Toma Pirău

ÎNCERCARE DE PERATOLOGIE
RELIGIOASĂ

VOL. II

BRAȘOV
2018
ISBN 978-973-0-25979-7
Parintilor mei,
Ruja și Mihai
 Cuprins
Notiță............................. 5
Consemnări
1...................................... 7
2...................................... 9
3.................................... 11
4.................................... 12
5.................................... 13
6.................................... 15
7.................................... 17
8.................................... 19
9.................................... 22
10.................................. 23
11.................................. 23
12 ................................. 25
13.................................. 26
14.................................. 27
15.................................. 27
16.................................. 29
17.................................. 30
18.................................. 31
19 ................................. 31
20.................................. 34
21.................................. 35
22.................................. 40
23.................................. 41
24.................................. 43
25.................................. 44
26.................................. 48
27.................................. 49
28.................................. 52
29.................................. 57
30.................................. 58
31.................................. 59
32.................................. 60
33.................................. 61
34.................................. 63
35.................................. 66
36.................................. 70
37.................................. 73
38.................................. 74
39.................................. 82
40.................................. 85
41.................................. 85
42.................................. 90
43.................................. 92
44.................................. 93
45.................................. 96
46.................................. 99
47.................................102
48................................ 104
49................................ 106
50................................ 108
51.................................111
52.................................112
53.................................115
54.................................116
55.................................118
56.................................121
57................................ 122
58................................ 124
59.................................127
60................................ 128
61.................................132
62.................................136
63.................................141
64.................................143
65.................................144
66.................................148
67.................................150
68.................................157
69.................................159
70.................................162
71.................................168
72.................................171
72 bis...........................173
73.................................175
74.................................179
75.................................181
76................................ 184
77.................................186
78.................................189
79.................................191
80.................................193
81.................................198
82................................ 200
83................................ 201
84................................ 206
85.................................212
86.................................217
87................................ 222
88................................ 224
89................................ 226
90................................ 228
91.................................231
92................................ 234
93................................ 242
94................................ 247
95................................ 249
96............................... 252
97................................ 253
98................................ 255
99.................................257
100.............................. 263
101.............................. 266
102.............................. 272
103...............................274
104.............................. 275
105.............................. 277
106.............................. 279
107...............................281
108.............................. 285
109.............................. 287
110.............................. 290
111.............................. 292
112.............................. 297
113.............................. 298
114.............................. 303
115...............................311
116...............................314
117...............................315
118...............................317
119.............................. 322
120.............................. 325
120 bis......................... 328
121.............................. 330
122...............................331
123...............................332
124.............................. 334
 Notiță

Și acest al doilea volum al cărții se poate

lectura după voia oricărui cititor, selectiv sau
nu, fără ca prin aceasta să se risipeascaă ceva
din mesaj.
De căpătâi este impresia, nu explicația
cu noima ei aparentă... În consecință, fiecare
lector se poate apleca asupra textelor după
cum socotește de cuviință. Orice diriguire
a receptării acestora s‑ar dovedi, destul de
probabil, inoportună...
Ca în alte vremuri, când se croiau
înțelesuri noi prin mlădierea sufletească a
vocalelor... Sau ca în ceasul mai aproape
de noi, când un C. G. Jung a pus la treabă
alchimia pentru a înțelege procesul de
individuație cu ajutorul a ceea ce a numit
ars spagyrica: mai întâi, fărămițare; apoi,
o reunire armonioasă a fragmentelor. Ca artă
sau chemare a năzuinței spre Întreg...

Autorul
 Încercare de peratologie religioasă

Scena din Evanghelia după Ioan, unde ni se

istoriseşte cum Maria, sora lui Lazăr cel înviat de
Domnul Iisus cu o zi înainte, nu se uită la litra de
mir de nard curat pe care‑l avea şi Ii spală cu acesta
picioarele lui Iisus, după care le şterge cu părul ei.
Gestul, simbolic desigur, preînchipuie, după
cum spune Domnul, ceea ce urma să se întâmple cu
acesta la Ierusalim nu peste multa vreme. Ucenicii
n‑au înţeles vorbele Învăţătorului...
Evanghelistul Ioan ne spune că Iuda, trezorierul
comunităţii, cârcoteşte făţiş văzând frumuseţea de
nard folosit în loc de apă. „Spiritul” de econom
are trecere mai mare în mintea lui Iuda decât cel
care s‑ar desprinde dintr‑o tâlcuire duhovnicească.
Iuda alege litera în locul Duhului...
Cel ce a scris Evanghelia după Ioan comentează,
oarecum discordant cu contextul, că Iuda spune
ceea ce spune pentru că avea apucături rele, între
care şi aceea că „vămuia” din punga comunităţii,
adică fura din aceasta. Tonul este unul răutăcios,
purtător deja de sentinţă la adresa lui Iuda.
Iconomia lucrării divine nu pare a fi înțeleasă de
către evanghelist, ceea ce‑l așează pe acesta în
categoria simţitorilor comuni.

7
 Toma Pirău

Poate că gestul Mariei, sora lui Lazăr cel înviat

din morţi, se rânduieşte în orizontul recunoştinţei
profunde pe care o are faţă de Învăţătorul Iisus
după ce Acesta l‑a adus pe Lazăr la lumina zilei,
adică a vieţii... Se pare că „scoaterea lui Lazăr din
adormire” a stârnit multă vâlvă printre evrei, în
special printre farisei. Ca slujitori ai legii vechi,
fariseii nu îngăduiau celor de sub Lege să asculte
de alţi prooroci. Iisus le‑a apărut, prin neliniştea pe
care acesta o stârnea în popor, ca un pericol evident
de care ar fi fost bine să scape.
Drama pătimirii lui Iisus începe de pe acum
să prindă contur, cu participarea nemijlocită a
cărturarilor şi fariseilor care sesizau cum duhul
mulţimii lucrează „după o altă putere”. Lazăr era
o dovadă vie a acestei puteri, fapt pentru care ar fi
trebuit înlăturat odată cu Binefăcătorul său.
Betania se afla ca la cincisprezece stadii de
Ierusalim. Acolo s‑a produs minunea învierii lui
Lazăr, despre care Iudeii au aflat repede şi în număr
mare, dacă e să cugetăm la faptul că, abia după o
zi, intrarea în Ierusalim a Proorocului făcător de
minuni avea să fie una triumfală...
Evreii aşteptau demult un Salvator, un Împărat
puternic care să îi scape de asupritorii care s‑au
perindat de‑a lungul timpului peste sălaşul lor.
Aşteptarea ardentă a unui Mesia de către Iudei se
exprima fără oprelişti de câte ori se ivea o ocazie
propice. „Entuziasmul mulţimilor” de acum
întreţinea o atmosferă purtătoare de speranţă.
„Lumina” despre care le vorbeşte Iisus ucenicilor
în aceste circumstanţe este însă de un alt fel decât
Eroul salvator pe care şi‑l dorea poporul.

8
 Încercare de peratologie religioasă

Până şi ucenicii Săi păreau a se afla în

rândul simţirii sau presimţirii populare. Duhul
Proorocului Isaia plutea asupra lor: ca nu cumva
să audă și cu inima și să înțeleagă. „Ca să‑şi revină
şi Eu să‑i vindec!”, spusă care lasă să se simtă
purtarea cu inimile împietrite ale Iudeilor. Orbirea
şi nesimţirea lor erau bine rânduite încă de demult,
după cum bine şi des au spus proorocii acestui
neam.
Lucrarea nu suporta amânare sau modificare...
Se legăna între preânchipuire şi predestinare.
Neliniştea mulţimilor pare a fi ogorul reavăn
în care va să încolţească sămânţa credinţei celei
noi. Dacă bobul de grâu nu moare, după cum a zis
Iisus, nu se poate înmulţi...

În anumiţi oameni, precum Nicolae Cabasila,

Duhul lucrează cu alte măsuri decât la alţi semeni.
Oameni de toată isparava cultural‑teologică,
precum Dumitru Stăniloae sau Teodor Bodogae,
au ceva de registru secund în expresie şi în
cuprindere comparativ cu cei care, prin acel veac
al XIV‑lea, au croit „magistrala” creştină de trăire
şi cugetare: Grigorie Palama, Simion Noul Teolog,
Nicolae Cabasila ş. a.
În prefaţa la „Despre viaţa în Hristos”‑ cartea
pe care părintele profesor Teodor Bodogae a
tradus‑o pe vremea când era la Facultatea de
Teologie din Bucureşti – se aduce lui Cabasila un
elogiu fără ambiguităţi, recunoscându‑l pe acesta
ca mare teolog al Răsăritului Creştin. Atenţia lui
nu s‑a risipit pe multe teme, ci s‑a preocupat cu

9
 Toma Pirău

înţelepciune „de a încadra în teologia sacramentală

şi liturgică toată comoara de viaţă spirituală a
creştinismului”.
N‑a fost doar un simplu apologet. I‑a frecventat,
cu pricepere, pe Aristotel si Platon, pe stoici; a aflat
despre ce au cugetat Toma de Aquino, Fericitul
Augustin sau Anselm. Este, de asemenea, în „ton”
cu Maxim Mărturisitorul, Dionisie Areopagitul,
Grigorie Palama sau Simion Noul Teolog, aşa
că nu s‑a simţit defel reţinut în a aborda tema
fundamentală a „Vieţii în Hristos”, ideea „erosului
platonic‑ areopagitic, care face ca Dumnezeu şi
omul să se caute reciproc”.
A cunoscut şi lumea puterii. Ioan Cantacuzino,
împăratul‑cărturar, i‑a fost aproape mereu şi
l‑a preţuit îndestul. Era între primii curteni ai
împăratului într‑o vreme, a fost foarte aproape
să fie numit patriarh, chiar dacă, pe atunci, era
laic. În mod cert, nu avea cum să fie străin de
„cămara bisericii răsăritene” cu a ei mentalitate
destul de volatilă. Nu s‑a ferit în a spune adevăruri
dureroase, nu numai pentru contemporanii lui.
Cum să nu fie aşa când, de exemplu, despre sfinţi
nu se sfieşte să spună răspicat şi apăsat: „Sfinţii nu
sunt deplin desăvârşiţi dacă, pe lângă virtute, nu
au şi învăţătură cât mai variată, pe care să o poată
face cât mai lucrătoare”.
Altitudinea la care cugeta N. Cabasila, pe
vremea când noi, românii, n‑aveam nici măcar o
episcopie, n‑a fost atinsă decât pe alocuri de catre
unii cugetători teologi. Duhul s‑ar putea să nu
lucreze ciclic...

10
 Încercare de peratologie religioasă

Mai rar se poate vedea aşa ceva! Împăratul Ioan

Cantacuzino a fost foarte aproape să‑l numească
patriarh pe laicul Nicolae Cabasila. După ce
împăratul a pierdut puterea, sfătuitorul său
apropiat s‑a retras la o mănăstire.
Din acest moment, ne spune prof. Ene Branişte,
nu s‑a mai ştiut nimic despre el. Pe vremea când
era influent la curtea imperială, N. Cabasila se pare
că a mijlocit şi pentru Nifon, din cauza unei rătăciri
în care căzuse acesta, acel Nifon care va fi chemat
în Ţara Românească, în a doua jumătate a secolului
al XIV‑lea, ca să pună pe picioare rânduiala
organizarii credinţei ortodoxe.
Retras în mănăstire, s‑a aşezat în anonimatul
vieţii monahale, vieţuind într‑un alt ritm şi într‑un
alt rost.
Într‑o chinovie, nu se acordă cine ştie ce atenţie
individului ca atare. Se poate spune că, în cele din
urmă, nu persoana contează în mod nemijlocit cât
aportul acesteia la viaţa chinovială.
Unul are darul cântatului, altul are darul
gătitului, alături de cei care se pricep la „diferite
munci” (nu lucrări, aşa cum spune Noica ) – unele
chiar dintre cele mai umile –, aducatoare a ceea ce
se numeste viaţă de obşte, în care, „grupul ce‑şi
face treaba” are întâietate...
Singurii care se ridică sau se manifestă ca
individualităţi, în afara rolului lor de grup,
sunt „slujitorii la altar”, în primul rând capul
aşezământului, care, de multe ori, se cred deasupra
tuturor şi se comportă ca atare...

11
 Toma Pirău

Nu mai departe decât astă noapte, după

Miezonoptică, Teodor s‑a înclinat sfios să ia
binecuvântare de la psP, deşi acesta nu purta nici
un însemn preoţesc, dezbrăcat fiind de sutană şi
purtând, la vedere, un ditamai pulover roşu de
lână...
De la N. Cabasila, am înţeles ce‑i cu pupatul
mâinii. Folosindu‑se de mâini la pregătirea şi
administrarea Sf. Jertfe, preotul slujitor este
cuprins, pe de‑a‑întregul, de „câmpul Sfintei Jertfe”,
purtând umbra sfinţeniei şi în mâinile sale... Deci,
atunci când, după Sfânta Euharistie, săruţi mâna
preotului, o faci în amintirea a ceea ce a „lucrat”
acesta în altar şi care „l‑a umbrit”, indiferent de
calităţile lui individuale...
Dar în afara acestei împrejurări, ne atingem de
preotul slujitor doar ocazional sau în urma inerţiei
noastre de zi cu zi...

La slujbele de zi cu zi, Vecernie sau Utrenie,

sunt utilizate versete întregi din diferiţi psalmi,
fără să se mai amintească din care anume.
Arhitectura acestor „rânduieli de rugăciune”
poartă amprenta unui duh cu un puternic accent
grecesc, uşor de reperat şi în melodica bizantină a
ceea ce se cântă.
Grecii au făcut ceea ce au făcut şi evreii: amintirea
imperială din vremea lui Alexandru cel Mare nu i‑a
părăsit, dar, fiind în afara făptuirii biruitoare, s‑au
străduit şi, în bună măsură au reuşit, să cucerească
inimi prin „emoţii şi simboluri”.

12
 Încercare de peratologie religioasă

Popoare mici, ambiţii mari... Şi, între acestea,

compensaţii culturale mult mai durabile. O cetate
nu poate supravieţui dacă sufletele apărătorilor ei
nu se hrănesc din duhul acesteia...

La masa de seară, discuţie de „doi lei” despre

adventişti şi penticostali.
E clar: oamenii ăştia habar nu au despre ce
vorbesc. Sunt invocate fel de fel de opinii ca să se
asocieze dizidenţilor religioşi clişeele deja răsuflate:
că sunt mincinoşi sau făţarnici, că sunt vicleni, că
promovează bucherismul biblic, etc.
PsP‑ul aduce ca argument ultim o zicere a
Preaînaltului Antonie: „Dacă vrei să discutăm, să
o facem închinându‑ne Tatălui, Fiului şi Duhului
Sfânt!”, zicere care, se crede, ar rezolva o eventuală
deschidere a „cutiei Pandorei” între creştini.
S‑a vehiculat şi o informaţie interesantă: chiar
şi în vremea lui Iisus, ar fi existat vreo trei sute de
denominaţiuni creştine. Aşa că ce ne mai mirăm
că, astăzi, sunt aprox 3200 de orientări într‑ale
creştinismului.
Sau felul în care a relatat „Abraham” despre
confruntarea dintre un preot ortodox bătrân şi un
pastor baptist care şi‑a cumpărat o casă în apropiere
de casa preotului.
Într‑o bună zi, în autobuz, preotul se închină la
trecerea prin faţa unei biserici. În auzul celor din
autobuz, cu îndrăzneală, pastorul îi zice preotului:
„Văd că te închini! E îngăduit să te închini la cele
materialnice?”

13
 Toma Pirău

Auzind acestea, preotul îi răspunde: „La

plecarea de acasă, îţi iei rămas bun de la soţie şi
copii sărutându‑i pe faţă. De ce nu‑i săruţi şi în
fund pentru că sunt făcuţi, peste tot, din aceeaşi
materie?”. Cei din autobuz, a relatat „Abraham”,
au râs zgomotos la gluma preotului. De atunci,
se pare, pastorul n‑a mai deschis gura despre cele
sfinte de faţă cu preotul...
Ascultatorii au reactionat la unison: ”Asa
trebuie facut!Nu e bine sa fie lasati sa‑si ridice
nasul!”PsP‑ul se arata preocupat mai mult de
subiect. Usor ingandurat, ne spune: ”Trebuie sa fii
foarte atent atunci cand vorbesti cu pocaitii. Fac ce
fac si te aduc la versetele biblice pe care le cunosc
bine si te fac usor necunoscator, ca sa‑ti arate ca ei
stiu mai bine si ca n‑ar fi rau ca să treci pe la ei să
afli mai multe”. Dupa spusele ce‑au urmat, reiesea
ca cei care au trecut la pocaiti s‑au lasat coplesiti de
„demonul mandriei”...
Pe langa toate, intr‑un final, psP‑ul, oarecum
nedumerit, se intreaba cu voce tare: „Şi, totusi, ce si
cum fac pentru ca betivi inveterati, dupa ce ajung
la ei, renunta sa mai bea si devin oameni la locul
lor?”
I‑am raspuns că, probabil, la mijloc este
„suportul de grup”; pe langa acesta, se contureaza
altfel„responsabilitatea individuala”. In Ortodoxie,
intaietatea se asociaza cu o alta referință: „ascultarea
si supunerea”. De asemenea, nu se poate face
nimic fara „mijlocitori”, carora trebuie sa le cauti
bunavointa pentru a face ceva pentru cel ratacit
prin plasa pacatuirii. Cu o asemenea randuiala
pastorala, Ortodoxia face din „anonimatul in

14
 Încercare de peratologie religioasă

multime”o virtute. Nu la fel se petrec lucrurile la

pocaiti: initiativa si responsabilitatea individului
sunt stimulate si intretinute de confrati. „Cel în
nevoie”, în comunitate, nu este lăsat singur nici
macar o clipa.
Avem de‑a face cu un îndemn binecunoscut al
Sf. Apostol Pavel: „Purtati‑va de grija unii altora!
Cei mai tari sa fie aproape si sa‑i sprijine pe cei
mai slabi!”. Aici se afla „cheia”! Ajutorul nemijlocit
si neintarziat al Aproapelui... Cu cat ne apropiem
mai mult de ierarhii, „ochii inimii” devin mai
palizi... Comportamentul institutional, aproape in
exclusivitate, imbraca o haina greoaie si searbada...
Pot intelege, oare, ierarhii asa ceva? Dincolo de fast
și de tradiție?

Și, totuși, grecul Stefanos Anognostopoulos

– într‑o carte despre Sf. Liturghie, tradusă și
în românește acum câțiva ani – vorbește fără
menajamente despre „pustiul duhovnicesc” și
despre necesitatea ca „pastorii” să fie primii prin
care să se produca schimbarea în lumea credinței
dreptmaritoare. Nu una de spoiala, ci una trainica,
asezata ferm pe „calea Scripturii”.
Câți dintre noi, dintre ortodocsi, mai studiaza
zilnic Invatatura si mai cugeta asupra luminii care
ne indruma viata? Credința noastră ne însufleteste
fapta sau doar ramane stinghera in umbra acesteia,
fiind scoasa de „sub obroc” doar la ocazii?
Traim tot mai intens sub zodia unui materialism
zgomotos si despotic. Autorul mai inainte pomenit
se intreaba, pe buna dreptate, daca mai este posibila

15
 Toma Pirău

o innoire a Spiritului in Biserica vremurilor noastre.

Din tot ceea ce spune razbate o nota vizibila de
scepticism. Duhul profan se simte tot mai mult in
locurile sacre. Predominanta aceasta pare a fi data
de un „cal troian” aducator de neliniste si de zavere
lumesti tot mai numeroase.
Nu mai departe de acum cateva zile, psP‑ul
povestea despre boicotul fatis al Episcopiei
Maramuresului si Satmarului la ridicarea
Manastirii „Sf. Nicolae” de la Baia‑Borsa, de prin
anii 2000, si ca numai hotararea parintelui Ioan
s‑a impotrivit „cerbiciei” episcopale. Expresia
„Parintele Ioan si‑a dat binecuvantare si a inceput
constructia manastirii fara sa mai astepte aprobarea
episcopului” ridica, sa recunoastem, o multime
de semne de intrebare despre ierarhii si despre
randuielile induse de acestea, dincolo de sursele de
autoritate invocate cu usurinta deja binecunoscuta.
Fara sa fie parcurs tot drumul intrebarilor, dupa
cum ne‑a relatat psP‑ul, un fapt se impunea de
la sine ca sa poata fi înțeles „duhul împotrivitor”
al ierarhilor față de ridicarea unei mănăstiri la
Baia‑Borșa. Episcopul de‑atunci a zis‑o fără ocol,
ca un moroșan get‑beget: „Zona Borșa are Moiseiul
încă din sec. al XVII‑lea! Ce‑i mai trebuie încă o
mănăstire?“. Cuvintele acestea au starnit „puteri”
vrajmase indelung lucratoare. Nici până astăzi,
Vladica n‑a calcat peste locul unde s‑a ridicat un
loc de inchinaciune fara a se tine seama de voia sa...
Cam cum fac diriguitorii de astazi ai Athosului fata
de gestul ferm al lui Al. Ioan Cuza de secularizare
a averilor manastiresti de pe la 1863 ... De câte ori
sa fi apus soarele peste mânia ierarhilor? Știe s‑o

16
 Încercare de peratologie religioasă

spună, oare, cineva? Dintre muritori, nu! Doar

Cel‑de‑Sus le poate cuprinde pe toate...

La masa de seară, randuită după Vecernie,

a apărut in discuţie „problema calendarului”.
Haralambie, de departe, pare mai bine informat
decat ceilalţi şi inţelege mai bine delicatele probleme
ale calendarului bisericesc.
Chestiunea, până la urmă, se aşează in „orizont
dogmatic” şi stârneşte fel de fel de patimi între
„modernişti” şi „conservatori”. Privită cu echilibru,
problema se dezvăluie a fi una intim legată de
ştiinţa măsurării timpului. Cum, o bună bucata de
vreme, ierarhii n‑au înţeles că ordinea sărbătorilor
are ca temei o „tehnică” anume de „stăpânire” a
timpului şi că, dacă observaţia se „leneveşte”, apar
scăpări după un interval de timp mai mare și răsar
„fructele amare” ale anacronismului. De multe
ori, sărbătorile au ieşit „din decor” şi nu s‑au mai
potrivit cu „semnele vizibile” din lume.
Cei care au făcut primul pas decisiv pentru a
înlatura nepotrivirile suparatoare ale calendarului
au fost romanii. Prin Iulius Cezar, s‑a croit acel
faimos „calendar iulian”, in preajma limes‑ului
creştin al istoriei.
Mai apoi, dupa cateva sute de ani, un calugăr ce
se trăgea din Scitia Minor (Dobrogea de astăzi)‑pe
numele lui Dionisie cel Mic‑ a reformulat, cu o
bună întemeiere dogmatică, problema masurării
timpului şi a conceput „instrumentarul” cu
care să se urmărească „scurgerea timpului”. Cu
toate acestea, chestiunea rămâne deschisă pe

17
 Toma Pirău

parcursul a mai bine de o mie de ani, pâna cand‑în

a doua jumătate a sec. al XVI‑lea‑ luminatul
Papa Grigorie s‑a ocupat de reactualizarea
calendarului. De la numele acestuia, provine si
noul calendar‑„calendarul gregorian”, valabil
pâna in zilele noastre. Unii rătăciţi prin vremuri,
ruşi sau sârbi, nici nu se gândesc la anomaliile
rezultate din neactualizarea calendarului şi n‑au
acceptat corecţiile propuse pentru actualizarea
calendarului de catre Papa Grigorie. Aceştia sunt
cei care au rămas pe stilul vechi al calendarului,
fapt pentru care au fost şi sunt numiţi „stilişti”.
Astăzi, când cunoaşterea a relevat atâtea
faţete ale continuum‑ului spaţiu‑timp, cu teorii
şi explicaţii multiplu articulate, mai sunt suflete
rătăcitoare care nu înţeleg şi nu acceptă corelaţia
timp, mişcare şi materie, ceea ce îi situează într‑o
„lume paralelă” cu cea a opiniei majorităţii. Cu
alte reguli şi cu alte rânduieli ale sărbătorilor şi ale
calendarului. Pentru aceştia, timpul s‑a oprit pe
loc, fără legătură cu astrele sau cu raţiunea umană...
Se ilustrează, încă o dată, după cum lesne se
poate vedea, că diversitatea in materia calendarului,
ca si în altele, are ca suport prejudecăţi umane de
care se scapă atât de greu. Cel care a vorbit, cândva,
despre „idolii forului” ştia foarte bine ca aceştia
sunt depozitarii unor puteri memaipomenite
pentru viaţa oamenilor...
„Ai noştri” (monahii din obşte‑nn. TP) n‑au
sesizat diferenţa dintre perspectiva astrologică şi
cea astronomică. Prin urmare, nici nu mai contează
faptul că „marele cadran zodiacal”, cu cele 12
sectoare‑zodii, a fost plămădit de către Chaldei

18
 Încercare de peratologie religioasă

acum ceva mai bine de 4000 de ani şi că, de atunci,

expansiunea Universului nu s‑a oprit nici măcar o
clipă. Astrologia a rămas fidelă viziunii geocentrice
a lui Ptolemeu. Cu aceasta, „privirea” omului e
îndreptata doar dinspre Pământ spre Soare şi
celelate planete, din ale căror poziţionări conjugate
se străduieşte să descifreze rânduielile tainice ale
firii pământenilor.
Cu „chaldeii” şi cu duhul lor, ne îndreptam spre
un „Mare Anonim”care ne lucrează destinul şi‑l
instrăinează de „darul libertăţii” sau de miracolul
vieţii personalizate. Perspectiva „cea bună” vine
din altă parte: doar cu Mântuitorul şi Domnul
nostru Iisus Hristos suntem „fii ai Dumnezeului–
celui‑Viu”, liberi ca „fii ai Luminii”, străini cu totul
de „robia implacabila a stelelor”...
Ceva ne duce intr‑o stare neliniştită, ca să nu‑i
spun altfel: preoţi şi monahi, nu puţini la număr, se
răsfaţă cu fel de fel de horoscoape fără să sesizeze
„capcana” vicleană a viziunii păgâne asupra
lumii. Astrologia şi religia creştina sunt ca apa şi
focul. Nu se pot alătura fără ca una dintre ele să
nu piară. Când acestea se amestecă, Împotrivitorul
jubilează... ... Umbrele lui apasă tot mai hotărât
asupra lumii si a oamenilor. Pe întuneric sau
vrăjmăşie, apar ispite de tot felul...

La vecernie, se citeste, la un moment dat,

alternativ, din Minei si din Octoih, ziceri dupa
ziceri, denumite cantari, irmoase, ipacoi, canoane
etc. Se incepe, cu ziua curenta, din Octoih si, dupa
ce se citeste „un segment” se trece la Minei, cautand

19
 Toma Pirău

si citind in aceeasi ordine de numerotare ca cea din

Octoih. Totodata, daca este cazul, se fac si trimiteri
la tropare anume, arhivate in Minei. De fiecare
data, se urmeaza un traseu predeterminat: de
afli consemnata o precizare, cauti la locul indicat,
citesti sau canti ce gasești consemnat acolo, după
caz, si revii la „zicerile initiale“. „Logica” unor
asemenea salturi e inteleasa de foarte putini... Cei
mai multi dintre slujitori, mai mici sau mai mari,
nu‑si pun astfel de intrebari. Ceea ce conteaza
cu adevarat se reduce la ceva simplu: urmarea
intocmai a tipicului.
Astazi, in timp ce citeam o cantare din Octoih,
am dat peste o expresie foarte frumoasa: „luntrea
sufletului”. Am fost placut surprins la citirea
acesteia, dat fiind ca „datele de atmosfera”au
ceva marin in succesiunea lor. Textele parcurse,
prin citire sau cantare, seamana, prea bine, cu
succesiunea valurilor marii ce‑si cauta ivirea dupa
randuieli demult asezate.
Pare destul de clar: ritmica glasuirilor si
cantarilor intretine o anumita miscare sufleteasca
a celor partasi la slujbe. Intre aceste „valuri”, par
a avea intaietate cele categorisite ca „doxologie”,
respectiv cele de slavire a Celor‑de‑Sus. Mai ca‑ti
vine sa zici: „E‑atata zicere in jur/De‑mi pare ca
n‑aud razele de luna..”. Desigur, aceasta deortosire
a unor versuri dintr‑ poezie a lui Lucian Blaga‑dupa
vorba Preainaltului Bartolomeu Anania‑ofera
o potrivita mijlocire pentru o fidela redare a
climatului obisnuit de slujire. Cei randuiti pentru
slujbe, pa rand, zic ce au de zis, rareori ivindu‑se
ocazia de a‑si concerta stradaniile intr‑o lucrare

20
 Încercare de peratologie religioasă

simultana. Oricum, e greu de presupus „mersul

prin genune” al sufletului fiecaruia sau roadele
duhovnicesti pe care le dobandeste fiecare prin
ceea ce face.
De regula, bunii parinti din vechime‑si nu
numai‑ne spun ca rugaciunea trebuie facuta in
mare evlavie, „cu frica si cu cutremur”, urmand
indeaproape indemnul de demult al psalmistului
David. Cu toate acestea, „treaba rugaciunii” se
petrece altfel de prea multe ori. Cuvintele cele
multe aduc accente surprinzatoare in faptul
de slujire. Cateodata, efortul depus ajunge in
preajma epuizarii. Abia iti mai poti urma sufletul
in trecerea de la o pagina la alta, care nu suporta
nicio clipa de ragaz. Talazuirea neintrerupta a
mintii si a sufletului, insotita de subtirile puteri
trupesti, aduce pe rugatori intr‑o stare aproape
somnambulica. Prin aceasta, veghea si vegherea
aproape ca dispar...
Câteodata, cand puterile devin palide,
slujitorii‑dintr‑o pornire prea omeneasca‑pot fi
zariti cum rasfoiesc paginile cartilor in avans ca
sa vada cat mai au de „procesat” din text și să‑și
dozeze resursele cu mare grija.
Supus la „proba cantitatii” peste puterile lui
firesti, cel ce slujeste, dupa o vreme, dobandeste
o mare „oboseala duhovniceasca” care‑l obliga,
neavand alta cale de urmat, doar la o severa
„gesticulatie” a buzelor. Un subtire exercitiu
biomecanic ce se asociaza, dupa rigorile firescului,
cu o pustietate sufleteasca lipsita de roade...
Sunt foarte mandri cei ce spun cu aplomb:
„Noi trebuie sa ne urmam lucrarea, sa nu

21
 Toma Pirău

lasam<focul rugaciunii>sa se stinga!”. Adesea se

uita ca „Imparatia se afla in inima noastra” si ca la
aceasta se ajunge doar daca sufletul se misca dupa
chemarea tainica a iubirii si a smereniei. Daca
inima slujitorului se situeaza doar in fiziologic si
nu devine „casa sufletului”, incotro se indreapta
acesta? A cauta un raspuns la o astfel de intrebare
devine, trebuie sa recunosc, o grea si apasatoare
povara...
9

Astăzi, la masa de dupa Vecernie, psP‑ul,

intr‑un moment de surprinzatoare sinceritate,
a spus limpede: „Cateodata, chiar e bine sa mai
contrezi pe cate unul ca sa nu se creada mai cu
mot si sa ridice capul mai mult decat trebuie!”Se
uita primprejur si suradea cu subanteles... La cine
se referea, oare?Dintre cei prezenti, doar doi s‑au
manifestat in „duh de fronda”... Ceilalti trei se jucau
constant si gratios cu „ascultarile cele multe”..
Cele spuse de intaistatatorul chinoviei noastre
aratau limpede ca „indrumarea” fusese, pentru
o clipa, inclinata in fata „stapanirii” turmei. Ce
diferenta enorma intre aceasta atitudine si cea care
ni se infatiseaza prin venirea la Sf. Liturghie !Cand
vine la altar, dupa randuiala, psP‑ul se inclina in
fata celor prezenti si chiar le adreseaza cuvinte
de binecuvantare. In alte imprejurari, nu baga in
seama pe nimeni si, culmea ironiei, nici macar
locurile normale de inchinaciune... Prin timp sau
vreme, se ivesc semnele sufletului... Dincolo de
acestea, un adevarat necuprins al firii...

22
 Încercare de peratologie religioasă

10

Asta noapte, la inceput de noiembrie 2013, am

visat‑o pe mama. Nu mi s‑a mai întamplat asa ceva
de multa vreme...
Parea linistita si era gătita ca de sărbătoare.
Zâmbea reţinut si purta o traistuta potrivita ca
marime...
Mi‑a parut bine sa o revad pe mama mea cea
draga. Amintindu‑mi visul, nu‑mi pot stapani o
lacrima... Domnul s‑a aiba in pace!

11

Astazi e sarbatoare. Sunt Sf. Arhangheli Mihail

si Gavril. Dupa slabele mele puteri duhovnicesti,
m‑am rugat pentru tata si pentru mama. Cu inima
spre parintii mei, am incheiat ziua cu un sentiment
mai putin obisnuit. Stiu, prea bine, ce sacrificii
au facut pentru toti cei cinci urmasi ai lor, fara sa
precupeteasca ceva din dragostea si priceperea
lor. Recunostinta noastra pentru ei nu poate avea
hotar...
„Lumineaza‑te si vei fi !”‑iata deviza ce‑am
retinut‑o de la tata si pe care mi‑o amintea din cand
in cand. Mi‑a spus ca acest inscris se putea vedea
pe frontispiciul unei scoli din Făgaras, acolo unde
facuse câteva clase în anii de demult. Vis‑a‑vis de
aceasta scoala, intr‑un imobil apasat de timp, am
facut si eu primul an de liceu, la aproape o jumatate
de secol distanta. Alte glasuri, alte incaperi‑dupa
vorba unui scriitor de renume...
Pe tata, mi‑l amintesc cum, in zilele de
duminica sau de sarbatoare, citea dupa amiaza din

23
 Toma Pirău

Sf. Scriptura cu mare atentie, folosind o pereche de

ochelari cu rama groasa de plastic. Nu de puține
ori, îmi talmacea ceea ce citea pe intelesul meu.
Cred ca dragostea pentru lectura am deprins‑o de
pe urma unor experiente de acest fel.
Era o fire mai tacuta si mai retrasa. Parea ursuz,
dar nu avea aceasta trasatura. In tacerile lui, se putea
zari „dreapta si smerita socoteala”, ca podoaba a
felului sau de a fi. Candva, imi spusese o vorba cu
talc: „Pe noi, cei mai putin avuti, regimul asta, cu
toate ale lui, ne‑a ajutat destul de mult. Fara acest
ajutor, nu se putea merge mai departe, la scoala.
Ori, fara scoala nimeni nu se poate ridica...”. Mi‑era
foarte limpede ca tata, chiar daca vorbea putin si
mai rar, avea mintea treaza mereu si stia cum sa
randuiasca feluritele intamplari din viata de zi cu
zi.
In Sinaxar, stă scris ca „Mihai” vine de la
„MI‑CA‑EL”, ceea ce se talmaceste „Cine e ca
Dumnezeu?”Pe cum se vede, un nume intrebator.
Purtatorul acestuia, se subantelege, nu poate fi
decat „Slujitor al Legii Celui Preainalt”. Alaturi de
Gavriil, inger al Darului... Cei doi ingeri deschid
un orizont aparte de vietuire pentru om. Sa
recunoastem ca „in umbra” Legii si a Darului ni se
descopera adevaratul nostru rost. Bine mai graia
Evdochimov: Ratiunea nu ne ofera vreun Adevar,
ci doar ne ajuta sa‑l descoperim. Pare, deci, firesc
s‑o spunem: pentru crestin, adevarul se adapa
din credinta. Cu alte cuvinte, se afla sub har,
este miracol, nu doar „boscorodeala discursiva”...
Putem, oare, nădăjdui sa vietuim in „Duh si‑n
Adevar”?

24
 Încercare de peratologie religioasă

12

Pe‑nserat, pe cand urcam cu Haralambie

dealul dintre grajd si biserica, am aflat, din ceea
ce povestea insotitorul meu, ca un cunoscut de‑al
lui, mare mester constructor ‑chiar si de biserici‑,
a descoperit o metoda speciala prin care putea sa
prevada destul de bine evolutia vremii de peste an.
„Instrumentarul” era de o simplitate dezarmanta:
punerea lunilor calendaristice in perechi sau in
tandem. Astfel, lunile – perechi erau: noiembrie‑mai,
decembrie‑iunie, ianuarie‑iulie, februarie‑august,
martie‑septembrie, aprilie‑octombrie si
mai‑noiembrie. Un fel de „oglinda” a vremii prin
„privirile”reciproce ale unor intervale de timp...
Marja de eroare in prevederea ploilor sau a vremii
frumoase, dupa cum mi‑a relatat Haralambie,
se situa la maxim trei zile. M‑am gandit atent
la ce‑am aflat despre „ghicirea” vremii. N‑ar fi
mare stradanie ca sa se noteze pe ceva, in coloane
paralele, datele despre vreme pe zile si, apoi, sa le
urmaresti in succesiunea perechilor mentionate de
luni calendaristice.
Sa se aplice, cumva, „principiul oglinzii” si
in acest caz?In mitologie, dupa cum ne‑o spune
Mircea Eliade, antagonismele nu lucreaza decat
punctual. Pe intervale mai lungi de timp, acestea se
topesc in „comlementaritati acceptabile”, dincolo
de polaritati, antagonisme sau nelinisti..
Un asemenea raspuns îl reprezinta si credinta.
Un fel de Imago mundi intr‑ale armoniei. Cu triada
credinta, nadejde si dragoste, se poate îngădui și
altceva?

