folosit într-
un scop anume – el este număr de om. Numărul 6 este simbolul
 155

şarpelui, iar 3 de 6 intersectate într-un punct redau trei şerpi

semănând cu o elice de malaxor care amestecă, ameţeşte,
amăgeşte pe cei în comuniune cu acesta, cu pecetea.
Actele de identitate cu cip sunt ca o logodnă înaintea cununiei cu
pecetea 666 pe mâna dreaptă sau pe frunte. Cine va primi
acestea se va obişnui, îi vor înmuia râvna şi uşor va primi şi
celelalte ce urmează.
Precum arhiereii, cărturarii şi fariseii din Legea Veche L-au prins
şi legat pe Iisus Hristos, L-au bătut, batjocorit şi L-au scos afară
din cetatea Ierusalimului şi L-au răstignit pe Cruce, murind în
chinuri groaznice – aşa şi acum, în vremea de pe urmă, arhiereii,
cărturarii şi fariseii, prin masonerie şi ecumenism, Îl vor scoate şi
Îl vor da afară din Biserica Ortodoxă pe Hristos – ca să-l
primească pe fiul pierzării şi al stricăciunii, urâciunea pustiirii în
locul cel sfânt, pe Antihrist. Locul cel sfânt este şi sufletul omului
– ca biserică vie a lui Dumnezeu.
Dezavantajele duhovnicesti ale cipului
Ai sau nu ai cip?
Căci, în fond, ce este acest cip? Este o armă împotriva omului,
care este considerat ca o maşina vie, dar nu trăieşte.Noi nu
luptăm împotriva unui număr oarecare, ci împotriva unui sistem
care se exprimă printr-un număr, adică 666, care concret ne
desfiinţează libertatea personală, integrându-ne după gratii ca
nişte robi, forţându-ne să ne supunem sistemului electronic
mondial. Numarul 666 în sine, nu este periculos şi nu afectează
cu nimic conştiinţa persoanei, dar folosit într-un scop anume,
este suspect, necurat şi viclean, mai ales noi, creştinii ortodocşi,
ştim că este pecetea lui Antihrist.
Prin aceste biocipuri, lumea este tratată ca o bandă de infractori
în acest sistem de lagăr cu urmărire totalitară, şi pentru prima
dată din analele istoriei, libertatea este răpită, nu mai există
prezumţia de nevinovăţie. Creştinismul ortodox, vede omul
încununat în slavă şi cinste, chip şi asemănare a lui Dumnezeu,
cu puţin mai prejos decât îngerii. Dar, dictatura mondiala care a
şi început, consideră pe om un animal domestic raţional, care
poate fi marcat cu semne de neşters, pe mână ori pe frunte
pentru a fi urmărit şi recunoscut de stăpânitorul acestei lumi.
 156

Stăpânitorul acestei lumi este Lucifer, diavolul cel mare, prinţ al

întunericului iadului, iar Stăpânul este Dumnezeu peste toate, şi
al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt.
Fraţilor, păcatul nu este o jucărie, ci este foc mistuitor care arde
şi distruge, ducând spre moarte veşnică. Primirea implantării
cipului nu este o joacă, ci o chestiune pe viaţă şi pe moarte.
Creștinilor ortodocși, treziți-vă!
Prin acest cip implantat, vei avea o mustrare permanentă de
conştiinţă că în trupul tău este un corp străin şi înca mai grav că
este al diavolului, şi este un legământ făcut cu semnătura şi cu
sângele care curge odata cu implantarea cipului.
Cipuirea este un plan demonic prin care omul îşi vinde sufletul de
bună voie satanei şi se leapădă de Hristos. Pecetea 666 de pe
mâna dreaptă va avea influenţe negative şi necurate asupra
omului, care va lucra cu îndrăzneală şi obrăznicie, impunândui-
se îndemnul spre propovăduirea credinţei deformate, iar cea de
pe frunte, schimbă felul de a gândi al omului, spre cădere şi
lepădare de Hristos, şi acceptarea lui Antihrist. Apocalipsa
(13,16) Sfantului Apostol şi Evanghelist Ioan ne avertizează că
această pecete 666 cine o primeşte este lepădare de Hristos.
Aici este înţelepciunea! Cine poate să înţeleagă că acesta este
număr de om, este numarul numelui fiarei, ..... 666, pecetea lui
Antihrist. Cu toate că această pecete 666 este un simbol al
satanei, ea cuprinde şi trei dintre cele mai mari hule împotriva
Sfintei Treimi:Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh.
Deci, este clar că, sub nici o formă nu trebuie primit şi chiar şi cu
preţul vieţii trebuie să te jertfeşti ca să nu-ţi pierzi sufletul în
chinurile iadului.
Conducatorii sistemului îi vor urmări pe oameni, îi vor constrînge
şi îi vor chinui, dar la randul lor şi ei vor fi urmăriţi, deci nici unii
nu vor fi liberi, nimeni. Oamenii se subjugă şi se exploatează unii
pe alţii, iar diavolul îi vâneaza pe toţi.
Nici o slugă nu poate sluji la doi domni. Cine nu întelege acestea
este nevoit să aibă puţină răbdare până la plinirea vremii şi
atunci va înţelege, dar va fi prea târziu. Deci, omule, dacă ai
primit cip, nu mai eşti al lui Dumnezeu, ci al diavolului! Ce
înseamnă buletinul cu cip sau, mai ales cipul implantat pe mână?
 157

Oare nu este identitatea ta cu semnatura ta vândută vrăjmaşului?

Atunci ce ai făcut, oare nu tu singur te-ai lepădat de Hristos? Da!
Atunci aşteaptă pedeapsa care este hotărâta în Apocalipsă. Iar
dacă nu primeşti acestea, nu mai poţi merge nicăieri, nici cu
maşina personală, nici cu trenul, nici cu autobuzul, nu mai poţi
lucra nicăieri, nu mai poţi plăti dările, datoriile către furnizori şi
către stat, nu mai poţi cumpăra nimic, deci, dintr-o dată nu mai
poţi face nici o mişcare. Să ne lipsim de toate pentru Hristos. Te
vor constrânge şi te vor strâmtora să-ţi pui cipul. Atunci soţia va
încerca să-şi convingă soţul zicând: hai să semnăm şi să primim
cipul că avem copii şi nu le vom mai putea cumpara de mâncare
şi vor muri de foame, iar soţul îi va răspunde: tu, fă ce vrei, căci
eu sunt gata să mor pentru Hristos şi nu voi primi cipul, adică
pecetea 666 a lui Antihrist pe mâna dreaptă ori pe frunte şi nici
nu voi semna pentru un împărat peste toată lumea.Dar se poate
întâmpla şi invers ca, soţia să fie mai râvnitoare decât soţul, sau
unii dintre copiii lor. Atunci va fi vânzare şi ură mare, căci se vor
pârî şi se vor vinde unii pe alţii, se vor despărti soţii între ei,
părinţii de copii şi copiii de părinţii lor, iar între fraţi va fi
dezbinare. Oamenii sistemului se străduiesc ca toţi să fie urmăriti
prin camere de luat vederi peste tot şi prin cipuirea lucrurilor pe
care le cumperi, fie pantofi, haine, geantă, rucsac, ceas, ochelari
sau alte lucruri personale pe care le porţi cu tine fiind necesare;
tu crezi că nu ai cip, dar de fapt eşti urmărit prin cipul pus din
fabricaţie la unele din aceste obiecte. Apoi copiii vor fi cipuiţi de
la naştere, bolnavii care ajung la spital şi fac operatii, etc.
Lucrurile sunt destul de grave şi înfiorătoare, mai bine de nu s-ar
fi născut cei ce ajung vremurile acelea.Dar, vai de cei ce vor
primi pecetea că, nu vor mai şti să aleagă binele de rău, şi vor
flămânzi de şapte ori mai mult ca ceilalţi, şi vor primi pedepsele
scrise în Apocalipsă (cap.14, 9-10): “Orice om care se închină
fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe mână ori pe frunte,
acela va bea din paharul mâniei lui Dumnezeu cel dres şi
neamestecat, şi se va chinui în foc şi pucioasă în vecii vecilor”.
 158

Pecetea lui Antihrist – Vremea de apoi

Omul care va primi pecetea – va deveni lipsit de voință – pentru
că se va îndepărta harul și atunci va tăbărâasupra lui înrâuriri
demonice. Satana face ultimul asalt –și în acești ani în care ne
găsim mare necaz și strâmtoare va veni în lume. Așadar mare
mânie are să vină de la Dumnezeu – că multe răutăți se
întâmplă. Falsele minuni ale lui Antihrist și vederea lui vor vrăji
ochiul și vor năluci mintea. Creștinii lui Hristos vor fi declarați
dușmani, potrivnici, înapoiați, persoane antisociale. La noi în
România globalizarea a început în 1978 odată cu introducerea
C.N.P. ca element obligatoriu de identificare a fiecărui om.
Cei care primesc buletinul cu cip - vor accepta ușor și
schimbarea credinței lor. Și nu vor avea odihnă nici ziua nici
noaptea – cei ce se vor închina fiarei și chipului ei oricine va
primi semnul numelui ei. Toate acestea se dezvoltă pe terenul
mândriei slăbind gândirea și voința. Diavolul este mincinos,
viclean și nedisciplinat. Orice nume dat omului este sfânt – prin
nume omul se prezintă drept persoană – iar prin număr drept
obiect vorbitor. Acum este începutul vremii de pe urmă. Biserica
lui Hristos intră într-o perioadă de prigoană – și unii creștini vor
pleca în pribegie. Fiecare dintre noi vom fi puși la încercare
pentru a mărturisi credința, de a alege ori pe Hristos – ori pe
diavolul. Acum sunt foarte puțini doctori duhovnicești care să
vindece. Se vor înmulți smintelile și strâmtorile. Acum au și
început: una din partea statului cu tehnologia electronică, cu
cipurile pe buletine și apoi pe mâna dreaptă și pe frunte – iar a
doua din partea slujitorilor Bisericii cu ecumenismul care se
înfrățesc, slujesc și se amestecă toate credințele.
Treziți-vă fraților și alungați departe somul nepăsării și a nesimțirii
ca să nu vă omoare vrășmașul duhovnicește. Ne îndreptăm spre
sfârșit - Vremea Domnului se apropie. Luptați că puțin timp a mai
rămas – căci vine ceasul când nimenea nu va mai putea lucra.
Atunci în vremea lui Antihrist vor veni și Sf. Proroc Ilie și Enoh și
vor zice și ei oamenilor: Pocăiți-vă fără întârziere, fără nici o zi
de amânare - căci iată a venit sfârșitul lumii, treziți-vă oamenilor
din beție, curvie, ură și tot felul de răutăți! Nu vă războiți unii
 159