25
 Toma Pirău

13

Astazi, la predica, psP‑ul a amintit despre

Dionisie Areopagitul si despre ucenicia acestuia pe
langa Sf. Apostol Pavel. Contextul in care Apostolul
face referire la acest misterios Dionisie este destul
de neclar. Ierarhiile ceresti si pamantesti, despre
care a vorbit si a scris, pe la‑nceputuri, cel pomenit,
par a fi plamadite in zaristea cugetarii grecesti.
Mistica proprie acestor relatari capata putere dupa
o reteta usor de identificat: mai putin Aristotel si
mai mult Platon.
Pentru mine, trimiterile din predica la acest
parinte al misticii crestine m‑au surprins in mod
placut. M‑am bucurat la gandul ca psP‑ul ar fi putut
frecventa si asemenea lecturi rare. Dupa acest
gand, mi s‑a strecurat in suflet indoiala. Accesul la
ce a scris Dionisie Areopagitul se infatisa destul de
improbabil.
Mai la‑ndemana pare a fi trimiterea gasita de
psP in cartea speciala de predici, in uz pentru
slujitorii altarelor din bisericile ortodoxe romanesti.
Altminteri, n‑avea cum sa afle ceva despre acest
Dionisie, traitor prin Siria in primele veacuri
crestine, si care, prin felul de a gandi, i‑a adus
pe multi in stare de mirare. Predicatorul vorbise
destul de animat despre cetele ingeresti insa n‑a
amintit defel despre lucrarea ce poarta denumirea
de „Ierarhia cereasca”, in care Dionisie Areopagitul
isi descrie revelatia mistica a ierarhiilor de‑Sus.
Dar daca, prin absurd, psP‑ul a citit cartea despre
ierahia cereasca?Ce‑ar trebui sa fac atunci?N‑ar fi

26
 Încercare de peratologie religioasă

mai potrivit sa‑mi vad doar de ale mele si sa‑i las

in pace pe cei din jur?

14

Ce l‑o fi facut pe psP‑ul nostru asa taciturn?La

un moment dat, s‑a ridicat de la masa si a plecat
fara sa scoata un cuvant.
Din cate imi dau seama, vrea sa ne arate ca este
suparat. Indiciile de nemultumire erau evidente.
Pana si tacerile se aratau ostentative. La cina, in
prea multe dati, se sporovaia la liber. Asa ca acum,
cand se tacea apasat, atmosfera „respira” prea mult
printr‑o innegurare grea. Si agresiva, in acelasi
timp...
S‑a mancat, de aceasta data, pe tacute. Nimeni
n‑a scos o vorba. Se auzea doar zgomotul facut de
lingurile comesenilor si de sorbiturile amestecate
ale fratilor din ciorba calduta.
Dupa masa, psP‑ul nu‑și revenise din ofuscare.
Nici macar nu raspundea la saluturi. Si eu l‑am
salutat de vreo doua ori, fara sa primesc vreun
raspuns... Si acest fel de manifestare are in el
atata „prea omenesc”, dupa o zicere cu talc a lui
Nietzsche. Sau, Doamne fereste, este semnul care
arata ca vreo fandaxie a iesit, deja, din adormire?
Vom trai, daca vrea Domnul, si vom vedea!

15

La cina, psP‑ul si‑a cerut scuze de la Iacob

pentru „porcaiala” la care‑l supusese public doar
cu o zi inainte. „Te rog sa ma ierti pentru ceea ce
ti‑am spus ieri de fata cu toata lumea”‑cam asa
suna zicerea prin care se dadea deoparte ceva

27
 Toma Pirău

care nu trebuia sa se produca. Peste o asemenea

„uraciune”, apusese soarele de doua ori... Oricum,
mai bine mai tarziu decat niciodata...
Din cate am inteles pe cai mai ocolite, discutiile
contondente, de ieri, au pornit dintr‑un motiv
aproape banal: banii pentru reparatia centralei
termice. „Manzul”a turnat din plin gaz peste foc,
sustinand ca ar fi mai bine sa se cumpere o centrala
termica noua decat sa se repare cea veche. Desigur,
in ambele situatii, banii trebuia sa‑i plateasca Iacob
din rezervele lui. Pentru centrala noua, 10000 de
lei. Pentru reparatia acesteia, 3000 de lei.
Cei doi, psP‑ul si „Manzul”, l‑au prins pe Iacob
la inghesuiala si‑au incercat sa‑l determine sa bage
cat mai adanc mana in „buzunar”, fara ca ei sau
chinovia sa participe cu vreun sfant la investitia
planuita. Reacţia oşanului Iacob a fost una pe
masura tupeului celor doi slujitori de la altar: un
refuz tranşant, bolovănos chiar...
Scuzele invocate de catre psP par a fi un mic
pas inapoi al intâistătătorului nostru. La prima
vedere, desigur. După propria‑mi evaluare, am
convingerea că gestul său nu poate fi altceva
decât un indiciu al schimbării de strategie pentru
a‑l determina pe Iacob să dea cât mai mulţi bani.
„Pliurile sufleteşti” ale celor implicaţi în dispută
susţin din plin un asemenea scenariu. Doar naivii
pot crede altceva. Arghirofilia bântuie pe‑aici ca la
ea acasă, fără oprelişti şi fără hotare.
Pe de altă parte, nici Iacob nu e străin de o
anume viclenie a oamenilor simpli. De multe ori,
mult mai eficientă decăt cea indelung elaborată. În
acest sens, nu mi‑a fost dificil să observ cum, cu

28
 Încercare de peratologie religioasă

tenacitate, încearcă să ma implice în treburi care

nu mă privesc în vreun fel. Urmăreşte, desigur, să
nu rămână singurul contributor cu bani la lucrarea
plănuită pentru centrala termică a chinoviei.
Conştient sau nu de ceea ce face, Iacob ţinteşte
spre o „treabă amestecată” care să‑i înlesnească
o participare financiară cât mai redusă. Cu toate
că, iniţial, se angajase singur şi nesilit de nimeni
la finanţarea intregii lucrări. Câteodată, tainiţele
sufleteşti sunt de nepătruns...

16

„Cel ce eşti neschimbat, în afară de energiile

Tale... ”– sau ceva pe aproape‑se află consemnat
în Troieşnicul (Canonul Treimii) ce se citeşte
la Miezonoptica din fiecare zi de duminică.
Cel‑de‑Sus, după cum ne indrumă acest text, nu
poate fi cunoscut, energiile Sale, însă, pot fi simţite şi
explorate printr‑o multitudine de forme.Cum lesne
se poate vedea, aceasta este „tema Sefiroturilor”la
mozaici sau cea „a energiilor” a lui Grigore Palama
din Răsăritul Ortodox. Treimea‑sau, după cum
spune permanent Patriarhul Daniel, „Prea Sfânta
Treime”– duce, mai mult decât alte referinţe la
sfera divinului, spre o lume de mare Taină, despre
care ratiunea, prin hotărniciile ei, nu poate să se
manifeste altfel decât printr‑o necuprinsă sfioşenie.
Plenitudinea Celor‑de‑ Sus nu poate fi zărită doar
cu mintea...
Troieşnicul îndeamnă şi la alte minunăţii
ale priveliştii dogmatice. Iată câteva dintre
acestea: „Unime”, „Lumini în Treime, diferite dar
nedespărţite”, „Fiinţă in trei ipostasuri”, „Duhul

29
 Toma Pirău

care purcede de la Tatăl”, „Fiul‑Cuvânt sau

Cuvinte de la Tatăl”. Fie că vrem, fie că nu vrem,
ajungem să simţim „trecerile” tainice pe cararea
„Fire –Unime‑Doime‑Treime... ”, cu care opoziţiile
devin coincidenţe. Cândva, Giordano Bruno a fost
umbrit de un duh revelator oarecum apropiat.
Înţeles, desigur, de foarte puţini... Şi pe atunci, prin
Renaştere, şi astăzi...
Urmând imboldul firescului, merită să ne
întrebăm dacă avem cele necesare pentru a cugeta
asupra acestor teme cu evlavia potrivită unei
„inimi liniştite”, lucrătoare întru armonia inefabilă
a vietii ce ne‑a fost dăruită în toată splendoarea ei.
Un Evdochimov, pesemne, ne prinde bine pentru
o bună înţelegere a cautărilor noastre. Trăirea
aferentă credinţei, după cum a arătat rusul mai
înainte pomenit, trece dincolo de paradox sau
antinomie. Cel mai probabil, „algoritmul” acesteia
işi are temeiul într‑o creştere asemănătoare cu cea
a unui fir de iarbă. Goethe a mers, să recunoaştem,
intr‑o direcţie similară atunci când s‑a trudit ca
să descopere statura arhetipală a frunzei pentru
întreaga lume a vieţii ipostaziate în Vegetal.

17

Ce‑ar fi dacă m‑aş apuca să inventariez

„motivele” tradiţionale sau pastorale aşternute de‑a
lungul Psalmilor lui David? Lumea de atunci nu
poate fi inţeleasă intr‑o altă „cheie de civilizaţie”.
Tot la fel s‑a plămădit şi lumea credinţei chiar dacă
multe voci susţin altceva. „Imago mundi” se iveşte
din ogorul vieţii.

30
 Încercare de peratologie religioasă

Cu „releul grec”, se trece de de la „informal” la

„instituţional”. „Mâna” este înlocuită cu „şoapta”.
Simplitatea e uitată pe drum ca o rudă prea săracă
şi nefolositoare. Rânduielile greceşti, prin natura
lor, devin „capcane” în toată regula. Pe nevăzute şi
pe nesimţite. Aidoma tuturor comportamentelor de
tip prădalnic. Şi purtătoare, desigur, de pustietăţi
nenumărate.

18

L‑am felicitat pe părintele Nectarie, de la

Şinca‑Nouă, de ziua numelui. M‑am folosit de o
vorbă spusă de un truditor filocalic: „De la naştere,
ne destrămăm câte un pic până când nu vom mai
fi... ”
Interesant este cum parintele filocalic a uitat
cu totul de „pământul nou”, de „cerul nou”, de
„omul nou”, despre care a propovăduit atât de
convingător Apostolul Pavel. Cele croite „în Duh”
au „fiinţă nepieritoare”, deci n‑au cum să nu mai fie
şi să piară, uitându‑şi Firea.
Trecând peste „balastul” cuvintelor din
apoftegmă, spusa filocalică este frumoasă şi
sugestivă pentru „trecerea şi petrecerea noastră
prin lume”. Chiar şi perspectiva inversă pe care
o poartă te îndeamnă la reflecţie sau cugetare.
Cuvinte puţine, cu înţeles cuprinzător pentru
rostul omului şi al lumii.

19

Asa cum te familiarizezi cu o anumita randuiala

care isi face loc printre oameni, lucruri sau
imprejurari, tot asa se formeaza „potecile” pe care

31
 Toma Pirău

alearga mintea in viata de zi cu zi..Sunt zile in care

„respiratia mintii” se indeparteaza de orizontul
terestru si atunci te ridici cu „ravna vulturului”
spre un „zenit al clipei”, cum, de asemenea, sunt
zile in care „privirile trupesti si sufletesti” sunt
la nivelul firului de iarba. Poate ca, in acestea din
urma, zumzetul teluric este cel care te poarta spre
ce este mai greu, material sau, poate, spre contextul
fara de care nu putem vietui.
Este demna de retinut ideea dupa care „toata
faptura il lauda pe Domnul”, caci, de fapt, toata
faptura este traitoare cum, dealtfel, a fost de la
inceputuri. „Stările” vieții se intrepatrund, de cele
mai multe ori, intr‑un mod tainic, cu intelesuri ce
se dezvaluie aproape ca intr‑o joaca de copii.
De pilda, pe „urcușul povestirilor” de la grajd
pana in curtea bisericii noastre, p. Haralambie,
si astazi‑cum nu se poate rupe de condiția unui
„sudist gures”‑, a vadit o sclipire de gând dintr‑o
relatare relativ banala. „Când eram copil, povestea
acesta, gradinile si gospadariile, din satul meu de
la Braila, nu aveau garduri. Ma jucam aproape in
fiecare zi cu câinele vecinului de vis‑a‑vis. Am
vazut cum cainii vecinilor nu se incaierau intre
ei. Dimpotriva, își vedeau de ale lor, fiecare dupa
porneala proprie.
Dupa o bucată de vreme de la plecarea mea de
acasa, gospodarii de pe la noi au inceput sa‑și facă
garduri pe langa gradini si case. In acelasi timp,
și câinii au devenit mai rai si mai porniti unii
impotriva altora, nu numai fata de cei ce veneau de
pe alte ulite ale satului nostru. Câinele vecinului
meu se purta la fel ca ceilalti. Cu toate ca m‑am

32
 Încercare de peratologie religioasă

jucat multa vreme cu acesta, cand am revenit dupa

o relativa absenta din sat, s‑a repezit la mine cu o
rautate atat de agresiva incat nici stapanul lui nu
si‑o putea explica”.
Povestea despre caini a parintelui Haralambie
m‑a pus usor pe ganduri. „Marcarea teritoriului”,
prin ridicarea de garduri si prin trasarea de hotare,
ne face pe toti mai apropiati de „starea de frica”
prin teama ce se izvodeste despre tot ce este strain
de locul pe care l‑am separat de vecinatati. Frica si
teama noastra se transfera, prin imitatie, si asupra
altor vietati de langa noi. „Strainii de loc”, de cele
mai multe ori, sunt o amenintare permanenta, fata
de care se cade sa te impotrivesti.
Demarcarea proprietatii prin garduri se afirma,
in fapt, ca o separare. Daca e sa fim atenti, cam la fel
se intampla cu cele mai multe „fapte de civilizatie”.
Peste timp, aceste stapaniri consacrate intretin
atentionari tot mai diferentiate asupra pericolelor
ce provin din afara salasului nostru de viata si
de vietuire. Prin „ingradiri”, asa cum o arata si
experienta despre care mi‑a vorbit p. Haralambie,
pana si cainii s‑au facut mai rai. Ca intr‑un „val” a
toate miscator, la oameni, aceste ingradiri rasar pe
taramul lui „a avea”, cu meandre atat de multe si
nelalocul lor. Vrand‑nevrand, se ajunge, aproape ca
sub blestem, la pervertirea indelunga si adanca a
lui „a fi”, dupa care se vadesc toate ponoasele unei
confruntari fara oprire cu Celalalt. Aproape la fel
se infatiseaza si „starile” sub care se manifesta
lumea cunoasterii si cea a ignorantei. Una muta
hotarele, cealaltă le întarește...

33
 Toma Pirău

Despre acestea, intervin raspunsuri si

raspunsuri. Unele inalta. Altele coboara. Mircea
Eliade, iata, vorbeste despre Marx si Feuerbach
cu o onestitate exemplara atunci cand relateaza
despre felul în care cei doi au descris religia ca
„fenomen de înstrăinare”. De cele lumești, desigur.
„Specia religioasa” ca atare, după o atentă evaluare
a semnelor de către istoricul religiilor, și‑a facut
apariția relativ târziu în mersul lumii omului.
Despre aceasta, avem indicii doar din perioada
post‑vedica, neo‑daoista sau iudeo‑crestina. Înainte
de acestea, perspectiva religioasa asupra lumii se
regasește doar printr‑o ritmica și trainica împletire
a vieții omului cu natura și cu lumea.
În aceste „curți ale dorului” de sorginte
religioasa, n‑au ce căuta „văile plângerii”, ci doar
cele ale bucuriei. Blaga si Marx, cu siguranță,
știau Psalmii lui David. Unul a facut din „curțile
Domnului” acele frumoase „curți ale Dorului”.
Altul a preluat sintagma de „vale a plângerii” și
a așternut‑o într‑un context ideologic, militant și
neliniștit, tare departat de Taina. Ori, dupa cum
ne ajuta vremurile să înțelegem, fără căutarea
misterului, omul nu are parte de un mod ontologic.
Fără acest mod, rămâne îngrădit doar de morfeme,
aproape fără orizont. Și jalnic...

20

Daca faci „hermeneutica creatoare”, asa cum

a dovedit M. Eliade, scoti la iveala repere care
schimba lumea si oamenii. „Cuvantul ziditor” din
Scriptura pare a fi mai mult decat hermeneutica.
E Revelatie... La aceasta, se accede doar in Duh,

34
 Încercare de peratologie religioasă

dupa cum stim ca s‑au ptrecut randuielile cu Sfintii

Parinti de demult.
Evdochimov stia asta prea bine si ne‑a lasat
un gand mai putin obisnuit. Dupa vorba lui, un
cuvant nu este adevarat pentru ca il spune un
parinte duhovnicesc, ci pentru ca acest parinte nu
poate fi duhovnicesc daca nu aduce la liman un
adevar mai inalt, care‑i vine de‑Sus... Un parinte
duhovnicesc nu poate fi parinte daca nu este mai
intai duhovnicesc. Duhul croieste, prin urmare,
fiinta de parinte.
Despre aceasta tema, spune Evdochimov,
se intalnesc doua traditii. Una, care vine de la
Ignatiu de Antiohia si care face, din cel care a
primit sacerdotiul, un „parinte functional”. Si
alta, care isi are radacinile in lumea „parintilor
pustiei”, cu incepere de la Antonie cel Mare.
Dupa aceasta traditie, un parinte, monah sau
laic, este duhovnicesc nu prin voia sa sau a
altora ca el, ci prin darurile primite de la Sf.
Duh. Fără HARISMA, nimeni nu poate fi parinte
duhovnicesc. Apoftegmele si Patericul reunesc,
spre a noastra bucurie, nenumarate semne „spre
Bine”... De indrumare si viata. N‑ar strica defel sa
le cercetam mai des si mai cu sarg. Ca sa fim „de‑ai
Luminii” și să nu rătacim Calea...

21

De la felul în care se furajează vacile, s‑a ajuns

la arţagul lui Iacob. Haralambie a trecut imediat
în alt registru. „Tot aşa este şi Vitali‑îmi spusese
el‑nu poţi să‑i şti voia şi nevoia. Mai tot timpul e
nemulţumit de câte ceva... Parca‑l aud cum îmi

35
 Toma Pirău

zicea: <Mai fă şi tu câte ceva în mănastirea asta!>.

Iar el, la fel ca celălalt, se retrăgea in chilie ca după
un paravan. Eu le făceam mereu de mâncare,
aveam grijă de animale, de peşti şi tot eu eram cel
propozit cel mai des. Nu de puţine ori, cei doi se
retrăgeau pe undeva şi, fără jenă, trăgeau la măsea
cu nonşalanţă. ”
N‑am întrebat până acum de ce a plecat de
la schit. Adevărul este că, de fapt, nici nu mă
interesează. Din cele povestite de Haralambie, nu
era greu ca să‑ţi dai seama ca atmosfera de la schit
era cam înnegurată. În ordine umană mai întâi.
Mai apoi, în ordine duhovnicească.
Chestiunea unor neorânduieli în chinovii,
după cum spuneau şi alţii, nu este un fapt izolat
şi trecător. Din această pricină, mulţi purtători de
rasă monahală umblă de colo‑colo, cu nădejdea că,
poate‑poate, vor da peste ceea ce caută.
Astfel, mişcările lor se aştern sub mai multe
imbolduri. Unii, de exemplu, nu se pot acomoda
într‑un anumit loc, fie din cauza vieţuitorilor, fie
din cauza neliniştii ce‑o poartă în sufletul lor. Nu
sunt puţini, de asemenea, nici cei care nu suportă
prigoana ocârmuitorilor de prin chinovii, dat fiind
că „votul ascultării” este o perdea transparentă
pentru bunul plac al intâistătătorilor, mai ales
atunci când lipseşte „dreapta cugetare”.
Nu pot fi trecuţi cu vederea nici cei bântuiţi
de fel de fel de ispite: vorbărie fără rost, foamea
pântecului, băutură, nesupunere, lene, trândăvie,
delăsare de la îndatoririle cotidiene etc. De sunt
„tari la cerbice”şi nu se îndreaptă, „slăbănogii”
sunt expulzaţi fără prea multă bătaie de cap.

36
 Încercare de peratologie religioasă

Mai sunt şi dintre aceia care, după cum spunea

părintele Teofil Părăianu, „nu‑şi găsesc locul nici
în mănastire, nici în afara acesteia. ”Pesemne că
aceştia, mai în toată vremea, nu ştiu ce caută sau
sunt copleşiţi de plictiseală, nefiind în stare să‑şi
descopere pacea interioară, fără de care nu se poate
accede la „scara nevoinţelor monahiceşti”.
Nu trebuie să se uite nici mediul de provenienţă
al chinovnicilor. Într‑o bună măsură, aceştia
provin din lumea ţărănească, cu toate însemnele ei
trecute sau actuale. Aproape fatidic, fiecare poartă
„pecetea” mediului în care s‑a format, cu bunele şi
cu relele acestuia. Funcţie de ceea ce aduce fiecare
în obştea de adopţie, se plămădeşte o anumită
atmosferă, de multe ori aproape insesizabilă
pentru un ochi neexperimentat, purtătoare a unei
identităţi comunitare paralele cu cea conturată de
cutumele vieţii de manăstire.
De pildă, pP a povestit, în câteva rânduri, că
visele sunt de mai multe feluri. Cele care vin de
la Domnul nu se uită uşor şi le ţii minte multă
vreme după ce ţi‑au trecut prin „umbra minţii
adormite.“ Înţelesurile acestora sunt descifrate,
cel mai uzual, cu „unelte folclorice”. Între altele, a
povestit că a visat‑o pe o soră de‑a lui, Minodora,
cum îl urma desculţă pe o potecă de munte. Un
părinte de la mănăstirea de metanie a pP, respectiv
de la Sâmbăta‑de‑Sus, i‑a tălmăcit visul şi i‑a
spus: „Din familia voastră, doi trebuie să îmbrace
haină monahală, aşa că ţi s‑a arătat in vis ceea ce
se va întâmpla”. Ulterior, visul, după spusa sa,
s‑ a adeverit şi Minodora a devenit monahie...
„Profeţia„ din vis s‑a împlinit, după cum ar zice

37
 Toma Pirău

oricine dintre cei ce se afla sub puterea unei unde

anume a sufletului colectiv. Lumea onirică, după
cum se ştie, se află sub zodie de taină. Încă nu se
ştie mare lucru despre croiala ei ascunsă, ceea ce
incită la o multitudine de păreri, fără să se poată
face o relativă ordine între acestea.
Ceva similar se petrece şi în legătură cu
credinţele despre vrăji şi blesteme, cu trimiteri
de netăgătuit la perspectiva păgână asupra lumii.
Îngrijorările iscate de astfel de întâmplări provin
dintr‑o stare de spirit a vieţuirii populare, în
cadrul căreia arătările luminoase fac loc, din când
în când, unor manifestări altfel întruchipate şi
cu mare rezonanţă emoţională la nivel colectiv şi
individual. Realitatea unor asemenea fenomene,
bine ancorate în psihismul colectiv, nu poate fi
neglijată. „Priza” la public amplifică dimensiunile
acestora. Ca un ecou, preocupările de acest tip, din
zona laică, se rostogolesc şi prin curţile monahale
sau printre cele bisericeşti, rezultând practici de
sens contrar, cu presupuse efecte purificatoare.
Pe nesimţite, monahi şi clerici se lasă antrenaţi,
din necunoştere sau interes mascat, pe terenul
nedefrişat al gândirii magice. Eclectismul nefiresc
dintre creştinism şi diverse întruchipări al magiei
păgâne întreţine o tendinţă extrem de problematică
pentru dreapta credinţă. Fără cunoştinţă şi veghe
constantă, riscăm, la fiecare pas, să îmbrăţişăm
umbre rătăcitoare...
În altă ordine de idei, merită să amintim
şi alte repere care ne pot ajuta să înţelegem de
ce „preocupările cultice” şi „conservatismul”
sunt cu osârdie cultivate prin aşezămintele

38
 Încercare de peratologie religioasă

noastre monahale. Din anticamera „maturităţii

duhovniceşti”, tot ceea ce se întâlneşte capătă o
valoare exemplară. Modurile consacrate de a face,
hotărnicite prin tradiţie, nu lasă loc pentru nimic
nou. „Formele”, până la urmă, iau toată viaţa
chinoviei în stăpânire. Vieţuitorii, la rândul lor,
par a fi fără scăpare din lumea atotcuprinzătoare
a formelor şi formulelor consacrate de cult. Nu
este deloc întâmplător că aceştia sunt copleşiţi
de „exterioritatea” slujirii la care participă zi
de zi. Cântările şi tipicul fac din vieţuitorii de
prin mănăstiri adevăraţi „somnambuli” într‑ale
doxologiei. Lumea fără margini a duhului Scripturii
se zbate aproape în uitare... , cu toate că salvarea se
află pe‑acolo.
Spunea apăsat şi Evdochimov: dacă nu‑ţi
găseşti un părinte duhovnicesc, lasă‑te purtat de
învăţătura din Scripturi. Acestea sunt atât de bine
aşezate, după atâta amar de vreme, încât nu te lasă
fără ajutor în căutarea duhovnicească chiar dacă
duhul veacului dă semne de oboseală. Cineva
spusese „Sola Scriptura”ceva mai demult şi, poate,
prea cu năduf şi exclusivist, fără să ţină cont de
aluatul amestecat din care sunt plămădite sufletele
oamenilor. Pentru unii, acest îndemn a stârnit
temeri fără număr care n‑au dispărut nici în clipa
de faţă...
Răsăritul creştin‑în odăjdii greceşti‑ are
ca pecete „fruntea plecată”; Occidentul, mai
îndrăzneţ, a ales ceva diferit şi s‑a uitat la lume
după cum i‑a „grăit” logica lui Aristotel, printr‑un
Toma de Aquino. S‑ar recomanda să nu cultivăm
antagonismul dintre cele două perspective

39
 Toma Pirău

de credinţă, ci complementaritatea acestora.

Antropologia creştină, dară, se afirmă‑după cum
sugestiv spunea cineva‑printr‑o delicata împletire
între „suportul moral” al Apusului şi „temeiul
ontologic”al Răsăritului. Cunoaşterea şi înţelegerea
se cuprind în miracolul îndumnezeitor al Sfintei
Euharistii. Dumnezeu este dincolo de concept
sau de discurs. Fiinţa şi energiile Sale sunt fără
margini... Fără limitări...
Nu întâmplător, Dostoievski mărturisea înfiorat:
„Dumnezeu nu m‑a lăsat în pace poată viaţa”.
Fără să putem face ceva, ne destrămăm câte
puţin de când venim pe lume până când ne ducem
spre un alt tărâm. Între aceste „borne”sau hotare,
se presară fructele credinţei...

22

Cu o mină foarte serioasă, Iacob mi‑a mărturisit

că trebuie să‑şi pună în ordine treburile înainte
de „ plecarea în America” (la cele veşnice‑nn TP).
Cum avea nevoie de o informaţie potrivită, i‑am
relatat despre utilitatea consemnaţiunii ofertată
de CEC Bank. Am avut impresia că a înteles rostul
acestui serviciu în „perspectiva trecerii”pe care
o avea în vedere nu peste cine ştie câtă vreme...
„Gândul cel bun”– al desprinderii grabnice de cele
pământeşti‑părea a fi dobândit locul potrivit în
anticamera voinţei...
Din ceea ce mi‑a povestit cu mare grijă, reieşea
că l‑a trecut deja pe pP cu a doua semnătură pentru
conturile bancare, fără a fi stipulat cu rigurozitate
condiţiile de utilizare a banilor disponibili. Pentru

40
 Încercare de peratologie religioasă

mine, aceasta ar echivala cu a „pune lupul paznic

la oi”...
Dincolo de partea tehnică a operaţiunii, Iacob
era intens preocupat de îndemnul pe care i‑l
adresase Florica, fosta lui soţie, înaite să moară. Pe
un bileţel îi scrisese de mână: „Dă tot ce avem celor
nevoiaşi !”. Pornind de la aceste cuvinte de‑ale
Floricăi, Iacob părea a fi ştiut ce are de făcut cu
averea agonisită. Destul de mult timp însă, adică
aproape zece ani, n‑a făcut nimic pentru a duce la
îndeplinire dorinţa, de ultimă clipă, a defunctei
sale soţii. Aceasta, se pare, citise ceva despre
milostenie, dintr‑un părinte filocalic, cu ceva
vreme în urmă şi a găsit de cuviinţă să‑i spună lui
Iacob, la despărţirea de lume, să scape rapid de
avuţie. Din ce‑mi spusese acesta, reieşea că Florica
era ferm convisă ca, fără acest gest tranşant, nu
puteau nădăjdui la mântuirea lor, a amândorura...
Citită din pură întâmplare, zicerea filocalică avea
şanse mari să devină un fapt de viaţă. De‑a lungul
vremurilor, nu de puţine ori, cuvinte de acest fel au
mişcat viaţa cu duhul lor...

23

Prin mănăstiri, se oploşesc fel de fel de oameni.

Prin urmare, fauna acestora este foarte diversă.
De la oameni simpli, până la academicieni în toată
regula. Nu sunt puţini cei care ştiu ce au de făcut şi
nu se lasă uşor chemaţi de cele ale lumii. Unii, însă,
se lasă repede şi îndelung purtaţi de „cântecul de
sirenă” al celor materialnice.
Despre vocaţia retragerii din lume, nu prea am
ce spune. Chestiunea, ca atare, nu prea e băgată

41
 Toma Pirău

în seamă de către diriguitorii domeniului, altfel

nu s‑ar vedea atâtea semne ale delăsării de la cele
rânduite. O selecţie mai aspră a celor care au acces
în chinovii ar înlesni o lucrare binefăcătoare asupra
atmosferei de vieţuire din aceste aşezăminte. După
un cuvânt al lui Evdochimov, vocaţia este rodul
Duhului. Un părinte lipsit de vocaţie nu poate fi
un bun îndrumător de suflete... Ceva apropiat se
petrece chiar şi pentru simplii monahi: aceştia „nu
pot aspira la viaţa în Duh” câtă vreme sunt străini
de lumina libertăţii. Poate, cumva, să se ivească
libertatea din pizmă sau zavistie?Cum să priveşti
la cel de lîngă tine „ cu inimă curată”câtă vreme
cleveteala îti cuprinde sufletul clipă de clipă?... Nu
mai vorbim despre alte apucături...
Haralambie ne‑a grăit astăzi despre cele
trei feluri de oameni pe care‑i poţi afla prin
mănăstirile de pe la noi. Şi nu numai... Astfel, mai
întâi sunt cei cu „fire luminoasă”, trimişi, desigur,
de către Dumnezeu. Aceştia fac să crească „iarba
duhovnicească”.... După aceştia, urmează cei
trimişi de Diavol, cu aplecare către învrăjbirea şi
dezbinarea chinoviilor. În al treilea rând, sunt cei
care vin la mănăstire mânaţi de un duh acaparator
de putere, pe care‑l pun la lucru cu tenacitate
pentru orice aduce a stăpânie, de la treburile de jos
până la funcţiile arhiereşti.
Într‑o obşte, rareori avem un aluat uman
oarecum uniform. Cel mai frecvent, vieţuitorii
sunt atât de amestecaţi, din punctul de vedere al
calităţii lor, încât e foarte dificil să‑ti dai seama de
resorturile sufleteşti care îi insoţesc în făptuirile
lor. Pe acest fond, îndrumarea duhovnicească

42
 Încercare de peratologie religioasă

autentică se dovedeşte indispensabilă pentru

înformarea aluatului uman. Când aceasta este
firavă, chinovnicii sunt ataşaţi deprinderilor prea
puţin „ împreună lucrătoare”. Realitatea liturgică,
în asemenea circumstanţe, se circumscrie doar
ritualului aferent slujbelor rânduite a se ţine în
mod obişnuit sau în zilele de sărbătoare. Viaţa
cotidiană a obştilor, în afara celor croite după tipic,
nu e străină defel de „furcile caudine” ale laicităţii.
Nu se greşeşte foarte mult dacă se spune că, în
asemenea împrejurări, atmosfera de mănăstire se
reduce doar la statutul de simplu decor. Duhul
secular pătrunde cu neruşinare şi în locurile
sacre....
La noi, pe lîngă pâlcurile răzleţe de brazi
din preajmă, ni se oferă o privelişte a curţii de‑a
dreptul stupefiantă. După vorba lui „Abraham”,
sunt mai multe maşini decât călugări. Când
stăpânul maşinilor e plecat prin lume, chinovia
„respiră” mai în voie, devine mai râvnitoare în tot
ceea ce face. Fără stăpânie, libertatea rodeşte firesc
şi mai spornic. Cu mai multă linişte şi mai puţină
încordare, viaţa îşi capătă mersul care‑i sporeşte
bogăţia. Fără duh de vechil în preajmă, sufletul
tânjeşte spre chemări cu rost. Pacea sufletească
ne apropie de smerenie, milă, adevăr şi dreptate...
Toate acestea ‑şi altele pe deasupra‑fac parte din
alchimia tainică a urcuşului duhovnicesc. Fi‑va,
oare, loc şi pentru ispite pe această cărare?
24

Unii au spus ca fiecare popor găzduieşte un

anumit geniu filozofic, pe care‑l putem zări la lucru

43
 Toma Pirău

atunci când sunt iscodite „reperele ultime”. Are şi

poporul român o aşa inzestrare?

25

Fiecare se nevoieşte după propriile puteri.

Încercările acestea nu se rezumă doar la abţinerea
de la „cele trupeşti”. De căpătâi, este prefacerea
sufletească întru Milă şi Adevăr. Spusa Celui
Preaînalt e lipsită de echivoc: „Milă voiesc, nu
jertfă!” O poruncă ce ne apropie de oameni, de
semenii noştri, prin care avem deschisă poarta
împărătească a mântuirii.... „Bunătăţurile” de peste
timp ne vor fi străine dacă nu frecventăm „duhul
milosteniei”...
Haralambie povestea despre un praznic de la
Mitropolia Moldovei, de pe vremea când în scaunul
metropolitan se afla actualul părinte Patriarh,
Daniel. De faţă, se afla şi parintele Cleopa. În
momentul în care au fost aduse la masă platourile
cu preparatele din carne, acesta din urmă a strigat
la întreaga adunare: „Cel care va consuma carne
nu va vedea faţa lui Dumnezeu!”. Toţi comesenii
au ridicat miraţi din sprâncene, surprinşi de vocea
aspră şi poruncitoare a părintelui Cleopa. Pentru o
clipă, şi chelnerii au fost dezorientaţi şi nu mai ştiau
ce să facă. În cele din urmă, cu aprobarea din priviri
a Mitropolitului Moldovei de atunci, tăvile cu
carne au fost excluse de la praznic, spre întristarea
nedisimulată a celor de faţă. Nimeni n‑a sesizat
formularea deficitară a părintelui Cleopa despre
vederea feţei lui Dumnezeu... Emoţia atârnase în
balanţă mai greu decât mintea comesenilor...

44
 Încercare de peratologie religioasă

Consumul de carne se face, şi prin mănăstiri,

după obiceiul specific locului. În unele aşezăminte,
consumul de carne nu este permis, cu excepţia
cărnii de peşte. În altele‑acestea fiind şi cele mai
multe‑, consumul cărnii este îngăduit, în afara
anumitor zile din săptămână şi a posturilor
rânduite peste an. Alegerea regimului alimentar nu
este reglementată unitar pentru mănăstiri. Fiecare
chinovie are libertatea să opteze pentru un regim
alimentar mai sever sau pentru unul mai liberal.
De regulă, varianta aleasă depinde de tradiţia
lăcaşului sau de îndrumarea întâistătătorilor de
prin obştile monahale.
La Nuşeni, prin Bistriţa‑Năsăud, părintele
Haralambie amintea despre spusa stareţului
de acolo: „Atunci când s‑a pornit mănăstirea,
s‑a consumat carne. Aşa că, dacă se respectă
dreapta şi smerita măsură, consumul cărnii nu
ne împătimeşte. ”Măsura, iată, e cârja ce ajută la
ocolul multelor patimi trupeşti, inclusiv a celor ce
au ca izvod pântecul...
Precum, indeobşte, se cunoaşte, chiar Sf. Apostol
Petru a avut o vedenie pilduitoare pe această temă,
consemnată riguros în Faptele Apostolilor de către
Sf. Evanghelist Luca. Ţolul din vedenie‑aflat într‑o
sugestivă mişcare sus‑jos‑cuprindea o „fărâmă
de viaţă”, respectiv vieţuitoare potrivite ca hrană
pentru cel plămădit după „chip şi asemănare”.
Apostolul amintit le‑a prins în plasa privirii sale ca
şi cum le‑ar fi luat în posesie. Doar aceasta n‑ar fi
fost suficient pentru o consacrare demnă de urmat
de către cei luminaţi în credinţa lor. Îndrumarea
devine cu adevărat exemplară prin glasul de‑Sus

45
 Toma Pirău

care porunceşte: „Ia şi junghie, Petre. Nimic din ce

a făcut Domnul nu este necurat!”
Înţelesul acestor cuvinte se regăseşte într‑o
tălmăcire făcută cu dibăcie de către Pavel, alt
mare şi sfânt Apostol al Domnului nostru, Iisus
Hristos: „Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate
ne sunt de folos!”. Mai înainte cu aproape o mie
de ani, psalmistul cel priceput la cânt şi poezie –
aidoma unui păstor neaoş‑nu se sfia să vadă cum
sufletul se satură „cu seu şi cu grăsime”. Pentru
omul „civilizaţiei pastorale” de pe‑atunci, seul şi
grăsimea erau „ofrandele” cele mai de preţ pentru
a extrem de largă arie geografică. Cele mai înalte
jertfe, mai ales în ordinea sacrului, se aduceau
din seu şi din grăsime. Poate din această pricină,
sufletul‑aflat la mare preţ pentru cei trecuţi la un
„alt pas” de trăire religioasă‑ajunge, şi el, să fie
înveselit cu aceeaşi hrană aflată la mare cinste între
păstori. Fără această referinţă lămuritoare legată de
viaţa pastorală, riscăm să dezvelim o altă variantă
de interpretare, cu implicaţii mai puţin convenabile
de natură duhovnicească. Fără o notă alegorică
întregitoare de înţeles, nu ne putem feri să asociem
„seul şi grăsimea” de „corabia” gândurilor trupeşti.
Bucuria sufletului se „topeşte” în cuget trupesc. Ca
să ne fie de folos, nu ne putem îndepărta de măsura
dreptei şi smeritei judecăţi. Fără această măsură
binefăcătoare, înfrânarea nu are cheag sau putere
diriguitoare. Plăcerile subţiază vigoarea virtuţilor.
Pe acest „ogor”, patimile se ivesc ca fiice viclene
ale acestui deficit de virtuţi. De regulă, patimile
se înrudesc rapid între ele şi pun stăpânire pe
tot ce întâlnesc pe calea lor rostogolită. Mai ales

46
 Încercare de peratologie religioasă

prin dulceaţa‑momeală de o clipă cu care aşterne

uitarea purtată în desaga plăcerilor trupeşti. Pentru
o clipită de „reverie trupească”, deschidem larg
poarta care ne poartă spre un tărâm cu multe şi
felurite necunoscute pentru liniştea sufletească şi
trupească... Până să ne trezim, am pierdut libertatea
cu care ne‑a fost împodobită firea.
Odată cu aceasta, „ţâţânile” firii scârţâie din
răsputeri. Sufletul, din făclie a vieţii spre desăvârşire
şi mântuire, se ofileşte şi se întristează. Necurăţia
apasă tare greu asupra lui şi‑l schimonoseşte.
„Bucuria trecătoare a plăcerilor” aduce numai
nenorociri pentru clipa noastră cea repede...
În plăcerea revărsată de cele materialnice,
vicleană în toate ipostazele ce odrăslesc neîncetat,
duhul devine pătimitor, dupa aceeaşi măsură ca
a trupului. Poate chiar cu o oareşicare întâietate,
pornită, desigur, din natura lui diriguitoare pentru
voie şi făptuire. Mulţimea de patimi trupeşti îşi
află „umbra” în căuşul sufletului. Năprazna cade
pe nesimţite. Inima se învârtoşează. „Cugetul”
acesteia se‑ndepărtează de pricepere. Îi rămâne
doar o „zicere” străină de suflet şi de firea lui
cea bună. Înlăuntrul, iată, se predă dorinţei ce se
cuibăreşte în propria‑i întunecime. Un Blaga ar
spune că îi lipseşte orizontul... Tocmai de aceea
dorinţa plămădeşte cerinţa posesiei. Grădina lui „a
avea” are margini mişcătoare. La fel ca ale oricărei
patimi. Neliniştea, şi ea, sporeşte vertiginos între
haturi lipsite de rădăcini. Pacea sufletească dispare
precum o sălbăticiune speriată de cine ştie ce stihii
de jos sau de sus. Fără un suflet purtător de pace, nici
rugăciunea nu‑şi află graiul şi rostul... Sub povara

47
 Toma Pirău

patimilor, putem, cumva, să facem din rugăciune

‑după un cuvânt inspirat al cuiva din vechime‑o
„convorbire nepătimitoare cu Dumnezeu”?
Fără nevoinţe adânc lucrătoare, cu greu se
scapă de mirajul amăgitor al Sinelui. Acesta, se
ştie, sporeşte iubirea de sine care, la rândul ei, ne
ţine departe de „curţile dorului de Dumnezeu”.
Oglinda inimii şi a sufletului se intunecă de grijile
cele multe. Se prăfuieşte neîncetat. Prin necurăţie,
vederea e „ca‑n ghicitură”. Nici gând pentru o
vedere „faţă către faţă”, aşternută doar ca rod al
luminii neîntinate.
Spre o asemenea ţintă, nu ne putem îndrepta
fără rânduiala de neocolit a Postului. Însoţit
cu privegherea asupra firii întregi, nu numai
asupra celor trupeşti, acesta ne familiarizează cu
nemijlocirea într‑ale vieţuirii libere. Curate. Şi pe
potriva Căii celei drepte din Porunci... Din acestea,
după cum ne‑a arătat demult Ioan Gură de Aur‑cel
astăzi pomenit la slujbă‑, Postul îşi adapă taina şi
rostul... Cuvinte cu miez nepieritor chiar şi după
atâta amar de vreme. Acel teribil veac patru după
Hristos parcă aparţine altei lumi, cu un alt „Duh
de viaţă”...

26

Obişnuitul se întâlneşte cu neobişnuitul.

Părintele Teodor, un moroşan get‑beget, n‑a stat
pe gânduri defel şi a trecut la raţionalizarea
consumului de pâine după ce a observat că Mihai,
moldoveanul gâlcevitor şi obraznic, depăşea cu
mult porţia ce i se cuvenea. La masa vecină, pâinea
n‑a mai fost pusă în coşul obişnuit, din care se

48
 Încercare de peratologie religioasă

servea orice comesean. Fiecare şi‑a primit raţia

de pâine lângă propria farfurie. „Milităria” s‑a
coborât din pod pentru a pune stavilă bunului plac
purtător de dezordine. Cei de la masă au constatat
schimbarea în distribuirea pâinii fără nicio vorbă.
Prin tăcere, cu toţii, păreau a fi de acord cu soluţia
găsită de părintele‑bucătar pentru a limita risipa de
pâine printr‑un consum generat de lăcomia unuia
dintre noi. Cu toate că măsura fusese aplicată cu o
vădită ostentaţie, aceasta nu avea nimic răutăcios
în sine. Doar o sugestie fermă pentru respectarea
bunei cuviinţe cu ocazia fiecărui praznic. Din acest
punct de vedere, „ciurul” nostru avea găuri prea
largi...

27

Puţini dintre noi, să recunoaştem, am sesizat

„misterul” ce şi‑a făcut sălaş prin pilda evanghelică
a „iconomului nedrept”, citită astăzi la Utrenie.
Pe scurt, aceasta ne înfăţişează o situaţie
aparent plauzibilă. Stăpânul află că iconomul său,
care ar fi trebuit să‑i fie un om de mare încredere,
nu‑i gospodăreşte bine averea. Gândul schimbării
grabnice a acestuia este aproape să se prefacă în
faptă. La rândul lui, iconomul află despre hotărârea
stăpânului său. Liniştea lui sufletească începe să se
tulbure. Ce‑o să facă dacă va fi scos din slujbă, dat
fiind că nu prea ştie cum să se descurce în viaţă,
obişnuit fiind cu traiul sigur şi relativ confortabil
din ograda stăpânului său. Treaba de iconom l‑a
cam ferit de lume şi de constrângerile inerente
ale acesteia. Chiar i‑a sporit teama faţă de o viaţă
obişnuită, lipsită de „umbra” stăpânului... Iconomul

49
 Toma Pirău

se apucă să iscodească asupra unei căi de a se salva

de mânia superiorului său. Dezlegarea e una destul
de simplă: revizuirea zapisurilor pentru datornicii
stăpânului. Pe cel dator cu o sută de măsuri de ulei,
l‑a trecut cu o datorie mai mică, de doar cincizeci
de măsuri. La fel a procedat şi cu datoria la grâu. În
loc de o sută de măsuri, a trecut o datorie de doar
optzeci de măsuri. Tot la fel a făcut şi pentru alte
socoteli ale datornicilor.
După ce le spune ucenicilor Săi toate acestea,
Domnul Iisus face o remarcă într‑un registru
mai larg. De la un caz particular, se trece la o
perspectivă mai largă asupra lumii oamenilor. Fiii
„lumii acesteia”‑le spune Domnul ucenicilor‑sunt
mai înţelepţi decât apropiaţii Săi. Iconomul s‑a
orientat repede: cu viclenia firii sale, a găsit repede
„scurtătura” prin care şi‑a făcut prieteni printre
datornici. „Dintr‑un condei”, le‑a redus din datorie,
izvodându‑şi o nădejde compensatoare din partea
celor ajutaţi de el.
Pe de altă parte, cu înţelepciunea sa (sau, poate
viclenia lumii), iconomul şi –a redobândit scaunul,
fiind socotit, de către stăpân, numai bun pentru
treburile ce le avea de urmat....
Dacă e să privim cele relatate în parabolă după
morala obişnuită, e destul de straniu ceea ce s‑a
petrecut. O „pricepere interesată” a iconomului
nu e altceva decât o hoţomănie pe faţă. Cu toate
acestea, nu pot fi ignorate, după cum susţin unii,
nici înţelesurile duhovniceşti care sălăşuiesc în
„albia” acestei parabole. Dintre acestea, unul pare
a fi ceva mai răsărit. Poate chiar problematic prin
ceea ce sugerează: ucenicii, cu toate că sunt aleşi, nu

50
 Încercare de peratologie religioasă

deţin „monopolul adevărului”. N‑ar fi rău, le spune

cumva Stăpânul, să privească în jurul lor, la lume
desigur, unde se găsesc, prin fire lăsate, semne peste
semne, cu toatele având un rost pentru vieţuitorii
acestei lumi. Iconomul cel necinstit a găsit o cale de
ieşire din impas, cu totul diferită de ceea ce pare a
fi onorabil. Chiar dacă descoperirea iconomului e
de natură imorală, străină întrutotul de poruncile
aducătoare de rânduială, aceasta se dovedeşte a
fi aducătoare de prietenie. Nu una oarecare. Ci
„prietenia stăpânului”, altoită, în mod vizibil, pe
admiraţia nedisimulată a acestuia pentru pentru
„isteţimea” lumească a iconomului.
Schimbarea evidenţelor pentru datornici, de
către iconomul din parabolă, apare ca un exerciţiu
de mişcare a referinţelor. Iconomul modifică
zapisurile fără a urma o cale obişnuită. Gestul său
mistificator nu e făcut pentru a lua „în imediat”.
Nu, nici gând de aşa ceva!Ar fi fost prea banal...
Un simplu furtişag, între alte, şi nenumărate,
furtişaguri din viaţa cotidiană a oamenilor. De
această dată, avem de‑a face cu altceva. Iconomul
fură, hoţomăneşte, nu pentru a lua ceva, ci pentru a
primi ceva într‑un viitor previzibil. Ceea ce la prima
vedere pare a fi o banală „gesticulaţie contabilă”
interesată se transformă într‑o opţiune de viaţă
care poartă în „pântecele” ei o abordare sufletească
a aproapelui... Cu reverberaţii benefice pentru
făptuitor... În mod vădit se aude un „alt sunet”.
Iar acesta nu provine din „zona materialnică”,
ci, ca urmare a duhului voluntar orientat şi spre
binele aproapelui, ne trezim a avea de‑a face cu o
schimbare de registru semantic. „Haina” pasului

51
 Toma Pirău

duhovnicesc ţine de o altă alcătuire a vieţii: cea

prin care, după chemări greu de relatat prin vorbe,
se descoperă acoperământul unui sentiment ales,
respectiv cel al prieteniei faţă de cel de lângă noi...
Stăpânul, într‑un mod aproape natural, înţelege
gândul iconomului. Şi, pare‑se, acesta îl bucură, cu
asupra de măsură, pentru că nu s‑a mlădiat după o
pornire meschină, la‑ndemână pentru firile croite
cu uneltele consacrate ale comodităţii. Atitudinea
stăpânului, în fapt, e cât se poate de transparentă.
Împotriva celor obişnuite, ne comunică ceva uşor
de înţeles despre cât de luminoasă este „apa
cristalină a prieteniei”. Iconomul este apreciat de
către cel mai mare decât el pentru că s‑a dedat la o
ascultare mai rară, respectiv una care are ca izvod
„cugetul inimii”. A lăsat deoparte „gândul cel
trupesc” şi a deschis cufărul în care erau zăvorâte
virtuţile purtătoare de lumină... „Cufărul”, desigur,
se confundă cu sufletul. Când se deschide pentru
„Aproape”, zărim ferestrele „Împărăţiei din inima
noastră”...
Dincolo de literă, se pot întrezări multe alte
înţelesuri... Alegoria lui Philon din Alexandria se
arată ca o armă redutabilă în luminarea lumii prin
Învăţătură!
28

Absenţa psP‑ului s‑a dovedit benefică pentru

moralul chinovnicilor. Nemaifiind nevoie de
„binecuvăntări înţelepte”, lumea a pornit la treabă
mai cu spor. Nu numai atât!Lucrul s‑a săvârşit chiar
cu oareşce voioşie... Buna dispoziţie a dat roade
pe măsură. Într‑un timp relativ scurt, isprăvile

52
 Încercare de peratologie religioasă

noastre au lăsat urme uşor de văzut de către oricine.

Purcederea voioasă la treabă a obştei a avut urmări
bune. Dintre acestea, sunt de consemnat: punerea
gunoiului la trandafiri, strângerea bulbilor de flori,
lărgirea streşinii de la grajd, căratul gunoiului în
grădinuţa de legume, fixarea capacului de la hornul
clădirii chiliilor de către p. Teodor sau fixarea ţevii
metalice la pârâiaşul din faţa beciului. Unele dintre
acestea fuseseră amânate de multă vreme fără
niciun motiv. Acum, cu voia Domnului, au fost
săvârşite ca într‑o joacă. Şi fără vorbă multă...
Mihai a făcut doar figuraţie. Haralambie
face prea multe referinţe despre bolile lui.
Suferinţele sunt înşirate ca la carte. Am, totuşi,
impresia că gestul său ascunde ceva care‑mi
scapă deocamdată... Felul său general de a fi are
ceva alunecos. Desigur şi neplăcut. Oarecum
inconsecvent. Astfel, am fost tare mirat când l‑am
auzit pe Haralambie vorbindu‑i lui Mihai pe un
ton „de prieteşug”. Folosind ca formulă de adresare
diminutivul „Mihăiţă”, după ce acesta, nu mai
departe de aseară, se dăduse în stambă din pricina
băuturii consumate în exces la bufetul „de jos”. Pe
deasupra, nu s‑a ferit nici de gestul bătăii pe piept,
ca între „băieţi”, a zurbagiului, cu toate că aseară
a spus vrute şi nevrute la adresa circului produs
de acesta la venirea din sat. De ce să fi făcut aceste
gesturi de bunăvoinţă? Ce să fi aflat despre Mihai
ca să treacă peste tot tămbălaul ce-l făcuse acesta
aseară din cauza alcoolului? Nu cumva i s‑a şoptit
de către cineva cum că Mihai se bucură de mare
trecere în faţa psP‑ului?

53
 Toma Pirău

Un fapt mi‑a sărit în ochi la Miezonoptică.

Mihai, care n‑a fost la nici o slujbă de câteva zile,
acum se arată pornit pe o mare evlavie. E drept că,
de cu seară, a apărut şi psP‑ul în aşezământ, ceea
ce e numai bine ca să se pozeze într‑ale bunei şi
smeritei purtări. „Aluat de moldovean”, Mihai
joacă bine şi expresiv, indiferent de mijloace...
Scopul, însă, rămâne singura lui prioritate. Şi care,
trebuie să recunosc, se lasă mai greu desluşit...
La sfârsitul slujbei, p. Teodor părea, dintr‑odată
,tare preocupat de cum funcţionează telefonul
mobil şi a cerut îndrumare despre aceasta de la psP,
cel care revenise după periplul său prelungit prin
lume. Cel mai probabil, un tertip ce avea rostul de
a‑l informa pe acesta despre „noutăţile” apărute
prin chinovie cât timp acesta fusese plecat. Faţă‑n
faţă, desigur, cu izul unei datorii subordonate
ascultării, care poate acoperi nenumărate obiceiuri
îndoielnice de comportament.
Înaintea slujbei de Vecernie, au apărut două
femei‑cel mai probabil, mamă şi fiică-ce căutau
îndrumare duhovnicească pentru a se lămuri
asupra unui vis pe care cea tânără îl avusese în
mai multe rânduri. Nici mai mult, nici mai puţin,
fiica „s‑a văzut” într‑o mănăstire şi, de cînd a
început să se viseze în rasă monahală, nu mai are
liniştea de dinainte. Oamenii din aceste părţi, mai
mult decât alţii, au o aplecare mai accentuată către
o interpretare mistică a diferitelor întâmplări din
viaţa de zi cu zi. Miracole şi minuni de tot felul
li se perindă prin viaţă, făcându‑le traiul plin de
mister. Pe aici, vrăjile, blestemele sau afuriseniile
nu sunt referinţe oarecare. Oamenii locului, in mod

54
 Încercare de peratologie religioasă

special femeile, fac din acestea o mare năpastă ce le

apasă vieţile şi caută ajutor pentru a‑şi uşura din
povara fricii. Pentru cele două femei, un vis ca cel
ce o neliniştise pe cea tânără nu putea fi lăsat fără
atenţia ce i se cuvine, după cum o cere obiceiul din
comunitate. Nebăgat în seamă, visul o poate face să
sufere pe cea care‑l găzduise în mai multe rânduri.
Prin urmare, mănăstirea la care veniseră le
putea oferi un răspuns potrivit asupra a ceea ce se
comunica prin vis. Un părinte de aici putea să le
tălmăcească visul aşa cum trebuie. După credinţa
larg răspândită, aşezămintele monahale sunt
umbrite de o mai mare sfinţenie decât alte lăcaşuri
de cult. Aici se găsesc dezlegări pentru orice fapt
de viaţă.... De la cele mai mici, obişnuite, până la
cele mai greu de pătruns ale mântuirii sufletului şi
ale relaţiei cu Cele‑de Sus...
Nu ştiu ce le‑o fi spus părintele Nicolae celor
două credincioase care au venit să primescă
îndrumare duhovnicească. Când acesta, la masa de
seară, ne‑a povestit de ce veniseră cele două femei
la noi, i‑am relatat despre categorisirea viselor de
către Sf. Părinţi: cele de la Domnul te întăresc şi te
luminează; celelalte, venite de aiurea, te tulbură şi te
neliniştesc... La fel i‑am spus şi psP‑ului acum ceva
vreme, ca să nu mai facă tălmăciri după propria
inspiraţie, într‑un „stil folcloric” binecunoscut...
„Tăifăsuirea” asupra celor de natură spirituală
asimilează, pe nesimţite, şi „aluviuni” provenite
de pe tărâmuri necunoscute, străine cu totul de
Învăţătură... Fără cunoştinţă, credinţa devine foarte
receptivă la provocări lipsite de noimă.

55
 Toma Pirău

Dintr‑un cu totul alt motiv, a venit ieri o femeie

care „s‑a convorbit” cu Iacov. Fiica acesteia, aflată
în Italia, nu este interesată de bărbaţi. Cu toate că
are aproape 27 de ani, tânăra femeie nu e dispusă,
după expresia haioasă a lui Ib., „să lucreze cu
dricul”. Îngrijorată de acest fapt, mama acesteia a
venit la mănăstire ca să i se spună ce se poate face
ca să fie înlăturat dezinteresul fiicei sale faţă de
bărbaţi. Biata femeie voia să lase 150 de lei ca să se
facă rugăciuni tămăduitoare. Cu bun simţ, Iacob i‑a
spus acesteia că 50 de lei sunt suficienţi pentru ceea
ce doreşte şi că, dacă are credinţă puternică, nu e
departe de bucuria ce i se cuvine...
De dimineaţă, pe la 7, 30, o bătrânică a coborât
de pe Bobeică ca să vină la biserică. Într‑o traistă
rustică, a adus un colac şi o sticlă cu vin pentru
săvârşirea unui parastas. Pare a fi aceeaşi bătrânică
ce a venit acum câteva zile, tot de dimineaţă, şi care
a avut de‑a face cu „banda celor trei” (Leo, Panda
şi Tigănuşul), care au lătrat nefiresc de agitaţi.
N‑a scăpat de „derbedei” decât după ce a învârtit
deasupra capului un par cât toate zilele pe care‑l
găsise lângă puntea din spatele magaziei de lemne.
Când a plecat, bătrânica mi‑a spus cu o voce
calmă, aproape în şoaptă: „Ma întorc prin pădure.
Pe partea pe unde am venit, e un câine alb, mare de
tot, şi mă cam tem de el”.
Precum se ştie, teama îi stârneşte pe câini. Ca la
vasele comunicante: scăderea nivelului într‑o parte
se compensează cu creşterea acestuia în partea
opusă. Frica într‑o parte. Îndrăzneala de partea
cealaltă. Una lucrează „în interior”. Alta lucrează
„în exterior”...

56
 Încercare de peratologie religioasă

Deşi pare ceva întâmplător, ocazia ivită invită

gândul spre o vorbă inspirată a Psalmistului: „De
ce eşti mâhnit suflete al meu şi de ce mă tulburi?
”. Chiar ciudat, nu? „Zicerea”, destul de probabil,
nu poate fi străină de sălaşul Sinelui... Şi asta
cu aproape trei mii de ani înaintea lui Freud,
întemeietorul psihanalizei... Şi la o aşa distanţă
peste vremi, evreii rămân solidari „întru idei”...

29

Suntem în data de 15 noiembrie 2013. În aceeaşi

zi a anului 1987, am simţit „duhul răsmeriţei” de
pe urma mişcării muncitorilor de la fosta IABv,
cum era denumită, pe scurt, Întreprinderea de
Autocamioane din Braşov. Doamna Cebuc, mai
înţeleaptă decât te‑ai fi aşteptat, ne‑a scos, pe mine
şi pe Adriana , din „prima linie”... Eram, cumva,
prea necopţi pentru o aşa expunere? În schimb,
au fost menţinuţi pe „baricade”, alături de alţii,
Valentin Bodea şi Dan Brudaşcu. Pesemne că aveau
pielea mai tăbăcită decât noi...
Venisem, noaptea târziu, de la Hârseni, aducând
„mormanul” de hârtii de la alegeri. Am găsit sediul
de la judeţ devastat de muncitorii revoltaţi de la
„Steagul Roşu”. Ce ne‑am mai mirat! „Aterizasem”,
pur şi simplu, pe altă „planetă”... Scenariul acesteia
ne era străin întrutotul... Poveştile, de multe feluri,
au îmbrobodit realitatea. Începea o altă lume. Peste
unii braşoveni, începuse să adie „umbra semeţiei”.
Aceasta mai lucrează din plin şi în clipa de faţă. O
fi fost bine, o fi fost rău? Ştie doar Cel‑de‑Sus...
Psalmistul, încă o dată, vede ce nu se vede. Prin
zarea vremii, cuvintele acestuia sunt sub o pecete

57
 Toma Pirău

greu de desfăcut de către nepricepuţi. Căci ce ne

spune trimite spre adâncul firii: cei ce se răzvrătesc
să nu se semeţescă... Dacă se alătură cele doua
porniri, se rupe măsura care leagă aluatul vieţii...
Fără aceasta, răsar hotărnicii samavolnice. Noi,
cei de pe‑aici, am avut parte de prea multe ca să
rămânem nesimţitori la pericolele care ameninţă
Fiinţa...

30

Cel chemat la Domnul nu trebuie să se uite

în urmă, la lumea „celor morţi”; morţii rămân cu
morţii, nu se pot bucura de Viaţă. Calea Împărăţiei
cere multe sacrificii. Şi dintre cele mai dureroase.
Doar prin aşa ceva, se poate trece în tagma celor
aleşi. Evanghelia după Matei, din care s‑a citit
astăzi, nu lasă nici cea mai mică urmă de îndoială:
căldiceii într‑ale credinţei nu prea mai au acces la
Cale... Chiar evanghelistul amintit devine semn.
Înainte de a deveni ucenic al lui Hristos, se numea
Levi şi era lucrător la vamă, adică vameş. Încasa
vama pentru romani şi, în acelaşi timp, îşi lua
şi pentru sine o parte, cu asupra de măsură. Nu
întâmplător, vameşii erau priviţi cu mult dispreţ de
către Iudei, fiind binecunoscuţi pentru lăcomia lor
fără margini. Dincolo de acestea, însă, un vameş
se ocupa să încaseze „taxa de trecere” dintre două
lumi, pentru stăpânire şi pentru el. „Vameşul”
stă pe hotar, la fel ca cel‑Rău, priveşte la unii şi la
alţii şi primeşte, după rânduiala stabilită, preţul
trecerii dintr‑o lume într‑alta pentru oameni şi
mărfuri. Legat de stăpânire şi de trecători, un
vameş nu poate fi un om liber aproape niciodată.

58
 Încercare de peratologie religioasă

Ca să devină liber, un astfel de slujbaş trebuie să

se lepede de constrângerile ce‑i mutilează viaţa, cu
toată bogăţia ce o are în preajmă.
Îmbrăţişând Cuvântul, Levi a ales universul
acestuia şi a devenit Matei, un alt om, cu o altă
viaţă. A lăsat de izbelişte slujirea Cezarului şi a
lui Mamona. Doar aşa, simte libertatea cea bine
lucrătoare a Cuvântului... Şi, după cum se ştie,
devine purtător priceput al Făcliei...
31

În Acatistul Buneivestiri, se pomeneşte, la un

moment dat, că Maica Preacurată s‑a bucurat de
„condeiul Crucii”. Lumea a fost luminată prin
Maica Domnului şi prin starea specială a acesteia,
pe fondul marelui Semn al Crucii ce a prins formă
şi înţeles de condei. „Condeiul Crucii” nu scrie pe
pergament. Pe suprafaţa unei materii fără simţire.
Acesta, condeiul, îşi picură semnele prin „căuşul
inimii” şi devine izvod al Vieţii. Chiar făcător de
Viaţă...
Printr‑o asemenea rânduire întemeietoere, se
iveşte şi prioritatea milei faţă de jertfă. Domnul
a venit să miluiască pe cei păcătoşi... După cum
a spus, nu cei drepţi au nevoie de ajutor, ci cei
rătăciţi... Oile pierdute... Şi nu numai cele ale „casei
lui Israel”... Ci din toată lumea... Dreapta credinţă,
iată, n‑are nimic comun cu exclusivismul. Orice
formă ar lua acesta, se asociază cu dezbinarea.
Cu vrăjmăşia. Şi, cu siguranţă, şi cu Vrăjmaşul,
indiferent de motivele invocate de unii sau de
alţii... „Condeiul Crucii” nu poate întrista Fiinţa
prin hotărniciri lumeşti...

59
 Toma Pirău

32

Haralambie („Abraham”) a avut dreptate: papa

Alexandru al VI‑lea (pe numele lui laic, Cesare
Borgia; stătător pe scaunul papal între 1492 şi 1503,
fiind contemporan cu Ştefan cel Mare al Moldovei
noastre)avea rădăcini spaniole. Acesta provenea
din familia nobilă „de Borja”, din Valencia spaniolă.
Poate că şi originea lui a avut o oareşice legătură cu
viaţa sa ceva mai excentrică făţă de alţi stătători pe
„scaunul Sf. Petru”.
Informaţia am găsit‑o la indexul de nume
din cartea masivă a lui Diarmaid MacCulloch,
apărută nu demult la „Polirom”, cu titlul „Istoria
creştinismului”.
Eu avusesem impresia că acest papă mai
excentric ar fi fost italian. Aflând informaţia corectă
despre acesta, am socotit că e bine să i‑o comunic
şi lui Haralambie. Am bătut la uşa chiliei şi mi‑a
răspuns cu „Amin”, pe un ton destul apăsat. Dupa
ce mi‑a deschis uşa, i‑am spus din prag: „Părinte
Haralambie, aţi avut dreptate‑Borgia avea origine
spaniolă. Nu era italian. Iertare pentru cele ce
le‑am susţinut în necunoştinţă de cauză. M‑a indus
în eroare aparenţa italiană a numelui”. Părintele a
dat uşor din cap şi n‑am mai continuat discuţia...
Un papă spaniol? Da, de ce nu... Doar, la sfârşitul
sec. al XV‑lea, Spania era în plină ascensiune şi avea
pretenţii de dominare afirmate explicit în Europa.
Pe acest fond, n‑a mai fost nimeni mirat că Isabela
şi Ferdinand ai Spaniei au reuşit să impună un cap
al Bisericii catolice cu sânge spaniol.

60
 Încercare de peratologie religioasă

Următorul papă, Iulian al II‑lea, a tranşat,

parcă, disputa asupra sferelor de influenţă dintre
Spania şi Portugalia, întocmind chiar şi o hartă în
această privinţă. Asaltul asupra lumii, pe atunci,
era arbitrat de papalitate. Tot acest papă a demolat
Biserica Sf. Petru din Roma, ctitorită de împăratul
Constantin, şi a pornit construcţia unei basilici cu
mult mai impunătoare decât cea veche.
La trapeză, de faţă cu toţi ceilalţi, i‑am cerut
iarăţi scuze părintelui Haralambie. Nu ştiu ce‑o
fi înţeles din gestul meu cu „uneltele” lui de
autodidact. Oricum, fapt destul de suprinzător,
p. Nicolae, întrând în vorbă, ne‑a spus că şi el ştia
că papa Alexandru VI‑lea avea sânge spaniol. De
unde, oare, să fi aflat?

33

La Vecernie, Haralambie a fost vioara‑ntâi. De

această dată, aveam priveghere, săvârşindu‑se şi
Utrenia imediat după Vecernie. La acest praznic‑al
Sf. Grigore Palama‑, s‑a citit cu mult mai mult decât
ieri, când praznicul fusese dedicat Sf. Apostol
şi Evanghelist Matei. Aşa prevedea tipicul...
„Abraham” a simţit clipa sa de mărire. Iese în faţă
cu îndrăzneală şi începe să‑şi etaleze talentul de
„cântăreţ pe note”, dupa cum se autodenumise cu
ceva vreme în urmă. Văzându‑i mândria agresivă,
p. Teodor s‑a întristat imediat. Mimica lui spunea
totul: o faţă preocupată, uşor încruntată, care
cuprindea şi o acreală nedisimulată, uşor de sesizat
şi de cel mai puţin experimentat privitor. Această
expresie acră a feţei scoate la iveală adevărata
vârstă a purtătorului ei, respectiv aprox. 54 de ani.

61
 Toma Pirău

Fără „umbra de supărare”, nu poţi să‑i dai p. Teodor

această etate dat fiind că nu are fire albe de păr nici
pe cap, nici în barbă. A ghici vârsta acestuia e o
adevărată loterie pentru oricine...
Spre finalul slujbei, a intrat „ în rol” şi p. Teodor.
Şi‑a făcut treaba conştiincios. Într‑un târziu, mi‑a
pasat încheierea, cu Ceasul întâi şi celelalte...
La Miezonoptică, s‑a întârziat. De rând la
clopot, era Haralambie. De bătut, l‑a bătut pe la
23, 10. La începutul slujbei, în paraclis nu se afla
nimeni. Iacob s‑a trezit doar la auzul clopotului.
Asijderea, p. Teodor şi subsemnatul. Prin urmare,
psP‑ul a început slujba de unul singur. S‑a ţinut
tare o bună bucată de timp. Noi am intervenit abia
la finalul Troieşnicului. Mai bine de treizeci de
minute, psP‑ul a glăsuit cu îndârjire, ceea ce nu se
mai întâmplase niciodată până acum.
Iniţial, i‑am luat porneala la citit ca mare râvnă
duhovnicească. De fapt, însă, acesta voia să ne
arate că era foarte supărat pentru întârzierea „in
corpore” la slujba de la miezul nopţii. Aceasta
s‑a văzut şi după cum ne‑a întrebat la ieşirea din
trapeză, „paraclisul” nostru pe vreme rece, despre
rândul de la clopot. Aflând că Haralambie făcuse
pocinogul, cu toate că‑i spusesem de cu seară, în
prezenţa p. Teodor, că e rândul lui să bată clopotul,
psP‑ul şi‑a pus bărbia‑n piept şi a dispărut fără să
spună nimic. De ar fi fost altcineva de vină, ne‑am
fi distrat nevoie mare...
În răstimpul întrebărilor şi al răspunsurilor pe
tema întârzierilor de tot felul, p. Teodor se făcea că
drege fitilul de la candelă, neacordând, chipurile,
atenţie prea mare supărării evidente a părintelui

62
 Încercare de peratologie religioasă

stareţ. După ce acesta a plecat dintre noi, p. Teodor

se întoarce şi ne şopteşte pe un ton aproape
sardonic: „E comod, nu? Şi nu‑i prima dată când
arată asta!”
Spre surprinderea mea, i‑am zărit în privire
o undă de satisfacţie răutăcioasă. Şi nu una
oarecare sau palidă. Pentru o clipă, privirea lui
căpătase o nuanţă metalică... Deloc liniştitoare...
Şi, culmea‑culmilor, aceasta se însoţise cu un
zâmbet uşor, abia perceptibil... Cei doi, respectiv
Haralambie şi Teodor, au stat împreună destulă
vreme la schitul de la Vinişoru şi, pesemne, că
aveau să‑şi deconteze suficiente poliţe neachitate
întretimp.
O vorbă din popor ne spune, doar, otova: „În
fundul tăcutului, zace Vrăjmaşul!”. Interesantă este
legătura rădăcinilor de la „Vrăjmaş” şi de la „vrajă”...
Aluatul semnelor modelează ceva de taină...
Părintele Teodor e o fire mai rezervată. Din
cauza bărbii, nu i se observă prea uşor zbuciumul
interior, care, din când în când, dă să se reverse peste
marginile firii. Acum câteva zile, de pildă, arăta o
porneală deosebită în a lansa fel de fel de iniţiative
gospodăreşti. Când ceilalţi îi urmau îndemnul la
lucru, chipul fratelui Teodor exprima o bucurie
nedisimulată. Să fi fost, cumva, duhul stăpâniei
care zâmbea? Şi care se bucura acum, când ieşea de
după faldurile „tăcerilor preocupate”? Cine poate
să privească în sufletul omului?
34

În predica rostită, pP s‑a străduit să lămurească

tâlcul din pericopa ce s‑a citit astăzi‑duminică, 13

63
 Toma Pirău

nov. 2013‑ despre bogatul căruia i‑a rodit ţarina

(Luca 12, 16‑21). Cel‑de Sus se adresează acestuia
cu vorbe aspre: „Nebunule, în noaptea aceasta îţi
vor lua sufletul! Şi cele ce‑ai pregătit ale cui vor fi?
Aşa se întâmplă cu cel ce‑şi adună sieşi comori şi
nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte. ”
Cine‑or fi cei ce vor cere sufletul bogatului?
Sau, mai degrabă, ce‑or fi, oare?Oricum, nu avem
cum să ştim ceva despre cei ce săvârşesc acţiunea
asupra sufletului pătimaş al bogatului... Ceea
ce ne e dat să aflăm în acest sens arată limpede
că avem de a aface doar cu simpli executanţi de
porunci. Nu dispun de puterea necesară actiunii,
ci o primesc de la Cel ce croieşte rânduiala lumii.
Sau de la Cel ce a făcut cerul şi pământul, de la
cel Preaînalt. Doar Acesta are stăpânire nebiruită,
inclusiv asupra sufletelor. Cererea către Domnul
Oştirilor sau Domnul Savaot se susţine prin aceea
că sufletul bogatului căruia i‑a rodit ţarina se lasă
îngrădit de împătimire. Acest fel de patimă are
ca temelie stăpânirea materialnică, lăcomia care
se preocupă doar de „lărgirea hambarelor”. Prin
această lărgime în spaţiu, se iveşte o altă lume, cu
totul diferită de cea de dinainte. „Foamea de spaţiu”,
doar pentru a îngrămădi bogăţia, are în corpul ei
un virus extrem de toxic. Acesta se hrăneşte din
morbul însingurării. Bogăţia de acest soi nici n‑are
vreo treabă cu lumea. Pare că‑şi este suficientă...
Făptuirea bogatului din pericopă nu trimite
deloc către altcineva, fie sărac sau de altă sorginte.
Doar bogăţiile îl frământă pe acesta. Orbirea lui
pare a fi aproape totală... Chiar fiinţa lui se topeşte
în bogăţie. Facultăţile minţii şi ale simţirii celui

64
 Încercare de peratologie religioasă

înlănţuit de bogăţie nu mai luminează viaţa. Devin

simple unelte ale unei patimi devoratoare de
libertate.
În preajma bogatului captiv, după cum
istoriseşte Domnul nostru Iisus Hristos, nu‑şi are
sălaş nici o vietate. Darmite vreun casnic cu faţă
umană! Cumva, se decantează impresia că, în
insingurarea lui, bogatul acesta înrobit de patimă
nu are nici măcar o umbră a lui. Către o asemenea
condiţie îl poartă preocuparea lui exlusivă pentru
sine. În afara materialităţii corupătoare, bogatul
nu mai îmbrăţişează nimic altceva din zestrea atât
de generoasă primită de tagma omenească de la
Făcătorul ei. Alegerea bogatului pare a fi a „omului
unidimensioanal”, despre care, în secolul trecut,
ne‑a vorbit, oarecum patetic, un Herbert Marcuse...
Bogăţia, cum bine se ştie, nu poate fi rea prin
ea însăşi. Aceasta dobândeşte o anume calitate, rea
sau bună, după cum este dobândită şi folosită de
către deţinătorul acesteia. Ca să nu facă degeaba
umbră pământului, bogatul trebuie, după cum se
arată în această pericopă evanghelică, să lucreze
„întru Dumnezeu”. Cum să se facă aceasta? Doar
toate sunt de la El, Lui, desigur, Îi aparţin toate,
deci le are pe toate... Si, atunci, cum să se lucreze
„întru”... Iată cum: dacă‑l iubim pe Dumnezeu
din toată inima noastră şi din tot cugetul nostru,
după cum suntem îndemnaţi prin porunca dintâi,
atunci, fără alte constrângeri, ne aplecăm cu toată
făptura noastră‑prin chipul şi asemănarea după
care am fost plămădiţi dintru început‑spre cel de
lângă noi, spre Aproapele nostru. Doar prin acesta
descoperim sămânţa divină din noi... Grija pentru

65
 Toma Pirău

aproape este „cârja”sfinţirii noastre. Fără acest fel

de îngrijorare, nu putem urca „scara comuniunii”,
deci nu avem acces la puterea iubirii legătoare de
suflete pe „ogorul bucuriei”.
A fi „întru Dumnezeu”, iată, nu înseamnă
a fi alături de celelate „făpturi ale Domnului”, ci
împreună cu acestea. Totodată, acest fel de fiinţare
nu cere să te rupi de lume, aşa cum cred unii, ci,
dimpotrivă, să sporeşti armonia acesteia prin
vădirea tuturor darurilor pe care le‑am primit de
la Tatăl nostru ceresc... „Milă voiesc, nu jertfă!”,
după cum a transmis Psalmistul voia Domnului...
Lucrare curată şi îndrăzneaţă a inimii, nu doar
simpla odihnă a acesteia... Cu Adevăr şi Dreptate,
după cum au grăit Sf. Augustin şi Pascal în ceasuri
diferite de credinţă.
Într‑un alt plan, mai larg, ne‑am putea întreba
mai în amănunt despre ce reprezintă ţarina şi
bogăţia izvodită de aceasta. Să fie, oare, vorba
doar despre roade obişnuite, uşor de observat sub
soarele vieţii? Sau, poate, fiinţarea cere ceva mai
mult. Adică să trecem dincolo de cele „ale ţărânei”
şi să cuprindem în „lumea bogăţiei” şi roadele
darurilor primite: ale cunoaşterii, ale stăpânirii
sau, de ce nu?, ale simţirii... Iată cum, prin alegoria
evreului Philon din Alexandria, ni se descoperă
„sclipiri de realitate şi de gând” ce ne deschid
portiţe nebănuite de taină...