împotriva altora – căci sunteți frați. Lepădați-vă, depărtați-vă și

sloboziți-vă din ghearele satanei. Pentru ultima oară pocăiți-vă!
Miluiți-vă pe voi înșivă și depărtați-vă de lângă marginea
pierzaniei celei veșnice. Păziți cu strășnicie roadele duhovnicești,
pe care le-ați dobândit ca să nu vă fure hoții cei răi și nevăzuți
comoara și să nu lase sufletul gol și pustiu pentru ziua cea mare
a venirii lui Hristos.
Iată Mirele vine – sosiți întru întâmpinarea Lui!
Hristos va zice: „Ce rău v-am făcut Eu fii mei de mă batjocoriți și
mă vindeți fără de preț dându-mă la răstignire! După atâtea
bunătăți pe care vi le-am dat tot n-ați înțeles nimic – dar nici nu
voiți. Acum casa voastră se lasă pustie și voi veți rătăci în toate
laturile pământului”.
Diavolul întinde lanțurile fermecătoare cu care înfășoară sufletele
cele slabe spre a le trage la el.
Cipul implantat va influența mintea și inima omului prefăcându-l
într-un obiect de comerț informațional. Problema gravă care
trebuie rezolvată este că oamenii au pierdut o mare parte din
harul lui Dumnezeu. Că acum în vremea de pe urmă creștinii nu
mai au gustul și dorința creștinului curat și jertfitor. Creștinul s-a
depărtat tot mai mult de lucrarea lăuntrică, preocupându-se de
un activism extrem social.
Pogorământul și iconomia pricinuiește puținătatea credinței.

Antihristul
Ultimii trei ani şi şase luni Dumnezeu a hotărât să-i dea să
stăpânească Lucifer, care va fi dezlegat, cu toţi diavolii lui, cu o
putere mai mare asupra oamenilor ca până acum. Lucifer nu
poate el să stăpânească lumea ca împărat, că este duh – dar va
intra duhul lui într-un om, anume Antihrist. După ce Hristos va fi
alungat afară, dat la o parte din Biserica Ortodoxă de către
arhiereii masoni ecumenişti, atunci se va arăta fiara – Antihristul.
Antihrist va fi un om cu duhul lui Lucifer în el şi va lupta împotriva
lui Hristos – anti-Hristos – şi pentru că cu Hristos nu se poate
lupta, se răzbună pe făptura Lui, pe oameni.
Pe pământ va fi Sodoma şi Gomora şi tot iadul. Această fiară nu
numai că va da legi de legalizare a tot păcatul, dar îi va şi sili şi
 160

obliga pe oameni să păcătuiască şi cu trupul şi cu sufletul şi cu

gândul şi cu fapta, sârguindu-se spurcatul ca să nu mai rămână
nici un om curat pe pământ. Va obliga pe oameni să hulească pe
Hristos, să se lepede de El, de tot ce este sfânt şi curat, şi să i se
închine lui şi să primească pecetea lui.
Antihristul va fi un om cu un nume din seminţia lui Dan, din cele
douăsprezece seminţii a lui Israil, caracterizat ca o fiară ce iese
din pământ, şarpe la drum, viperă la potecă, fiu şi sălaş al
diavolului, al pierzării şi al stricăciunii, urâciunea pustiiri la locul
cel sfânt. El se va naşte dintr-o femeie curvă, având şi alte
păcate de moarte. Va fi înţelept, va trăi ascuns, arătându-se
numai atunci, la plinirea vremii. Va fi mare vrăjitor, va face semne
şi năluciri mari de va amăgi pe mulţi, dacă s-ar putea şi pe cei
aleşi. El va fi şi politic şi religios – împărat cu politică şi lider
mondial peste toate religiile lumii.
Prima dată el se va da drept, bun, milostiv, pe toţi cei dinaintea
lui îi va considera răi, numai el este bun, ca să capete încrederea
de la oameni şi să-l voteze ca împărat peste toată lumea de pe
pământ. Şi după încoronare, care va avea loc la noul Templu de
la Ierusalim, un timp va proteja pe evrei – dar mai pe urmă va
arăta răutatea diavolului care este în sufletul lui, va prigoni şi
strâmtora pe toţi. Va urmări şi controla totul prin cipuri, pecetea
lui. Noua Eră şi Noua Ordine Mondială prin acest Antihrist îi va
obliga pe toţi să depună un jurământ – prin care li se cere
lepădare de Hristos, cu ritualuri satanice, bând sânge jertfit, dând
la fiecare dintr-un potir şi toţi vor fi pecetluiţi cu pecetea lui, 666.
Cine nu va vrea să primească pecetea şi să se închine lui va fi
chinuit şi omorât. Vor fi puse tablouri cu chipul lui la toate
intersecţiile drumurilor şi în toate instituţiile şi în biserică, ca să se
închine toţi, făcând fiecare plecăciune înaintea acestuia – iar
care nu are pecetea şi nu se va pleca, va fi filmat prin camere de
luat vederi şi va fi pedepsit. Cei fără pecete vor fi consideraţi,
caracterizaţi, catalogaţi – duşmanii poporului, pericol social,
subminarea economiei statului, terorişti, fiare sălbatice. Oricum,
cei care nu vor vrea să primească pecetea nu vor mai putea trăi
printre oameni, că vor fi vânaţi imediat, ei vor trebui să se
ascundă prin munţi şi crăpăturile pământului.
 161

Masonii ecumenişti cu politica şi religia vor pregăti calea lui

Antihrist în care toată lumea va fi sub picioarele lui – dar nu va
avea viaţă lungă. Acesta va fi împărat după un război mondial
care va striga "jos războiul, vrem pace" şi îi va împăca pe evrei,
musulmani, budişti şi pe romano-catolici. Atunci Dumnezeu nu va
mai da ploaie pe pământ în acei ani – ca să se vadă purtarea de
grijă a lui Dumnezeu pentru oameni. Şi vor seca lacurile, râurile,
izvoarele – atunci oamenii vor alerga dintr-un loc în altul să caute
apă şi mâncare ca să nu moară de foame, că altceva nimic nu le
mai trebuie. Şi Antihrist va zice: "vă dau mâncare dacă primiţi
pecetea."

Sfinții Prooroci Ilie şi Enoh

Atunci va trimite Dumnezeu pe Sf. Prooroci Ilie şi Enoh pentru a
propovădui cuvântul lui Dumnezeu, a învăţa pe oameni adevărul
şi a înfrunta pe Antihrist că este un mincinos viclean şi înşelător
şi pe ecumenişti, pe masoni, trei ani şi şase luni. Aceşti prooroci
nu au gustat moartea, ci au fost răpiţi la cer. Enoh este al
şaptelea de la Adam, înainte de Potopul cu apă, înainte de Lege,
iar Ilie după Lege, pregătiţi de Dumnezeu pentru vremea lui
Antihrist, că pe toţi îi va izgoni şi urmări şi îi va omorî care sunt
împotriva lui, dar pe aceşti nu-i va putea omorî, că foc vor arunca
din gura lor şi-i vor duce îngerii pe sus dintr-un loc în altul.
Şi după terminarea acestor ani, aceşti prooroci se vor da prinşi
ca să guste şi ei moartea – atunci Antihrist le va tăia capetele cu
sabia el însuşi şi după trei zile vor învia şi vor fi luaţi la ceruri în
văzul a mulţime de oameni. Pe acest Antihrist îl va arde Hristos
cu foc cu suflarea gurii Sale.

Proorociri despre vremurile din urmă

La vremea de apoi, se va răci credinţa multora şi va fi o cădere
masivă în apostazie a episcopilor, preoţilor şi
credincioşilor.Ierarhii vor trăda credinţa arătând cu degetul
inflorirea bisericilor, îndreptăţindu-se că sprijină biserica.
 162

Marturisirea curata a păcatelor va dispărea. Sf. Ioan Botezatorul

spune: “Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Imparaţia Cerurilor”. Iată, de
atunci au trecut 2000 de ani, dar acum este mai aproape ca
oricând, este lângă uşi. Că vrem, că nu vrem, ceasul de pe urmă
se apropie cu repeziciune şi toate se adeveresc cu precizie.
Sf. Calinic de la Cernica spune: “Dupa 7500 de ani de la Adam,
se vor împlini veacurile lumii acesteia, se vor dezlănţui puterile
întunericului şi vor ispiti pe toţi şi puţini vor scăpa nevătămaţi de
stricăciune şi neînşelaţi. Se vor strica toate rânduielile
pământului”.
Sf. Apostol Pavel(+70) spune: “La vremea de apoi, Dumnezeu
va slobozi un duh cu lucrare de amăgire, ca să creadă minciuni şi
să fie osândiţi toti cei ce n-au crezut Adevărul, plăcându-le
minciuna şi nepăsarea”. “Atunci nu vor mai suferi învăţături
sanatoase, săturându-se de cele stabilite de sfinţi, ei vor aduce
altele noi, după poftele lor păcătoase”.
Sf. Antonie cel Mare(270-356) spune: “Va veni o vreme când
oamenii vor înnebuni, şi dacă tu nu te faci nebun ca ei, vor zice
că eşti nebun şi te vor prigoni”.
Sf. Pafnutie spune: “La vremea de apoi, ierarhii Bisericii
Ortodoxe vor cădea în anarhie şi apostazie”.
Omul pe dinafară rămâne om, dar pe dinlauntru se face chip al
păcatelor pe care le săvârşeşte. Omul devenit rob al păcatului işi
schimbă felul de a gândi, de a cugeta şi de a întelege, fiind
abătut pe alte căi învolburate.
Sf. Ioan Gura de Aur spune: “Nu preţui dragostea mai presus de
adevăr sau dragostea fără Adevăr”.
Sf. Prooroc Isaia spune: “Au orbit ochii lor şi s-a împietrit inima
lor pentru că i-a întunecat satana ca să nu vadă cu ochii şi să nu
înţeleagă cu inima, ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i
vindec”.
Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan(+80) spune: “Aceştia răzvrătiţi
au ieşit dintre noi, dar nu erau de-ai noştri, ci prieteni ai satanei”.
Sf. Prooroc Amos spune: “Şi păstorii se vor preschimba în lupi
şi vor sfaşia turma şi o vor împrăştia şi în locul păstorilor buni vor
pune pe cei năimiţi, care vor hrăni turma lui Hristos cu otravă”.
 163