35

În pericopa citită la Utrenie, din Evanghelia

după Marcu, se redă o altă minune săvârşită de
Domnul nostru Iisus Hristos: vindecarea unui orb

66
 Încercare de peratologie religioasă

din naştere. Oarecum ciudat, aceasta s‑a făcut mai

cu fereală, departe de ochii comunităţii din care
provenea cel suferind de nevedere.
Vindecarea se face cu „tina din drum”, trecută,
desigur, prin mâna Domnului; şi, fapt notabil, nu
se produce de la primul gest. După primul contact
al tinei cu ochii orbului, acesta este întrebat despre
cum vede. Răspunsul bolnavului pare a fi şovăitor:
vedea oamenii ca pe nişte „copaci umblând”... Din
această pricină, cea a vederii neclare, Domnul
Iisus Hristos aşează tina, a doua oară, peste ochii
neputincioşi ai orbului din naştere. De această
dată, ca după o pregătire de iniţiere, oamenii
sunt văzuţi aşa cum sunt în realitate. Orbul nu
mai e orb. E văzător de făpturi pentru prima dată
în viaţa lui. Ajutat de către Domnul, firea lui se
luminează prin vederea celorlalţi semeni. Reintră
în lumea oamenilor sub stindard de Lumină...
De fapt, aceasta echivalează cu descoperirea
unui alt tărâm... Cu toate acestea, Binefăcătorul
îi porunceşte celui vindecat să păstreze discreţia
asupra celor săvârşite şi să nu povestească şi altora,
din comunitatea de apartenenţă, despre darul
vederii pe care tocmai îl primise de la Domnul
Iisus. De ce, oare, să‑i fi spus Mântuitorul celui
vindecat să tacă şi să nu spună nimănui despre ceea
ce s‑a întâmplat prin „lucrarea minunată“ a tinei ?
Poate că cei ce‑l cunoşteau pe orb de multă vreme,
acum‑când acesta intrase în mod miraculos în
rândul lumii‑ s‑ar fi oprit, pentru o clipă, din viaţa
lor somnambulică, lipsită de orizont şi culoare, şi
ar fi privit cu luare aminte la revenirea orbului
în lumea lor. Din această revărsare a bunătăţii

67
 Toma Pirău

Domnului, s‑ar fi putut împărtăşi şi ei pentru a se

bucura de o prefacere sufletească pe măsură.
Evanghelistul Marcu relatează întâmplarea
fericită a înlocuirii nevederii cu vederea prin
„mâna Domnului” şi aduce, cu aceasta, un duh de
prevedere asupra noastră. Bucuria celui vindecat
de „viaţa în întuneric” se asociază cu un plus de
armonie în lume şi cu o subţiere a suferinţei. Prin
asemenea urmări, suntem îndemnaţi să nu ne lăsăm
purtaţi de indiferenţă şi, pe cale de consecinţă, să
fim mai vigilenţi la „ce şi cum” vedem în aflarea
noastră prin lume... Fără făclia Învăţăturii, sufletul
nostru n‑are ferestre, precum monada lui Leibniz.
Şi este neputincios în a discerne cu pricepere
asupra „fructelor lumii”.
Pare ceva de la sine înţeles: dacă se zăboveşte
îndelung în „lumea trupului”, unde capcanele nu
prididesc cu chemările lor, sufletul capătă, şi el,
accentuări brodate pe materialnicie. La limită, poate
chiar să fie priponit de acestea, să se lase condus
de ceva ce‑i este străin şi cu totul nepotrivit. Să se
pervertească şi să‑şi uite natura şi originea. Cu alte
cuvinte, să se piardă prin nerodnicie ! Cum se iese
dintr‑o asemenea stare? Pericopa din Evanghelia
după Marcu ne arată prea bine calea de urmat...
Ca să primeşti „lumina cunoştinţei”,
mântuitoare într‑ale firii, trebuie să treci printr‑o
pregătire prealabilă, cu un cuprins pe măsură. Doar
în acest fel, dizarmoniile trupeşti sau sufleteşti
sunt alungate „pe câmpii”. Orbul din pericopă, la
început, n‑a văzut limpede: „Văd oamenii umblând
ca nişte copaci !”. Altfel decât erau de fapt. Oricum,
nu mai sălăşuia doar în întuneric. Dar nici în

68
 Încercare de peratologie religioasă

lumina normalităţii. Acum, se afla doar în prag de

vindecare. În acest stadiu, oamenii n‑aveau faţă sau
alte alcătuiri care, prin sinodie, să rezoneze, „după
chip şi asemănare”, cu Cel Preaînalt. Simple umbre
fără chip şi trecătoare. Atât şi nimic mai mult...
Ajutat fiind de Domnul, a doua oară, într‑un fel
apropiat meşterului olar, cel ce vedea tulbure‑ca
„în ghicitură”, după o vorbă potrivită a Sf. Apostol
Pavel‑primeşte bucuria întâlnirii nemijlocite cu
lumea. Ca şi cum s‑ar păşi într‑o altă lucrare
cunoscătoare, ce poartă numele aparte de „faţă
către faţă”. Faţa cea mică a celui până mai ieri
schilodit primeşte darul de a se împărtăşi prin
vederea feţelor sub care tălăzuieşte viaţa făpturilor,
prin bunăvoinţa Tatălui ceresc. Şi acesta, ca şi
Psalmistul David, poate să se mire fără oprelişti şi
să exclame din toată inima: „Cât de minunate sunt
lucrurile Tale, Doamne/Pe toate cu înţelepciune
le‑ai făcut!”.
Cu mirarea iscată de splendorile lumii tocmai
descoperită, vindecatul de nevedere n‑ar fi putut
vorbi pe înţeles cu cei din familia sau comunitatea
lui. Şi, destul de previzibil, n‑avea la‑ndemână
„graiul cel bun, cu temei lucrător”, aşa că Doctorul
cel Bun recomandă tăcerea. Devenit văzător, orbul
din naştere devine semn pentru cei din preajma
lui, rude sau simpli conlocuitori.
Sub acest semn, tăcerea pare a fi prima însoţitoare
a Tainei. Prin nerostire, întâlnirea dintre Cer şi
Pământ, după cum ne lasă Evanghelistul Marcu să
înţelegem, se cerne cu evlavie. Prezenţa Fiului lui
Dumnezeu printre pătimaşii lumii acesteia nu are
nevoie de vorbe. Ci doar de o veghere întemeiată

69
 Toma Pirău

pe o privire înduhovnicită. Înalt lucrătoare şi

purtătoare de rod ales.
La „plinirea vremii”, după cum stă însemnat
în Scripturi, tăcerea îşi va descoperi rostul.
„Necuvintele” devin o frumoasă şi luminoasă
mărturisire, spre slava şi mărirea „Celui ce ne‑a dat
Lumina”... ...

36

Ce‑o fi în mintea lui Iacob? Mi‑a vorbit ieri

despre cum i‑a apărut Florica dintr‑un nor, după ce
a murit, şi i‑a spus supărată să oprească procesul pe
care el îl intentase celor de la spital, unde n‑a fost
îngrijită cum ar fi trebuit. Iacob pare convins de
faptul că fosta lui soţie a fost lăsată nesupravegheată
în salon şi s‑a automutilat atât de grav încât n‑a mai
putut fi salvată după această întâmplare nefericită.
Ceva vreme mai înainte, a mai fost internată în
spital întrucât încercase să se sinucidă inghiţind o
mulţime de pastile. Organele interne, de pe urma
celor mai bine de 40 de pastile ingurgitate, au fost
grav afectate. A fost nevoie, pentru a o salva, să fie
conectată la aparate. Medicii nu‑i acordau şanse
prea mari de supravieţuire. Lui Iacob i‑au spus că
este „aproape moartă”, sugerându‑i că ţinerea pe
aparate este fără rost. Acesta a refuzat să accepte
verdictul dat de medici şi a insistat ca soţia lui să
fie menţinută sub îngrijire mecanică, indiferent de
starea fără ieşire în care se afla aceasta.
Concomitent, Iacob, după cum a relatat, a
încropit un grup de rugăciune împreună cu câţiva
buni preoţi rugători. De comun acord cu aceştia,
s‑au stabilit zilele şi orele de rugăciune. După şapte

70
 Încercare de peratologie religioasă

zile de rugăciune „în grup”, Florica a ieşit din coma

profundă în care se afla de ceva vreme. Doctorii
s‑au mirat peste măsură de cele întâmplate. După
spusele lor, era prima dată când aceştia au asistat
la depăşirea comei prin rugăciune. Din acest motiv,
nu s‑au sfiit să se întrebe pe faţă despre puterea
tămăduitoare a rugăciunii şi despre calităţile de
rugător ale lui Iacob.
În rugăciune, după cum îmi povestise Iacob pe
un ton imposibil de catalogat cumva, „Am vorbit cu
Dumnezeu din tot sufletul, cu toată puterea mea,
aproape din rărunchi... Am făgăduit să fac multe
pentru cei în necaz... Dintre cele făgăduite atunci,
am făcut câte ceva. Cele mai multe, însă, au rămas
nefăcute... Pesemne că acesta a fost motivul pentru
care Cel‑de‑Sus şi‑a întors faţa de la noi. În trei
luni, Florica a revenit în spital, reclamând o durere
cumplită la gât. Doctorii au presupus că durerea
era pe fond neuro‑psihic”. Adâncit în amintiri,
interlocutorul meu îmi vorbea despre insistenţa cu
care soţia lui, pe patul de spital, tot repeta, parca
presimţind cum i se va sfârşi această internare: „De
aici, din acest salon de spital, n‑am să ies decât cu
picioarele înainte!”. Ca un făcut, vorbele acestea
s‑au împlinit, cu implicarea nemijlocită a celei ce
le‑a rostit cu atâta convingere. Premoniţie acoperită
de atâta mister...
Astăzi, când se arăta atât de preocupat cu
daravelele pentru hramul mănăstirii, l‑am întrebat
pe Iacob despre firea Floricăi şi despre felul purtării
ei. Cu o mină pierdută în sine, mi‑a răspuns rapid,
după cum îi era obiceiul: „Florica mea era calmă,
ordonată, frumoasă şi deşteaptă. Avea o fire

71
 Toma Pirău

calculată şi ştia să aleagă întotdeauna soluţia cea

mai bună ce trebuia urmată”...
Trecând peste toate, o întrebare nu poate fi
strunită. Ce s‑a putut petrece cu soţia lui Iacob de
a trecut, pe nesimţite, de la luciditate la rătăcirea
minţii. Trecuse de prima tinereţe, dar, totuşi, era
departe de a încheia cea de‑a doua vârstă, după cum
se exprimă demografii. Avea mare drag de copii şi
punea mult suflet în munca ei de învăţătoare.
Întâmplarea de viaţă prin care a trecut nu e
uşor de înţeles mai cu seamă pentru că se afirmase
ca o creştină practicantă, foarte râvnitoare într‑ale
credinţei. Ca un fulger, un duh neliniştit a pus
stăpânire pe sufletul ei şi i‑a deturnat voia spre
refuzul vieţii şi al lumii... Cum s‑ar putea numi o
astfel de putere? Sau, pe alte căi, cu totul neştiute, a
fost aleasă ca să plătească pentru făptuiri blestemate
săvârşite de cei din neamul ei? ...
Printr‑o alchimie aparte a minţii, versurile
unui Rainer Maria Rilke îmi deschid nişte porţi ale
intuiţiei încărcate de grai: „Mi‑e aşa drag s‑ascult
lucrurile cântînd/De le atingeţi voi, sunt mute şi
uscate, /Voi îmi ucideţi lucrurile toate”. Să fi simţit
Florica „fiorul neputinţei disperate” faţă de cei ce
ştiu tot şi care nu pot asculta cântecul lucrurilor?
„Dă totul la săraci !”, după cum i‑a scris lui Iacob
pe‑un bileţel, pare un strigăt de la capăt de lume...
Anul trecut, când am dormit o noapte în
apartamentul lui Iacob din Baia Mare, am zărit
tabloul Floricăi atârnat pe un perete din sufragerie.
Pentru o clipă, am rămas înmărmurit. Din chipul
acesteia, priveau nişte ochi aspri, pătrunzători,
care‑i dădeau o înfăţişare rece, distantă, aproape

72
 Încercare de peratologie religioasă

„metalică”. La aceştia, se asociau nişte buze mici,

subţiri şi parcă temătoare de forme‑aproape
pierdute în linear‑, abia vizibile în „umbra unei
feţe austere”, închisă, parcă, în sine şi străină de
priveliştea lumii la care privea... La început, am
privit taboul cu un relativ interes. Apoi, după
câteva clipe, nu mi‑am mai îndreptat ochii spre
peretele pe care era atârnat acesta ca să nu întâlnesc
privirea „ca de oţel” a Floricăi. Ascuţimea acesteia
tăia ca lama unui brici...
Spre deosebire de mine, Iacob vazuse cu totul și
cu totul altceva...
Chiar dacă poza fusese făcută cu multă vreme
în urmă, „persoana”surprinsă în aceasta nu mai
era, după felul meu de percepţie, din această lume.
Un duh străin, distant şi neprietenos se cuibărise
ca într‑o fortăreaţă, nutrind o privelişte, de sus,
prin stranietate. Ceva, din ceea ce se vedea, nu
avea loc pentru nicio vecinătate. Acel ceva venea,
pesemne, de dincolo de hotar. Peste timp, s‑a
reîntors neliniştit spre obârşie... În urma lui, umbre
de tot felul...

37

Grigorie Decapolitul, cuvios de prin sec. al

IX‑lea, a fost adus, la mănăstirea Bistriţa din Vâlcea,
de către boierul Craiovescu, pe la sfârşitul sec. al
XV‑lea. Moaştele acestui cuvios‑de fapt un trup
întreg‑nu pot fi privite fără să te cuprindă fiorii.
Când le‑am văzut anul trecut, cu prilejul unei
preumblări cu Alexandra pe teme de „heraldică
medievală românească”, am căzut uşor pe gânduri.

73
 Toma Pirău

Răsăritul ortodox, cu exaltările lui oarecum

exotice pentru moaşte, „citeşte” într‑o altă
cheie unele versete din Scriptură, cum este cel
binecunoscut care spune că noi, oamenii, din
ţărână am venit şi în tărână ne vom întoarce. Sub
influenţă grecească, s‑a consacrat, pe la „porţile
Orientului” şi prin grădinile acestuia, o tâlcuire
mai mult sau mai puţin conformă cu dogma,
adicătelea cu Învăţătura. După această adiere elină,
sfinţii lasă urme pe „calea vieţii”. Moaştele acestora,
purtătoare de sfinţenie, sunt ilustrări de Taină, de‑a
dreptul teofanice. Într‑o încheiere instituţională,
bine croită doar cu uneltele sârguincioase ale
tradiţiei, s‑a plămădit şi afirmat, de la un anumit
moment al vieţuirii întru credinţă, un cult al
moaştelor care a supravieţuit, cu brio, peste vremi.
Greu de înţeles şi de tălmăcit o asemenea
„privelişte de credinţă”. Pe temei obişnuielnic,
Tradiţia nu se sfieşte defel să pretindă aceeaşi
înălţime ca şi Sfânta Scriptură. Pe această temă, a
curs multă cerneală şi s‑au pus la treabă nenumărate
patimi. Calea apodictică s‑a arătat mai vitează. Şi a
dobândit, vremelnic, biruinţa...

38

În Rugăciunea proorocului Avacum, se

aminteşte despre felul în care „poporul ales” se
arată stăpânit de credinţa nestrămutată în ajutorul
ce‑l va primi de la Domnul pentru a fi eliberat de
sub apăsarea duşmanilor veniţi de aiurea. Fără
nelinişti nelalocul lor şi cu nădejde nestrămutată:
„Liniştit voi aştepta vremea marii îngrijorări care
va veni peste poporul care ne asupreşte. ” (vrs. 24)

74
 Încercare de peratologie religioasă

Prin analogie, tot aşa ar trebui să se aştepte

şi vremea Judecăţii care va ridica „umbra
Păcatului” pogorâtă în lume prin alegerea făcută
de Protopărinţi. Cu aceasta, se redă speranţa
redobândirii de către oameni a condiţiei „în Duh”
dintru început. O revenire la clipa „de aur”, despre
care Psalmistul David o redă în grai potrivit:
„Ai făcut pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale
pară de foc”. Greutatea vieţuirii şi a lumii, iată,
dispare. În locul acesteia, un inefabil despre care
se mărturiseşte cel mai bine prin tăcere. „Corola
de minuni” a acestei clipe de taină nu are de‑a
face doar cu mintea cea care „ucide”, după cum a
spus‑o un Lucian Blaga...
Tot în această Rugăciune a proorocului mai
înainte pomenit, la cap. al III‑lea, vrs. 9, ni se
descoperă un „colţ de lume” care va deveni
semn pe drumul istoriei sacre a evreilor. Astfel,
proorocul Avacum spune: „Am văzut corturile lui
Cuşan (Etiopia) lovite de groază iar colibele ţării
Madianului sunt cuprinse de cutremure. ”
După ce a fugit din Egipt, ca să scape de mânia
Faraonului fiindcă a ucis un soldat egiptean, Moise
a găsit adăpost în Madian, la un preot de‑al locului,
cu numele de Iatro. Se şi căsătoreşte cu Sephora, fiica
mai mare a celui ce l‑a primit sub acoperişul casei
lui, şi va zăbovi în ţinutul Madianului patruzeci de
ani încheiaţi cu un rost nesupus vederii.
Acest ţinut, după relatările unora, ar fi fost
situat în preajma Sinaiului. Şi era cuprins, în mod
frecvent, de intense activităţi seismice. Cu alte
cuvinte, aici, cutremurele reprezentau un „fapt
cotidian”. Moise le‑a văzut potenţialul şi le‑a înţeles

75
 Toma Pirău

ca manifestarea unei Puteri cu mult peste ceea ce

ar fi in stare să facă oamenii. Un gând i s‑a aşternut
în minte... Unul colosal, în stare să mişte lumea...
Moise îi cunoştea bine pe cei de‑un neam cu
el. În plus, avusese prilejul, în contact cu elitele
Egiptului, să asimileze ceea ce modernii au numit
„duhul veacului”. Împletind cele două „valuri
de descoperiri”, profetul Moise şi‑a dat seama ce
ecou formidabil pot avea cutremurele în „aluatul
psihologiei colective” pe care‑l frământau evreii
în anii lor îndelungaţi de robie. „Imaginarul
colectiv”al lui Israel fusese croit anume ca să se
hrănească, într‑un mod inegalabil, cu semne şi
minuni care să‑l îndrume spre libertate. Prin
intuiţia lui formidabilă, Moise şi‑a dobândit faima
de Ales. El a devenit unealta prin care Israel a avut
acces la Calea Libertăţii, rânduită a se înrădăcina
într‑un loc anume făgăduit de către Cel Preaînalt.
Cum să nu te minunezi când vezi pământul
că fumegă şi că se cutremură? Psalmistul David,
la câteva secole după Moise, preluase acelaşi fior
când a adresat îndemnul către popor ca să se roage
„cu frică şi cu cutremur”. Astfel se iveşte o anumită
„scală de atitudine” pe care Iahve o arată poporului
lui Iacob, presărată cu migală în toate scrierile
Pentateuhului iudaic. Mai cu seamă în Psalmii
atribuiţi lui David, regele –prooroc al Israelului.
Într‑o anume „nişă de timp”, grecii au
„împrumutat” cu nemiluita din fascinanta
„psihologie iudaică”. Aceştia, pe urmele lui
Moise, au intuit, cu firea lor iscoditoare, imensa
oportunitate ivită prin inedita ctitorie de credinţă
a Iudeilor. „Duhul elin” nu avea cum să fie doar un

76
 Încercare de peratologie religioasă

simplu spectator al „alaiului divin” pus în mişcare

de poporul ales. Se vedea, prin natura lui similară,
chemat la desmărginirea acestuia...
„Stările” care au însoţit drumul prin lume al lui
Israel au rodit cu asupra de măsură: un fenomen de
trăire colectivă care s‑a revărsat până la marginile
pământului, „adunând” laolaltă multe şi variate
neamuri. Dinspre Palestina, cu suport simbolic elin
şi cu „logistica”imperială romană, s‑a descoperit
un „orizont de aşteptare” întemeiat pe cele mai de
căpătâi trebuinţe umane. Multe suflete se zbăteau
neputinciase sub povara unor vremuri nemiloase.
Ieşira la liman a acestora nu mai putea să întârzie...
Cei mai mulţi, mai ales dintre cei umili şi oropsiţi,
căutau cu disperare „un ajutor într‑ale vieţii”. Un
izvor de nădejde care să‑i „umbrească” protector
în trista „vale a plângerii” în care erau obligaţi să
trăiască. Ora lor astrală s‑a ivit în cele din urmă.
Cum toate drumurile, pe atunci, duceau la
Roma, „lumina de la Răsărit”, de la o periferie a
Asiei, s‑a îndreptat, odată cu oamenii, spre cetatea
aşezată, simbolic, pe şapte coline. „Colinele puterii”,
fără ştiinţa lumii, jinduiau după ceva care să le
lumineze sufleteşte. După o mie de ani, puterea lor
se simţea fără vigoare. Obosiseră până şi zeii Romei
de când romanii au lăsat în urmă spiritul auster şi
s‑au oploşit cu hedonismul năucitor al bunăstării
imperiale.
Pe deasupra acestora, fascinaţia Romei cezarice
era de neocolit. „Cetăţeanul roman”devenise un
supraom aproape, invidiat de multe neamuri. Toţi
muritorii „lumii romane” râvneau la un asemenea
titlu de mărire aducător de multe beneficii pentru

77
 Toma Pirău

aleşii imperiului. Pe de altă parte, viaţa ce sălăşuia

în „ogaşa cezarică” cuprindea mulţi năpăstuiţi
de soartă. Aceştia aveau sufletul „ca un pământ
însetoşat” pentru „un mesaj” salvator. Pământul
roman mustea într‑o chemare a deznădejduirii. Pe
acest ogor, se putea semăna un Adevăr cu virtuţi
mântuitoare... Încă o dată, Psalmistul David ne
grăieşte cu miez, când ne dezvăluie că „Adevărul
din pământ a răsărit” şi că „Dreptatea din cer a
privit”.
De pe cele „şapte coline”, urmând o cale
cuprinsă în lumea romană, creştinismul s‑a
revărsat pe ţărmurile Mediteranei, concomitent cu
deplasarea puterii Romei către malurile Balticii sau
către ţărmul european al Atlanticului.
O notă aparte a făcut, în cristalizarea dogmei şi
a credinţei creştine, nordul Africii, prin Alexandria
celor multe neamuri, cu evreii şi grecii în fruntea
lor. În acest ceas, nici Antiohia Siriei nu se lasă
mai prejos în amenajarea „grădinii de credinţă”
întru Hristos. În tot acest răstimp, Ierusalimul îşi
revendică întâietatea de „leagăn scriptural” şi de
referinţă originară cu mare încărcătură simbolică.
Întrucâtva, pe măsură ce Învăţătura se îndeseşte
între neamuri şi se „cuibăreşte” în sufletul
chemător al acestora, legăturile cu originea devin
tot mai subţiri. În fond, ieşirea în lume se confundă
cu distanţarea faţă de iudaism şi cu acomodarea
cerută de „ogorul” nou în care îşi aruncă seminţele.
Încet‑încet, Ierusalimul rămâne doar o periferie...
După ce marele Constantin a înserat
creştinismul în „lucrarea guvernării romane”,
s‑a trecut la o construcţie instituţională de tip

78
 Încercare de peratologie religioasă

imitativ, cu preluarea deliberată a tiparului laic,

administrativ. De la „starea vie” a credinţei, de la
om la om, se produce saltul la „starea organizată”.
Uneltele ajutătoare n‑au întârziat să apară pe acest
nou început. Cu toate opreliştile acestuia, Dogma
se strânge în matcă pas cu pas. Cu răbdare şi cu
tenacitate fără egal, la aproape trei secole de la
apariţie, s‑au cristalizat și practicile de cult, prin
care erau reuniţi în lucrare Viziunea şi oamenii.
Cei trei corifei ai acestei minuni de credinţă‑ Vasile,
Grigorie şi Ioan‑au descoperit „cheile veşniciei”...
Prin strădaniile lor insuflate de Sf. Duh,
Lumina a ieşit de „sub obroc”, până când, prin
evoluţia firească a acesteia, n‑a mai putut fi
hotărnicită după canoane din vechime. Pe atunci,
lumea avea anumite stigmate. Unul dintre acestea
se regăsea în fragmentare. Drept urmare, o parte
din „apa cunoştinţei adevărate” s‑a dus spre Apus,
urmând drumurile Romei. Şi preluînd bune şi rele,
după chipul puterii vremelnice; o alta, oarecum
asemănător, s‑a alipit de „pulpana”cezarilor din
Constantinopol, suportând, îndelungă vreme,
vrerea apăsătoare a acestora asupra multor
chestiuni de credinţă. Aproape o mie de ani,
împăraţii Rasăritului creştin au făcut aproape tot
ce‑au vrut cu ierarhii şi cu credincioşii creştini...
Într‑un asemenea mediu politico‑religios din
Răsărit, grecii şi‑au exersat calităţile incontestabile
de supravieţuitori. Cu o tenacitate greu de înţeles,
au pus mâna pe pârghiile puterii laice şi „au
cucerit” întreaga ierarhie bisericească. N‑aveau
cum să la scape nici pârghiile „puterii simbolice”...

79
 Toma Pirău

Ca să‑i ţină pe curioşi cât mai departe de

„iatacurile stăpânirii oamenilor”, ierarhii au tot
adăugat rânduieli peste rânduieli, până‑ntr‑acolo
că acestea au dobândit o autoritate de sine
stătătoare, aproape mai influentă decât a Scripturii.
Instituţia bisericii nu se mai putea afirma prin
simplitatea originilor. Treptat, Tradiţia, croită cu
isteţime grecească, a ajuns să stăpânească, nu să
slujească, orizontul viu al credinţei dintru început.
Hipertrofia „normativului canonic”, în timp, a
devenit normalul vieţii în Răsăritul creştin.
Cu acest „aluat grecesc”, a început o altă Golgotă
în mersul credinţei noastre creştine...
Ce s‑a întâmplat cu noi, românii? După impulsul
măreţ de la începuturi, cu Apostolul Andrei
deschizător de drum prin Dobrogea noastră, n‑am
apucat să zidim după cum ne‑am fi aşteptat. Din
varii motive, de‑ale locului şi din afara acestuia,
„clipa cea repede”a trecut pe lângă noi. Foarte
târziu‑adică după ceva mai bine de o mie de ani
şi doar cu „tutela” bulgărească de la Târnovo‑,
am înălţat o mitropolie care să păstoreasca lumea
credinţei noastre. Asta, pe la 1359, prin Nifon, ce
a fost adus atunci, de domnitorul muntean, de la
Constantinopol. Lângă noi, sârbii au încercat să
privească spre alte zări, după voia şi viziunea lor,
dar n‑au reuşit să se afirme independent de Bizanţ.
Erau prea mici pentru a clădi singuri în ordine
spirituală, la concurenţă cu grecii...
În răstimp, osmanlîii pun stăpânire pe întreaga
Asie Mică. Constantinopolul, ultimul bastion
imperial roman în Răsărit, este cucerit la 1453.
Creştinii caută diverse stratageme de supravieţuire.

80
 Încercare de peratologie religioasă

Din nou, grecii se află în primele rânduri. Sub

aparenţa credinţei, aceştia, de fapt, şi‑au urmat şi
promovat propriile interese, fără să le pese prea
mult de ceea ce se petrece cu creştinisnul de pe
meleagurile aflate cândva sub scutul autorităţilor
de la Constantinopol. După cum făcuseră, pe
vremuri, cu Roma, grecii s‑au repliat rapid şi şi‑au
oferit serviciile osmanlîilor. Ştiindu‑i pricepuţi,
aceştia i‑au pus la treabă. Adică la pradă. Creştinii
din Balcani şi de prin alte părţi au suportat
cohortele de prăduitori, turci şi greci, câteva secole
de‑a rândul. Cu toate urmările de rigoare. Fie
pentru viaţa laică, fie pentru Biserică...
Sosise un alt „ceas”. Ştafeta de credinţă trece
la „a treia Romă”. Spre Rusia kieveană pentru
început. Apoi, mai la vale, spre Rusia moscovită.
E drept, doar sub aspectul prestigiului dat de
autonomia Rusiei faţă de noul centru musulman
de putere din Asia Mică. „Resursa simbolică” a
credinţei ortodoxe este administrată, cum era de
aşteptat, tot de către grecii, de acum, bizantini...
Nici măcar ruşii, cu mulţimea şi trăirea lor,
n‑au reuşit să‑i înlocuiască pe greci de la „şefia”
bucatelor simbolice din „grădina ortodoxă”. Fără o
cultură pe măsură, grecii nu puteau fi detronaţi cu
una, cu două... Mai ales că erau maeştri consacraţi
prin „înţelepciunea lumii acesteia”, purtătoare de
imperium prin vremuri şi peste vremuri.
Pe la noi, de jur‑împrejurul Carpaţilor,
„drumurile credinţei” au alte contururi şi alte
croieli. Comparativ cu ale altora, mai de aproape
sau mai departe de noi, aceste drumuri se însoţesc
cu tăcerea şi cu imitaţia. „Grădina noastră de

81
 Toma Pirău

credinţă” pare a fi amenajată cu uneltele altora. Atât

în formă cât şi în conţinut. Şi, pe deasupra, adusă
la fiinţă cu o simţire oarecum alături de formele
şi conţinutul ce înlesnesc Lucrarea. Poate şi din
această pricină, inima noastră nu prea tânjeşte spre
biruinţă şi se simte atrasă mai mult spre odihnă,
după o constatare plină de tâlc a lui Constantin
Noica.

39

În Evanghelia după Marcu, citită astăzi la

Utrenie, se relatează că Iisus, aflându‑se cu
ucenicii Săi la Capernaum, le spune ceva special
despre comunitatea credincioşilor: cel care vrea
să fie în fruntea acesteia nu poate fi stăpân, ci
slujitor. Nu stăpânie, ca între oamenii din lume. Cu
toate „fructele amare” ale acesteia. Nu opresiune,
fizică sau spirituală. Cel coborât în scaunul de
„întâistătător” nu domină comunitatea, ci o
păstoreşte cu smerenie şi mare grijă.
Cuvintele minunate ale Mântuitorului au un
înţeles adânc şi tainic. Cu toate acestea, de‑a lungul
veacurilor, s‑a trecut, de prea multe ori, peste ele.
Poate chiar în răspăr cu acestea. Până şi astăzi, nu
sunt puţini cei care, cu ştiinţă sau fără, sunt alături,
prin vorbe şi fapte, de îndemnul către slujire al
preoţilor şi al ierarhilor. Cuvântul lui Dumnezeu
are putere multă dar e străin cu totul de apăsarea
stăpânirii lumeşti.
În pericopa de azi, pe scurt şi după acelaşi
duh ca cel al Fericirilor, li se spune ucenicilor,
concomitent cu arătarea cu mâna către nişte
copii din preajma Domnului, că cei care au grija

82
 Încercare de peratologie religioasă

acestora, dându‑le chiar şi numai un pic de apă,

sunt „făptuitori întru Hristos”. Copiii sunt vlăstare
inocente, nevinovate. Sunt curaţi cu duhul. Firea
lor luminoasă şi veselă iradiază ceva din inima
lor curată. Avem, iată, enunţat aici un principiu de
cunoaştere: ca să cunoşti ceva, trebuie să te asemeni
cu „acel ceva”. Prin asemănare, spiritul culege cele
trebuincioase pentru înţelegere, treaptă potrivită
pentru priceperea cea înalt lucrătoare.
Când ucenicii I‑au spus Domnului că, prin
ţinutul Galileii, cineva se foloseşte de numele Său
pentru alungarea duhurilor necurate, Acesta îi
linişteşte şi le spune să nu se supere din această
pricină. Cel care‑I recunoaşte puterea numelui,
fie el şi din afara cercului Său de apropiaţi, nu
trebuie ostracizat pentru aceasta. Oricum, după
cum le‑a spus ucenicilor, prin Numele Său nu se
poate face rău semenilor. Pentru că, se subânţelege,
că Numele Domnului are, în chiar alcătuirea Sa,
izvorul Bunătăţii, cu prototipul ei cu tot. Ucenicii
n‑au înţeles natura acestei puteri a numelui lui
Iisus. Pesemne că aceştia încă n‑ajunseseră la
înţelegerea unor taine aflate chiar sub ochii lor.
Văzându‑i neputincioşi în înţelegere, Domnul Iisus
le vorbeşte într‑o altă cheie. De această dată, mesajul
devine mai accesibil şi pentru cei ce‑L ascultau: cel
ce nu se împotriveşte cuiva este, de fapt, de partea
aceluia (respectiv „Cel ce nu este împotriva noastră
este cu noi”).
O dată cu ucenicii, şi noi suntem îndrumaţi să
nu ne oprim doar la aparenţe atunci când avem
ceva în faţa ochilor sau a minţii. Când privim sau
veghem cu mintea, avem datoria să mergem mai în

83
 Toma Pirău

adânc, dincolo de ceea ce ne apare dintru început.

Recolta privirii întreţine veghea minţii dacă este
bine strunită. Tocmai de aceea băgarea de seamă
se cere a fi dusă dincolo de ce se vede. Astfel, se
lasă în urmă urcuşul uşor al văzului şi se intră
în lumea altei vederi, unde lucrul se săvârşeşte
cu „ochii sufletului” şi cu „ferestrele minţii”.
Acest fel de cunoaştere‑înţelegere e aducător de
altă privelişte a lumii. Oarecum asemănătoare cu
ceea ce Psalmistul spunea că duce „spre veselie şi
bucurie”.
Adversităţile limitează vieţile. Le separă. Le
hotărniceşte. Cum, desigur, le şi fărâmiţează. De
cele mai multe ori, acestea le şi sărăcesc până la
pustiire... Vrăjmăşiile, mari sau mici, întunecă orice
licăr de viaţă. Poate că ar trebui să ne ţinem departe
de asemenea porniri şi să ne apropiem de Pacea
atât de temeinic zidită în armonia Lumii celei mari.
Nici nu e foarte greu să asociem „calea armoniei”
cu cea a Rugăciunii. Dintre haturile acesteia, bine
întocmite cu o inimă simţitoare, se înalţă semnele
bunelor rânduieli aşezate de Creator peste tot ce
se vede şi peste tot ce nu se vede. Prin săvârşirea
unei rugăciuni ziditoare, cu sau fără cuvinte, se
descoperă rodul atât de rar al Armoniei dintâi...
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos nu se pot
alătura niciunei împotriviri. Prin natura şi lucrarea
acestora, redobândim elanul de a urma poteca
şerpuitoare „spre Împărăţie”. Odată cu acesta se
deschid şi „curţile dorului” de Unul, după neuitata
cugetare de demult a bătrânului Philon.

84
 Încercare de peratologie religioasă

40

În Ceaslovul Mare, la Psalmul 103, traducătorul

n‑a prea fost atent. La un moment dat, textul
relatează că „puii de leu mugesc”. Este, oare,
posibil aşa ceva? Să facă leul la fel ca vaca sau boul?
Prădătorul „să glăsuiască” la fel ca prada? Poate
într‑o altă lume, croită după altă logică...
În Psalmul 21, vrs. 13, din ediţia Bibliei deortosită
de Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, aflăm
răspunsul cel bun al transpunerii din greacă în
română pentru „glasul leului”: „asupra mea şi‑au
crescut botul asemenea unui leu ce sare la pradă
răcnind”. Acelaşi deortositor găseşte expresia
firească şi la Psalmul 103, vrs. 21: „pui de lei
răcnind să‑şi prindă prada şi de la Dumnezeu să‑şi
ceară demâncarea”. Gata! M‑am liniştit. Cineva cu
simţul limbii şi cu pricepere a reaşezat lumea prin
cuvinte. Da, e adevărat, prin cuvinte potrivite... În
acelaşi duh cu T. Arghezi...
Să fie, oare, şi limbajele noastre prin Unda cea
mare a Limbii prin asemănare? În Facere, cum au
remarcat unii, Asemănarea lucrează împreună cu
Chipul la plămădirea omului din ţărână. Limba,
prin însăşi croiala ei, preia ceva din taina Creaţiei.
Un Heidegger n‑a spus într‑o doară că „Limba este
casa Fiinţei”. Începutul, cu certitudine, îmbracă o
„haină de Taină”...

41

Cuvinte pline de miez încheie „pilda ospăţului”,

citită din Luca, la Utrenie, dacă se poate numi aşa.