Sf. Lavrentie al Cernigovului spune: “Va veni timpul şi nu este

departe, când bisericile se vor repara, se vor construi unele noi,
turlele lor se vor auri şi vor fi într-o stare înfloritoare, dar nu
pentru mult timp, preoţimea nu va mai lucra la mântuirea
sufletului credinciosului, ci numai la cărămizile lui Faraon, vor zidi
biserici dar vor dărâma suflete”.
Sf. Grigorie de Nazianz spune: “Mai bine un razboi demn de
laudă decât o pace care ne desparte de Dumnezeu – doar aşa
este lăsat omul pe pământ, într-un război continuu cu diavolul, iar
dacă ai încheiat pace te-ai lepadat de Hristos”.
Sf. Marcu Eugenicul al Efesului spune: “Dacă ai cedat ceva cât
de puţin din credinţa ortodoxă prin concesii şi compromisuri, ai
deschis uşa diavolului, ai predat armele şi eşti condus de diavolul
– credinţa nu se negociază, ci se marturiseşte. Adevărul nu
moare şi nu poate fi îngropat”.
Sf. Maxim Marturisitorul spune: “A tăinui cuvântul Adevărului
înseamnă a te lepăda de el”. Bine este să trăim în pace cu toţii,
dar numai cu aceea care cugetă dreapta credinţă.
Sf. Grigorie Palama(1296-1359) spune: “Credinţa cea dreaptă
trebuie trăită, nu numai propovăduită, trebuie şi mărturisită. Cui ii
este frică de moarte înseamnă că nu are credinţa curată şi
adevărată”.
Sf. Moisii Arapul Egipteanul spune: La vremea de apoi,
călugării vor fi ca mirenii şi mirenii ca dracii. Călugării nu vor mai
ţine seama de mântuirea sufletului, vor fi cu împrăştiere, fără
rugăciune şi vor umbla prin mijlocul lumii, a tulburărilor şi a
gâlcevilor, lucrând cu lenevire, neîngrijindu-se nicidecum de fapta
bună, robiţi de patima păcatului, fără frică, nu vor face ascultare,
vor umbla cu mâncăruri şi băuturi, glume şi vorbe deşarte,
amăgindu-se de poftele trupului, fără nevointă, lăudându-se
numai cu construcţii, diplome şi funcţii. Dacă îi dai voie diavolului
să intre în inima ta, printr-o patimă, delăsare sau o mică
concesie, el cu timpul işi va face loc în inimă, cuibărindu-se şi
ronţăindu-te toată viaţa, făcându-şi bârlog mare preluând
comanda. Fraţilor creştini, haideţi să ne trezim la luptă, în orice
moment trebuie să fim pregătiţi de jertfă şi mucenicie.
 164

Trebuie să ne străduim să nu mai judecăm pe nimeni, nici să

vorbim de rău, să iertăm, să nu mai păcătuim, să postim, să ne
nevoim, să ne smerim, să ne mărturisim păcatele curat la
duhovnic şi să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dea tarie în luptă
ca să rezistam în faţa morţii, intrând în arenă cu fiarele salbatice.
Exemple de lepădari exterioare cu influenţe mari lăuntrice
Unii spun că poţi primi pecetea 666 a lui Antihrist pe exterior, pe
mâna dreaptă ori pe frunte, dar lăuntric nu te lepezi de
Hristos.Trebuie să ne supunem statului, să dăm Cezarului ce
este al Cezarului si lui Dumnezeu ce i se cuvine lui Dumnezeu.
Dar dacă Cezarul cere ce i se cuvine lui Dumnezeu, adică să ne
spurce credinţa, amăgindu-ne să ne închinăm la “dumnezeu”
străin, atunci suntem datori să luptăm şi să nu ne vindem
credinţa. Si Sf. Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Hristos
numai verbal, de frică si a avut consecinţe launtrice, şi când
auzea cocoşul cântând plângea cu amar pocăindu-se, şi a fost
primit din nou de Mantuitorul. Mulţi au crezut în Hristos pe
vremea Sf. Apostoli, dar nu se arătau pe faţă să mărturisească,
căci se temeau de frica iudeilor ca să nu fie izgoniţi din sinagogă
să-şi piardă funcţiile, ei au iubit mai mult slava omenească decât
slava lui Dumnezeu.
Şi pe timpul Sf. Mucenic Gordie, trimişii eparhului cetăţii căutau
pe creştini să jertfească idolilor, şi mulţi de frică chinurilor dădeau
bani celor trimisi şi semnau că au jertfit idolilor, şi prin mituire şi
semnătura, ei sustineau că au jertfit idolilor, şi aceasta este
lepădare. Când ne însemnăm cu semnul Sf. Cruci peste trupul
nostru în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, chiar dacă
este pe exterior, are mare putere lăuntrică, şi ne apară ca un zid
de orice cursă a diavolului, care fuge ca ars.
Şi atunci când omul este botezat şi miruit, tot pe exterior este,
dar harul Duhului Sfânt patrunde înlăuntrul nostru şi ne
creştinează, ne sfinţeşte şi se sălăşluieşte în inima noastră. “Câti
în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia.” Cei
ce primesc pecetea 666, vor fi pedepsiţi în iad.
Da, pentru că este lege dată de Mântuitorul. Unde nu este lege,
păcatul este mort şi nu este nici o călcare de lege (Rom.4,15).
Prin lege vine conştiinţa păcatului şi păcatul nu mai are putinţă
 165

de a se dezvinovăţi şi îndreptăţi. Incălcarea poruncii lui Hristos

are urmări veşnice. Acceptarea şi primirea microcipului implantat
pe mana dreaptă ori pe frunte va avea sensul slujirii şi supunerii
unui stăpân străin.Şi robii care erau cumpăraţi erau însemnaţi pe
mână ori pe frunte cu un număr, cu fierul roşu sau o gaură în
ureche, spre a-i cunoaşte stăpânul şi spre a se deosebi de
oamenii liberi.Unii spun că vor primi toate, căci sunt obligati, nu
este de voia lor, şi ei nu se vor lepăda de Hristos, vor face o
cruce peste ele şi se vor împăca cu conştiinţa, zicând că fuge
satana şi nu are putere. Dar, aceasta este cu adevarat o
neghiobie, să spui aşa ceva, deci precum vedeţi, apa, pietrele si
lemnele se sfinţesc, dar necuraţia nu se sfinţeşte, deci, este
lepădare de Hristos prin ştiinţa, prin acceptare şi prin
semnatură.Am constat că, mintea omului iubind patimile este
întunecată şi oarbă,şi orice i-ai spune nu poate înţelege, mintea
lui este lipsită de lumină. Omul trebuie să lupte mai mult ca
oricând cu nevoinţa, post, rugăciune şi priveghere, să-şi cureţe
sufletul ca să poată vedea şi înţelege toate cele ce se întamplă în
zilele acestea de pe urmă. Inşişi teologii ortodocşi ecumenişti
sunt lipsiţi de vederea duhovnicească şi sunt purtaţi de valurile
satanei, căci mintea lor este întunecată, buimăcită şi bezmetică.
Trebuie să se facă ascultare de episcop, dar dacă el aduce o
învătătură nouă străina şi sectară, atunci fugi şi te depărtează de
comuniunea cu episcopul. Ascultarea este numai până la păcat.
Căci şi oile cele cuvântătoare trebuie să ştie poruncile şi să le
ţină, nu numai să facă ascultare orbeşte de o învătaţură străină
de Evanghelia lui Hristos. Şi pe Sf. Mare Mucenic Haralambie au
încercat păgânii să-l spurce prin curvie, că l-au legat de un stâlp
lânga o casă a unei desfrânate, dar Sfântul s-a rugat la
Dumnezeu şi a făcut minuni, căci stâlpul a înfrunzit, a făcut
ramuri de a acoperit casa şi a facut flori şi roade coapte, şi
văzând aceasta desfrânata, s-a căit de păcate şi s-a făcut
creştină.
 166

Vremea de Apoi
Iată, vremea de apoi s-a apropiat.
Mântuitorul a zis: “Toate le veţi cunoaşte după semne, căci
precum vedeţi că mlădiţa înmugureşte, este semn că vine vara
...”. Aşa şi atunci credinţa se va răci, păcatele se vor înmulţi,
mulţi vor fi înşelaţi chiar şi dintre cei aleşi, arhierei şi preoţi,
oamenii vor fi buimăciţi şi nu vor mai şti ce să creadă. Nu se va
arata fiul pierzarii, adică Antihristul, până nu va fi dat la o parte
Cel care îl impiedică, adică Hristos. Arhiereii vor alunga pe
Hristos din Biserica prin ecumenism.
Oamenii înainte de Legea Veche scrisă erau judecaţi după legea
firii, adică a conştiinţei., iar după ce s-a dat Legea toţi oamenii
până la sfârşitul lumii vor fi judecaţi după lege. Unde-i lege nu-i
tocmeală.
Diavolul aleargă răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită.
Luptati pâna la sânge, nu vă temeţi, căci “Eu voi fi cu voi până la
sfârşitul veacurilor”. Omul are o singură viaţă de trăit şi aici are
de învăţat, de lucrat, de luptat şi de dat examene prin cercarea
credinţei, iar dacă a ajuns la sfârşit şi nu a luat examenul,
reexaminare nu există.
Mărturiseşte Adevărul fără frică!
Mântuitorul a zis: “Mulţi vor veni în numele Meu şi pe multi vor
amăgi”. “Şi de veţi auzi că, Hristos este aici sau dincolo, să nu
credeţi”, căci Fiul Omului va veni ca un “fur fără de veste”, “căci
precum se arată fulgerul de la Răsărit la Apus aşa va fi şi
venirea” Mântuitorului, dar va veni ca Judecător. “Deci, când veţi
vedea urâciunea pustiirii, stând în locul cel sfânt”, atunci va fi
aproape sfârşitul lumii. În zilele acelea, vor fi multe necazuri,
prigoniri şi strâmtorări, iar de nu se vor scurta zilele acelea, nici
un suflet nu se va putea mântui (Matei 24,21-22).
Adevăratul deţinător al puterii va fi în viitor, cel care va putea
impune noi reguli în limbaj, căpătând caracterul unui proces de
dominare. Pierderea conştiinţei binelui şi răului, sunt lucrate într-
un mod cutremurător din realitate ..., cu sloganuri, ca: “Mai bine
să previi sau să te păzesti de un rău mai mic, ca să nu ajungi la
 167

unul mare”. Dar, făcând răul cel mic, nu esti departe de a face
răul cel mare, căci treci de la un drac mic la unul mare.
Acestea sunt manipulări ale limbii, făcute cu scopuri precise,
pentru înfăptuirea crimei, avorturilor, prin implanturi,
anticonceptionale şi tot felul de blestemăţii dorite de mofturile şi
plăcerile omului decăzut, în toate domeniile, din cauza pierzării
conştiinţei.
Cu această relativizare a ideilor morale, se urmăreşte, în stil
mare o etică modernă, eliberată şi golită de valori cu
permisivitatea si libertinajul – omul poate să-şi permită orice, iar
juridicul este obligat să i le execute.

Semne prevestitoare înainte de sfârşitul

lumii
Credinţa se va răci, păcatele se vor înmulţi, binele se va
împuţina, şi se va înmulţi răul – va fi o apostazie generală. Dacă
se va găsi câte un credincios evlavios, sfios, cu frică de păcat şi
de Dumnezeu, voind a-şi păzi credinţa curată şi fecioria până la
cununie – ceilalţi îl defăimează, îi zic că este pocăit, parcă ar fi
din altă lume şi îl depărtează de lângă ei.
Religiile lumii vor fi amestecate, rezultând o singură religie
mondială a lui Antihrist prin ecumenism. Ierarhii Bisericii
Ortodoxe vor deveni masoni, ecumenişti, apostaţi, vor şchiopăta
cu credinţa şi cu faptele. Se vor ruga împreună cu ereticii şi se
vor împărtăşi dintr-un singur potir cu ei, vor strâmba toate
rânduielile. Atunci unii dintre creştinii credincioşi, foarte puţini, se
vor depărta şi vor fugi de episcopi şi de preoţi ca de lupi.
Bisericile vor înflori cu zugrăveli, cu restaurări, acoperişurile se
vor auri unele din ele, vor fi slujbe, predici, dar Harul lui Hristos
nu va mai lucra în ele – ci vor rămâne simple clădiri golite de
sfinţenie.
Dumnezeu va slobozi un duh de amăgire ca să fie înşelaţi cei ce
n-au crezut adevărul – va fi o mare cernere în credinţă ca să se
aleagă cei care sunt cu Dumnezeu şi cei care sunt cu diavolul.
Vor fi semne în lună şi în soare, cutremure mari pe alocuri. Nu va
 168

mai veni Sf. Lumină la Ierusalim la Sf. Mormânt. Se va construi al

treilea templu la Ierusalim, în care va fi întronizat Antihristul ca
împărat a toată lumea cu puteri absolute politice şi religioase.
Se vor strica toate rânduielile pământului.
Sf. Calinic de la Cernica a spus că după 7500 de ani de la
Adam vor începe mari strâmtorări. Acum, în 2020 se împlinesc
7528 de ani de la Adam.
Aproape de potopul cu foc care va fi la sfârşit, oamenii cei rămaşi
credincioşi vor fi transformaţi într-o clipeală de ochi în trupuri
nematerialnice şi răpiţi la cer pentru a întâmpina pe Domnul în
văzduh, ca să nu vadă şi să nu sufere toate îngrozirile care vor fi.
Vor fi cutremure mari de se vor dărâma munţii. Stelele vor cădea
ca smochinele, soarele se va stinge, lumea va pieri şi cerul se va
înfăşura ca un sul de piele. Atunci pământul şi apa şi aerul vor
arde prin potopul de foc căzut din ceruri şi toate vor dispărea –
au avut început şi trebuie să aibă şi un sfârşit. "Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece."
Vedenie apocaliptică a Sf. Siluan Atonitul(1866-1938)
Sfântul Siluan Atonitul stând la rugăciune a avut o vedenie și
vedea un sfârșit al Bisericii Ortodoxe. Credea că trăiește vremuri
apocaliptice, apropiate de sfârșit! El spunea: vor veni vremuri în
care nu se vor mai putea mântui călugării în mănăstiri, și chiar
mărturisește că el crede că ei sunt printre ultimii călugări ai
sfârșitului de istorie a creștinismului ortodox. Căci după dreptatea
lui Dumnezeu nu va veni sfârșitul până nu se va pierde credința,
nu se va mai pomeni numele lui Hristos și nici nu se va mai
săvârși Sfânta Liturghie. Și că precum Hristos-ca om-a trecut prin
toate evenimentele pe care le găsim în Evanghelie, și la sfârșit a
trecut prin Ghetsimani, prin Golgota și a Înviat, tot așa și Biserica
Ortodoxă trebuie să treacă prin toate, ca și trupul lui Hristos, și
probabil că se apropie această perioadă duhovnicească pe care
o numim Ghetsimani și după care urmează Golgota, dar și
Învierea, după cum Hristos Dumnezeul nostru mărturisește!
 169

Câteva Canoane ale Sfinţilor Apostoli

1. Canonul 10al Sf Apostoli:” Dacă cineva s-ar ruga chiar şi în
casă cu cel afurisit (adică scos din comuniune cu Biserica), acela
să se afurisească”
2. Canonul 45al Sf Apostoli:” Episcopul, preotul sau diaconul,
dacă s-ar ruga împreuna cu ereticii sau sectarii, să se
afurisească, iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva
ca şi clericii (adică din cele sfinte) să se caterisească.
3.Canonul 64al Sf Apostoli:”Dacă vreun cleric sau laic intră în
sinagoga iudeilor sau în casa de adunare a ereticilor sau a
sectarilor ca să se roage, cei sfinţiţi să se caterisească, iar laicii
să se afurisească.

Sinoadele Ecumenice
Sf. Sinoade Ecumenice a toată lumea au constituit momente
importante de revărsare a Duhului lui Dumnezeu asupra Bisericii.
„Au fost socotite nu doar simple adunări omeneşti, ci organe
alese prin care a lucrat Dumnezeu”. Sf. Părinţi întruniţi în cadrul
Sinoadelor Ecumenice au lucrat sub umbrirea şi asistenţa
Duhului Sfânt, de aceea definiţiile lor începeau cu expresia
„Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă...”
Sinoadele Ecumenice au avut un îndoit scop: precizarea
adevărului de credinţă şi combaterea ereziilor (trinitare şi
hristologice) Sinoadele ecumenice au fost convocate de către
împăraţii bizantini şi de patriarhii ecumenici şi la cele 7 Sinoade
Ecumenice papii Romei au trimis doar delegaţi. Împăraţii
bizantini, deşi convocau Sinodul şi finanţau organizarea sa, nu
aveau decât preşedinţia de onoare în vreme ce patriarhul
ecumenic sau mai mulţi episcopi în vârstă deţineau preşedinţia
reală, adevărată. Ereziile combătute în cadrul Sinoadelor
Ecumenice au fost deosebit de grave şi de periculoase pentru
„Trupul lui Hristos” – Biserica creştină. Dacă în primele secole
creştine, pacea Bisericii a fost ameninţată din exterior, din partea
persecutărilor de diferite feluri, începând cu sec. al IV-lea liniştea
Bisericii a fost ameninţată din lăuntrul ei prin erezii. Erezia
 170