85
 Toma Pirău

Iată‑le: Cel ce se va înălţa se va smeri, iar cel ce se

va smeri se va înălţa...
Mai înainte, se spune ca temei: dacă eşti chemat
la un praznic, nu te aşeza pe un loc de mare cinste
ca să nu te faci de ocară între comeseni. De se va ivi
un om „mai de vază”, stăpânul casei, cel care te‑a
chemat la ospăţ, îţi va zice să te ridici de pe locul tău
şi să‑l laşi pe cel „de neam” în locul mai de cinste.
Tu, mai de voie sau de nevoie, vei fi îndrumat mai
la vale, aproape de locurile slujitorilor.
Văzând unele ca acestea, oamenii vor spune
vrute şi nevrute despre cele petrecute. Iar tu,
umbrit de ruşine, te vei aşeza în locul arătat de
gazdă. Morala sau invăţătura? Ca să nu păţeşti o
asemenea umilinţă, însoţită desigur de întristare, e
bine să fii prevăzător şi să nu te repezi spre locurile
de frunte din sala de ospăţ. De te aşezi purtat de
smerenie, la un moment anume, stăpânul casei te
poate chema la un loc mai bine văzut. Şi mai de
preţ pentru toată lumea. De la coadă, vei veni în
frunte. Sub privirile tuturor comesenilor...
În prima ipostază, cel care s‑a mărit a fost obligat
să se facă mai mic. De la înălţare, la smerenie... În cea
de‑a doua, smerenia se revarsă într‑o altă măsură,
mai răsărită. Umilitatea devine temelie pentru
creşterea „întru cinstire”. Printr‑o Dreaptă Judecată
a Stăpânului, desigur. Aşa aflăm că la „Ospăţul de
Obşte”nu ne vom duce cu surle şi trâmbiţe, cu trufie
şi cu îndrăzneală rea, supărătoare pentru lumea
cugetătoare. Aici, se cade să păşim „cu frică şi cu
sfială”, după cum îi sfătuia Sf. Ioan Gură de Aur
pe preoţi să umble prin locul sfânt al altarului: cu
pas măsurat şi domol, în consonanţă cu duhul de

86
 Încercare de peratologie religioasă

mare evlavie care se cere pentru oricine se găseşte

în preajma Sf. Jertfe. „Cu frică şi cu cutremur” nu
înseamnă cu teamă şi nelinişte lăuntrică, ci cu pace
şi bucurie de dincolo de lume.
În viaţa aceasta, după cum spune Sf. Apostol
Pavel, nu e bine să ne băgăm în seamă mai mult
decât trebuie. N‑ar fi rău defel să privim mai mult
la „umbra” noastră şi să ne lăsăm Sinele în uitare.
Cu alte cuvinte, bine ne va fi dacă „ochii sufletului”
nostru ar căta mai mult la „cele cereşti” şi ar lăsa
deoparte cântecul de sirenă al celor pământeşti. Pe
lumea aceasta, după cum prea bine am aflat de la
Apostol, nu suntem „nici măcar nimic”...
Un „bob singuratic de grâu” n‑are chemare
spre roada bogată. Şi pe om îl topeşte singurătatea
şi pustia. De se va afla, însă, în tovărăşia „celor
roditori” într‑ale credinţei, va avea parte de
bucuria secerişului şi de „privirea” Marelui
Secerător. Smerirea şi înălţarea ţin, cu siguranţă,
de lumea oamenilor. Printr‑o veghe neobosită,
putem năjdui‑noi, oamenii‑să vieţuim „în Duh şi‑n
Adevăr”...
Ziua aceasta de noiembrie vine, după tipic, şi cu
o altă învăţătură. Respectiv cu o altă pericopă ce se
citeşte la slujbă. Reperele acesteia sunt, desigur, de
altă factură. Ne este descoperită originea „lumii de
credinţă şi de mântuire”, prin ceea ce se arată a fi
rodul alegerii făcute de Domnul Iisus. Vorbindu‑le
ucenicilor Săi, Învăţătorul le arată că ei au fost aleşi
de către El din lume şi că, prin aceasta, nu mai sunt
ca ceilalţi. În plus, nici nu mai aparţin lumii acesteia,
fapt pentru care sunt pizmuiţi de către cei care au
rămas dincolo de alegere. Scoşi din hotarele lumii,

87
 Toma Pirău

ucenicii sunt chemaţi să zidească o alta, cu totul

diferită de cea din care proveneau. Prin alegerea
lor de către Domnul, ei, ucenicii, nu mai aparţin
lumii acesteia. Rostul vieţuirii lor capătă, iată, un
alt izvod. Pe acest fundal, este cert că „sluga” n‑are
cum să ajungă mai mare decât „stăpânul”ei. Cel
care „ştie şi poate” se află mereu deasupra celui
care „nu ştie şi trebuie să se supună”.
Ucenicii, prin alegerea lor de către Domnul
Iisus, au primit ceva anume care‑i face să fie diferiţi
în raport cu lumea şi cu ceea ce au fost, şi ei, pâna
mai ieri. Au primit Lumina de la Invăţătorul cel
fără egal între oameni, fiind cu totul fără de păcat.
Cuvântul, precum se spune în această pildă,
îndrumă spre altceva, care nu poate fi găsit prin
somnambulismul vieţii obişnuite.
Întrebat de către farisei cum de îndrăzneşte să
vindece pe cineva în zi de Sâmbătă, zi de Sabat
pentru evrei, Domnul Iisus, prin răspunsul dat,
îi determină să descopere „starea dilematică de
conştiinţă”: de le va cădea, într‑o asemenea zi, o
oaie sau o capră în fântână, ce vor face?Vor lăsa
animalul să moară? Bunul simţ spune limpede
ce trebuie să se facă. În asemenea împrejurări,
oricât de meşteşugite ar fi cuvintele, graiul devine
neputincios. Tăcerea fariseilor le arată subţirimea
cunoştinţei lor... Cei bolnavi au parte de ajutor,
chiar şi în zi de Sabat, pentru credinţa lor, primită
prin harul de la Cel‑de‑Sus, Părintele luminilor,
Prooniator a toate de pe lume.
Litera ucide, duhul sporeşte! Acesta este
înţelesul mai adânc al pildei citite astăzi la Sf.
Evanghelie: nu cu buzele să ne vădim credinţa, ci

88
 Încercare de peratologie religioasă

cu faptele noastre, după chipul celor săvârşite de

Domnul nostru Iisus Hristos pentru alinarea celor
suferinzi. Legea, cu tot prestigiul său obişnuielnic,
nu poate să oprească afirmarea Binelui prin cei
chemaţi „la făptuire”. Credinţa fără fapte este
moartă, după cum se consemnează într‑o epistolă
a Sf. Apostol Iacob.
Domnul Iisus, prin fapta sa de vindecare a unui
bolnav în zi de Sabat, ne cere să nu ne pierdem „în
cele mărunte” ca să putem izbândi, până la urmă,
în cele care sunt „mari cu adevărat” fiindcă aduc
mângâiere semenilor noştri. Grija faţă de Aproapele
nu vine doar prin acele nenumărate prescripţii ale
Legii vechi. Sau prin Tradiţia ridicată la rang prea
înalt de o autoritate comunitară. Înaintea acestora,
lucrează mai abitir „cugetul inimii”, mai aproape
de viaţă şi energia răsărită pe ţarina iubirii„întru
credinţă”.
În acelaşi duh, le‑a grăit şi Pavel corintenilor.
Fără Dragoste, nimic nu e. Nici chiar Credinţă.
Sau Nădejde. Cum să nazuieşti spre Cel‑Nevăzut
dacă treci nepăsător pe lângă semenul din preajma
ta? Drumul nostru spre Lumină trece pe „podul
iubirii de Aproape”. De prea multe ori, uităm cu
totul de aşa ceva!
Nu se cade să fim înguşti la minte şi la inimă
ca fariseii din Evanghelie. Acribia acestora faţă de
Lege rodeşte, cum s‑a văzut, printr‑o cuminţenie
păguboasă. Ca să se ajungă la cuprindere
duhovnicească, spiritul nostru are nevoie de
„cugetul inimii”, nu de prescripţiile seci „întru
literă”. Legalismul trist vorbeşte în alt chip decât
Iubirea. Doar clipa celei din urmă are „orizont”

89
 Toma Pirău

duhovnicesc. Toate evangheliile relatează despre

faptele, multe la număr, ale Domnului nostru
Iisus Hristos prin care ni se înfăţişează, pe măsura
puterilor noastre, aluatul mănos al iubirii de
Aproape, mai ales atunci când acesta este încercat
de tristeţi şi necazuri...

42

În perspectivă, viaţa se află sub „zodia tainei”.

Cine să ştie, din tinereţe, ce seminţe vor rodi de‑a
lungul vremii prin sufletele noastre? Sau cum vor
lucra acestea: împreună sau alăturate... Indiferent
de roade, cel mai potrivit este să spunem ca
Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat/Fie numele
Domnului binecuvântat!”. Pentru prima dată,
aceste cuvinte înţelepte le‑am auzit de la tata,
fie iertat!, când, într‑o clipă rară de răgaz, mi‑a
descoperit tâlcul acestora, respectiv gândul mereu
ancorat în „nădejdea către Domnul”, indiferent de
ce primeşti în periplul vieţii primite „ca dar”.
O bună auzire, de regulă, lucrează împreună cu
o bună înţelegere. Mai ales atunci, când suferinţa
plămădeşte altă disponibilitate sufletească. Când
apar asemenea ceasuri de răscruce, nu trebuie
să te duci cu gândul la „jalea Electrei”, să faci
ocolul vieţii prin cultură. Trăirea directă a ceea
ce ţi‑a apărut pe cale, după o anumită chemare
sufletească, te poate ajuta să ridici „însumarea
de harfe răsfirate”‑după cum inspirat grăia Ion
Barbu‑la rang de viziune diriguitoare. În cazuri
rare, viziunea, creaţie în toată regula, poate deveni
şi mântuitoare... În alte împrejurări, până şi o clipă
poate deschide „ferestre” de nebănuit. Cum să poţi

90
 Încercare de peratologie religioasă

prinde în cuvinte ce trăieşte cineva care, în miez de

noapte, se răspândeşte prin lume odată cu sunetele
ce „răsar” din metalul cântător al unor clopote trase
de pe‑un pinten muntos din Maramureşul nostru
voievodal? Fără cuvinte, fără gânduri de un fel
anume. Nimic din toate acestea. Doar priviri mirate
de rânduielile încifrate în jocul petelor de lumină
de pe bolta cerescă cea lipsită de hotar. Pentru o
clipă, eternitatea ritmează cu înlăuntrul... Taina
capătă şi tovărăşii potrivite. Lângă clopotniţă, doi
câini ciobăneşti „clopoţesc” şi ei în ritm cu clopotul
cel mare. Sunetele scoase de aceştia se împletesc
cu cele ale clopotului, reunirea celor două „cete
de sunete” semnalând, de fapt, contopirea câtorva
lumi în rostogoliri vibratorii purtătoare de sens.
Câinii răspund la fel şi când se bate toaca metalică...
Şi ei fac parte din aceeaşi lume...
De‑am fi doar noi pe‑aici, prin munţi, şi tot
ne‑am bucura de priveghere. De noapte sau de
zi. Când „lauda către Domnul” nu e doar „simplă
gesticulaţie”, se izvodesc trăiri ce poartă puteri
aidoma celor ce se află în rostul grăirii. Grija cea
lumescă, în astfel de momente de taină, îşi pierde
îndrăzneala cu totul. Locul acesteia cere un alt
decor...
Poate că îndemnul lui Iov de a‑L binecuvânta,
în toată vremea, pe Domnul ne apropie o lume
purtătoare de lumini, care, dintr‑ o altă perspectivă,
n‑ar fi fost decât un „smochin neroditor” chiar la
vremea smochinelor. Cine are urechi să audă...

91
 Toma Pirău

43

Sfârşit rece de noiembrie. La Prislop, lume

puhoi. În această zi, s‑a stins, în 1989, părintele
Arsenie Boca. Se spune că şi‑a prezis moartea. Sau
că „ştia” că regimul ateu va pieri. Andreea Esca,
la ştiri, a preluat aproape integral, „mitologia
populară” despre acest „om al lui Dumnezeu”.
Oamenii îl socotesc pe acest părinte ca pe un „sfânt
al Ardealului”. Cu toate acestea, Patriarhia Română
continuă să‑l ţină departe de canonizare, parcă
temându‑se de ceva... Evlavia poporului, pare‑se,
nu prea i‑a impresionat pe inalţii noştri ierarhi.
Mormântul parintelui Arsenie Boca a devenit, în
câteva decenii, unul dintre cele mai importante
locuri de pelerinaj din România. Elanul popular
nu pune mare preţ pe constrângerile dreptului
canonic. Trăirea se arată mai vie şi mai încăpătoare
decât norma... Cei care vin să se închine la
mormântul părintelui Arsenie Boca de la Prislop
devin mai buni? Sau mai drepţi? Se roagă fiecare
doar pentru el? Sau şi pentru lume, cu toate ale ei?
Greu de spus. Dacă nu chiar imposibil...
Creştinismul în general, cel răsăritean în
special‑după cum zice un bun cunoscător‑,
alimentează propensiuni individualiste fără
precedent. Individualul şi particularul au
o întâietate vizibilă. Fiecare cu familia şi cu
neamurile lui. În mod surprinzător, ne croim drum
spre Împărăţie într‑o mare singurătate..La un
moment dat, unii dintre fraţii noştri creştini nu‑şi
mai suportă singurătatea şi caută să se apropie mai
temeinic de ceilalţi. Reunirea mulţimilor răspunde

92
 Încercare de peratologie religioasă

unor temeri pe care singurătatea le sporeşte.

Chestiunea capătă o aură mai vie de taină atunci
când mulţimi de oameni se zoresc spre câte un
mormânt la margine de codru...
Ierarhii şi clericii au impresia că oamenii vin
doar pentru ritualul ce se desfăşoară cu „fast
impersonal”, alături de trăirea colectivă rezultată
prin simpla reuniune a mulţimii. Această realitate
imanentă măreşte şi configurează emoţiile după
cerinţe pe care le cunosc foarte puţini. Trăirile
colective sunt făcute după un alt aluat decât cel
cu care lucrează cei mai mulţi teologi. Din această
pricină, lumea colectivă a trăirii n‑are nimic canonic.
Formele prealabile sunt neîcăpătoare pentru „apa
vie” a credinţei. „Pietrele episcopale”opresc timpul
credinţei. Trăirea „întru credinţă” unduieşte
timpul, nu‑l opreşte. Instituţiile pot deveni
anacronice. Trăirile nu, niciodată...

44

Proorocul Naum a trăit cu mai bine de 700

de ani înaite de Hristos. A îndurat captivitatea
asiriană din primul sfert al veacului al VIII‑lea î.
Hr. Proorocia sa asupra ninivitenilor s‑a împlinit:
iezărul cel mare le‑a înghiţit partea de jos a cetăţii
iar cea din deal a fost mistuită de foc.
Ceva similar a făcut şi proorocul Iona. A fost
ascultat pentru puţină vreme. Ce voiau cei doi
prooroci? Ca poporul să se pocăiască şi să nu mai
săvârşească fărădelegi.
Chiar captivi, evreii erau semeţi. Cereau cu
îndrăzneală, ca şi astăzi, să fie ascultaţi, invocând,
mai ales în clipele de răscruce, cerinţe provenite

93
 Toma Pirău

prin voia sau porunca Dumnezeului lor. Cerul şi

puterile acestuia au fost mereu în preajma lor, cum
rar se întâmplă cu alte neamuri.
Aşteptările evreilor s‑au derulat după acelaşi
tipic şi ceva mai la vale, după aproape 150 de ani, pe
vremea captivităţii babiloniene. Proorocii Iezechiel
şi Ieremia au certat poporul pentru că nu ţine calea
cea dreaptă a poruncilor lui Iehova. Totodată l‑au
şi avertizat că pedeapsa nu poate întârzia, fapt care
a fost resimţit de toată suflarea până când perşii, al
treilea val de cuceritori ai Palestinei, le‑a îngăduit
să revină la casele lor vremelnic părăsite.
La Miezonoptică, mi‑a atras atenţia un verset
din Psalmul 65 al proorocului David: „De Cel ce
stăpâneşte cu puterea Sa veacul/Ochii Lui spre
neamuri privesc; cei ce se răzvrătesc să nu se înalţe
întru sine”. Proonia cerească, iată, la care se face
referire în versetul 6 al psalmului amintit, e urmată
de un avertisment pentru răzvrătiţi. De unde şi de
la ce această ispită a celor cercetaţi de energiile
de nestăpânit ale revoltei? Despre al cărei pericol
vorbeşte Psalmistul acum aproape 3000 de ani...
De la „alchimia” de taină prin care trece „sufletul
neamurilor” când scapă de frica stăpânitorilor.
Jugul acestora poate fi zămislit cu sabia, cu vorba
sau cu simţirea. Unii au folosit şi muzica pentru a se
face ascultaţi... Ieşirea din feluritele robii nu poate
ocoli urmele lăsate de acestea în sufletul colectiv.
Cu cât opresiunea a fost mai apăsătoare, cu atât cel
eliberat va deveni mai exuberant în manifestările
sale libere. Exuberanţa sporeşte prin răzvrătire.
„Duhul cuceritor” îşi caută o altă albie... şi cară cu
el tot ce‑i apare pe cale.

94
 Încercare de peratologie religioasă

Nu de puţine ori, s‑a văzut, de‑alungul

vremurilor, cum stăpânirea prin sabie croieşte
şi legea după aceeaşi măsură. Subiectul acestei
stăpâniri primeşte ceea ce cere sau prăduieşte
după voie atât timp cât are vigoare. Când aceasta i
se subţiază, supusul lui se răzvrăteşte şi, oarecum
natural, se înalţă după măsura opresiunii la care a
fost supus. De cele mai multe ori, această măsură nu
se potriveşte firii sale. Se poate spune, fără teama
de a greşi, că răzvrătirea este, oarecum, echivalentă
cu „des‑frânarea”. Aflat în afara firii sale, în sălaşul
căreia toate pornirile sunt croite cu o anumită
rânduială internă, răzvrătitul se risipeşte prin
faptul că se lasă purtat de o măsură diferită de firea
sa. De la un impuls ca acesta, porneala semeaţă nu
mai poate fi oprită defel. Cu o măsură străină de fire,
chemările faptei sunt lipsite cu totul de oprelişti. Se
pot revărsa fără rost, cu toate urmările posibile...
Lipsite de rost, faptele sunt risipire în toată regula !
Oarecum diferit sunt orientate vieţile celor care
se răzvrătesc folosind alte unelte, diferite de sabie.
Cum ar fi, de pildă, o limbă mai mlădioasă şi mai
atrăgătoare, aşa cum s‑a întâmplat cu aramaica
la babilonieni şi pe tot cuprinsul „Semilunii
fertile” sau cu greaca pentru romani. Sau trăsături
sufleteşti şi deprinderi practice indispensabile
pentru „faptul guvernării”, după cum au arătat
evreii pentru egipteni, babilonieni sau perşi, într‑o
vreme, sau grecii la romani, şi ceva mai târziu, în
Bizanţ. Pe lângă acestea şi nu în ultimul rând, nu
pot fi uitate „aşteptările metafizice”, după cum
le‑a numit Bartolomeu Anania în cartea sa din
tinereţe „Misterele orientale şi creştinismul”. Prin

95
 Toma Pirău

astfel de aşteptări, mentalul colectiv izvodeşte o

„nelinişte iscoditoare” ce antrenează cu sine un
câmp promiţător de amplificare spirituală, prin care
evoluţia religioasă, ca fenomen colectiv, saltă de la
un stadiu naturalist la unul revelat, cu un alt orizont
şi cu o altă cuprindere. La „cumpănirea veacurilor”,
se săvârşeşte minunea unirii Celor‑de‑Sus cu
Cele‑de‑Jos...
Cei ce se răzvrătesc prin această ultimă
„schimbare de orizont” sunt, oare, feriţi de
pericolul „inălţării întru sine”? Psalmistul David
ştia câte ceva despre acest „pisc al semeţiei” atunci
când cerea sprijin de la Domnul şi se ruga prin
cuvintele „Ajută‑mă, Doamne, să cred în legea Ta
şi să nu mă smintesc!”. Sminteala, iată, vine dintr‑o
înălţare de sine „fără măsură”, la marginea firii...

45

Filosofia, la fel ca alte încercări de cercetare

asupra lumii, s‑a arătat neputinciasă, de cele mai
multe ori, în a se apropia de oameni pentru a le
fi o călăuză în viaţă. Religiile, mai cu seamă cele
superioare, au avut câştig de cauză, din acest punct
de vedere, pe toată linia. Sufletele oamenilor sunt
preformate, pare‑se, spre o anume precumpănire a
receptivităţii sensibile. Emoţia a dobândit o putere
mai mare şi mai cuprinzătoare decât mintea.
Toynbee, în ampla sa cercetare asupra istoriei,
aduce constatări apropiate în acest sens. Filosofia şi
religia lucrează cu alte „aluaturi sociale”. Cu totul
diferite. Şi ca natură. Şi ca întindere. Prima dintre
acestea are puţini susţinători. De regulă, aceştia
provin din rândurile „minorităţii dominante” de

96
 Încercare de peratologie religioasă

origine laică. Unealta lor de bază este raţiunea.

De prea multe ori, însă, situată deasupra vieţii şi
a oamenilor. Ca într‑o perpetuă adorare de sine
şi doritoare doar de o lume exclusiv –raţională.
Procedând aşa, cei preocupaţi de filosofie au fost,
mai mereu, într‑o „periferie societală”. Chiar şi
astăzi, într‑un imperialism mediatic extrem de
agresiv, „comunitarea profesională” a iubitorilor de
înţelepciune pare a nu exista pe lume. E ignorată cu
toate ale ei, oameni şi idei, de orice fel. Civilizaţia
are nevoie de o cunoaştere instrumentalizată, nu
de una care să pună mereu lumea sub semnul
întrebărilor incomode.
Cu religia, situaţia este alta. Prin ritual, se
accede, multiplu mediat desigur, la o viziune
asupra lumii pentru toţi oamenii, indiferent de
condiţia acestora. Celelate practici de cult sunt, de
asemenea, lipsite de orice fel de discriminare. Se
cere atenţie după măsura fiecăruia, „privire vie” şi
urmarea îndeaproape a celor „ce ştiu”, prin imitaţie
şi prin respectarea ierarhiilor consacrate. Nu în
ultimul rând, sunt de amintit luminile, formele,
culorile, obiectele şi veşmintele, cu toatele asociate
unui simbolism bine articulat şi atotcuprinzător.
Pe aici, se lucrează „sub imboldul inimii” şi al
„elanului” fără egal al lucrării împreună, şi unul şi
celălalt regăsindu‑se, minunat împletite, în modelul
liturgic ce –şi arată lucrarea inalt‑formatoare de
mai bine de şaptesprezece secole.
De‑a lungul vieţuirii istorice, au fost şi perioade
în care filosofia s‑a apropiat de religie ca să nu piară
cu totul. Cum, de asemenea, au fost şi intervale de
timp în care teologii au preluat suficiente „unelte”

97
 Toma Pirău

de‑ale filosofiei pentru a se acomoda la „duhul

veacului”. Şi să atragă cât mai multe suflete. Din
nou, atracţia pentru cantitate, pentru număr... Ca şi
cum acestea ar fi un indiciu pentru Adevăr...
Mai aparte sunt ceasurile în care se simte
„apusul de lume”. Acum, sufletul colectiv se lasă
covârşit de nelinişti difuze şi, prin anumite „vârfuri
de simţire şi de cugetare”, începe să iscodească
după alte răspunsuri decît cele vehiculate până
la acest „moment de cumpănă existenţială”. Cu
cât ierarhiile se formalizează mai mult, cu atât se
îndepărtează mai evident de pulsul real de viaţă.
Hieratismul ierarhic ascunde, în fapt, îndepărtarea
de autentic. Mai devreme sau mai târziu, oboseala
va stârni pustiirea...
Pe acest fond, ar trebui să fim cu băgare de seamă
la „ciclurile trăirii colective”, în creuzetul cărora
răsar seminţele unor eshatologii fără precedent.
Să fim, oare, martorii unui asemenea eon? Sau ai
plămădirii unui alt eshaton? „Mirele”, după cum
ne arată evanghelistul Luca, se poate ivi oricând, ca
„un fur”, fără a se şti ziua şi ceasul. Acesta „bate la
uşă”, respectiv prin tălăzuirea sufletelor celor mulţi
în care germinează, în tăcere, semnele vremii.
Ca de obicei, cei ce priveghează sunt puţini.
De la unii ca aceştia, avem nădejde şi îmbărbătare
„întru credinţă”. Din putere în putere, „apele”
se aleg şi, după cum ne spune Psalmistul David,
„arăta‑Se‑va Dumnezeul dumnezeilor în Sion”.
Ceea ce s‑a şi adeverit după aproape o mie de ani...
Fără egal între dumnezei. Şi, cu necesitate, „singurul
Dumnezeu” (Ps. 85, vrs. 9). Sfântul Apostol Pavel,
cu referinţe mai largi –despre care a amintit şi

98
 Încercare de peratologie religioasă

Origen în „Omilii şi adnotări la Exod”‑, reuneşte

căutările într‑o formulare memorabilă de natură
dogmatică: „Că deşi sunt unii aşa‑zişi dumnezei, fie
în cer, fie pe pământ‑aşa cum sunt mulţi dumnezei
şi mulţi domni‑, totuşi, pentru noi, este un singur
Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi‑ntru Care
suntem noi, şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin
care sunt toate şi prin care suntem noi” (1 Cor. 8,
5‑6).Iată cum acel „pentru noi” din această epistolă
îi sfinţeşte pe creştini, adică îi separă de ceilalţi,
după o „afluire sufletească” greu de descifrat doar
prin cuvintele minţii...

46

Cum adică? Mai mulţi dumnezei? La prima

vedere, o asemenea afirmaţie pare greu de înţeles
şi de acceptat. Abordată ceva mai atent, cu mai
mare luare aminte, o asemenea zicere se desluşeşte
altfel. Şi nu mai apare ca ceva scandalos pentru
referinţele noastre de natură religioasă.
Ceea ce pare a vorbi despre mai multe divinităţi
are, de fapt, un alt rost, ataşat întrutotul contextului
istoric şi cultural care se asociază perioadei în care
au trăit cei care au făcut afirmaţiile cu pricina.
Nici gând ca Psalmistul David sau Apostolul
Pavel să fi avut în vedere existenţa mai multor
autorităţi supreme. De ar fi fost aşa, cei doi s‑ar
număra printre politeişti. Unii au încercat să‑i
prezinte într‑o asemenea cheie hermeneutică. Cu o
dezlegare dogmatică lipsită de noimă: punerea pe
acelaşi plan ontic a Dumnezeului unic şi a celorlalţi
dumnezei tribali. Printr‑o asemenea orânduire
a divinului, monoteismul n‑ar mai fi avut loc pe

99
 Toma Pirău

niciunde. Ori, situarea celor doi are un cu totul

alt temei dogmatic. Cu „unelte” diferite, desigur,
şi unul, şi celălalt se înfăţişează ca promotori ai
viziunii despre existenţa unui singur Dumnezeu,
chiar dacă Acesta este numit în mai multe feluri.
Cu alte cuvinte, avem de‑a face cu un monoteism
în toată regula.
Trimiterile celor mai înainte pomeniţi către
„mai mulţi dumnezei” par a ilustra o anumită
ambiguitate dogmatică. Asociată, poate, cu
întrebări sau mirări pe deplin justificate. Despre
o asemenea punere a problemei, s‑a pronunţat şi
Origen, cu referinţe scripturale bine alese. Pasajele
din Ieşirea şi din prima Epistolă către Corinteni
a Sf. Apostol Pavel, în care apar formulări ce
trimit la mai multe divinităţi, primesc „ înţelesul
contextualizat” de care acestea nu pot fi desprinse.
Printr‑un asemenea procedeu, ceea ce părea, pentru
teologi, o „nucă dată de perete” se transformă
în cu totul altceva, după lucrarea specifică a
veacului. Origen are meritul incontestabil de a fi
lămurit convingător această chestiune deosebit de
spinoasă din perioada timpurie a creştinismului.
„Îndrumarea hermeneutică” dată de acest părinte
luminat al Bisericii pune ordine în lumea gândului.
Când Apostolul Pavel zice „mulţi domni şi mulţi
dumnezei”, se face trimitere la o realitate istorică
binecunoscută în acel ceas al antichităţii târzii.
Pe‑atunci, stăpânitorii vremelnici, din raţiuni
oportuniste, au scos, la vedere, fel de fel de „zei
spre închinare”. Veacul a adus la liman practici
religioase dintre cele mai curioase. Romanii au fost,
după cum se ştie, în prim‑planul afirmării acestora.

100
 Încercare de peratologie religioasă

Roma şi‑a făurit un Panteon pentru cohortele

de zei şi zeiţe provenite de pe tot cuprinsul
imperiului său, cu deosebire pentru divinităţile
Orientului. Romanii erau convinşi de faptul că
puteau stăpâni mai bine popoarele cucerite dacă
le văduveau de „materia” actului lor de adoraţie.
Altfel spus, Panteonul servea Romei pentru a‑i ţine
sub ascultare pe supuşii imperiului. Ca expresie
a spiritului lor înşeuat de „reminiscenţe magice”,
romanii erau convinşi că puteau să se facă mai bine
ascultaţi dacă obţineau bunăvoinţa zeilor protectori
de prin ţinuturile popoarelor pe care le‑au supus
cu sabia legionarilor. Ceva asemănător au facut şi
grecii în ceasul lor fast de pe vremea lui Alexandru
şi de după acesta. „Zeităţile Răsăritului” au început
să migreze spre Apus ca şi cum ar fi răspuns unei
chemări purtătoare de taine. Din Răsărit, s‑a
revărsat un duh ce căuta o mai mare lărgime...
S‑au succedat atâtea adieri cu iz divin până când
au format o comunitate cu adevărat cosmopolită.
Acesta a fost, în diverse ipostaze, eclectismul
religios. Cu foloase nenumărate pentru pentru
stăpânitorii vremelnici... ...
Iată cum ceea ce Pavel le‑a scris corintenilor
capătă cu adevărat noimă. În acel prim secol al
erei creştine, sintagma „cum sunt mulţi dumnezei
şi mulţi domni”, ancorată în realitatea imperială
a Romei, ne opreşte să rătăcim cu interpretări
teologice nelalocul lor. În mod evident, chestiunea
se articulează strict terestru. Ca multe altele,
dealtfel... Oricum, secolul creştin de început nu
poate fi desprins de „plasa imperială romană”.
Cumva matricial, aceasta deschide priviri şi cultivă

101
 Toma Pirău

gesturi, din Persia până în insulele britanice, care

pun în mişcare energii făuritoare de destin. Să
recunoaştem fără oprelişti de natură ideologică:
„vântul” căutărilor de natură spirituală prinde
putere odată cu imperiul... La fel şi evoluţiile
istorice paradoxale, din rândul cărora se înalţă, şi
nu rareori, cele de sorginte religioasă.
Origen, acest controversat părinte al Bisericii, şi
Sfântul Apostol Pavel au fost contemporani. În ceea
ce au scris şi au făcut, la vremea lor, se regăsesc
coincidenţe ce nu pot fi trecute uşor din vedere. De
vom îndrăzni mai mult, poate vom descoperi mai
multe „locuri comune” care le‑au ajutat gândul să
rodească luminos pentru credinţa „întru Hristos”.

47

Suntem la început de decembrie. La slujba de

astăzi, este pomenit proorocul Avacum care a
trăit cu aprox. 600 de ani înainte de Iisus Hristos.
Iluminat „de Duh”, acest prooroc a prezis căderea
Ierusalimului sub „sabia chaldeilor”, eveniment
ce s‑a petrecut la scurtă vreme după ce Iudeii au
aflat despre proorocire. Avacum a vorbit şi despre
demolarea Templului din Ierusalim de către aceiaşi
cuceritori veniţi dinspre Răsărit, din Babilon. Ne
găsim, iată, într‑un moment cheie al istoriei lui
Israel: pierderea libertăţii de neam şi demolarea
Templului. Cu aceste „trepte”, se păşeşte pe „calea
robiei babilonice”... Şi a libertăţii de cugetare...
Proorocul Avacum a fost cercetat chiar de
îngerul Mihail, apărătorul Legii. Într‑o bună zi,
îngerul numit l‑a luat pe prooroc „ sub aripa sa” şi l‑a
dus, într‑o clipită, din Ierusalim până în Babilon, ca

102
 Încercare de peratologie religioasă

să‑i lase ceva bucate lui Daniel, cel aflat în „groapa

încercărilor”. La fel a fost adus la Ierusalim din
Babilon, spre mirarea adâncă a multora. Acest „om
al lui Dumnezeu” se afla, fără putinţă de tăgadă, în
lumea hotărnicită prin „semne şi minuni”...
N‑a fost deloc întâmplătoare nici chemarea
ce‑a simţit‑o atunci când a vorbit despre venirea
unui Mesia al evreilor. „Ogorul sufletesc” al
acestora, să recunoaştem, se găsea în starea de
„pământ insetoşat” pentru o asemenea promisiune
salvatoare. „Aluatul robiei” începuse, deja, să
dospească în sufletul colectiv. Scrierile sfinte, ca
şi oamenii aleşi pentru a le tălmăci, au păstrat
vie „flacăra libertăţii şi a identităţii de neam”.
În mod deloc paradoxal, robia i‑a apropiat pe
evrei de studiul Torei, făcând din acesta un fapt
cotidian, la îndemâna oricărui doritor. La „robia
prin sabie”, copiii lui Israel au răspuns, în virtutea
împrejurărilor, prin studiu şi învăţătură, de la cel
mai mic, până la cel mai mare. „Ceasul de tristeţe” a
fost trecut într‑un „ceas al bucuriei” prin minunata
„lumină a cunoştinţei”...
Avacum, proorocul, a umbrit pământul
Palestinei şi cel sufletesc al evreilor într‑o vreme
aflată „sub semn de taină”. Roadele acesteia
îi hrănesc, şi astăzi, pe fiii lui Avraam... Câte
neamuri au mai fost în stare de o aşa ispravă? Un
„Talmud babilonian”, ca toiag de supravieţuire
de‑a curmezişul a ceva mai bine de două milenii şi
jumătate, n‑a mai apărut prin viaţa altor neamuri
de pe suprafaţa acestui pământ binecuvântat de
Dumnezeu...

103
 Toma Pirău

48

La Utrenie, conform rânduielii, s‑a citit din

Evanghelia după Luca. Încheierea pericopei se face
prin cuvinte cu un înţeles greu de descifrat: „Unde
va fi stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii” (Luca
17, 37). Pentru început, o semnificaţie despre felul
în care se însoţesc făpturile de‑a lungul vieţuirii
lor după o aşezare firească. Unele pier pentru a se
face hrană altora. Atât şi nimic mai mult!
Apoi, funcţie de contextul relatării evanghelice,
se deschid perspective noi de înţelegere. Astfel,
aflăm că ucenicii Domnului au fost zăvorâţi în
neînţelegere atunci când Acesta le‑a vorbit despre
„zilele din urmă”, când mulţi vor dori să vadă „una
din zilele Fiului Omului” şi nu le va fi dat acest
dar. Ca‑n zilele lui Noe sau ale lui Lot, oamenii‑de
la mic la mare‑vor fi aleşi de prin tot locul: de pe
acoperişuri, de prin ţarini, de la moară ş. a. Şi vor fi
luaţi pentru a fi înfăţişaţi Fiului Omului la Judecata
cea de obşte...
În aceste vremuri cumplite, fiecare va urma o
altă cale faţă de ceea ce a primit până la această
„plinire a vremii”: „Cel ce va căuta să‑şi câştige
viaţa o va pierde; iar cel ce şi‑o va pierde, o va
face vie” (Luca 17, 33). La acest timp de taină, toate
se opresc pentru a fi alese. Cu mare hotărâre şi,
desigur, după Dreptate...
Când ucenicii au auzit despre ce se va petrece în
zilele din urmă, îşi întreabă Învăţătorul aproape cu
spaimă: „Unde, Doamne?”. Unde vor fi duşi oamenii
atunci când va sosi acest ceas? La această întrebare
directă a ucenicilor, Domnul Iisus le răspunde

104
 Încercare de peratologie religioasă

mai pe ocolite. Cel mai probabil pentru că aceştia

nu erau încă în stare să primească o descoperire
cutremurătoare. Pesemne, aveau, încă, prea multe
legături cu lumea, erau prea trupeşti, şi aveau
sufletul indreptat mai mult spre cele „de afară”,
în uitarea „celor dinlăuntru”... Astfel împărţiţi,
ucenicii n‑ar fi fost în stare să primească taina „cu
bucurie”, fără teamă... Cel ce‑L iubeşte pe Domnul
după cum i s‑a poruncit, dinlăuntrul său, primeşte
„o veste minunată” la plinirea vremii: e răsplătit
cu odihna „în sânul lui Avraam”. În ale lui „Omilii
la Exod”, Origen a vorbit pe larg despre răsplata
aceasta ce‑i „umbreşte” pe toţi... Iubirea cea mare
a lui Dumnezeu alungă frica întrutotul... Cumva e
de înţeles: iubirea şi frica se exclud reciproc.
Întrebarea ucenicilor „Unde, Doamne? ” apare,
mai degrabă, ca semn de îngrijorare decât ca
manifestare iubitoare de cunoaştere. De regulă,
întrebările privesc iscoditoare la lume, cerând ceva
liniştitor pentru cel ce e purtătorul unui duh ce
cercetează asupra celor ce‑l frământă pe întrebător.
În marea Sa înţelepciune, Domnul Iisus a
înţeles temerile ucenicilor Săi iscate de ceea ce li
s‑a descoperit despre cele ce se vor petrece când
vremea se „va plini”. Ca să nu‑i înfricoşeze peste
puteri, Învăţătorul le răspunde aproape sibilinic:
„Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii”.
Toată făptura suspină acum, când lumea trece prin
„lamura focului”...
„Vulturii”, desigur, sunt ajutoarele Ziditorului.
Psalmistul David o spune prin cuvinte inspirate:
„Vei face pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară

105
 Toma Pirău

de foc”. Când vine vremea sorocită, toţi aceştia vor

duce la îndeplinire voia Celui Preaînalt...
Oarecum asemănător a făptuit în cuget şi Sf.
Apostol Pavel. După cum a scris cândva Origen, şi
acesta avea obiceiul de a aşterne pe drum „puţine
despre multe”. Demnă de remarcat este şi observaţia
părintească despre „cercetarea cu ardoare”. Când
cineva caută ceva din tot sufletul său, Cel‑de Sus îi
indrumă paşii spre „lucruri minunate”... Uneori, îi
dezvăluie şi taine...
Pavel, după o rânduială potrivită, procedează
prin ceea ce a primit „în duh evanghelic”.
Urmându‑i pilda, şi noi descoperim un lucru
extrem de important: „Calea Împărăţiei” se face
la pas... Perpedes apostolorum... Cu graba, nu poţi
dobândi pace. Şi nici înţelegere... Chiar şi când
este luată cu asalt, după o vorbă a evanghelistului
Matei, de Împărăţie nu te apropii fără o pregătire
prealabilă. Ori aceasta nu are de‑a face cu iuţeala
sau zgomotul lumii pentru că ne călăuzeşte spre
ceva care nu‑i aparţine acesteia. Căutarea se face
după natura a ceea ce se caută... Fără a intra în
amănunte, evanghelistul Luca, vindecător şi pictor,
ne arată limpede că Împărăţia se află în inima
noastră... Într‑acolo, „paşii” ne sunt îndrumaţi cu
„frica şi cutremurul” Iubirii... Stârvul şi vulturii,
pe‑aici, devin doar o figură de stil...

49

De două zile, avem zăpadă. Cu aceasta, lumina

a căpătat o altă înfăţişare. Implicit, şi tot locul. Am
intrat într‑o altă „ritmică respiratorie”...

106
 Încercare de peratologie religioasă

De dimineaţă, pe la 6, 50, am ieşit în curte să‑l

leg pe Leo, câinele nostru ciobănesc. Cu blana
lui albă, ca neaua, şi cu porneala spre joacă, se
integra perfect în peisaj. De la prima privire ce
i‑am aruncat‑o, când l‑am zărit lângă magazia
de lemne, mi‑am dat seama că „ne hrăneam” din
aceeaşi bucurie.Una aparte, adusă de omătul ce se
aşternuse la tot pasul. Deodată, atmosfera locului
devenise mai vioaie, mai veselă. Parcă intrasem
într‑o „zodie de sărbătoare” şi mi s‑au activat
straturi de memorie de pe vremea copilăriei, lăsate
să aştepte un bun prilej pentru a se deştepta spre
o nouă lucrare. Intrasem, cu aceasta, într‑o „horă
emoţională” ce îmi îngăduia să ies dintr‑un „cerc
de vieţuire”, mai restrâns, şi să acced într‑altul,
mai larg, în cuprinsul căruia eu şi Leo aparţineam
aceleiaşi unde de viaţă. N‑aveam, în această clipită
repede, nevoie de cuvinte. Doar respiraţie, privire,
bucurie şi joc... ca la‑nceputuri...
După cîteva minute de euforie ludică, ceva mi‑a
chemat privirea spre Toroioaga, pintenul muntos
de lângă chinovia noastră. Vârful acestuia se scălda
într‑o lumină roşietică fără pereche pe lume. Ce
se vedea deasupra, ca o căciulă de foc, părea a fi
crescut din măruntaiele „tocate” mărunt de Vulcan.
Undeva, departe, dincolo de Munţii Rodnei, soarele
aştepta să se fălească în necuprindere...
Priveliştea cu care am fost binecuvântat, în
acest ceas al dimineţii, avea ceva din înţelepciunea
de taină a Creaţiei, despre care Psalmistul David
a cântat cu aleasă simţire în Psalmul 103. Fără
să vreau, mi‑am amintit „peisajul” zilei de „2
decembrie 1977”, pe care l‑am traversat fără a‑i

107
 Toma Pirău

bănui resursele izvoditoare pe care le purta,

cu şi fără voia celor ce au primit o „pecete de
viaţă”... Şi pe atunci, chiar dacă într‑un alt decor,
am recunoscut „câmpul”bucuriei fără oprelişti...
Cişmigiul poate depune mărturie... Ce alăturare!
Toroioaga Maramureşului voievodal şi Cişmigiul
dâmboviţean... Sub vremi, după vorba destoinică
a unui cronicar moldav, sunt croite multe poteci
ascunse...
50

Săptămâna trecută, la Sf. Maslu şi în rugăciunile

de la sfârşitul Sf. Liturghii, s‑au spus cuvinte anume
pentru apărarea celor prezenţi de vrăji şi blesteme.
Astfel de rugăciuni par a fi ceva obişnuit prin
aceste locuri. Localnicii, cu certitudine, sunt tare
neliniştiţi de ceea ce pot aduce vrăjile şi blestemele
în viaţa lor. Temerile lor au devenit fapt cotidian...
Pe acest „fond sufletesc”, psP‑ul a intuit că se
poate trudi cu spor. Rar se pierde vreo ocazie ca să
nu se spună câte ceva despre duhurile care bântuie
„ogorul sufletesc” al oamenilor de prin partea
locului. Cele mai muncite de asemenea încercări se
arată a fi femeile. Nenumărate frici li s‑au cuibărit
prin inimi şi le tulbură viaţa mai tot timpul.
O bună parte a acestor nelinişti nu e străină de
„patima beţiei” care a luat în stăpânire, fără să aleagă
prea mult, atât bărbaţi cât şi femei. Pomelnicele
amintesc frecvent de această molimă care face
ravagii printre maramureşeni. Chestiunea aceasta
se cere a fi privită cu mai mare luare aminte. De
unde şi de la ce să provină atâta frică, ambalată sub

108
 Încercare de peratologie religioasă

multe înfăţişări, ca să umbrească aşa de apăsător

viaţa celor de prin acest ţinut de legendă?
Dincolo de căutarea şi manifestarea vădită de
către bărbaţii locului a unei atitudini lipsite de
temeri, aceştia se dovedesc a fi vulnerabili, cu asupra
de măsură, în relaţia cu lumea şi cu semenii. Ca să
se îmbărbăteze faţă de ceea ce le vine „din afară”
şi să nu arate că se tem, cei mai mulţi apelează la
alcool ca la un „ajutor” de nădejde. După cât este
acest obicei de înrădăcinat între poporeni, nu este
ceva de dată recentă.Dimpotrivă, cel mai probabil,
această porneală aduce cu „fructul firii”...
Cu aceste date de fundal, mediul familial
întreţine şi promovează o toleranţă foarte ridicată
pentru consumul de alcool. De la o generaţie la
alta, această atitudine se tot învârtoşează, până
când ajunge să reprezinte ceva tot atât de firesc ca
şi alte „necesităţi fiziologice”. Ba mai mult, la „un
pahar” tăcerile se risipesc, limbile se dezleagă.
Sufletele se neliniştesc. Băutura, încet‑încet, devine
făuritoare de „lege”, în stare să pună stăpânire
pe tot ce are „suflet pătimaş”... Sălaşul acestuia
este nesaţul... Nici urmaşii nu sunt feriţi de aceste
bântuiri viclene. Volatilitatea comportamentală se
accentuează sub presiunea tranziţiei care pare fără
sfârşit...
Obişnuitele plecări „în afară” şi preocupările
obsesive de natură pecuniară pun sub semnul
întrebării toate cutumele ce ofereau securitate
pentru individ şi comunitate. Până şi „preocupările
matrimoniale” au intrat în categoria de „bunuri
consumabile”. Peste trecut, cu toate ale lui, s‑a
aşternut o indiferenţă atotstăpânitoare. Familia,

109
 Toma Pirău

neamul şi comunitatea au început „traversarea

deşertului”...
În a doua jumătate a secolului trecut, Alvin
Toffler vorbea despre tranzienţa într‑ale profesiei,
un fel de dinamică, de neocolit, a competenţelor
indusă de succesiunea faptelor de civilizaţie. Acum
şi aici, în parte ca şi în întreg, suntem obligaţi să
vedem şi „raporturile civile” ca fiind cernute
sub o dinamică similară. Cu toate urmările lor
bulversante.
Îndepărtaţi de la obârşia lor, oamenii se simt „ca
frunza‑n vânt” şi nu prea înţeleg ce li se‑ntâmplă.
Confuzia din viaţă pune stăpânire şi pe mintea lor.
Acest fapt se traduce într‑o înţelegere ce poartă
aceeaşi amprentă lipsită de repere durabile. În locul
vieţuirii, se instalează năbădăioasa supravieţuire...
Din toate părţile, cei rămaşi acasă, ca şi cei plecaţi
pe aiurea prin lume, sunt însoţiţi de „umbra” lor.
Una ce poartă, până la ultima „fibră”, convingerea
că „duhurile necurate” au drept la viaţă ca şi
„cele curate”. Nu sunt rare nici accentuările care
le fac pe primele chiar mai influente. Printr‑o
curioasă sincronicitate, atmosfera cotidiană se lasă
însemnată, aproape nevrotic, de prezenţa agresivă
a necurăţiei. Imaginarul colectiv se lasă locuit de
fel de fel de plăsmuiri. Nu sunt deloc rare ocaziile
în care acestea sunt orânduite, cu naturaleţe, în
ciudatele înşiruiri ale vieţii. Împreună cu faptele
autentice de viaţă şi văzute ca având origini
identice. Totuşi, ceea ce e plăsmuit nu e lipsit de
o vioiciune mai acut resimţită, fapt pentru care se
bucură de o mai mare şi secretă notorietate.

110
 Încercare de peratologie religioasă

„Păstorii de suflete” de pe aceste meleaguri nu

par defel miraţi de ceea ce tulbură viaţa oamenilor
datorită atenţiei sporite pe care aceştia o îndreaptă
către un „segment ocult”din cotidian. Am avut
chiar impresia că aceşti păstori s‑au acomodat
destul de profitabil la acest curent omniprezent
al bântuirii tradiţionale prin duhuri necurate.
Nimeni nu îndrăzneşte să înfrunte făţiş această
undă de trăire colectivă, după câte mi‑a fost dat să
văd până acum. Mai degrabă, se repetă, la nesfârşit,
dezlegări de tot felul, purtătoare sigure de „roade”
pentru mijlocitorii mai mici sau mai mari. La o
privire de ansamblu, teama de vrăji şi blesteme
este abordată de toată lumea cam „după ureche”.
Nivelul de implicare, indiferent de partea din care
priveşti, se încadrează într‑unul de „tip folcloric”,
un spaţiu‑timp în care se poate ivi aproape orice
avatar...
Dincolo de aparenţe, o întrebare nu poate
fi strunită: cum se împacă evlavia clericilor şi
a oamenilor de rând de pe‑aici cu acea temere
generalizată faţă de priceperea unora de a pune la
treabă duhurile rele? După aceasta, se înghesuie
alta: nu cumva aceste frici au rădăcini, peste vremi,
care duc spre atavisme de‑ale păgânismului?
Precum se ştie, creştinarea acestor meleaguri a
urmat un traseu oarecum diferit de cel asociat cu
Dacia romană...

51

Două ipostaze sufleteşti suprapuse întâmplător.

Într‑una, Teodor se înfăţişează cu o porneală
vizibilă pentru o atitudine insuflată de o evlavie

111
 Toma Pirău

accentuată. În timp ce răsfoieşte cărţile de la strană,

simte nevoia lăuntrică de a săruta pozele aflate pe
diverse pagini. Ceea ce face nu are nimic ostentativ.
Dimpotrivă... Urmărindu‑i fiecare gest, nu mă pot
abţine să nu‑l văd pe făptuitor ca pe „un vlăstar” al
firii moroşenilor: în circumstanţe anume, cei de pe
aici se pot dărui „fără rest”...
O alta vine dinspre psP. La Miezonoptica de
dinaintea hramului, acesta ne spune ceva cu un
accent vizibil de îngrijorare: „Am văzut multe
până acum. Pot spune că, în prag de hram, apar
ispite foarte subţiri. De pildă, chiar şi schimbarea
unui bec de la candelabrul cel mare, aşa cum am
făcut şi noi, poate aduce un iz de nelinişte care să
ne distragă atenţia de la noima sărbătorii. Cu astfel
de duhuri, nu e de şagă !”.
De obicei, stările sufleteşti sunt amestecate.
Doar Cel‑de‑Sus poate şti cum dospeşte aluatul
sufletesc...

52

Cineva vorbea cândva despre o „metafizică”

a înşiruirii faptelor. Simpla enunţare a unor acte
umane oferă o perspectivă de sine stătătoare, fără să
mai fie nevoie de strădania interpretării. Am avea
de‑a face, pare‑se, cu o mai armonioasă conjugare
dintre subiect şi obiect, de pe urma căreia se ivesc
noi zări de înţelegere. Fără frustrările dualiste
binecunoscute pentru natura lor păguboasă.
Faptele „văzute” s‑au rânduit într‑o succesiune
aproape banală. E zi de praznic. Zi de hram. „Sf.
Nicolae” este ocrotitorul mănăstirii noastre. Ca de

112
 Încercare de peratologie religioasă

obicei, acest eveniment este întâmpinat cu multe

strădanii. Duhovniceşti şi materiale, deopotrivă...
Dis de dimineaţă, înainte de a se lumina de ziuă,
am privit pe fereastra dinspre brazi.Se aşternuse,
peste noapte, un strat consistent de zăpadă. Afară,
încă fulguia destul de apăsat. Pesemne că şi drumul
de pe deal fusese acoperit de zăpadă, de jos‑din
sat‑, până sus, la mănăstire. Nu era deloc timp de
pierdut, aşa că am luat roaba, plină cu nisip şi sare,
şi am pornit devale.La fiecare metru, aruncam o
lopată cu amestecul antiderapant peste stratul de
zăpadă ce se făcuse destul de gros. Panta dealului
este destul de abruptă şi sătenii ar fi urcat destul de
greu dacă nu s‑ar fi dat pe drum cu nisip şi cu sare.
Pe măsură ce inaintam pe drum, fulguiala, ce
ţinea de ceva vreme, devenea tot mai densă. Şi
vântul se înteţise de când îmi începusem treaba.
Vizibilitatea era foarte redusă. Abia se zărea ceva
la câţiva paşi. Mă deplasam aproape orbecăind. De
greşit drumul, n‑aveam cum să‑l greşesc pentru
că urmam îndeaproape pârâiaşul din dreapta.
Indicator mai bun de drum decât acesta nu puteam
avea.
Parcursesem cam o treime din lungimea
drumului. La un moment dat, am început să zăresc
nişte mogâldeţe mişcătoare pe drumul din faţa
mea. Printre fulgii deşi de zăpadă, am început să
desluşesc, una câte una, siluete uşor aplecate care
păşeau domol în susul dealului. Mai de aproape, am
constatat că acestea erau femei ce cărau dăsagi plini
cu colaci pentru slujba de hramul mănăstirii. Cele
mai multe, după mers, păreau a fi mai în vârstă. Cu
toate acestea, pasul lor domol şi măsurat părea de

113
 Toma Pirău

neoprit. Din vârful dealului, luminile de sărbătoare

de la biserică se revărsau, prin neaua viscolită uşor,
ca dintr‑o altă lume. Privindu‑le, cu siguranţă,
băbuţele se simţeau îmboldite de o „chemare” ce
cu greu ar putea fi ghicită de cuvinte... Fără să
vreau, am simţit o lacrimă ce mi s‑a rostogolit peste
obrazul drept... În minte, mi‑a răsărit sintagma de
„fiice ale vieţii”, cel mai probabil din pricina a ceea
ce mi‑era dat să văd pe drum, la cumpăna dintre
noapte şi zi, cum mogâldeţele cu colaci umblau
prin nămeţi ca şi cum acestea n‑ar fi existat. Un
Husserl ar fi avut ce învăţa din priveliştea de pe
drumul ce ducea spre biserica luminată din vârful
dealului.Siluetele încovoiate de dăsagi aveau ceva
dintr‑o porneală spre marginile lumii...
Ştiu, prea bine, că dealurile de pe aici nu prea
îngăduie sentimentalismele. Viaţa e tare aspră. O
lacrimă, pentru cei de prin aceste locuri, nu poate
fi decât un semn de slăbiciune. În vâlceaua simţirii
lor, aşa ceva nu are loc. „Luntrea slăbiciunii” n‑are
primire bună printre vieţuitorii de prin munţii
Maramureşului...
Trecând peste toate, eu văd altfel „momentul
lăcrimării”. Ca „om lăuntric”, socot că lacrima de pe
deal poate fi socotită ca un „colac” pe care îl depun
pe masa pentru pâini la „liturghia de praznic”.
O undă sufletească a iscat o lacrimă. „Umbrele
cu colaci” m‑au adus cu simţirea la un alt liman
de sărbătoare. Urcuşul, mereu, aduce aminte de
misteriul Golgotei. Chiar zi de zi...
Pe căi greu de pătruns, poate c‑am primit un
mesaj. Drept urmare, la sărbătoarea de hram,
„obolul” meu cuprinde două lacrimi. Una s‑a ivit pe

114
 Încercare de peratologie religioasă

deal, deci are ca nume întreg „lacrima de pe deal”.

Cea de‑a doua a survenit în momentul în care am
sesizat că închinătorii de la slujbă se rugau după
însufleţirea unei „singure respiraţii”... Pe moment,
mi‑am dat cu seama şi am aflat că lacrimile se
contopesc cu mirările. Dacă acestea au temeiul
potrivit, te poţi desprinde de multe oprelişti. Şi te
poţi bucura de o nesperată adiere „întru libertate”.
Doar în umbra urcuşului plămădit prin „Milă şi
Adevăr”...

53

Într‑o împrejurare anume, părintele Pimen, mai

marele obştii noastre, a întrebat un confrate evreu
de ce se tot leagănă atunci când citeşte din Tora (sau
Scripturi). Răspunsul primit de la acesta sunase
cam aşa: legănatul e semn de evlavie întrucât cel ce
citeşte textele sacre nu poate să rămână indiferent
atunci când vede înscris numele lui Dumnezeu.
Asemenea explicaţie nu pare veridică. De ce?
Precum se ştie, evreii, ca toată lumea semitică
îndeobşte, nu se încumetă prea uşor să se apropie
de numele divinităţii. Doar o dată în an, Marele
Preot pronunţa numele adevărat al lui Dumnezeu
în intimitatea Sfintei Sfintelor, locul cel mai sacru
al Templului din Ierusalim. În Scripturi, acest
nume este substituit cu altele, nu puţine la număr.
Frecvenţa cu care apar aceste nume‑ substitut în
textele sacre este una destul de redusă, fapt care nu
explică legănatul permanent al celui care citeşte la
slujbă din Tora.
Mai degrabă, după cum spun cunoscătorii, ar
trebui să se privească mai atent la specificul limbii

115
 Toma Pirău

ebraice pentru a afla o explicaţie mai plauzibilă

asupra legănatului de la slujbele evreilor. Precum
se ştie, limba ebraică are scheletul format numai
din consoane. Vocalele, în aceste condiţii, capătă
puterea de a plăsmui sensul cuvintelor. Pronunţate
„după starea inimii”, vocalele pot da înţelesuri
diferite pentru acelaşi cuvânt, funcţie de timbrul în
care sunt pronunţate. Legănatul permanent al celui
ce citeşte din scrierile sfinte oferă sprijinul lăuntric
necesar pentru a nu greşi „accentul” necesar în
pronunţia vocalelor. În acest fel, mesajul textului
îşi păstrează autenticitatea şi luminează, aşa cum
se cere, minţile şi sufletele ascultătorilor...
Legănatul, iată, îi apropie pe evrei de temeiul
credinţei. Gestul întreţine accesul la „realitatea
sacrului” prin puterea miraculoasă a limbii.
Vitalitatea acesteia permite trecerea de la starea de
„sare în bucate” la cea de „sare a pământului”. De
la parte la întreg...
Să recunoaştem că evreul întrebat de părintele
Pimen a dat un răspuns potrivit cu mintea
întrebătorului. Pentru un necunoscător, vocalele
limbii ebraice n‑ar fi însemnat mare lucru pentru
trăirea religioasă. Aşa că s‑a dat un răspuns care
să poată fi înţeles de către interlocutor... Simplu şi
accesibil...

54

Troieşnicul (respectiv Canonul Sfintei Treimi),

care se citeşte la fiecare Miezonoptică din zilele
de Duminică, are formulări diferite despre Sf.
Treime. Între altele, printr‑o alăturare mai mult
decât expresivă, sunt consemnate puterile ce sunt

116
 Încercare de peratologie religioasă

reunite în mod tainic: „Mintea cea de la început,

Cuvântul (sau Logosul) prin care toate s‑au făcut şi
Sf. Duh, care de la Cel fără‑nceput purcede”.
Poate nu s‑a greşit la traducere şi „Mintea”
este, cu adevărat, echivalenrul Tatălui, după o
întocmire uşor de asociat cu una gnostică. Ca „să
lucreze”, Mintea are nevoie să fie exprimată. Astfel,
I se deschide calea „spre manifestare”, izvod de
vieţuire. Cuvântul primeşte această putere de a
prinde formă prin raţiunile ce‑L fac şi Logos. Doar
astfel Mintea Îşi croieşte „îmbrăcămintea” sub care
se înfăţişează, după măsuri ce indică o armonie
tainică prin Duhul ce sălăşuieşte la cel ce e numit
şi Tatăl sau Părinte al Luminilor. Avem, desigur,
o Unime în trei ipostasuri ; trei Lumini reunite,
formând doar Una, singură şi deofiinţitoare...
„Ideea de treime”, lucrătoare în plan
religios, urmează cursul „Semilunii fertile”:
din Mesopotamia până în Egipt, cu „escale”
ponderatoare în Persia şi India. Au fost remarcate
„simţiri întregitoare treimic” chiar şi în lumea
sinică.
Creştinismul, opinează analişti protestanţi,
a devenit o religie universală abia după ce, prin
oameni de seamă, a reuşit să depăşească limitări
locale, de natură etnică. Dincolo de aceste îngrădiri,
s‑a cristalizat o viziune fără articulaţii provinciale.
Doar în „cadre iudaice”, creştinismul nu se putea
ridica la o cuprindere atât de largă într‑un timp
relativ scurt.
Apostolul Pavel, cel cu talent organizatoric
şi lucrător într‑ale Harului Sfânt, aproape că L‑a
ignorat pe Iisus Hristos în strădaniile sale de

117
 Toma Pirău

natură dogmatică. Fără un edificiu dogmatic bine

articulat, nu puteau fi depăşite constrângerile
strict locale de căutare religioasă. Nu s‑ar fi
putut trece de la o „condiţie provincială” la una
„metropolitană”. Bartolomeu Anania, în scrierile
sale despre raporturile dintre creştinism şi misterii,
consemnează tranşant: păgânii n‑au dogme.
Tocmai din acest motiv naturalismul religiilor
păgâne nu avea cum să se facă atractiv pe spaţii
mai largi de vieţuire.
„Pasul spre universalitate” al oricărei biserici
presupune o bună rânduială a Învăţăturii pe care
o promovează, fără de care nu se poate contura
o viziune adecvată despre lume. De fapt, prin
Doctrină sau Dogmă, se realizează saltul de la
„mithos” la „logos”. Prin teorie, acţiunea capătă
sens. Contemplaţia „întru credinţă” rodeşte prin
făptuire. Sfântul Apostol Pavel a fost luminat, în
cuget şi‑n faptă, ca să îndrume căutarea de credinţă
spre zări ceva mai largi decât hotarele Palestinei.
Nu se poate greşi dacă se afirmă că neamurile au
fost descoperite, pentru credinţă, prin Dogmă.
Printr‑o privire de‑Sus, marginile lumii s‑au lărgit
pentru a face loc în suflete unei cercetări de taină,
din „veac ascunsă”, şi de oameni neştiută...
55

Cuvintele „înţelepciunii lumeşti” tulbură

cu uşurinţă sufletele. O discuţie cu Haralambie
„despre libertatea lui Iuda” a ilustrat din plin
adevărul celor spuse ceva mai devreme. Tam –
nesam, preopinentul meu susţinea destul de
pătimaş că Iuda avea libertatea să se căiască de

118
 Încercare de peratologie religioasă

ceea ce a făcut pentru vânzarea Domnului Iisus

către Iudei şi, prin urmare, ar fi fost iertat pentru
trădarea sa. Totodată, Iisus Hristos n‑ar mai fi
ajuns pe cruce...
Ce naivitate! Să te dedai la presupuneri „dacă/
atunci” asupra unor teme biblice. Şi, pe deasupra,
să umbli comod „printre taine” doar cu bunul simţ
din lume. Sau cu „înţelepciunea lumii acesteia”.
Şi după zeci de ani de stat prin mănăstiri... De o
rătăcire de acest fel ne putem debarasa doar prin
studiul atent şi sistematic al Scripturii, sub o
îndrumare duhovnicească făcută cu har.
Dacă am fi avut amândoi în minte cuvintele
Sfântului Evanghelist Luca şi le‑am fi înţeles bine
tâlcul, n‑am fi ajuns la nicio neînţelegere. Nici măcar
n‑aveam nevoie de vorbele lumii.Orice diferenţă
de păreri nu şi‑ar mai fi găsit locul. Chestiunea
„libertăţii lui Iuda” de a scăpa de vină prin căinţă
apare, de departe, ca o pălăvrăgeală banală venită,
întrutotul, doar din ignoranţă. Iată textul din
Evanghelia după Luca (18, 31‑33): „Şi, luâdu‑i pe cei
doisprezece, le‑a zis: <<Iată, ne suim la Ierusalim şi
toate cele scrise prin profeţi despre Fiul Omului se
vor plini. Că va fi dat păgânilor şi va fi batjocorit şi
va fi ocărât şi va fi scuipat şi, după ce‑L vor biciui,
Îl vor ucide şi a treia zi va învia>>”. Faţă‑n faţă cu
textul evanghelic, se vede limpede că Iuda nu avea
cum să aleagă altceva decât se afla în „toate cele
scrise de profeţi”, acestea fiind chiar cuvintele
folosite de Domnul Iisus. Predestinarea, în acest
caz, este totuna cu preştiinţa lui Dumnezeu. De
s‑ar accepta, prin absurd, că Iuda ar fi fost iertat
dacă s‑ar fi căit, ar însemna că „iconomia divină”

119
 Toma Pirău

s‑ar preta la ajustări conjuncturale, ceea ce, să

recunoaştem, ar stârni nenumărate şi periculoase
devieri dogmatice. „Cearta de vorbe”‑mai cu
seamă prin chinovii‑se confundă, în toată vremea,
cu vrăjmăşia cea mult hulită de toţi sfinţii părinţi...
Orice împotrivire e roada unui duh viclean... Sub
deplină ascultare duhovnicească, duhul viclean e
sterp cu totul...
Sau, printr‑o socoteală de taină, înţelegerea
le –a fost zăgăzuită până şi ucenicilor. Domnul
le‑a vorbit direct acestora despre ce va avea să
pătimescă Fiul Omului în Ierusalim, însă, ca un
făcut, aceştia n‑au priceput o iotă. Ceva se petrecea
peste capetele celor ce‑L ascultau pe Iisus, fie
aceştia chiar şi apropiaţi de‑ai Săi. Taina trebuia să
fie dezlegată doar „la vremea” ce‑i fusese sorocită.
Până atunci, nimeni nu putea s‑o priceapă din
pricină că „ascuns era cuvântul acesta pentru ei şi
nu înţelegeau cele spuse” (Luca 18, 34).
Dimineaţa, la slujba de la Utrenie, s‑a citit tot
din Evanghelia după Luca. Ca din întâmplare,
era pasajul prin care ni se atrage atenţia că Legea
trebuie aplicată în totalitate, fără a schimba din
aceasta nici măcar „o cirtă”. Lumea se va duce,
fiind trecătoare, dar Legea nu va trece, va dăinui
de‑a pururi...
„Abraham” era şi el de faţă. O fi auzit, oare, ce
s‑a citit la slujbă? Sau, poate, „dormita profesional”,
aşa cum se pricep cei versaţi să ciupească „un dram
de moţăială” de câte ori au ocazia... N‑am privit
spre strana lui. Doar mişcam prin „căuşul minţii”
mele cele auzite ceva mai devreme...

120
 Încercare de peratologie religioasă

56

O noapte‑atât au rămas icoanele din paraclis

într‑o ordine firească: Preafericitul Daniel, între cei
doi episcopi de‑ai locului, pe un perete; Sf. Nicolae,
singur, pe peretele dinspre altar; Maica Domnului,
pe peretele opus celui de dinainte; icoana Maicii
Domnului cu Pruncul, între ferestre.
Cei care au rearanjat, după praznicul de hram,
obiectele din încăpere (Teodor, Nicolae şi Iacob)
au observat, probabil, noua aranjare a icoanelor.
Fără să stea pe gânduri, au aşezat poza cea mare
a Preafericitului la locul de dinainte, între ferestre,
lângă o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul
Iisus, lăsându‑i pe episcopii locali „să troneze”
singuri pe peretele fără ferestre. Minţile lor au
amestecat ierarhiile: Preafericitul Daniel, într‑o
ţinută fastuoasă, apărea într‑o imagine color de
trei ori mai mare decât Icoana Maicii Domnului cu
Pruncul Iisus din dreapta sa...
Întâistătătorul nostru, zâmbind, ca unul care
ştia mai multe decât noi, a spus destul de apăsat:
„Aşa cum sunt aranjate acum e cel mai bine!”. Am
tăcut şi, în sinea mea, m‑am închinat. Îmi venea
atât de greu să asist impasibil la săvârşirea unei
necuviinţe atât de frapante cu cele sfinte pentru
vreo laudă amărâtă din partea vreunui ierarh
trecător. Vicleanul, cu siguranţă, îşi rodea unghiile
de încântare. Duhul acestuia, iată, se făcea simţit
chiar şi într‑o casă de rugăciune, ca a noastră... Şi,
destul de ironic, imediat după Hram...

121
 Toma Pirău

57

Destul de frecvent, Iacob urmăreşte unele

emisiuni de la Postul Tv „Speranţa”. Unul cu vădită
orientare neoprotestantă. Fiind, astăzi, la el în chilie,
am prins şi eu o emisiune‑dezbatere. Am zăbovit
asupra acesteia întrucât, pe lângă un profesor şi un
medic, avea un invitat de marcă: acad. Bălăceanu
Stolnici. Acesta, cum se putea observa destul de
uşor, se bucura de o simpatie evidentă din partea
moderatorului adventist. Cel mai probabil, din
cauză că domnul academician arăta, de fiecare dată,
o toleranţă bine dozată făţă de subiectele destul
de delicate ce erau aduse în atenţia invitaţilor. De
pildă, despre „taina botezului”, Bălăceanu Stolnici
a afirmat că aceasta se cade a fi privită, în primul
rând, ca un fapt mistic. În acest caz, cuvintele nu
pot surprinde mare lucru despre natura botezului.
De va fi, totuşi, îmboldit să spună ceva, o poate
face doar folosind câte ceva din ceea ce a primit
cât a fost catehumen în biserica sa. Pe‑atunci,
după cum a relatat distinsul invitat al emisiunii,
s‑a bucurat de îndrumarea deosebit de simţitoare
a monseniorului Ghika... Cu alte cuvinte, domnul
academician primise, ca toţi cei din familia sa
aristocratică, o temeinică educaţie religioasă după
rânduială catolică.
Faţă de opiniile interlocutorilor săi, invitatul
de onoare n‑a fost deloc critic. Profesorul‑de
orientare adventistă declarată‑a vorbit nestânjenit,
în termeni foarte decenţi, despre botezul de la
„vârsta credinţei”, respectiv cel primit în deplină
cunoştinţă de cauză. Medicul a abordat chestiunea

122
 Încercare de peratologie religioasă

dintr‑o perspectvă diferită: s‑a referit la botez ca

la un legământ, prin care se oferă protecţie atât
omului, cât şi lui Dumnezeu. Accentele mai aparte
din intervenţiile acestora au fost luate ca atare
de către academician, fără să încerce să spună
ceva despre subiectul discutat din perspectiva
comunităţii religioase de care se arăta atât de ataşat.
La întrebările moderatorului, priceput la
subtilităţile subiectului abordat, Bălăceanu Stolnici
a răspuns amabil, fără a se implica emoţional
şi fără să facă vreo trimitere la opiniile emise de
catre ceilalţi invitaţi. Parcă privind cu detaşarea
celui ce înţelege mai mult decât spune, domnul
academician a emis o sentinţă aproape sibilinică:
„Dacă scormoneşti hermeneutic la această taină,
poţi descoperi multe mărgăritare!”. Îşi privea
interlocutorii cu tot dragul, răstimp în care, pe
gânduri, zâmbea destul de misterios...
Pentru moment, mi‑am dat seama că această
atitudine, aparent aproape lipsită de orice opoziţie în
comunicarea cu ceilalţi, nu s‑ar fi putut afirma fără
o stăpânire aproape fără cusur a „artei dialogului”.
Prin „ferestrele” acesteia, atenţia binevoitoare şi
înţelegerea preopinenţilor îndepărtau orice urmă
de competiţie între cei prezenţi, chiar dacă aceştia
se apropiau de abordări oarecum diferite din
punct de vedere religios. Mi‑era limpede că mediul
din care provenea domnul Bălăceanu Stolnici i‑a
indus acestuia un fel de a fi bazat pe o „civilizaţie
a comunicării” care, din nefericire, aproape a
dispărut din mentalul nostru colectiv.
Prin prestaţia sa, bine pecetluită aristocratic,
invitatul de marcă al emisiunii a ilustrat convingător

123
 Toma Pirău

un frumos îndemn: că merită să milităm pentru

a plămădi comunităţi, mai mici sau mai mari, în
care să se regăsească, pe viu, respectul faţă de
aproape şi pentru libertatea acestuia de a alege. În
ton cu cele auzite, mi‑am amintit de Evdochimov
şi de bucuria dobândită de acesta atunci când a
descoperit o vorbă cu miez a lui Karl Jaspers, după
care libertatea noastră are ca temei existenţa lui
Dumnezeu.
Ştiu, oare, oamenii ce să facă dacă „sunt liberi
în Biserică”? Dar să pună credinţa să lucreze
„întru Libertate”? Pe orice „plai de credinţă”,
sunt vădite pornirile dominatoare ale tradiţiei.
Pentru supravieţuire, ritualul şi formalismele
instituţionale, deocamdată, par de neînlocuit. Doar
că, pe acest „versant”, „sufletul personal” este
împins în „chingile impersonale” ale stăpânirii
ierarhice. Fără hermeneutică, fără mărgăritare de
credinţă... , aşa cum, cu siguranţă, nu–şi doreşte
nici un om luminat şi credincios ca Bălăceanu
Stolnici...
58

Din când în când, e binevenită câte o lectură

atipică. Cartea lui Hans Vaihinger‑„Filosofia lui <ca
şi cum>”‑face parte dintr‑o asemenea categorie. Te
ajută să surprinzi o lume mereu mişcătoare pentru
suflet şi gândire.
Implicarea personală în „spectacolul devenirii”
este ghidată de o autocalibrare realizată după
reguli foarte simple. Una dintre acestea este cea
a „confortului interior”. Traseul străbate calea
în trei paşi: ficţiune‑ipoteză‑dogmă. Alteori,

124
 Încercare de peratologie religioasă

mişcarea simţirii şi a gândirii parcurge calea

invers: dogmă‑ipoteză‑ficţiune. În ambele situaţii,
entităţile vizate se transformă unele într‑altele,
uneori‑gradual, alteori‑brusc, fără o pregătire
prealabilă. Au fost şi cazuri, după opinia acestui
gânditor, în care o idee a supravieţuit şi câteva
secole. În tot acest răstimp, ideea a fost vie intr‑o
multitudine de forme. Apoi, într‑un moment
anume, se renunţă la idee, fără ca „duhul” acesteia
să se piardă. Într‑o plămădire discretă, energia
ideii se va regăsi într‑o altă formă, mai potrivită
potenţialului ce‑l poartă.
Din „peisajul cărţii”, mi‑a atras atenţia raportul
genetic dintre „ideea de Dumnezeu” şi „reperele
morale”. Când ultimele ating o anumită stabilitate
comunitară, „ideea de Dumnezeu” este abandonată,
fără a se mai trece prin „faza de ipoteză”, şi prinde
contur o ficţiune cu rol regulator pentru psihologia
cotidiană a mulţimilor. Într‑o măsură, ficţiunea nou
apărută susţine şi „orizontul de aşteptare” de care
nădejdea colectivă are nevoie. În această devenire a
„sufletului colectiv”, dogma din prima etapă‑care
a izvodit „ideea de Dumnezeu”‑dobândeşte o
statornicie de care nimeni nu se mai îndoieşte. Un
reper aproape nepieritor de vieţuire colectivă...
Într‑un alt plan de referinţă, „moara timpului”
pune mereu la încercare şi „reperele morale”. Atât
la nivel individual cât şi la nivel colectiv. Prin
experiere, apar îndoieli asupra rolului regulator
al „constrângerilor morale”. Încet‑încet, îndoielile
se intensifică şi devin purtătoare ale unui proces
de psihologie colectivă ce caută „fructe de tip
mitologic”. Cu alte cuvinte, căutările identifică o

125
 Toma Pirău

nouă „realitate ficţională” cu virtuţi actualizate în

echilibrarea vieţii colective.În acest fel, confortul
dobândit de viaţa în comun nu se perturbă.
„Vitalitatea comunitară” se potenţează în raport
cu noile circumstanţe ale devenirii. „Entităţile
ficţionale” fac, şi nu numai aparent, corp comun
cu arhetipurile lui C. G. Jung, fiind, ca şi acestea,
„materii condensate” ale inconştientului colectiv.
Dacă „realităţile ficţionale” n‑ar fi prezente în
tot ceea ce fac oamenii, ar fi aproape imposibil să
prindă contur „fiinţa istorică” a vieţii acestora. N‑ar
avea alte perspective de devenire în afara unei
„pustiiri” aproape fără noimă. Ceea ce se petrece
astăzi cu consumismul hedonist scăpat de sub
control se încadrează, prea bine, unei asemenea
tendinţe. Lumea nu mai e interesată cu prioritate
de resuscitarea sa sufletească, singura salvatoare
pe „durata lungă”, ci e strivită, fără drept de apel,
doar de „plăcerile clipei”. În acest mediu, şi Biserica
este la fel de expusă ca şi oamenii. „Balansul lumii”
a intrat într‑o ritmică extrem de periculoasă. Se
apropie, oare, un nou eon? Asemănător cu acel
„nou Ev mediu” asupra căruia am fost avertizaţi,
aproape profetic, de un N. Berdiaev? Greu de
spus... Umanitatea a ajuns într‑un alt „ceas al
ipotezei”... Să sperăm cu nu se va crampona într‑o
impersonală conectivitate a prepoziţiei, despre
care Constantin Noica vorbea cu o îngrijorare
nedisimulată. Simţirea se „topeşte” din prea mult
confort. Sufletul se învârtoşează într‑o lume a
plăcerilor tot mai străine de fire. Să fie, toate acestea,
semne ale „vremurilor de pe urmă”? Mai au loc alte
„realităţi ficţionale” cu rol salvator?