(îndepărtarea de la dreapta credinţă) este periculoasă nu doar

din punct de vedere dogmatic ci şi din punct de vedere canonic –
disciplinar.
Sinoadele Ecumenice nu au fost importante doar prin hotărârile
lor dogmatice ci şi prin canoanele (legile bisericeşti) pe care le-au
elaborat. Sinoadele ecumenice nu au păstrat doar liniştea
Bisericii ci şi pacea Imperiului Bizantin. Împăratul Constantin cel
Mare a recunoscut acest lucru: „Cât mă priveşte pe mine, am
socotit că tulburarea cea internă a Bisericii este mai periculoasă
decât orice război şi orice luptă groaznică, iar erezia mă
întristează mai mult ca orice război.” (Conform Eusebiu de
Cezareea – Viaţa fericitului Împărat Constantin cel Mare, III, 12).
Biserica ortodoxă consideră că Sinoadele Ecumenice au fost
apărătoarele dreptei credinţe, garantele păstrării disciplinei
Bisericii. Biserica Romano-Catolică însă, afirmă că în decursul
istoriei au existat nu doar 7 Sinoade Ecumenice ci mult mai
multe. Romano-catolicii socotesc în mod eronat că şi în
sinoadele unioniste şi unele soboare mai importante ce au avut
loc în Apusul continentului nostru, merită denumirea de Sinoade
Ecumenice şi pot fi socotite ca atare. Papii nu au avut un rol
deosebit în cadrul Sinoadelor Ecumenice, au participat doar în
mod indirect prin delegaţii papali şi adesea au luat partea vreunui
eretic.
1.Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325 alcătuit din 318
Sf. Părinţi - ep. Eustatiu al Antiohiei, ep. Alexandru al Alexandriei,
Sf. Atanasie pe atunci diacon, Osiu al Cordobei, Sf. Nicolae, Sf.
Spiridon – sub împăratul Constantin cel Mare despre
dumnezeirea lui Hristos – s-a combătut arianismul. Arie era un
preot învăţat din Alexandria Egiptului şi împreună cu 11 adepţi ai
săi, dintre care Novat, Meletie și Pavel de Samorsata – care
considerau că Fiul lui Dumnezeu nu este egal cu Tatăl, nu este
consubstanţial (de aceeaşi substanţă sau fiinţă) cu Tatăl ci doar
o făptură mai superioară decât toate făpturile Acestuia şi că este
schimbabil.
Semiarienii eretici mai moderaţi afirmau că Fiul nu este chiar de
o fiinţă cu Tatăl (ci doar asemănător Tatălui) Tot la Sinodul I
Ecumenic a fost stabilită data Paştilor (În duminica întâia după
 171

luna plină, după echinocţiul de primăvară – 21 martie) Dacă se

întâmplă ca această dată să coincidă cu paştele iudeilor (14
Nisan), atunci Paştele ortodox se amână cu o săptămână.
Tot atunci s-au alcătuit primele 7 articole din Crez. S-au dat 20
de canoane.
Pusnicul Pafnutie a respins celibatul preoţilor şi al diaconilor de
mir. S-au dat anatemei Arie ereticul şi cei împreună cu el. Arie a
fost pedepsit de Dumnezeu vărsându-şi măruntaiele într-un loc
spurcat.
2.Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol – anul 381 alcătuit
din 150 de Sfinţi Părinţi : ep. Meletie, Sf. Grigorie Teologul, Sf.
Grigorie de Nissa, Sf. Chiril al Ierusalimului, ep. Amfilohie de
Iconiu, sub împăratul Teodosie cel Mare, a participat şi un român
Gherontie, ep. de Tomis. Despre Duhul Sfânt – s-a combătut
erezia pnevmatomahilor, hulitor împotriva Duhului Sfânt – nu
recunoşteau dumnezeirea Duhului Sfânt. Erezia lui Macedoniu al
Constantinopolului care socotea că Duhul Sfânt este doar o
făptură sau o putere a Tatălui, sau o lucrare a Fiului.Sinodul a
combătut erezia şi a afirmat consubstanţialitatea Duhului cu Tatăl
şi cu Fiul. Dacă la Sinodul I Ecumenic s-au stabilit primele 7
articole din Simbolul de credinţă, acum s-au alcătuit ultimele 5
articole privitoare la Duhul Sfânt, competându-se Crezul. Și în
anul 471, în Antiohia s-a citit pentru prima data Crezul-și tot acolo
pentru prima data s-au numit creștini cei ce credeau în Hristos.
S-au alcătuit 7 canoane. S-au dat anatemei Macedonie al
Constantinopolului, Apolinarie, Sabelie şi încă 36 de episcopi
adepţii ai acestora. Primele două Sinoade Ecumenice au
combătut erezii trinitare (referitoare la Ipostasele Sfintei Treimi).
Următoarele 5 Sinoade Ecumenice au combătut erezii
hristologice, deci referitoare exclusiv la Ipostasul Mântuitorului, la
raportul firii dumnezeiești cu cea omenească în Ipostasul Fiului
lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
3.Sinodul III Ecumenic de la Efes – anul 431 alcătuit din 198 de
Sfinţi Părinţi, dintre care Sf. Chiril al Alexandriei – sub împăratul
Teodosie II împotriva nestorianismului numit şi dioprosopism.
Nestorie al Constantinopolului a fost la început un mare luptător
împotriva ereticilor, se mai numea „mâncătorul de eretici”, şi
 172

exagerând a ajuns chiar el în erezie, afirmând că în Iisus Hristos

există două Persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui
Dumnezeu şi persoana umană sau istorică a lui Hristos. O
consecinţă a acestei erezii era şi împotriva Maicii Domnului,
susţinând că Preasfânta Fecioară Maria nu mai putea fi
considerată „Născătoare de Dumnezeu” (Teotokos), ci eventual
doar „Născătoare de Hristos” (Hristotokos) sau de om, adică
negarea celor două firi a Mântuitorului – dumnezeiască şi
omenească, nu s-ar fi putut uni în Hristos, hulind că Hristos luând
trup omenesc prin naşterea din Fecioara a pierdut firea
dumnezeiască, astfel numindu-o pe Maica Domnului –
născătoare de om.
Sfinţii Părinţi au arătat că în Hristos există două firi şi o singură
Persoană. Sunt două firi reunite în acelaşi ipostas al
Mântuitorului. Firea dumnezeiască şi firea omenească.
Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. A participat la Sinod şi
un român Ep. Timotei al Tomisului. S-au alcătuit 8 canoane
importante şi 12 anatematisme. Sf. Chiril al Alexandriei a luptat
mult pentru combaterea ereziei. A fost combătută şi învăţătura lui
Pelagiu care considera că omul poate ajunge la perfecţiune
morală şi duhovnicească doar prin puteri proprii şi fără ajutorul
harului dumnezeiesc. Nestorie a fost condamnat împreună cu 8
adepţi ai lui şi alţi susţinători au fost daţi anatemei.
Sinodul tâlhărtesc din Efes, din anul 449, al lui Eutihie și al lui
Dioscor al Alexandriei,eretici monofiziți, care au combătut
hotărârile Sinodului din Corint, din anul 448.
4. Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon – anul 451 alcătuit din
630 de Sf. Părinţi – sub împăratul Marcian și Pulheria. A fost cel
mai mare Sinod, sub part. Anatolie al Const., s-au făcut 15
ședințe. Despre cele două firi ale lui Hristos – împotriva
monofiziţilor. Această erezie a fost o reacţie exagerată faţă de
dioprosopismul lui Nestorie. Ereticul Eutihie, un bătrân
arhimandrit din Constantinopol era deosebit de învăţat, dar şi
încăpăţânat, el susţinea că în Persoana Mântuitorului nu există
două firi, ci există o singură fire. Eutihie susţinea monofizitismul,
anume că firea omenească şi de fapt se poate vorbi de o singură
 173

fire în Hristos, firea cea dumnezeiască. Negarea a orice efort de

răscumpărare şi restaurare a omului căzut în păcat.
Ereticul Eutihie susţinea că firea omenească a fost înghiţită de
firea dumnezeiască a Mântuitorului, hulă prin care înţelegem că
Hristos nu a suferit ca om pe cruce şi ca atare nu a izbăvit
neamul omenesc de păcat. Împăratul Teodosie II în timpul căruia
a avut loc Sinodul tâlhăresc făcut de ereticul Dioscor patriarhul
Alexandriei, a fost aprobat din neştiinţă hotărârile nedrepte de la
Efes. În anul 450 Teodosie II a murit, iar tronul imperial ajunsese
în mâna soţiei sale Pulheria care era ortodoxă veritabilă şi care
prin căsătoria cu generalul Marcian a devenit împărăteasa
Bizanţului. Şi în 451 în octombrie, a avut loc al IV-lea Sinod
Ecumenic din Calcedon. A fost cel mai mare sinod care a avut
loc vreodată.
S-a definit învăţătura ortodoxă afirmând clar că în Persoana sau
Ipostasul Mântuitorului Hristos sunt două firi: dumnezeiască şi
omenească. El fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Dumnezeu – Om. S-a stabilit şi dogma privitoare la unirea
ipostatnică. Cele două firi sunt unite în mod neamestecat şi
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. S-au alcătuit 30 de
canoane. Constantinopolul deţinea locul al doilea, fiind
considerat „Roma cea nouă”, deci să reţinem că era vorba de
ordinea onorifică şi nu juridică. Eutihie, arhiepiscop de
Constantinopol, a fost dat anatemei şi alţii mai târziu: Dioscor
patriarh al Alexandriei, urmat de încă 17 mitropoliți şi episcopi :
Iacob Armeanul, Sevir, Serghie, Pir, Karekin al doilea al
Armeniei, Teodor al doilea al Egiptului(part. copților), Pavel al
Antiohiei, Ignatie și Efrem al doilea al siroiacobiților, Toma al
malabarienilor indieni. Necalcedonienii recunosc numai primele
trei Sinoade Ecumenice: 1. Copţii din Egipt, abisinienii din
Etiopia, melchiţii; 2. siro-iacobiţii din Africa, Egiptul, Etiopia, Siria,
India, Persia, Arabia şi ale Asiei Mici, tomiţii din Malabar şi India;
3. armenii, gregorienii din Antiohia (i-a încreştinat Sf. Grigorie) şi
nestorienii din Persia. Cuvântul „melkita” înseamnă imperială.
Copt înseamnă egiptean.
În anul 641 arabii au cucerit Egiptul şi au fost chinuiţi şi ucişi
creştinii ortodocşi şi copţi. Conducătorul Bisericii copte Etiopiene
 174

se numea „abuna” şi era ales de către conducerea copţilor din

Egipt dintre călugării Mănăstirii Sf. Antonie.
A avut loc schisma Acaciană, durând 35 de ani.
În anul 482, part. Acaciu și împ. Petru au emis Heloticonul(unirea
monofiziților cu calcedonienii). Papa Felix II îi condamnă și apare
schism între Roma și Bizanț.
5. Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol – anul 553 alcătuit
din 163 Sf. Părinţi dintre care patr. Eutihie al Const. – sub
Împăratul Iustinian I. Despre unirea firilor în Ipostasul lui Hristos –
împotriva origenismului. Ereticul Origen era un mare învăţat şi
scriitor bisericesc cu erori dogmatice cum ar fi: 1. teoria
preexistenţei sufletelor, adică că au existat dintotdeauna; 2.
subordinaţioanismul, conform căruia Fiul ar fi subordonat Tatălui,
prin aceasta despărţind firea dumnezeiască de cea omenească,
zicând că unul este Dumnezeu Cuvântul şi altul este Hristos care
a pătimit; 3. apocatastaza sau teoria restaurării generale,
conform căreia, datorită bunătăţii uriaşe a lui Dumnezeu,
păcătoşii şi chiar diavolii vor fi iertaţi şi restabiliţi în starea de
nevinovăţie. Ereticul Origen a fost condamnat pentru erorile
dogmatice din operele sale care au provocat mari tulburări în
Biserică, împreună cu Evagrie și Didim. Au mai fost condamnate
şi ceea ce s-au numit în istorie „Cele trei capitole”, adică: 1
persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia; 2. Scrierile lui
Teodoret al Cyrului contra Sf. Chiril al Alexandriei; 3. Epistolele
lui Ibas din Edesa către ep. Maris. În Apus a avut loc „schisma
istro-veneţiană” 553-607 contra Sinodului V Ecumenic.
6. Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol – anul 680-681
alcătuit din 174 Sf. Părinţi, dintre care patr. Gheorghe al Const.,
Sf. Sofronie al Ierusalimului, Sf. Maxim Mărturisitorul – sub
împăratul Constantin IV Pogonat (bărbosul). S-au făcut 18
ședințe. Despre cele două lucrări sau voinţe ale lui Hristos –
împotriva monoteliţilor. Erezia potrivit căreia Hristos are o singură
lucrare sau o singură voinţă, nu are voinţă sau lucrare
omenească ci numai cea dumnezeiască, că voinţa şi energia
umană ar fi fost cu totul absorbite de către voinţa şi energia
dumnezeiască.
 175

Această erezie a fost vădită şi combătută de călugărul Sofronie,

care a ajuns mai târziu Patriarhul Ierusalimului şi de Sf. Maxim
Mărturisitorul 580-662 căruia i s-a tăiat mâna dreaptă pentru a nu
mai scrie şi limba pentru a nu mai vorbi adevărul, şi a murit ca
martir în exil, pedepsit de împăratul Heraclie. Asemenea a murit
în exil şi episcopul Martin I al Romei care a luptat împotriva
ereziei monoteliste. Împăraţii bizantini au încercat să rezolve ei
problema monofizitistă făcând concesii de unire dar nu au reuşit
să-i apropie ci, dimpotrivă, le-au încurajat opoziţia contra Bisericii
şi învăţăturii ortodoxe.
Împăratul Heraclie 610-641 a fost uşor convins de conducătorii
monoteliţilor.
Aşadar în Hristos sunt două firi, cărora le corespund două voinţe
şi două lucrări. Au fost condamnaţi susţinătorii ereziei dintre care
şi papa Honoriu al Romei şi Sergiu patriarhul Costantinopolui,
episcopul Teodor al Fanarului, patr. Paul împreună încă cu 5
patriarhi şi episcopi care au fost susţinuţi de împăratul Heraclie
ereticul.
Sinodul II Trulan sau Quinisext 691-692
Prin erezii disciplina bisericească a slăbit şi de aceea a fost
nevoie de numeroase legi bisericeşti. Cum Sinodul V şi VI
Ecumenic nu au dat canoane, împăratul Iustinian Rinotmetes a
convocat în anul 691-692 „al II-lea Sinod Trulan” care trebuia să
dea canoane în locul celor două Sinoade menţionate anterior.
Acest sinod a avut loc la Constantinopol, în sala cu coloane,
numită şi sala „trulana”. Pentru că şi Sinodul VI Ecumenic
avusese loc tot în aceeaşi încăpere, el a fost numit „sinodul II
Trulan”. Se numeşte quinisext sau al cinci-şaselea ecumenic
pentru că suplineşte lipsa de canoane a Sinodului V şi VI
Ecumenic. La acest Sinod, Sfinţii Părinţi în număr de 240, au dat
102 canoane, canonul 12 și 13 care opresc căsătoria episcopilor.
A întărit cele 85 de canoane apostolice şi a condamnat unele
practici care se iviseră în Biserica din Apus.
7.Sinodul VII Ecumenic de la Niceea – anul 787 alcătuit din 497
de Sfinţi Părinţi, 367 episcopi şi 130 arhimandriţi, stareţi şi
călugări, dintre care : patr. Tarasie al Const., călugării Sf. Ioan
Damaschin, Sf. Teodor Studitul, Sf. Nichifor Mărturisitorul – sub
 176

împărăteasa Irina și fiul ei Constantin VI(780-797). Despre

cinstirea Sf. Icoane – împotriva iconoclasmului. Iconoclasm vine
de la cuvintele greceşti: ikon-icoană şi klasmos-a sfărâma. Erezia
conform căreia icoanele sunt idoli. Criza financiară prin care
trecea imperiul bizantin îi făcea pe împăraţi să privească cu
lăcomie spre Biserică şi mănăstirile bogate ce apărau icoanele.
Dintre împăraţii iconoclaşti luptători împotriva Sf. Icoane amintim
pe: Leon III Isaurul 714-741, Constantin V Copronim 741-775,
Leon Hazarul 775-780, Anastasie Patriarhul Constantinopolului,
Teodoret al Efesului şi încă 50 de căpetenii ai ereticilor care au
apărut mai târziu, aceşti au fost condamnaţi de către Biserica
Ortodoxă.
Aceştia erau şi contra cultului Sf. Moaşte. Atunci s-au scos
icoanele din Biserici şi au fost înlocuite cu tablouri diferite şi
modele geometrice. Iar în apărarea Sf. Icoane şi cultului acestora
s-au ridicat călugării şi mai ales Sf. Ioan Damaschin, căruia i s-a
tăiat mâna dreaptă ca să nu mai scrie şi a fost vindecat de Maica
Domnului La acest Sf. Sinod sub împărăteasa Irina s-a restabilit
cultul Sf. Icoane arătându-se rolul lor cultic, haric, pedagogic şi
estetic, a ajutat şi la restabilirea cultului Sf. Moaşte. Noi nu ne
închinăm materialului din care este făcută icoana ci chipului care
este zugrăvit pe ea.
Sf. Icoane şi pictura din Biserică sunt ca o podoabă sfântă şi ca o
carte, descriind Sf. Scriptură, mai ales celor neştiutori de carte şi
a copiilor. S-au alcătuit 22 de canoane și s-a combătut sinodul de
la Hieira(754). La 11 martie 843, în timpul împărătesei Teodora
s-a început sărbătorirea Duminicii Ortodoxiei, în prima duminică
din Postul Mare (Victoria Ortodoxiei asupra ereziilor).
Sinodul Sfântului Fotie care a combătut erezia romano-
catolică(papismul-papo- filogeniștilor), Filioque, prin care papii
Romei susțineau că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul.
Sinodul tâlhăresc de la Ferara-Florența anul 1339
Împ. Mihail Cerularie și Patr. Ioan Becos au cerut ajutor papei
contra Imp. Otoman. În acel timp Papa văzând că împ. Bizantin
are nevoie de ajutorul lui fiind strâmtorați a cerut să-i recunoască
primatul papal – dar împotrivindu-se mitrop. Marcu al Efesului nu
s-a aprobat. Au făcut concesii și compromisuri dintre care
 177

săvârșind Sf. Liturghie ortodocșii împreună cu ereticii papiștași

au supărat pe Dumnezeu și împ. Bizantin a căzut în mâna Imp.
Otoman al turcilor.

Apocalipsa – Sf. Ioan Teologul

(pe scurt)

Cap.1
1. Descoperirea lui Iisus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca
să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar
El prin trimiterea îngerului Său a destăinuit-o robului Săi Ioan.
2.Care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Iisus
Hristos câte a văzut.
4.Har vouă și pace de la Cel ce este și Cel ce era, și Cel ce vine
și de la cele șapte duhuri care stau înaintea scaunului Lui.
5.Și de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut
din morți și Domnul Împăraților pământului. Lui care ne iubește și
ne-a dezlegat pe noi de păcatele noastre prin sângele Său.
6. Și ne-a făcut pe noi împărăție,neam sfânt, preoție
împărătească, preoți ai lui Dumnezeu și Tatăl Său. Lui fie slava și
puterea în vecii vecilor. Amin!
7. Iată El vine pe nori strălucitori și orice ochi îl va vedea și-L vor
vedea și cei ce l-au împuns, și se vor jeli, din pricina Lui toate
semințiile pământului. Așa. Amin!
8. Eu sunt Alfa și Omega zice Domnul Dumnezeu. Cel ce este,
Cel ce era și Cel ce vine. Atotțiitorul.
9. Eu Ioan fratele vostru și împreună cu voi părtași la suferința și
la împărăția și la râbdarea în Iisus – fost-a în insula Patmos
pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărtuira Lui.
10. Am fost în duh în zi de duminică și am auzit, în urma mea
glas mare ca de trâmbită.

Cap.6
9.Și fiecărui suflet dintre cei înjunghiați pentru cuvântul lui
Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o li s-a dat cîte un
 178

veșmânt alb și li s-a spus ca să stea așteptând în tihnă încă

puțină vreme până când se vor împlini numărul celor căzuți din
ceruri și cei împreună slujitori cu ei și frații lor, cei ce aveau să fie
omorâți ca și ei.
12.S-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de
păr și luna întreagă s-a făcut ca sângele.
13. Și stelele cerului au căzut pe pământ precum smochinul își
leapădă smochinele sale verzi când este zguduit de vijelie.
14. Iar cerul s-a dat în lături ca un cort sau ca o bucată de piele
pe care o faci sul și toți munții și dealurile și toate insulele s-au
mișcat din locul lor și loc nu s-au mai găsit pentru ele.