126
 Încercare de peratologie religioasă

59

De data aceasta, Sf. Maslu a fost ţinut doar cu

doi preoţi. Fiind postul Crăciunului, au venit la
slujbă ca la 30 de persoane, femei şi bărbaţi.
„Abraham” a cântat şi a citit „pe rupte”. Cu
atâta auditoriu, nu se cădea să nu profite de ocazie.
Fratele Teodor, cum era de aşteptat, nu s‑a lăsat dus
de acelaşi duh de slavă. Şi‑a făcut treaba aşezat, cu
măsură, fără teribilisme de conjuctură
Rezonant cu atitudinea lui „Abraham” s‑a
arătat cântăreţul venit cu părintele Bogdan.
Acesta îi supraveghea pe cei prezenţi aproape ca
un miliţian de pe vremuri. Nu i‑a pierdut nicio
clipă din ochi. Mai tot timpul, a stat cu faţa spre
credincioşi.Voia, pesemne, să fie văzut îndeaproape
şi admirat pentru prestaţie şi prezenţă de către cei
care se aflau de faţă.
Ceva mai târziu, la masă, am înţeles de ce era
aşa plin de sine: urma un Master la Teologie, fiind,
vezi Doamne, cu mult deasupra celor obişnuite.
Privindu‑i evidenta încântare de sine, mi‑am
amintit un verset de‑al Psalmistului David prin
care acesta mărturisea Tatălui ceresc despre grija
sa de a nu se fi aşezat împreună cu „cei semeţi cu
inima”. Studentul la Teologie, din nefericire, are
toate „datele” pentru a deveni „un lup în piele de
oaie”. „Chemarea” aceasta se poate desluşi relativ
uşor după privire sau după evidenta iubire de sine
ce‑i transpare prin gesturi sau cuvinte...
Urmărindu‑i fizionomia, mi‑am adus aminte
că, la Hram, l‑am zărit între cei de la strană şi că,
pe tot parcursul celor oficiate, a tăcut ca melcul.

127
 Toma Pirău

De ce, oare? Fiind „între alţii” la cântări, se simţea,

pesemne, sub demnitatea ce i s‑ar fi cuvenit de faţă
cu atâta lume. Patimile cele viclene se ivesc când te
aştepţi mai puţin...

60

Incredibilul răsare sub nasul nostru!

„Diriguitorii” obştei, în absenţa psP‑lui, s‑au sfătuit
în taină şi au hotărât să nu se mai ţină Sf. Liturghie
pentru că în biserică este prea frig. Alegerea ce
trebuia făcută ar fi fost simplă: se face foc în biserică
şi se săvârşeşte Sf. Liturghie sau nu se face foc în
biserică şi „se sare” peste Sf. Liturghie. De ales,
s‑a ales varianta a doua, cea mai greu de înţeles
pentru o minte obişnuită. La început, n‑am prea
înţeles motivaţia acestei alegeri scandaloase. Apoi,
mi‑am dat seama că această opţiune s‑a făcut, pur
şi simplu, din frică. La plecarea sa de duminica
trecută, după „marele hop” al Hramului, psP‑ul i‑a
spus părintelui Nicolae să nu facă foc în biserică
decât în ziua de duminică. Ori astăzi era vineri şi,
după porunca primită, nu se putea face foc. Fiind
şi foarte frig, s‑a ales decizia cea mai comodă:
nu se face foc, aşa cum s‑a primit poruncă de la
întâistătătorul chinoviei noastre, şi, prin urmare, nu
se săvârşeşte nici Sf. Liturghie. Oamenii ăştia, din
nefericire, nici nu conştientizează grozăvia la care
s‑au dedat: au preferat să economisească un braţ
de lemne şi să nu săvârşească Liturghia în această
sfântă zi de vineri... Când m‑am arătat nedumerit
de hotărârea luată, Iacob mi‑a spus fără să ezite:
„Ciocu’ mic!Ce treabă ai tu cu rânduiala?Noi ştim
mai bine ce să facem !” Simplu, nu? Când nu ne

128
 Încercare de peratologie religioasă

convine ceva, ne facem că nu‑l vedem, fără să ne

mai batem capul cu acel ceva...
Pare chiar hazliu cumva dacă mă gândesc
că Husserl proceda într‑o formă asemănătoare:
adică punea lumea „între paranteze”. Desigur,
marele fenomenolog opera doar din perspectivă
logică. Făptuitorii de pe aici se situează doar într‑o
banală „comoditate psihologică”... Un fapt aparent
mărunt, în acest caz, poartă, însă, un înţeles ceva
mai cuprinzător, deloc acceptabil prin ceea ce
sugerează ca semnificaţie.
Dintr‑un fapt ce pare mărunt, se desprinde un
înţeles firav‑dar nu lipsit de semnificaţie‑referitor
la ceea ce s‑ar putea numi „oboseală funcţională”.
Sub o asemenea oblăduire nominală, se petrece
un fenomen inerent activităţilor de cult obişnuite.
Prin natura lor repetitive, practicile de cult ajung
să depindă doar de „factori complementari”
faţă de reperele doctrinale: imagini, sunete,
gesturi, deprinderi operaţionale cerute de „logica
ritualului”... Se observă uşor deviaţiile spre
ceea ce am putea numi „cerinţe estetice”. „Zona
frumosului”, cel mai frecvent, are prioritate în
desfăşurarea oricărui ceremonial religios. Cu alte
cuvinte, ceremonia se adresează simţualităţii prin
forme compatibile cu natura acesteia. Mai multă
trăire decât contemplaţie. Sub o asemenea orientare,
actorii implicaţi în ceremonial sunt, la rândul
lor, expuşi unor tentaţii inerente făptuirii în care
sunt implicaţi. Astfel, se poate constata cu relativă
uşurinţă cum cântăreţii de la strană, de pildă,
caută să obţină mai mereu atenţia auditoriului,
mai cu seamă când acesta provine din exteriorul

129
 Toma Pirău

aşezămintelor monahale. Captarea „bunăvoinţei”

celor ce ascultă se contopeşte cu un prea uman
„exerciţiu de admiraţie” din partea acestora. Ca
la teatru... , intervin şi alte „elemente de recuzită”.
Între acestea, obiecte de cult strălucitoare, veşminte
cu forme, motive decorative şi culori savant
concepute, la care se adaugă serii de gesturi cu
mare încărcătură simbolică. Prin repetiţie, toate
acestea, cu timpul, „se îngrămădesc” mai mult
spre o „economie a mişcării ceremonioase”, în
detrimentul unei semantici liturgice întregitoare.
În locul sinergiei, doar secvenţe comportamentale
alăturate. Doar aglutinare...
Ceea ce, prin chiar alcătuirea sa, înseamnă
„lucrare împreună” devine, printr‑o repetiţie
îndelungată, gestualitate funcţională, purtătoare
doar cu numele de „angajare emoţională
autentică”. „Buzele”, după cum grăieşte inspirat
Psalmistul, sunt singure în rostirea „imnurilor de
slavă”. „Inima” nu‑şi iese din hotare, rămânând
temătoare şi izolată în sinea sa. Drumul „spre
sacru” rămâne doar apanajul „ritmicii simţuale”.
Ceremonialul „se topeşte”, oarecum natural,
într‑un „spectacol dual”. De o parte‑slujitorii
altarelor şi ajutoarele lor. De cealaltă parte‑cei ce
privesc, ascultă şi imită selectiv gesturi, secvenţe
psalmodice sau acte săvârşite de oficianţii cultului.
Căutarea sacrului „prin spectacol” reprezintă
un indiciu elocvent de substituţie în comunicare.
Purtător, desigur, de oboseală repetitivă şi, de ce
nu, de o doză implacabilă de plictiseală. Elanul de
„făptuire cu inima” se tot ascunde până când lasă
loc, cu totul, unei banale „manifestări inerţiale”

130
 Încercare de peratologie religioasă

de tip ceremonios. „Gestualitatea mecanică” se

autonomizează. Şi, cu siguranţă, se distanţează, tot
mai alert de „lumea trăirii în duh”. Acest „fel de a
face” pare înrudit cu somnambulismul câtă vreme
formalismul devine stăpân, făcând abstracţie de
conţinutul dogmatic transpus în reprezentări
liturgice congruente cu acesta. Instrumentarul ce
deserveşte o astfel de atitudine se situează în afara
a ceea ce se arondează „ritmicii duhovniceşti”. Atât
la nivel individual cât şi la nivel comunitar...
Întrun plan mai cuprinzător, în timp şi spaţiu,
se ivesc şi alte „semne de decadenţă”. Hieratismul
administrării ierarhice a dogmei, atenta urmărire
de către diverşi supraveghetori a ceremonialurilor
de cult, tentaţia utilizării în practicile de cult a
„vectorilor media”‑care, în mod vădit, subminează
cerinţa sobornicităţii‑, iată doar câteva ispite (sau
încercări) care contribuie la o întâlnire extrem de
problematică dintre sacru şi profan. Într‑un astfel
de orizont, apar preocupări, provenite mai ales de la
vârful ierarhiilor clericale, care, doar tangenţial, au
de‑a face cu cele înfăţişate de „răbojul evanghelic”
în vigoare. O astfel de sorginte o au proiectele
gigantice, aproape faraonice, de a concepe şi
construi catedrale destinate „mântuirii de seminţii
sau de neamuri”, pentru care se cheltuiesc sume
astronomice de bani. Mai cu seamă în vremuri de
răstrişte, când poporul este sufocat de deznădejde
şi de o sărăcie lucie. Din nefericire, instituţiile
religioase sunt tot mai ataşate de „cele materialnice”.
La fel au fost şi până acum ! Patrimoniul acestor
aşezăminte generează, sine die, conduite de
tip corporatist. Cum să administrezi bogăţii de

131
 Toma Pirău

miliarde de euro cu alt fel de mijloace? Cum să

fie privite „mecanismele infailibile de acumulări
financiare” care umbresc „spaţiile sacre”?
Dincolo de abilităţile consacrate de o îndelungă
aplicare apologetică, ar fi bine să ne reamintim
cuvintele Apostolului Pavel despre rânduirea vieţii
creştinilor după cele două limanuri importante, al
lui „DA” şi al lui „NU”. Când cele două se pliază
oportunist, urmând raţiuni consacrate de tradiţii
şi ierarhii osificate, nu mai aparţin mărturisirilor
de credinţă, ci ideologiilor destinate să legitimeze
o stare de fapt destinată a facilita doar bunăstarea
unei „minorităţi dominante”. Fie aceasta chiar şi în
spaţiul instituţiilor de tip religios.
În vremurile noastre, lumea credinţei pare tot
mai asaltată de „uneltirile Vicleanului”. Ca un făcut,
nici „păstorii de suflete”nu par pregătiţi pentru
asemenea încercări. Dimpotrivă, mulţi dintre
aceştia par tot mai dispuşi să asculte „cântecele de
sirenă” ale Antihristului...

61

Ce‑i de făcut când ai în preajmă doar oameni

atât de diferiţi faţă de tine? Cel mai potrivit este să
alegi tăcerea îndelungă. Aprobă‑i, de asemenea, în
tot ceea ce spun sau fac şi te vei bucura de linişte...
De procedezi altfel, vei avea surprize de proporţii !!
Din întâmplare, o vorbă izvodeşte câte un
„înţeles tulbure”. Oricât de neînsemnată este
tulburarea acestuia, inevitabilul se şi oţărăşte la cei
de făţă. Dialogul se rupe şi face loc unui monolog
acru, ţâfnos şi resentimentar, cu atât mai agresiv,
cu cât interlocutorul e mai aproape de ignoranţă.

132
 Încercare de peratologie religioasă

Necunoaşterea, de cele mai multe ori, este la

originea spiritului belicos. De se porneşte într‑o
asemenea direcţie, totul se rostogoleşte în ceva de
„gen alandala”, fără nicio noimă, cofuz de la cap la
coadă... Partenerul de dialog de mai inainte, dintr‑o
abscură aranjare a înţelesurilor purtate în „traista
cuvintelor”, devine fiara de lângă tine, gata‑gata
să te sfâşie fără menajamente de circumstanţă.
Dintr‑un „mai nimic” cu obârşie neclară, se iveşte
un duh devorator lipsit de scrupule...
Aşa ceva s‑a petrecut ieri, la Grigore, la care
m‑am dus pentru a lua roaba. Când am ajuns acolo,
l‑am găsit pe Loaţi, vecinul lui Grigore, fost miner
şi el. Pe nepusă masă, acesta a început să vorbească
ba despre una, ba despre alta, fără să pricepem
prea bine ce anume voia să ne spună. L‑am rugat
să fie ceva mai explicit, fapt care l‑a supărat cu
asupra de măsură şi a plecat imediat, tare ofuscat
de rugămintea ce i‑o adresasem cu câteva clipe
mai devreme. N‑am priceput ce l‑a supărat atât de
tare de a plecat aproape învârtindu‑se. Până astăzi,
am vorbit cu Loaţi destul de aşezat de fiecare dată
când ni s‑a ivit un prilej propice. Îmi făcuse o bună
impresie, de om aşezat, cu duhul liniştit, în pofida
a ceea ce povestea despre originea lui, având
înaintaşi unguri şi ucrainieni. În privinţa acestuia,
pare‑se, m‑am înşelat... Trebuia să‑mi fi dat seama
că apele liniştite sunt adânci...
Spre seară, s‑a mai petrecut ceva dintre „cele
amestecate”. Fiind numai noi doi în chinovie, Iacob
mă cheamă la masă pe înserat.Se comporta „ca‑n
desene animate”, ceea ce mi‑a declanşat o stare
de ilaritate aproape de neoprit. Râdeam de unul

133
 Toma Pirău

singur şi priveam surprins la felul ciudat în care se

comporta Iacob în trapeză.
Când am terminat cina, am descoperit pricina
care‑l făcuse pe acesta să se comporte atât de
comic. Pusese la cale „un dialog interconfesional”
cu vecinul Petrea, pocăitul cel foarte muncitor de
peste pârâu. Termenii acestui dialog erau destul
de năstruşnici: să se răspundă la orice întrebări
lămuritoare într‑ale credinţei ... Balamuc în toată
regula, cum numai o minte ca a lui Iacob era în
stare să‑l plămădească... N‑am dat curs acestei
provocări copilăreşti. L‑am căutat pe Petrea fiindcă
aşa promisese Iacob, dar n‑am vorbit nimic despre
cele legate de credinţă. Am schimbat câteva
amabilităţi gospodăreşti şi am revenit la chilii fără
vreo apăsare de natură dogmatică sau teologică.
Pesemne că Iacob îşi pusese în gând să‑l readucem
pe pocăitul de lângă mănăstire la dreapta credinţă
şi miza tare pe puterea mea de convingere asupra
acestuia. Am evitat să mă prind la o asemenea
încercare şi n‑am făcut rău deloc... Ar fi însemnat
să dau, pur şi simplu, cu nuca‑n perete...
Derapaje de felul acesta se regăsesc şi în viaţa
ginţilor. Uneaori, şi în cea a popoarelor, naţiunilor
sau statelor. În astfel de momente nefaste, se petrec
multe „lucruri trăznite”, aparent fără vreo legătură
cu raţiunea sau cu bunul simţ. Ceva din firea
acestor actori ai timpului colectiv se revarsă afară
din matca obişnuită de vieţuire, lăsând urme de
neşters în „oglinda istoriei”. Memoria colectivă se
cere nutrită cu fapte notorii, greu de prevăzut în
limitele „duratei scurte”.

134
 Încercare de peratologie religioasă

Nu se poate nega, însă, o pliere benefică a

mentalului colectiv în astfel de „momente de
cotitură”. Prin urmare, o nouă stare de spirit începe
să cerceteze asupra perspectivei. De cele mai
multe ori, roadele nu întârzie să apară pentru cei
îndrăzneţi, aidoma îndemnului făcut de Domnul
Iisus pentru dobândirea Împărăţiei Tatălui de către
creştini. Ne aflăm, iată, în „ceasurile inovatoare”
ale istoriei umane. Acum se ivesc roade de multe
soiuri pentru toată suflarea. Într‑o asemenea clipită,
timpul nu poate fi altfel decât „timp kairotic”,
creator în orice ipostază a sa. Atât pentru indivizi
cât şi pentru comunităţi mai largi. Sinergia nu lasă
nimic să se risipească în aceste minunate momente
de „bucurie creatoare”. Acum se plămădesc,
aproape mistic, personalităţile exemplare care
pot rezona cu „energiile făuritoare de destin”. De
fapt, doar mijlocitoare între „limbile de nisip” ale
Istoriei.
De‑a lungul vremurilor, s‑au ivit mulţi
deschizători de drumuri. Prin aceştia, lumea s‑a pus
mereu în mişcare. Cumva, ei au primit o înfăţişare
eroică. Cu ei, s‑a sărat ţărâna. Au primit un nume
glorios şi au fost chemaţi „sarea pământului”. Fără
aceştia, lumea aproape că încremeneşte...
De bună seamă, şi instituţiile, ca „fărâme de
lume”, ar trebui să urmeze această cale. Chiar şi cele
care pretind că sunt deasupra acestei lumi, numită
de cineva „vale a plângerii”. Deloc întâmplător,
ierarhiile formalizate sunt luate în stăpânire de
un „duh pus pe neschimbare”. Cu naivitate sau
interes, ierarhii pretind că sunt mai aproape de
nemurire şi, în consecinţă, schimbarea, de orice fel

135
 Toma Pirău

ar fi aceasta, nu poate decât ” să se odihnească” în

devenire. Pe‑aici, prin grădinile ierarhiilor clericale
rareori se plămădeşte vreo năzuinţă inovatoare.
Semnele schimbării nu –şi fac loc prea uşor printre
cei temători.
Să ne aflăm, fără să ne dăm seama, într‑un
amurg spiritual de natură ciclică? Un alt Spengler
ne‑ar putea vorbi despre acesta cu înţelesul potrivit
pentru dreptcredincioşi?
62

La Utrenie, am susţinut „citeala” fără preoţi.

Aceştia nu s‑au trezit pentru slujbă. Pesemne că
s‑au ostenit peste poate cu „mediul virtual”, până
târziu în noapte, şi n‑au mai avut simţul potrivit ca
să mai audă toaca şi clopotul de dimineaţă.
Când am terminat ce aveam de făcut, au
apărut şi mai‑marii chinoviei, psP‑ul şi Nicolae,
adjunctul primului. Ca un făcut, s‑a pornit şi
zavera. Întâistătătorul chinoviei s‑a dedat, după
o porneală vicleană vizibilă, la o diversiune de‑a
dreptul banală: ştiindu‑l pe Iacob uşor irascibil, i‑a
spus câteva vorbe „în doi peri” şi a obţinut ceea
ce a vrut, respectiv o reacţie aproape nevrotică din
partea acestuia. Ţinta a fost atinsă lejer: „circul”
făcut de Iacob era prea colorat ca să nu atragă
atenţia tuturor şi, în acest fel, eram deturnaţi de
la a‑i vedea pe „somnoroşi”venind la biserică la
o oră nefiresc de târzie. Nu asistam pentru prima
dată la astfel de scene. Iacob şi psP‑ul, din varii
motive, activau, în anumite împrejurări, secvenţe
aproape patologice ale relaţiei lor interpersonale.
Unul era prada, altul prădătorul. Aproape ca‑n

136
 Încercare de peratologie religioasă

„pustia junglei”... , cu toate că şi unul, şi celălalt

sunt vieţuitori de mănăstire.
PsP‑ul se dedă la un comportament uşor de
catalogat. Pare a fi un băietan obraznic, aflat pe
drumul ce duce de la pubertate spre adolescenţă,
marcat cu multe semne ale imaturităţii emoţionale.
Felul răutăcios în care se manifestă adeseori
confirmă, din plin, caracterizarea de mai înainte.
Acum câteva zile, de pildă, am trecut printr‑o
altă experienţă de „tip adolescentin” a psP‑ului.
Fiind trecut de miezul nopţii, Iacob a protestat în
felul lui şi n‑a răspuns chemării de a participa la
rearanjarea meselor din trapeză pentru praznicul
de hram. Deranjat, probabil, de refuzul lui Iacob
de a participa la robota nocturnă, psP‑ul, după
câteva zile, a găsit momentul prielnic pentru a‑i
plăti poliţa neascultătorului. Cum Iacob răspundea
de centrala termică, a ieşit, după Miezonoptică, să
pună lemne pe foc, dat fiind că aveam o noapte
senină, cu multă zăpadă, cu un ger de crăpau
pietrele. Ca să nu meargă singur afară, l‑am însoţit
pe fochist până la centrala din spatele corpului de
chilii. Am pus împreună bucăţi mari de lemne pe
foc, ca să ajungă jarul până dimineaţa. Făcându‑ne
treaba, ne‑am îndreptat spre uşa principală cu paşi
repezi ca să scăpăm de cancerul de afară. Când
am încercat să intrăm pe uşă, am descoperit că
aceasta fusese închisă pe dinăuntru în răstimpul
în care eu şi cu Iacob fusesem ocupaţi cu focul
de la centrală. Am strigat şi am bătut în uşă ca să
ni se deschidă. Degeaba! Cei dinăuntru tăceau ca
peştii... Într‑un târziu, a coborât fratele Teodor şi
ne‑a deschis uşa de la intrare după ce i‑am aruncat

137
 Toma Pirău

în fereastră cu bulgări de zăpadă. Făcusem destule

cuie din pricina gerului năprazic din această
noapte de început de decembrie. Dimineaţa, cum
presupusesem din miez de noapte, nimeni n‑a
recunoscut nimic. Nimeni nu ştia nimic despre
cum fusese închisă uşa de la intrare. Mai rămânea
ipoteza după care zăvorârea uşii s‑ar fi săvârşit de la
sine, fără implicarea vreunui membru al chinoviei
noastre. Mai în glumă, mai în serios, am avansat şi
ideea prezenţei unui duh mai ciudat care‑i bântuie
pe unii dintre cei aflaţi între noi. La auzul acestei
supoziţii, cei mai mulţi au zâmbit cu subânţeles,
ca şi cum ar fi avut cunoştinţă despre o asemenea
entitate năstruşnică... , oarecum nefirească pentru
un aşezământ monahal...
Nu demult, la Grigore, de ziua acestuia,
psP‑ul s‑a dat în stambă rău de tot. Din senin,
s‑a apucat de băşit fără să‑i pese de prezenţa
celor de faţă‑sărbătoritul, Nicolae, Haralambie
şi subsemnatul. La fiecare băşină mai zdravănă,
râdea ca un apucat de pe canapeaua destul de
şubredă a gazdei noastre. Cam aşa se petreceau
asemenea „spectacole” şi în armată, într‑un mediu
renumit pentru realităţile sale fruste. Cel de‑acum,
cu interpreţi în sutană, pare desprins dintr‑un
scenariu suprarealist. Şi totuşi...
Seara, după cină, psP‑ul şi Nicolae au tăbărât
la Iacob în chilie având fiecare, în mâini, câte un
lighenaş cu floricele de porumb. Amuzamentul
acestora sporea de la o clipă la alta, încercând să‑şi
fure reciproc floricele. Apucături, de‑a dreptul,
de grădiniţă... Văzându‑le hârjoana infantilă, am

138
 Încercare de peratologie religioasă

părăsit încăperea fără să scot nici măcar un cuvânt.

Parcă m‑aş fi aflat într‑un ospiciu...
Ce ar fi putut să le stârnească o aşa de mare
şi de bună dispoziţie? Nu, cumva, euforia celor
doi le‑a fost stârnită de reapariţia „în peisaj” a lui
Mihai, bucătarul izgonit, cu ceva vreme în urmă,
pentru rătăcirile bahice la care se deda destul de
frecvent? De cu seară, tocmai îl zărisem pe acesta,
pe holul dinspre trapeză, cum îi şoptea ceva
psP‑ului la ureche cu toate că de faţă nu se mai afla
altcineva. Şoapte de taină... Puteau fi despre orice...
Oricum, distanţa de la care se comunica nu era una
respectuoasă...
Seria actelor de „bravură” nu s‑a oprit aici.
După Hram, cu portbagajul doldora, întâistătătorul
nostru, însoţit de al său cumnat, a purces spre casă,
în Sălaj, după care, cel puţin aşa ne‑a spus, trebuia
să participe la inaugurarea aşezământului social
ce tocmai fusese isprăvit de către părintele Ioan
undeva pe Valea Oltului, la Racoviţă. Plecarea s‑a
petrecut duminica. Sosirea era programată pentru
vinerea următoare. O mică „vacanţă de linişte” şi
pentru noi, cei rămaşi „pe baricade”...
Fără a forţa nota cu ceva, pare potrivită
reamintirea celor spuse de Thorstein Veblen despre
apariţia „clasei de lux” în urma unei dinamici
sociale fireşti. Cartea de căpătâi a acestuia se şi
intitulează „Teoria clasei de lux”, tradusă cu o prea
mare întârziere şi în româneşte de către economişti,
sociologii apărând, şi la această ispravă academică,
doar ca nişte spectatori oarecare.
După acest autor, norvegian de origine şi adoptat
de americani, cei care se simt atraşi de acumularea

139
 Toma Pirău

de bogăţii sau de resurse deţin, ca primă calitate,

rapacitatea. „Virtutea” de acest soi lucrează printre
surate potrivite: viclenie, inteligenţă, perseverenţă,
creativitate etc. Toate calităţile se reunesc într‑un
mod de operare, cu puteri vădite în a scoate la
suprafaţa „câmpului social” a celor care vor forma
„minoritatea dominantă” a deţinătorilor de resurse.
Derularea acestui proces se articulează aproape
fatidic, indiferent de regimurile diverse sub care
se exprimă puterea. Timpul social şi istoric nu
limitează, sub niciun chip, drenarea celei mai mari
părţi a bogăţiei disponibile la nivel societal către
dominatorii, mereu puţini, ce se afirmă aproape
ca un „fenomen natural”. Fernand Braudel, ceva
mai târziu, va releva puterea „zecimii dominante”
dintr‑o societate, indiferent de timp, loc sau
perioadă istorică. Un Vilfredo Pareto identifică
inovaţia socială‑manuafacturieră, culturală,
ştiinţifică sau profesională‑cu o cotă de „20 %”din
potenţialul uman pus la lucru. Precum se ştie,
minorităţile au izvodit, dintotdeauna, lărgirea
hotarelor vieţuirii, fără de care istoria şi‑ar pierde
aproape tot farmecul.
Prin analogie, ar fi tentant să urmărim felul
în care operează mecanismul de redistribuire a
resurselor, cu deosebire a celor materiale şi băneşti,
funcţie de criteriul reprezentat de „atitudinea
religioasă”. Beneficiarii de facto ai acestei „suveici
sociale lucrative” nu pot fi alţii decât cei care au
controlul asupra întregului aparat birocratic de
colectare şi de redistribuire a banilor, bunurilor
şi serviciilor cu statut de „monopol simbolic”. De
pe vremea lui Al. Ioan Cuza, a fost perpetuat un

140
 Încercare de peratologie religioasă

set de privilegii pentru toate entităţile religioase

aflate pe cuprinsul statului român. Marea Unire,
de acum aproape o sută de ani, n‑a adus nicio
noutate în această chestiune. Dimpotrivă, a fost
chiar mai largă la pungă cu acordarea de noi
privilegii pentru a nu tulbura „liniştea socială” a
„României dodoloaţe”. Aşa ne‑am trezit, de partea
instituţiilor bisericeşti din România, cu patrimonii
impresionante, de ordinul a câteva miliarde de
euro. Zona aceasta, cu referire la toate cultele
legale de pe la noi, e deservită de aprox. 80‑100.
000 de personal specializat. Statul a renunţat la o
droaie de impozite pentru bunurile şi veniturile
vehiculate de instituţiile religioase. Pe deasupra,
asigură acestora şi finanţări anuale prin bugetul
national centralizat. E bine? E rău că se întâmplă
aşa?Greu şi delicat de răspuns...
Fie una, fie alta, chestiunea privilegiilor nu
mai poate fi tratată după „grila T. Veblen”. Cel
puţin sub aspectul naturii şi izvodului acestora.
Al transparenţei sau al „echilibrului” unei relaţii
adecvate între stat şi ansamblul instituţiilor
non‑statale... , indiferent de felul acestora. Valorile,
principiile şi normele legale, la măsura veacului
de‑acum, cer o reconfigurare după o „altă
rânduială”...

63

Acum ceva mai bine de sfert de secol, prin acel

neguros „Decembrie 1989”, urcam cu o maşină pe
str. Iuliu Maniu din Braşov. Mă îndreptam spre
Râşnov, locul „de cantonament” care ni s‑a stabilit
prin poruncă de la „împărăţia” de atunci. La radio,

141
 Toma Pirău

am auzit comunicatul prin care populaţia era

informată despre sosirea în ţară a multor echipe
de „agenţi externi”. Nu erau puţini deloc. Ulterior,
am aflat că aceştia proveneau din fosta URSS,
Ungaria, Israel şi Franţa. Scopul sosirii în România:
înlăturarea de la putere a regimului politic care‑l
avea în frunte pe Nicolae Ceauşescu şi instaurarea
unei alte forme de guvernământ. Gurile rele
vorbeau şi de ceva intenţii de dezmembrare a
statului naţional unitar român, fiind vehiculate
mai multe scenarii. Atitudinea şi intervenţia fermă
a Armatei Române, urmând fidel indicativul de
război „Radu cel Frumos”, au dejucat planurile
croite prin anumite cancelarii străine de diminuare
a teritoriului naţional.
Despre Timişoara, am aflat mai multe de la
„Europa Liberă”. Se vedea cu ochiul limpede că
„şandramaua” regimului, încă în funcţie, scârţâia
din toate încheieturile. Nu mai avea cum să
supravieţuiască, sfidând pe toată lumea. Sosise alt
ceas. Nu mai era loc de întors. Cei mai mari n‑au
înţeles acest lucru nici în ceasul al douăsprezecelea.
„Cozile de topor” ale neamului au speculat
acest fapt la maximum, căsăpind mii de români
nevinovaţi, şi, după scurt timp, s‑au pus pe pradă...
Între cei de care‑mi amintesc, de la Râşnov,
pot să‑i menţionez pe câţiva, cu care am colaborat
îndeaproape în acele zile confuze: V. Leca, „şefa de
echipă”, Dan Tache, Arişanu, pe atunci tânăr ofiţer
de miliţie, Lică, Proca, responsabilul de la Fisc,
sau grasul de la „Lido”, devenit revoluţionar după
câteva ore. Nimeni nu bănuia, pe atunci, că, în fapt,

142
 Încercare de peratologie religioasă

participam sau asistam la cea mai mare cacialma

din istoria noastră naţională...
Nu mai departe de acum câteva luni, l‑am
văzut şi auzit pe Petre Roman, la o emisiune TV pe
un post naţional, cum povestea despre intervenţia
sa, pe când se afla încă în funcţia de Prim Ministru
al Guvernului României,, pe lângă mai multe
ambasade ale altor ţări, pentru retragerea celor
aprox. 50. 000 de agenţi infiltraţi de către acestea
în ţara noastră, înainte de evenimentele sângeroase
din Decembrie 1989. Demersul fostului premier se
localiza, în timp, prin 1991, ceea ce înseamnă că
trupele de ocupaţie au staţionat în România aproape
doi ani. Noii conducători ai regimului proaspăt
instaurat‑în frunte cu Ion Iliescu, Alexandru
Bârlădeanu, Dan Marţian, Nicolae Militaru, Virgil
Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu şi Petre
Roman‑, cu certitudine, au colaborat cu aceste
trupe străine până şi‑au consolidat puterea. O
speţă indubitabilă de trădare naţională... Cum se
face că, până acum, Justiţia Română nu i‑a deranjat
defel pe cei care au batjocorit cu cinism nemăsurat
interesul nostru naţional?... Ascunse mai sunt căile
Domnului...

64

Iacob citea textul final de la Miezonoptică. Habar

n‑avea că psP‑ul stătea la pândă ca o adevărată
fiară. Când cel ce citea a avut o uşoară ezitare la
un cuvânt anume, cel ce pândea i‑a comandat
mental să descifreze eronat cuvintele cu bucluc.
Pe negândite, Iacob a spus „locuri răcoritoare”
în loc de „locuri răcoroase”. Nu cu mult timp în

143
 Toma Pirău

urmă, tot Iacob, după acelaşi tipar de rezonanţă

mentală cu „prădătorul”, a citit „desfrânare” în loc
de „desfătare”.
Mai marele peste obştea noastră, cu o încântare
îndelung exersată, n‑a întârziat nici o fracţiune
de secundă în a‑l taxa pe Iacob pentru greşeala
săvârşită. Vocea purta o grea undă de reproş:
„Băuturile sunt răcoritoare!Aici trebuie să citeşti
răcoroase!!!!”. Totul s‑a petrecut aproape fulgerător.
Cu firea lui uşor sugestionabilă, aproape ca a unui
medium, Iacob a preluat „gândul” ce‑l aştepta
la „cotitura” textului, din partea psP‑lui, şi l‑a
transpus în faptă. Ameţit de gândul cel străin, pe
Iacob îl covârşeşte frica, numai bună să‑l împingă
în afara discernământului propriu. În asemenea
clipe, se simte posedat de puteri străine. Cu mintea
răvăşită, ca la trecerea într‑o altă lume, nu se mai
poate face nimic... „Prădătorul” se simte puternic...
Firea lui jubilează, fără oprelişti, pentru o clipă de
stăpânie absolută. Spiritul speriat al „celui prins
în flagrant” nu preţuieşte, acum, nici cât o ceapă
degerată.
Sfinţii Părinţi au lăsat un îndemn memorabil:
totdeauna, Aproapele se cade a fi îndrumat „în
duh de blândeţe”. Urmând pilda Mântuitorului...
Se uită frecvent această pildă...

65

Episcopul Jean Kovalewski, iscodind asupra

tainelor de la origini, se arată a fi uşor glumeţ.
Măcar la prima impresie...
Aplecându‑se asupra unor pasaje din Facere,
vorbeşte fără ocol despre natura androgină a

144
 Încercare de peratologie religioasă

primului om făcut de Creator după „chipul şi

asemănarea” Sa. Anul trecut‑în primul meu stagiu
de la Baia‑Borşa‑, aceste observaţii ale episcopului
mi s‑au părut de o noutate absolută. Nu mai
întălnisem o asemenea înterpretare la alte feţe
bisericeşti. „Demersul panandrogin” avea o boare
originală indiscutabilă. Nu atât prin culoarea
oarecum exotică a interpretării, cât prin perspectiva
antropologică fără precedent în lumea ortodoxă. Cu
destul de mare uşurinţă, cei mai mulţi interpreţi
apelează la Platon, cu al lui „mit al androginului”,
pentru a dezlega un mister greu de pătruns: cum
a apărut şi pe ce temei „discordia fiinţei umane”?
La începuturi, pe când aceasta abia se zărea, ne
mişcam în orizontul lui Unul, autosuficient prin
armonia lui interioară. Ce s‑a petrecut cu acest om
minunat, rânduit după o „arhitectură monadică”?
Oarecum firesc, textele sacre nu ne pot spune
mare lucru despre „lumea făptuirii” din vremea
Marelui Început. Totuşi, nu pare a fi foarte greu de
înţeles cum acest om minunat, din acele vremuri
augurale, nici nu prea avea nevoie ca să făptuiască
ceva. „Vieţuind în Duh” şi la „umbra Creatorului”,
nu resimţea vreo necesitate sau vreo trebuinţă
anume. Asupra lui, prin sine, se revărsau toate
fiindcă îi lipsea diversitatea... Sau, mai potrivit,
aceasta nu avea loc în felul său de vieţuire. Fiinţa
sa, umbră a Principiului, tindea, fără rest, spre
simplitate şi, dacă nu greşesc, spre o izolare „fără
lume”. Nu faţă de lume... Acest om, făcut din duh,
nu resimţea vreo nevoie „de afară”. Poate că „un
afară” nici nu exista. De ar fi fost „un afară”, acesta
i‑ar fi fost cu totul străin „ca natură”.