Cap.7
3. Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii până ce nu vom
pecetlui pe frunțile lor pe robii Dumnezeului nostru.
4. Și au fost pecetluiți 144000 din toate semințiile lui Israil.
5. Și li s-au poruncit lăcustelor să nu vatăme iarba pământului și
nici o verdeață și nici un copac fără numai pe oamenii care nu au
pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor.
16. Și nu vor flămânzii, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va mai
dogorî nici o arșiță.
17. Căci Mielul Cel ce stă în mijlocul tronului îi va paște pe ei și-i
va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice
lacrimă din ochii lor.

Cap.11
3. Și voi da putere celor doi martori ai mei sfinții Ilie și Enoh și vor
prooroci îmbrăcați în sac 1260 de zile.
4. Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau
înaintea Domnului.
5. Și dacă voiește cineva să-i vatăme foc iese din gura lor și
mistuiește pe vrâjmașii lor.
6. Aceștia au putere să închidă cerul ca ploaia să nu cadă pe
pământ în zilele proorociei lor și putere au peste ape să le
schimbe în sânge și să bată pământul cu orice fel de urgie ori de
câte ori vor voi ei.
 179

7. Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din
adânc va face război cu ei și-i va birui și-i va omorî, tăindu-le
capetele lor cu sabia.
8. Și trupurile lor vor zăcea pe ulițele cetății celei mari unde a fost
râstignit și Domnul lor.
11. Și după cele trei zile și jumătate duh de viață de la
Dumnezeu a intrat în ei și s-au ridicat pe picioarele lor. Și s-au
suit la cer în nori și au privit la ei dușmanii lor și frică mare a
căzut peste cei ce se uitau la ei.
Mulțumim Ție Doamne Dumnezeul Atotțiitorule, Cel ce ești, Cel
ce erai și Cel ce vii că ai luat puterea Ta cea mare și împărățești.

Cap.12
1. Și s-a arătat din cer un semn mare, o femeie înveșmântată cu
soarele și luna era sub picioarele ei și pe cap purta cunună din
12 stele.
2. Și era însărcinată și striga muncindu-se și chinuindu-se ca să
nască.
3. Și alt semn s-a arătat în cer – iată un balaur mare roșu având
7 capete și 10 coarne și pe capetele lui 7 cununi împărătești.
4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat
pe pământ. Și balaurul stătea înaintea femeii care era să nască
pentru ca să înghită copilul când se va naște.
5. Și a născut un copil de parte bărbătească care avea să
păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Și copilul ei fu răpit
la Dumnezeu și la tronul Lui.
6. Iar femeia a fugit în pustie unde are loc gătit de Dumnezeu ca
să o hrănească pe ea acolo 1260 de zile.
14.15. Și balaurul a aruncat din gura lui după femeie apă ca un
râu mare ca s-o ia apa și să o înece, și s-a crăpat pământul și a
înghițit râul de apă.
17. Și balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii și a pornit să
facă război cu cei din seminția ei care păzesc poruncile lui
Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Hristos.
18. Și a stat pe nisipul mării.
Vai vouă pământule și mare fiindcă diavolul a coborât la voi
având mânie mare căci știe că timpul lui este scurt. Cei
 180

credincioși mielului s-au ascuns în peșterile munților și

crăpăturile pământului.

Cap.13
1. Și am văzut ridicându-se din mare o fiară care avea 10 coarne
și 7 capete și pe coarnele ei 10 cununi împărătești și pe capetele
ei nume de hulă.
2. Și fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului,
picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca gură de leu. Și
balaurul ia dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare.
3. Și unul din capetele fiarei era ca junghiat de moarte, dar rana
ei cea de moarte fu vindecată și tot pământul s-a minunat
mergând după fiară.
4. Și s-au închinat balaurului fiindcă ia dat fiarei stăpânirea și s-
au închinat fiarei zicând: Cine este asemenea fiarei și cine poate
să lupte cu ea?
5. Și ia dat ei gură să grăiască semeții și hule și i s-a dat putere
să lucreze timp de 42 de luni.
6.Și a deschis gura sa spre a huli pe Dumnezeu, ca să hulească
numele Lui și pe cei ce locuiesc în cer.
7.Și i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască și i s-a dat
ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul.
8.Și i se vor închina ei toți cei ce locuiesc pe pământ, ale căror
nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în Cartea vieții
Mielului celui înjunghiat.
9.Dacă are cineva urechi să audă!
10.Cine duce în robie – de robie are parte, cine cu sabia va ucide
– trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea și credința
sfinților.
11.Și am văzut o altă fiară ridicându-se din pământ și avea 2
coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur.
12.Și toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare în
fața ei.
Și face pământul și pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei
dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată.
13.Și va face semne mari încât și foc face să se pogoare din cer
pe pământ înaintea oamenilor.
 181

14. Și amăgește pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i

s-au dat să le facă înaintea fiarei zicând celor ce locuiesc pe
pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită de moarte cu
sabia și a rămas în viață.
15. Și i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei și să grăiască și să
omoare pe toți câți nu i se vor închina chipului fiarei.
16. Și ea îi silește pe toți pe cei mici și pe cei mari și pe cei bogați
și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe cei robiți ca să-și pună
semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.
17.Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel
ce are semnul – adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei.
18.Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească
numărul fiarei căci este număr de om. Și numărul ei este 666.

Cap.14
1. Și m-am uitat și iată Mielul stătea pe muntele Sion și cu El
144000 care aveau numele Lui și numele Tatălui Lui scris pe
frunțile lor.
3.Și cântau o cântare nouă înaintea tronului și nimeni nu putea
să învețe cântarea decât numai cei care fuseseră răscumpărați
de pe pământ.
4.Aceștia sunt cei ce nu s-au spurcat cu femei, căci sunt
feciorelnici. Aceștia sunt care merg după Miel ori unde se va
duce.
7.Temeți-vă de Dumnezeu și dați slavă Lui că a venit ceasul
înfricoșatei judecății Lui și vă închinați Celui ce a făcut cerul și
pământul și marea și izvoarele apelor.
8.A căzut, a căzut Babilonul cetatea cea mare care stă pe ape
multe care stăpânește peste împărații pământului și care a
adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării ei. Mama
desfrânatelor și a urâciunilor pământului care ține în mâna ei o
cupă de aur plină de necurățiile ei și este îmbrăcată în stofe
scumpe strălucitoare. A căzut Babilonul cel mare ca într-o clipă și
a ajuns locaș al demonilor, închisoare tuturor păsărilor spurcate
și urâte. Și nu se va mai afla locul ei că va fi arsă de foc. Și
negustorii lumii plâng și se tânguiesc asupra ei văzând focul și
 182

fumul în care arde, căci nimeni nu mai cumpără marfa lor căci ei
s-au îmbogățit de pe urma ei.
9.Cine se închină fiarei și chipului ei și primește semnul ei pe
fruntea lui sau pe mâna lui dreaptă va bea și el din vinul
aprinderii lui Dumnezeu turnat neamestecat în potirul mâniei Sale
și se va chinui în foc și în pucioasă în vecii vecilor.

Cap.15
1. Am văzut apoi în cer alt semn mare și minunat: șapte îngeri
având șapte cupe cu pedepsele cele de pe urmă, căci cu ele s-a
sfârșit mânia lui Dumnezeu.
2.Și am vâzut ca o mare de cristal amestecată cu foc și biruitorii
fiarei și ai chipului ei și ai numărului numelui ei stând în picioare
pe marea de cristal și având alăutele lui Dumnezeu.
3.Și ei cântau cântarea Mielului zicând: Mari și minunate sunt
lucrurile Tale Doamne, Dumnezeule Atotțiitorule, și nici un cuvânt
nu este de ajuns spre lucrarea minunilor Tale! Drepte și
adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!
4.Cine nu se va teme de Tine Doamne și nu va slăvi numele
Tău? Că Tu singur ești sfânt și toate neamurile vor veni și se vor
închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale s-au făcut
cunoscute!

Cap.17
3. Și am văzut o femeie șezând pe o fiară roșie plină de nume de
hulă având șapte capete și zece coarne.
15. Apele pe care le-ai văzut și deasupra cărora șade desfrânata
sunt popoare și neamuri și limbi.

Cap.18
4. Și am auzit un glas: Ieșiți din mijlocul ei și fugiți departe
poporul Meu ca să nu vă faceți părtași la păcatele ei și să nu fiți
loviți de pedepsele și chinurile sortite ei.
10. Vai, vai cetatea cea mare Babilonul, cetatea cea tare că într-
un ceas a venit judecata ta!
 183

Cap.19
20. Și fiara a fost răpusă și cu ea și proorocul mincinos cel ce
făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat
semnele fiarei și pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au
fost aruncați de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă.

Cap.20
7. Și către sfârșitul miilor de ani în care a fost legat balaurul care
este diavolul cel mare și satana lucifer va fi dezlegat din
închisoarea lui. Și va ieși să amăgească neamurile care sunt în
cele patru unghiuri ale pământului. Vai vouă pământule și mare
că balaurul, domnul întunericului iadului a coborât la voi având
mânie mare căci știe că timpul lui este scurt.
10.Și după 42 de luni de domnie în care a amăgit pe oameni
balaurul, diavolul, satana a fost aruncat în iezerul cel de foc și
pucioasă, unde au fost aruncați și fiara și proorocul mincinos și
vor fi chinuiți acolo în vecii vecilor.
14.Și moartea și iadul au fost aruncate în marea de foc.
15. Și au văzut pe morți, pe cei mari și pe cei mici stând înaintea
tronului și cărțile au fost deschise și o altă carte a fost deschisă
care este Cartea vieții și morții au fost judecați din cele scrise în
cărți potrivit cu faptele lor.
16.Și înainte de a se vărsa cele șapte pedepse mari și
îngrozitoare pe care nu le-a văzut omul de când este pe pământ.
Dumnezeu îi va răpi în nori pe cei drepți la glasul trâmbiței
arhanghelului și într-o clipeală de ochi vor fi trecuți în cealaltă
lume. Pentru ca ei să nu guste și nici să nu vadă pedepsele cele
mari de la sfârșitul lumii. Aceștia sunt cei scriși în Cartea vieții
Mielului și nu s-au închinat fiarei și proorocului mincinos, nu au
primit semnul numărul numelui fiarei. Atunci de vor măcina două
la moară, una se va lua și cealaltă se va lăsa, de vor fi doi la
câmp, unul se va lua și celălat se va lăsa. De vei fi pe casă să nu
te întorci să-ți iei lucrurile și nici să îndraznești să te uiți înapoi ca
femeia lui Lot.
 184

Cap.21
1.Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și
pământul cel dintâi au trecut și marea nu mai este.
2.Și am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim pogorându-se
din cer de la Dumnezeu gătită ca o mireasă și împodobită pentru
mirele ei.
3.Și am auzit din tron un glas puternic care zicea: Iată cortul lui
Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi
poporul Lui și însuși Dumnezeu va fi cu ei.
4.Se va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi,
nici plângere, nici strigăt, nici durere, nici suspin nu va mai fi, căci
cele dintâi au trecut și toate s-au făcut noi.
6.Făcutu-sa! Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul. Celui
ce însetează îi voi dea să bea în dar din izvorul vieții. Da vin
curând, păstrați credința curată. Amin! Vino Doamne Iisuse!
Harul Domnului Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și
împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Amin!

Ziua cea mare și înfricoșată a Judecății de

apoi
David proorocul zice: "Dumnezeu arătat va veni,foc înaintea Lui
va arde şi împrejurul lui vifor mare. Chema-va cerut de sus şi
pământul de jos, ca să aleagă pe poporul Său".
Această judecată va fi deasupra văii lui Iosafat, numită şi valea
plângerii, lângă Ierusalim.
Şi am văzut când îngerul a deschis pecetea și, iată cutremur
mare s-a făcut, învăluindu-se toate şi tot muntele şi ostrovul s-au
mutat din locurile lor şi netede s-au făcut. Soarele s-a făcut negru
ca un sac de păr şi luna întreagă s-a roşit ca sângele, stelele au
căzut ca smochinele clătinate ca de vijelie.
Iar dinaintea feţei Domnului, cerul s-a strâns, dându-se la o parte
ca un cort şi împreună cu pământul au fugit şi nu s-au mai găsit
loc pentru ele (Apoc.20, 11, 13).
Şi când se vor deschide cerurile la judecata cea mare, se va
arăta pe norii strălucitori, Sfânta Cruce înconjurată de stele, care
va străluci de mii de ori mai mult ca soarele, apoi imediat vine
 185

Chivotul Legii Domnului cu Tablele Legii, cupa cu mană şi toiagul

lui Aaron - pe care Proorocul Ieremia le-a îngropat într-o stâncă
în pustiu, pecetluindu-le cu numele Domnului celui viu, unde se
află până la dreapta judecată.
Vin toate acestea ca să arate că vine acelaşi Dumnezeu, Care a
dat
amândouă Testamentele, Sfinta Cruce va merge înainte ca semn
de biruinţă.
Sfântul Apostol Pavel spune: Iată mare taină va spun vouă că nu
toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba într-o clipeală de ochi la
glasul trâmbiţei de apoi, a arhanghelului când morţii se vor scula
din veacuri, ca împreună să întâmpinăm pe Domnul în văzduh și
așa pururea cu Domnul vom fi.
Si vor veni la judecată, îngerii din ceruri, diavolii din iad şi toţi
oamenii de la începutul lumii şi până la sfârşit. Si va desparte
Domnul pe oamenii cei buni de cei răi, cum desparte păstorul oile
de capre - cei răi vor merge la chinurile iadului, iar cei buni la
fericirea din împărăţia lui Dumnezeu - în care va fi cer nou şi
pământ nou – ci și de adevăr și celelalte.
Omul la judecata de apoi va fi întrebat de Domnul, precum scrie
în Evanghelie, dacă a făcut milă și milostenie.
Într-adevăr milostenia este o mare virtute şi curăţă mulţime de
păcate şi schimbă firea omului în bunătate şi smerenie, care te
apropie de Dumnezeu.
Milostenia izvorăşte din dragoste. Iar dragostea de Dumnezeu şi
de aproapele, este o virtute a desăvârşirii şi una din însușirile
Duhului.
Judecata obştească sau generală - A doua Venire a Domnului
nostru Iisus Hristos
Atunci la glasul trâmbiţei Arhanghelului toţi morţii vor învia cu
trupuri nematerialnice, nestricăcioase. Şi se vor aduna la Ziua
cea Mare şi înfricoşată a Judecăţii toată făptura lui Dumnezeu
cea cuvântătoare, de la începutul lumii, de la Adam, până la
ultimul om de la sfârşitul lumii. Şi vor fi aduşi toţi îngerii din ceruri
şi toţi dracii din iad – ca să dea socoteală fiecare ce a făcut, cum
a lucrat şi ce a greşit.
 186

Toţi vor sta înaintea tronului de judecată a lui Hristos cu frică şi

cu cutremur, aşteptând fiecare sentinţa pentru veşnicie, ori la
fericire, ori la chinuri.
Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi
Pururea Fecioara Maria va sta de-a dreapta Fiului său şi
Dumnezeului nostru, iar Sf. Ioan Botezătorul va sta de-a stânga
Mântuitorului.
Cei 12 Sf. Apostoli vor sta pe 12 scaune şi vor judeca cele 12
seminţii ale lui Israil. Vor sta aproape şi Proorocii, Mucenicii,
Mărturisitorii, Cuvioşii şi toţi drepţii care au luptat şi au biruit răul.
Şi vor fi despărţiţi, precum desparte oile de capre – cei ce au
lucrat cele bune de-a dreapta care vor merge împreună cu îngerii
în fericirea Împărăţiei lui Dumnezeu – iar cei ce au lucrat cele
rele de-a stânga, care vor merge în chinurile iadului împreună cu
diavolii, în vecii vecilor.
Acolo în ceruri va fi cer nou şi pământ nou unde domneşte
dreptatea şi fericirea – o turmă şi un păstor, toţi vor fi una – unde
nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici muncă – ci odihnă,
dulceaţă, lumină, bucurie şi fericire în vecii vecilor.

Unități de măsură vechi

Talant=34,5 kg
Mină=0,575 kg
Gheră=0,57 gr
Siclu de aur=11,5 gr
Litra=326,00 gr
Dinarul=4,50 gr
Drahma=4,09 gr
Pas=0,96 m
Braț=1,75 m
Cot=0,48 m
Picior=0,32 m
Palmă=0,24 m
Lat de mână=0,08 m
Deget=0,02 m
 187

Sfârșit și lui Dumnezeu laudă !

 188

CUPRINSUL

1. Dovezi din Sfânta Scriptură .....................................................1

2. Potopul .....................................................................................2
3. Dreptul Iov. Mărturie despre lucrările și minunile lui Dumnezeu
......................................................................................................2
4. Predici la sărbători împărătești(părintele Ilie Cleopa)
Despre Sfântul Duh......................................................................5
5. Duminica Cinzecimii.................................................................7
6. Despre Maica Domnului ..........................................................8
7. Nașterea Maicii Domnului ......................................................12
8. Buna Vestire ..........................................................................19
9. Nașterea Domnului ................................................................28
10. Înălțarea Sfintei Cruci ..........................................................34
11. Schimbarea la Față a Domnului ..........................................49
12. Răstignirea Domnului ..........................................................53
13. Înălțarea Domnului ...............................................................54
14. Întâmpinarea Domnului ........................................................57
15. Învierea Domnului ................................................................60
16. Ferice de cei ce au dobândit prima înviere ..........................64
17. Vedenia Sf. Nifon al Constanțianei ......................................66
18. Taina Sfintei Preoții ..............................................................71
19. Stâlpnicia și Sf. Cuv. Stâlpnici .............................................77
20. Sf. Simeon Stâlpnicul ...........................................................78
21. Sf. Alipie Stâlpnicul ..............................................................78
22. Sf. Daniel Stâlpnicul .............................................................78
23. Cuv. Luca cel Nou Stâlpnicul ...............................................79
24. Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos .....................................80
25. Timpul sau vremea vieții omului ..........................................87
26. Scopul vieții omului ..............................................................91
27. Răscumpărarea din păcat, blestem și moarte .....................91
28. Plângerea și tânguirea omului pt. neputința sa ....................98
29. Călăuzirea tinerilor ...............................................................99
30. Copiii crescuți în vremea de pe urmă ................................101
31. Îndrumător canonic creștin ortodox(pe scurt).....................102
32. Însemnătatea celor 40 de zile ............................................117
 189

33. Israelul vechi și Israelul nou ...............................................118

34. Sfânta Lumină de la mormântul Domnului .........................118
35. Semificația numerelor 7 și 8...............................................120
36. Despre erezie și secte : Prăznuirea zilei de odihnă a
Duminicii în locul Sâmbetei.......................................................121
37. Septuaginta, Biblia sau Sf.Scriptură a Vechiului Testament ca
o revelaţie dumnezeiască pentru creştinismul Ortodox...........123
38. Sf. Fotie – Combaterea ereziei filioque romano-catolice....124
39. Religia romano-catolică(papismul).....................................129
40. Noul tip de “Uniaţie” ...........................................................132
41. Masoneria ..........................................................................135
42. Mişcarea ecumenistă .........................................................139
43. Codul cu bare – microcipul ................................................154
44. Pecetea lui Antihrist ...........................................................158
45. Antihristul ...........................................................................159
46. Sf. Prooroci Ilie și Enoh .....................................................161
47. Proorociri despre vremurile din urmă .................................161
48. Vremea de Apoi .................................................................166
49. Semne prevestitoare înainte de sfârșitul lumii ...................167
50. Câteva canoane ale Sf. Apostoli ........................................169
51. Sinoadele Ecumenice ........................................................169
52. Apocalipsa – Sf. Ioan Teologul (pe scurt) ..........................177
53. Ziua cea mare și înfricoșată a Judecății de apoi ................184
54. Unități de măsură vechi .....................................................186