145
 Toma Pirău

Desigur că partea luminoasă a duhului, din

care a fost plămădit omul „dintru început”, tindea
cu ardoare spre ocrotirea Stăpânului, dat fiind
că dorinţa sa subscria, fără să poată fi oprită, din
legătura „naturală” cu eternitatea, provenită din
origini.
Despre această „stare crepusculară” a
începuturilor, a vorbit, acum aproape două milenii,
şi Philon, evreul iscoditor din Alexandria. Episcopul
Jean, spre surprinderea mea, nu‑l pomeneşte,
însă, niciodată pe acesta în cartea sa despre taina
originilor. Să nu‑l fi socotit vrednic de pomenire?Şi
aceasta din pricină că, deşi trecut la creştinism,
nu şi‑a ostoit mai deloc chemarea spre „lumea
întrebării”, atât de prezentă în firea etniei din care
provenea?... Doar pentru acest lucru, episcopul
Jean, n‑avea de ce să‑l lase în uitare. Şi‑atunci?
Nu cumva, prin nepomenirea înaintaşului întru
cercetarea Scripturii, interpretarea feţei bisericeşti
amintite ar fi fost primită cu mai mare receptivitate
de către cei interesaţi. Pliuri de invidie atât de
aproape de orice tagmă de creatori... Fără Philon
din Alexandria ca deschizător de drum, Jean
Kovalewski, rusul alb doldora de cultură, poate
fi privit de către admiratori cu mai multă căldură
şi consideraţie. Să fie prezent, şi în acest caz, acel
„prea uman” al lui Nietzsche? Cine ştie... , poate că
şi un episcop e dornic de notorietate şi de aplauze...
Dacă e să schimbăm perspectiva, tema pusă în
discuţie de rusul alb, mai înainte amintit, nu este
nici comună şi nici uşor „de digerat” chiar de către
cei trecuţi prin diverse şcoli de teologie. Dintr‑un
eşantion reprezentativ de absolvenţi din acest

146
 Încercare de peratologie religioasă

mediu, cu greu poţi afla un înterlocutor redutabil

pentru a aborda competitiv tema cercetată de Jean
Kovalewski, cu problematica extrem de delicată
a acesteia. Cele mai frecvente evaluări, după
standardele cunoscute ale branşei, ar cataloga o
discuţie despre „taina omului dintru începuturi”,
urmând scenariul sugerat de „episcopul Jean”,
drept o incitare la erezie. Dacă nu, de‑a dreptul,
sminteală în toată puterea cuvântului...
Să nu ne ferim, totuşi, s‑o spunem răspicat,
indiferent pe ce poziţie ne situăm cu toţii: despre
„Începuturi”, nu e potrivit să se vorbească prea
des şi de către prea mulţi. Dacă întrebătorii sunt
prea mulţi, atunci vin răspunsuri de toate felurile.
Pe „tema Originii”, Învăţătura se descoperă doar
„în umbrirea Harului”. Şi la extrem de puţini
oameni... Sau, poate, la niciunul... De se cercetează
Taina doar cu mintea, există riscul, la tot pasul,
de a rătăci Calea purtată de aceasta în „dăsagă”...
Ascultarea Răsăritului, mai ales prin „tagma
întrebătorilor cumpliţi”, s‑ar năimi în nudă iscodire
raţională. Cum au făcut, cândva, Luther, Calvin şi
alţi „întrebători doar cu mintea”...
Nu trebuie să ne fie teamă de întrebări. La
vremea sorocită, de va fi nevoie, se va afla soiul
potrivit de întrebări şi de întrebători. Prin care
lumea, oamenii şi Dumnezeu se vor înfăţişa tot sub
„specie” de Taină... Un joc secund, mai pur‑după
frumoasa expresie a poetului Ion Barbu... Şi cu
ceva „reflexe” dinspre matematici...

147
 Toma Pirău

66

Decembrie este, şi pentru mine, încărcată cu

amintiri şi amintiri. Astăzi, de pildă „câmpul”
memoriei mele îşi activează un sector ce se sitează
tot în preajma acelui decembrie însângerat din
1989. Locul: Râşnov, oraşul trandafirilor, după
denumirea germană...
Cu gândul la ce avea să vină, am trecut pe la
laboratorul de patiserie al doamnei Nuţi, prietena
pe atunci a lui Leca Viorica, edilul şef al oraşului,
ca să fac rost de ceva provizii pentru a face faţă
„aşteptării” poruncite de la Centru.
Şeful statului din acea vreme, Nicolae
Ceauşescu, tocmai se întorsese din Iran, unde
efectuase o vizită la care nu i s‑a descifrat integral
rostul nici până astăzi. În acest periplu, Nicolae
Ceauşescu a fost însoţit de Ion Radu, deţinător al
unei funcţii notabile în inalta ierarhie a regimului,
respectiv cea de viceprim‑ministru al Guvernului
României. Prezenţa acestuia avea o notă uşor
ostentativă. Nu prea se încadra „în peisaj”, cel
puţin aşa îmi şoptea o voce interioară, poate ca
o prelungire a bunei impresii ce mi‑a lăsat‑o în
cei doi ani cât a fost şeful cel mai mare peste, pe
vremea aceea, importantul judeţ Braşov.
Ca acesta, recte Ion Radu, erau puţini
conducători importanţi! Acum, juca o carte
riscantă, ca un împătimit al jocurilor de noroc.
Chiar să nu fi înţeles că „regimul Ceauşescu” nu
mai avea loc pe lume? Nu cred aşa ceva!Se gândea,
pesemne, că, dacă‑printr‑un miracol‑regimul va
supravieţui agresorilor de‑afară şi celor dinlăuntru,

148
 Încercare de peratologie religioasă

se va regăsi în „epicentrul eterat” al puterii, la care

râvnise atâta amar de vreme. Desigur, socoteala de
mărire a lui Ion Radu nu s‑a potrivit cu „târgul”
din Decembrie. „Uriaşul roşu” s‑a dovedit a avea
picioare de lut şi s‑a prăbuşit neputincios, ca la un
semn...
Fostul nostru şef vrednic de la Braşov n‑a
suportat dispariţia regimului, de care, probabil, se
simţea prea ataşat, şi, în garajul casei din Bucureşti,
şi‑a tras un glonţ în cap cu o armă de vânătoare.
La vremea respectivă, presa a relatat evenimentul
dispariţiei lui Ion Radu în câteva rânduri.Pe această
cale, am aflat şi eu despre sfârşitul tragic al unui
om priceput... Dumnezeu să‑l ierte!Recunosc ceva
evident: până la acest Ion Radu, n‑am văzut pe
altcineva mai aplicat asupra actului de comandă.
Valentin Bodea‑fie iertat şi el‑, din pricini greu
de pătruns, vorbea, despre fostul nostru şef al
Braşovului cu un accent resentimentar foarte
pronunţat, socotindu‑l „o lichea între lichele”.
N‑am prea înţeles de ce‑l etichetase pe acesta
atât de aspru, atâta vreme cât nu făcuse degeaba
umbră pământului cât timp avusese resposabilităţi
publice. Sau, poate, că ştia mai multe decât mine şi
„cântărea” cu alte greutăţi, mai potrivite decât ale
mele?
De fapt, ce mai contează? Regimul trecut de
putere a dispărut. Aşijderea şi Ion Radu sau Valentin
Bodea. Sau alţii, din aceeaşi generaţie, ca Dumitru
Cristea, Mişu Coleff, Anica Ileşi, Ana Mânzăţeanu
sau Victor Croveţchi. Pentru orice lăsăm în urma
noastră, sunt convins că pe toate le‑am pătimit cu
un anumit rost, pe care‑l vom afla atunci când ne

149
 Toma Pirău

vom înfăţişa tronului de lumină al Judecătorului

cel Drept... Fără‑ndoială, judecata Acestuia nu va
fi părtinitoare şi nu va băga în seamă feţele celor
chemaţi să dea socoteală pentru tot ce‑au făptuit
în această lume rătăcitoare... Să nu ne pierdem
nădejdea că vom fi dăruiţi cu un „sfârşit creştinesc
vieţii noastre” şi un „răspuns bun la infricoşătoarea
Judecată a lui Hristos”. Despre ale lumii ciondăneli,
gura acesteia este slobodă să tot trăncănească...
Şi‑aşa nu aduce decât tulburare, fără să ne facă mai
buni. Din contră, cu cât mai multă vorbire, cu atât
mai multă răutate... Ce să fie de făcut?...

67

Cel‑de‑ Sus ne bucură cu o lună plină cum n‑am

mai văzut până acum. Luminozitatea acesteia are,
cu adevărat, ceva spectaculos. „Oglinda” şi „Cloşca
cu pui”, alături de celelalte minunăţii siderale‑între
care şi Casiopeea‑, se alătură la cele multe care s‑au
rânduit într‑un larg zâmbet pe cer. Sau, poate, ca
cer rânduit „întru Zâmbet”. Decorul vizual e unul
rarissim...
Stareţul nostru‑căruia îi atrăsesem atenţia
asupra priveliştii minunate de pe bolta
cerească‑mi‑a spus temător, aproape în şoaptă, ca
şi cum n‑ar fi vrut să fie auzit de către stele: „Fii
atent ! Nu e bine, după cum se ştie din bătrâni, să
te uiţi la luna plină... Te poţi trezi cu fel de fel de
năluciri prin minte şi prin suflet. Acestea, într‑un
anumit fel, te pot lua chiar şi în stăpânire ... ”. Am
fost uşor surprins de cele auzite şi de atitudinea
vădit înfricoşată a mai marelui peste chinovia
noastră. După ce‑mi cernise, pe la urechi, vorbele

150
 Încercare de peratologie religioasă

–avertisment, cel în cauză a tăbărât, de‑a dreptul,

pe uşa de la intrarea în corpul chiliilor, ferindu‑se
ostentativ de razele argintii ale lunii... Cu siguranţă,
îi era teamă de ceea ce vedea pe cer, în special de
Lună. A evitat grăbit să privească spre „Luna cea
veselă‑n lumină”, căutând mai mult spre bocancii
săi tălăfani din piele neagră şi cu talpa groasă, ca
de infanterişti..„Doamna de lumină”‑ Luna‑n‑a
fost socotită vrednică nici măcar pentru o amărâtă
de ochiadă stăreţească... „Arhetipul” se revărsase
peste raţiune... şi‑şi arăta nestingherit puterea...
Cu chiu, cu vai, inainte de a se feri, psP‑ul a
„măturat” cu privirea Vf. Toroioaga din apropierea
noastră, „toropit” sub mulţimea „dăsagilor” cu
zăpadă şi a luminii selenare ca de poveste. Fiecare
şi toate laolaltă se pregăteau ca pentru „o întâlnire
de taină”. Aveau, poate, nevoie de un privitor
pe măsură, care să descifreze semnele trimise...
Temătorii, de regulă, sunt analfabeţii misterului.
Prin frică, îşi pierd darul privirii. Cu toate că
privesc, după cum ne arată Evanghelia după Marcu,
nu văd... Când se refuză şi privitul, bântuie doar o
frică pustiitoare. Unde e, acum, lumina credinţei?
Dar lumina cunoştinţei? Sigur pe nicăieri... În locul
acestora, simplă superstiţie folclorică...
Aşa munţi luminaţi, prin omătul mângâiat de
Lună, n‑am mai vzut decât în îndepărtata mea
copilărie. Pe atunci, Mţii. Făgăraşului. Acum, Mţii.
Rodnei şi ai Maramureşului. Măsurându‑i cu
privirea pe cei din urmă, am descoperit o fărâmă
de inefabil...
Priveliştea boltei cereşti, începând de cu seară,
dacă este senin, nu poate fi prinsă, prea uşor, în

151
 Toma Pirău

„plasa cuvintelor”. În schimb, văzul, cum prea bine

se ştie de când e lumea, bate sunetul, respectiv
auzirea cuvintelor... Cei ce lucrează în Media o
spun foarte concis: o imagine face cât „o mie” de
cuvinte...
„Salba pulsândă” a punctelor luminoase de pe
boltă nu se înfăţişează doar ca simplă imagine. Nu
greşim defel dacă o numim chiar Imaginea, mai
ales dacă este asociată cu cele purtate de limbajul
natural al unui Solstiţiu atât de grăitor în arealul
lui „25 Decembrie”... Şi nu numai din perspectivă
creştină... Duhul ecumenic nu poate fi străin de
anumite semne cereşti. Cei din vechime ştiau
acest lucru ceva mai temeinic decât modernii.
Surprinzător, nu?
Şi astăzi, ca şi ieri, „jocurile stelare” sunt
izvoare, fără egal, de adevărate minuni. „Regina
nopţii” nu se sfieşte să păşească suveran pe
lângă „casa noastră”. Arătându‑ne, desigur, şi un
zâmbet discret, dar constant, „ştiind”, prea bine,
că doar arareori ne umbreşte de Soare, ca şi cum
ne‑ar lua partea ... Poate şi de la această înfăţişare
binevoitoare, semiţii i‑au acordat şi‑i acordă
întâietate în măsurarea timpului... Lumea de‑Sus,
ca şi cea de jos, e ornată cu chemări tainice...
Aflată pe o porţiune privilegiată de expunere
solară, „doamna Lună” se scaldă într‑o lumină
ce‑i descoperă plinătatea în acest moment
fast al solstiţiului. În alte momente ale anului,
circumferinţa luminată a Lunii se vede, după o
vorbă îndeobşte cunoscută a Apostolului Pavel,
„ca în ghicitură”. Acum, însă, aveam de admirat o
„Lună dodoloaţă”, expusă unei luminozităţi de vis.

152
 Încercare de peratologie religioasă

Expusă unei lejerităţi în „cod uman”, regina nopţii

capta, aproape cleptoman, orice tresărire a viului.
Cu o aşa spendoare a chipului, şi Înaltul cerului se
pliase, parcă, după bulgărele de lumină al Lunii.
Sferele cereşti se regăseau la „ora lor de muzică”,
despre care au relatat, tare demult, şi pitagoreicii...
Zăpadă multă peste tot. Ceva din „muzica
de sus” a luminii se regăsea, sub o altă gamă, şi
pe‑aici, pe şi printre munţii tot mai receptivi la o
astfel de provocare. Pentru o clipă, m‑am gândit
că această ritmică luminoasă, aproape sonoră, nu
putea fi străină nici din spaţiile interplanetare, nici
din cele interstelare. Şi unele, şi altele nu puteau
fi străine de jocul formelor luminii, omniprezente
chiar şi dincolo de hotarele cele mai largi ale lumii.
Deloc întâmplător, nu există vreo credinţă sub
soare care să nu aibă lumina, sub diverse forme, ca
o „cărămidă” constitutivă a fiinţării sale...
Acum, mai mult ca în orice altă perioadă
a anului, Luna se află foarte aproape de Terra.
Fenomenul a fost sesizat cândva, prin modernitate
şi de foarte cunoscuţii Kant şi Laplace. Primul,
filosof; al doilea, om de ştiinţă. Teoria acestora,
care le poartă numele, explică rolul important
ce‑l joacă Luna în formarea mareelor pe Pământ
(Terra). Câmpuri gravitaţionale şi magnetice „îşi
fac de cap”cu noi şi pe lângă noi, după intensităţi şi
proporţii ce pot fi cuprinse cu mintea, mai ales sub
expresii simbolice.
Când se petrec astfel de potriveli între „cele de
jos şi cele de sus”, unii dintre noi se tulbură tare
sufleteşte. Şi nu numai... La „Lună plină”, vietăţile,
de orice fel, vor să iasă spre „limanul fiinţei”... Şi

153
 Toma Pirău

prunci se nasc mai mulţi la un asemenea „praznic

cosmic”...
Cei doi „ştiinţifici” amintiţi mai la deal au
privit la cer, au cugetat şi au înţeles „mariajul
fermecat”dintre Pământ şi Lună. Drept roadă
a strădaniei lor, am fost fericiţi cu o a doua
contemplare a „colţului nostru de lume”, cu unelte
conceptuale de această dată. Fenomenul ceresc,
ca atare, se scaldă în diversitate expresivă. Prin
concepte, însă, se netezeşte drumul spre unitate...
, mai uşor de abordat şi de rânduit la locul potrivit
în „memoria colectivă”...
Pricepuţii la astronomie vorbesc, pentru
perioada Crăciunului de acum peste două mii de
ani, de o conjuncţie Jupiter‑Saturn care i‑a covârşit
pe magii (astrologii) chaldei, făcându‑i s‑o vadă
ca pe „o stea călăuză” a acestora către Palestina,
unde le fusese sorocit să‑L afle pe pruncul Iisus
într‑un staul de oi, în cea mai umilă postură cu
putinţă... Ceva despre această ipostază, pilduitoare
în cel mai înalt grad, se regăseşte şi în „Acatistul
Domnului nostru Iisus Hristos”, unde se relatează
despre „credincioşii magi” care au urmat, fără să
crâcnească, îndemnul primit de la Gavriil, „îngerul
Darului”, ca să urmeze Steaua, spre descoperirea
„tainei cea din veac ascunsă”: Cuvântul întrupat.
Privind, şi astăzi, la Luna „cea grea de atâta
lumină”, mi s‑a năzărit un gând pentru aiurea:
dacă o asemenea lună dolofană a fost luată, ca gest
firesc de orientare în spaţiu, ca „stea călăuză” de
către magii chaldei? Putem, în ordine psihologică,
să găsim o „corespondenţă locală”pentru
evenimentul acoperit cu „haina mistică orientală”...

154
 Încercare de peratologie religioasă

Iată, spre exemplificare, situarea locală cât se poate

de concretă. Dacă luăm biserica noastră ca reper‑ce
are obligatoriu altarul spre Răsărit‑, Luna cea
sclipicioasă, acum, se află în acea direcţie. Orice
eroare de localizare este exclusă.
Ieri dimineaţă, când am ieşit la „toaca
metalică”‑pentru Maica Domnului‑, doamna Lună
se afla la Apus, dincolo de Bobeică, spre Vf. Pietrosul.
Se poate zâmbi, desigur, dar magii călătoreau de
la Răsărit spre Apus, din Chaldeea spre Palestina,
aşa că n‑ar fi fost ceva deplasat, dincolo de fire, ca
aceştia să fi urmat Luna, ca şi „călăuză”, şi, prin
folclorizare, aceasta să fi fost denumită ca „stea”.
Se ştie doar, de demult, că mentalitatea orientală
are o predispoziţie spre „înfrumuseţarea” realităţii
după imbolduri destul de misterioase. Mai ales
când „spectacolul” nocturn al astrelor se petrece
ca un „cântec” spre bucuria privitorilor... Semiţii,
dealtfel, au ghicit repede că Luna, cu fazele ei
rânduite anume pentru acest „colţişor de lume”, ne
poate ajuta să strunim timpul prin calendare croite
după acestea. Pentru ei, pentru semiţi, Luna a
rămas o „vedetă” a cerului până în zilele noastre...
Psalmistul David, regele artist din Israel,
consemnează în al său psalm al creaţiei‑adică
în renumitul Psalm 103‑prioritatea Lunii faţă
de Soarele deşertului pustiitor: „Făcut‑ai Luna
spre vremi/Soarele şi‑a cunoscut apusul său... ”.
Pentru nomazi, Luna apărea mai prietenoasă,
mai apropiată, chiar „pipăibilă” prin jocul variat
al expunerilor acesteia, localizabilă empiric. Se
putea observa în circumstanţe „mai răcoroase”.
Soarele, însă, prin intensitatea înfăţişării sale ‑ cu

155
 Toma Pirău

mult peste „măsurile omului”‑, se asocia cu o mare

propensiune „spre nevăzut”, pe care nomazii, pe
atunci, n‑o puteau înţelege. Oarecum şi din teamă,
Soarele a fost lăsat doar să‑şi cunoască apusul.
„Motivul solar” va avea o altă chemare, la vremea
potrivită, devenind chiar făcător de vremi...
Pe aici, prin Mţii. Maramureşului, răsăritul
Soarelui se iveşte ca un început de sărbătoare. De
la noi, de pe un mărunt pinten de munte, se văd,
mai întâi, coamele roşietice ale Toroioagăi, după
care, în lumină din acelaşi soi, trunchiurile de
munţi impăduriţi cu foioase şi conifere, la care s‑a
folosit o „reţetă”ceva mai zgârcită. Ca la „un glas de
trâmbiţă”, vine rândul Vf. Pietrosul să se scalde în
„fantele” de lumină ale vieţii, să‑şi risipească izul
morocănos şi să răspundă, cu recunoştinţă, la darul
primit din înalturi... E suficient să priveşti cu luare
aminte ca să pricepi ce anume se întâmplă când se
luminează de ziuă: Pământul „se rostogoleşte” spre
Soare încet‑încet, fapt pentru care sunt iluminate,
mai întâi, înălţimile iar apoi, pe rând, toate celelalte,
în ordine descrescătoare.
Dis de dimineaţă, Luna se află la Apus.
Undeva, tare sus şi în spatele acesteia‑ca şi cum ar
supraveghea „lumea noastră mică”‑, Luceafărul ne
urmăreşte, „nemuritor şi rece”, şi cele mai mărunte
mişcări sau unduiri ale firii. Unii i‑au mai spus şi
Steaua Polară sau Venus. După toate aparenţele,
Luna se expune la Soare urmând un sens invers
faţă de mişcarea Pământului.
Magii Chaldei, în „credincioşia” lor normată de
Scriptură, urmau „Steaua” spre Apus, în „umbra”
căreia aveau lumina călăuzitoare pentru întâlnirea

156
 Încercare de peratologie religioasă

cu Mântuitorul lumii... Prezenţa lor ilustrează,

chiar de pe‑atunci, vocaţia ecumenică a Învăţăturii
ce tocmai se ivise după o îndelungată şi rodnică
aşteptare. Indiferent cum au fost diversele relatări
de‑a lungul şi de‑a latul vremurilor, „magia acestui
eveniment”nu poate fi subţiată de nimic, indiferent
de baricadele de referinţă. Printre altele, şi pentru că
oamenii, după o formulare inspirată a germanului
Vaihinger, au nevoie de „ficţiuni frumoase” pentru
a‑şi ţine firea în Armonie. Şi după cum rodeşte
adierea prin „chip şi asemănare”...

68

Cum se cunoaşte prea bine, la începutul Sf.

Maslu, se citesc unele fragmente din Scrisoarea
Sf. Apostol Iacob, din care aflăm despre îndemnul
adresat creştinilor, pe atunci, de a se adresa
preoţilor la apariţia suferinţelor pricinuite de
boli. În vechime, tot ce se poate, preoţii aveau şi
cunoştinţe de medicină, fapt pentru care se puteau
ocupa, în cunoştinţă de cauză, de alinarea durerilor
provocate de varii afecţiuni trupeşti şi sufleteşti.
Se trece, pe urmă, la citirea unor pericope
evanghelice relevante pentru această ierurgie.
Sunt, desigur, pericope cunoscute. Reamintirea
acestora se face cu scopul de a pune pe cei prezenţi,
prin mijlocirea unui anumit număr de preoţi,
sub puterea tămăduitoare a cuvintelor Scripturii.
Apelul la Învăţătura din evanghelii se face pe
temeiul credinţei că aceasta este expresia „puterii
Cuvântului” şi, ca o consecinţă firească, cel ce crede
în Cuvânt se va bucura de alungarea răului de la
sine, deci va scăpa de suferinţă şi boală. Această

157
 Toma Pirău

putere poate purifica chiar şi bunuri alimentare sau

obiecte de îmbrăcăminte, care, la rândul lor‑prin
consum sau folosinţă‑fac bine celor bolnavi sau
suferinzi. Totul, desigur, are ca temei credinţa
fiecăruia, la care se adaugă puterea rugăciunii
individuale şi colective. Fără acestea, rămân doar
aspectele vizibile‑ exterior ale ritualului de Maslu...
Pericopele sau situaţiile exemplare din
evangheliile sinoptice, ce sunt stipulate de canoane
pentru slujba Sf. Maslu, evocă împrejurări speciale
în care „puterea Cuvântului” a covârşit firea cu
„Milă şi Bunătate”. Enumerarea lor e grăitoare de
la sine: Samarineanul cel milostiv, Vameşii Matei
şi Zaheu, Femeia canaaneancă cea credincioasă,
Trimiterea Apostolilor la propovăduire (cu acel
pilduitor „În dar aţi primit, în dar să daţi!”),
Fecioarele înţelepte şi cele nebune, Chemarea
spre Împărăţie (cu porunca teribilă „Lăsaţi morţii
să‑şi îngroape morţii... ”)etc. , până la atingerea
numărului douăsprezece.
La citirea textelor evanghelice şi la rostirea
rugăciunilor mijlocitoare între acestea, toţi cei de
faţă, cu excepţia preoţilor, îngenunchează sub
patrafirele acestora, în semn de evlavie, de umilinţă
şi de smerenie. Cei ce pot ating odăjdiile preoţeşti;
celalţi formează un lanţ uman prin punerea mîinii
pe umărul rugătorului din imediata vecinătate. Prin
această dublă atingere‑a preotului şi, mai departe,
între participanţi‑, se activează „un câmp sacru”,
având ca „sursă” Învăţătura evanghelică rostită de
un mijlocitor consacrat pentru „cele sfinte”. Ceea
ce se petrece la Sf. Maslu, ca şi pentru alte taine
creştine, se află dincolo de hotarele minţii...

158
 Încercare de peratologie religioasă

Pe cale de consecinţă, se poate afirma, totuşi,

că Sf. Maslu, ca taină, poate să preia şi să aducă,
prin credinţa celor direct implicaţi, „Puterea”
de la începuturi, pe care Domnul Iisus Hristos a
transmis‑o apostolilor Săi. Aceştia, la rândul lor,
au aşezat‑o, conform Sf. Tradiţii, asupra celor care
au preluat Lucrarea, după o ierarhie ce a prins
trup în Biserică. Sub Har, sunt săvârşite „verigile
vii” ale misterioasei succesiuni apostolice... Cu o
rânduire anume, de aici se izvodeşte şi minunata
taină a Sf. Hirotonii, fără de care, de‑a lungul a
aproape două milenii, slujirea în Biserică n‑ar fi
avut noimă. „Tulpina” comună a tainelor se află în
„puterea Cuvântului”, fără de care făptura nu poate
accede la fiinţare... „Cuvântul divin” nu povesteşte
despre lume, ci chiar o zideşte din puterea Sa...
S‑a consemnat, încă demult, că originile a toate
sălăşuiesc în această Putere de taină: „El a zis şi s‑au
făcut... ”. De fiecare dată, la Sf. Maslu nădăjduim
să atingem nemijlocit ceva din lumea de taină a
originilor... De vom fi vrednici, fără doar şi poate, să
urmăm calea minunată a credinţei „întru Hristos”,
fără să privim îngrijoraţi în urma noastră...

69

La slujba de dimineaţă, aflăm, din Evanghelia

după Luca, un cuvânt tare folositor pentru aflarea
Căii de către creştinul dreptcredincios. Un plus de
lumină, faţă de cele primite până acum în „leagănul
credinţei”.
Cei de dinaintea primirii Învăţăturii, iudei
şi neamuri deopotrivă, nu au trecut pragul
„conduitei prădalnice”. S‑au oprit, după cum

159
 Toma Pirău

se ştie, la ceea ce au găsit în „arborele” credinţei

naturale. Foarte lapidar, aceasta se află cuprinsă în
înţelesul cuvintelor binecunoscute: „Ochi pentru
ochi şi dinte pentru dinte”. Altfel spus, ce‑mi faci
tu mie îţi fac şi eu ţie. Cel mai tare, după o astfel de
conduită, va avea, aproape fatidic, câştig de cauză.
„Ograda” unei astfel de „dreptăţi” este dominată
doar de voia celor puternici, insoţită, desigur, de o
frică permanentă... Cei slabi încep să se teamă şi de
umbra lor...
Iisus, Cuvântul întrupat, e cu totul străin de o
astfel de putere. În pofida celor petrecute în lume
până la venirea Sa, Acesta aduce o altă putere
printre oameni: cea a Iubirii... Întrebări cu rost ne
urmăresc îndeaproape, venite chiar prin graiul
Domnului. Ce folos că iubiţi pe cei ce vă iubesc? Ce
folos că ajutaţi pe cei ce vă pot întoarce ajutorul?
Ce folos că împrumutaţi pe cei ce vă vor întoarce
împrumutul? Simple gesturi, fără o lucrare mai
largă... Ca o casă fără ferestre şi uşi... Îndrăzniţi mai
mult, păşiţi înţelept, luminaţi‑vă drumul vieţii,
suntem îndemnaţi prin vocea Mântuitorului. Cum
anume? Iubindu‑ne duşmanii, ajutându‑i pe cei
ce nu ne pot întoarce ajutorul, împrumutând fără
a ne gândi dacă cel împrumutat poate returna
împrumutul. Prin făptuiri de acest fel, putem să
devenim, să ne desăvîrşim, pentru a ne putea numi
„fiii Celui Preaînalt întru Împărăţie”. Lucrând
în lume „cu această înţelepciune a inimii”‑după
cum inspirat „a ghicit” Psalmistul‑, vom putea
da la o parte stavilele nenumărate care ne despart
de semenii noştri şi vom putea restabili „setea de
Unu” cea purtătoare de bunătate.

160
 Încercare de peratologie religioasă

Cei aflaţi în nevoi şi necazuri nu trebuie uitaţi

nici măcar o clipă. Domnul Iisus, prin fapta Sa,
nu i‑a lăsat deoparte niciodată. Ştiind aceasta, să
nu precupeţim nimic în a‑i ajuta pe cei aflaţi în
neputinţă: de la o haină şi un blid cu linte, galbeni,
bunuri din lume, până la cele ale Duhului. Darurile
celui din urmă sunt de mare preţ: iubirea, cinstea,
dreptatea, adevărul, smerenia şi bunătatea.
Evanghelia după Luca ne luminează, în mod
vădit, înţelesul acestui fel de făptuire: dacă dăm,
să nu uităm că nu dăm nimic de la noi. În fapt, noi
nu avem nimic al nostru. Toate, de la cele mici la
cele mari, sunt primite în dar de la Cel‑de‑Sus.
Un gând similar ne‑a lăsat, tot prin acel veac de
început, şi Philon din Alexandria, conform căruia
nimic nu vine de la Intelect, ci totul ne e dăruit
de către Domnul, „Părintele Luminilor”. Acesta
e izvodul a tot ce se vede și a tot ce nu se vede...
Poate şi din aceste pricini, Sf. Apostol Pavel nu s‑a
ferit să consemneze, într‑una din epistolele sale,
un avertisment deloc uşor de suportat de către
creştini: să nu ne imaginăm că suntem ceva pe
lumea aceasta, nici măcar nimic... O cumpănire cu
miez între faptă şi credinţă...
Urmând în viaţa lor minunata „Evanghelie
a Dreptăţii”‑purtătoare de Cuvânt‑, cei ce cred
„întru Hristos” se sfinţesc prin toate ale lor. „Bunul
Păstor” le‑a şi spus ucenicilor Săi că, prin credinţa
lor, nici nu mai fac parte din această lume, asociată
de către Psalmistul David, cu o autentică „vale a
plângerii”... Expresia aceasta i‑a plăcut tare mult
şi lui Engels... Din afară, comunităţile de creştini
se zăresc sub această „boare” a străinătăţii. De‑am

161
 Toma Pirău

avea putere, măcar, „să locuim” străinătatea cu

Iubire şi Bunătate...

70

Părintele Teodor (de fapt, rasofor), oarecum, e

diferit de ceilalţi vieţuitori din obştea noastră. În
ceea ce face, arată mai multă râvnă. Mai frapantă
se înfăţişează preţuirea ce o arată simbolurilor şi
obiectelor de cult. Faţă de acestea, Teodor al nostru
ajunge prea departe, frizând adorarea, şi nu se
opreşte, după cum ne îndrumă Sfinţii Părinţi,
la limita pragului de închinare. Cu o „asupră
de măsură” emoţională şi cu o bună intenţie
indiscutabilă, se trece, pe negrăite, spre o atitudine
„în clarobscur”, cu evidente accente idolatre.
Excesele nu recunosc, niciodată, cumpănirea
măsurii sau a „dreptei cugetări”. Poate că merită
să rememorăm ceea ce, la un moment dat, a spus
evreul Philon despre „idol”. Acesta nu trimite spre
altceva, îşi este autosuficient. În mod paradoxal, este
străin de orice legătură cu „spaţiul uman” în care
se bucură de preţuire. Date fiind aceste trăsături
ale „înfăţişării idolatre”, mişcarea noastră lăuntrică
nu poate prelua de la aceasta nimic stimulativ
pentru mai buna ei întocmire. Idolatria nu poate
depăşi simţualitatea, fiind divers croită în forme
populare. „Simţirea în masă” pare a fi receptivă la
astfel de manifestări...
Rasoforul Teodor nu se fereşte, mai deloc, să‑şi
exprime exaltarea în cele mai diverse împrejurări.
Dacă citeşte, la slujbă, din cărţile de cult, şi
descoperă vreo imagine‑simbol cu iz de sfinţenie,
se opreşte din citit şi o sărută cu mare evlavie, după

162
 Încercare de peratologie religioasă

care continuă treaba întreruptă cu mai mare râvnă.

Contactul fizic cu sfinţenia pare să‑i dea puteri
sporite... Din acelaşi „registru gestual”, face parte
şi sărutatul mâinii preotului ce împarte anafura
la terminarea slujbei... De întâlneşte un preot prin
locurile ce le calcă de‑a lungul zilei, solicitarea
binecuvântării de la „faţa bisericească” se săvârşeşte
ca o respiraţie. Părintele Teodor „aspiră” sfinţenie
la fiecare pas... În preajma sau în faţa icoanelor,
privirea acestuia capătă reflexe greu de prins în
cuvinte. E cât se poate de evident că, în sinea sa,
simbolul „se pierde” în semn... Fratele Teodor,
pentru o clipă, iese din lume... Despre hrană, mi‑a
vorbit aproape mistic, preluînd, cu toată energia
trăirii personale, spusele unui părinte îmbunătăţit
din Pateric. Aşa am aflat că „mâncarea este ca
a doua împărtăşanie”. Indiferent cum ajunge la
noi, bună sau mai puţin bună, avem datoria s‑o
primim, totdeauna, ca foarte plăcută, pentru că nu
putem să mulţumim Celui‑de‑Sus decât „cu frică şi
cutremurare”. Orice dumicat ne este oferit în dar,
constituind, de fiecare dată, prilej de mulţumire şi
de recunoştinţă. Altfel spus, cel mai mic dumicat,
de care ne bucurăm cotidian, solicită o lucrare
anume „în cuget”, nu doar o banală biomecanică
reflexă. Ne aflăm, iată, în plină taină. Prin activarea
cugetului în răstimpul hrănirii, „substanţa”
dumicatului se spiritualizează. Ceea ce înclina
mai uşor spre fiziologie se dovedeşte, printr‑o
adecvată cugetare, o firească şi rodnică lucrare
pentru trup şi suflet, mereu aflate într‑o minunată
însoţire... Părintele Teodor, acum, mi‑a fost de un

163
 Toma Pirău

real ajutor în a descoperi noi ipostaze ale vieţuirii

duhovniceşti...
S‑au ivit şi momente purtătoare de alte duhuri.
Pentru scurt timp, pe când se ocupa de bucătărie,
Teodor vorbea însufleţit şi se purta extrem de tandru
cu „Izbuc” şi „Pamela”, pisicuţele lui favorite, după
care, într‑o clipită şi fără vreun motiv anume,
trecea într‑o stare de spirit diametral opusă. Ochii
acestuia scânteiau de o ură aproape fără stavilă.
Mâinile îi tremurau sacadat, strângând fiecare câte
o pisicuţă, în acord cu paşii apăsaţi ce‑l purtau,
prin holul îngust şi întunecos, spre ieşire. N‑am
putut descifra, niciodată, ce anume se petrecea
în „alchimia sufletească” a fratelui Teodor, care‑l
purta ca pe‑o frunză de la o stare sufletească senină,
la una aflată sub semnul evident al unei tulburări
devastatoare... Dincolo de calmul aparent, susţinut
şi de ascunderea feţei după „stufărişul” bărbii,
ceva pune stăpânire pe înlăuntrul coobşteanului
nostru, nu neaparat cu „unelte duhovniceşti”
obişnuite. Astăzi, de pildă, sufletul lui s‑a înnegurat
de la o chestiune aparent banală: cum să se pună,
pentru Grigore, lapte acru într‑o sticlă. După
câteva cuvinte, spuse de cel din urmă, oarecum în
dezacord cu opinia lui Teodor, se produce declicul:
bucătarul nostru a luat borcanul cu lapte acru
de la locul lui, l‑a pus nervos în faţa lui Grigore
şi s‑a întors lângă sobă cu pas nervos. Cu spatele
la interlocutorul său, fratele Teodor a spus printre
dinţi, aproape şuierând de mânie: „Uite, pune‑ţi
singur laptele în sticlă!”. După care a început să
deretice nevrotic printre vasele din chiuvetă şi de
pe plita sobei... Tot o tulburare asemănătoare apare

164
 Încercare de peratologie religioasă

când părintele îl vede pe „Panda”, câinele nostru

cel sfios, că se apropie de mâncarea „trupei” de
pisici din faţa centralei termice. În câteva rânduri,
chiar l‑am auzit spunând vorbe grele către „Panda”
şi aruncând spre acesta cu ce se nimerea să aibă la
îndemână. Câinele făcea ceva neconform cu ceea
ce dorea Teodor şi se lăsa cu scântei cât ai clipi din
ochi...
Astăzi, însă, l‑am prins într‑un ceas de graţie.
Nu mică mi‑a fost mirarea când, pe un ton „aproape
liturgic”, a început să vorbească despre vieţile
monahilor de odinioară din pustia Egiptului, cu
trimiteri foarte precise despre Antonie cel Mare
şi Pavel cel Prost. La un moment dat se opreşte
din vorbit şi, cu calm şi uşor îngândurat‑după un
scurt răgaz‑, îmi zice: „Cei din vechime duceau o
adevărată viaţă călugărească. Astăzi, monahii aduc
mai mult cu americanii. Mai mereu, uită care e
rostul lor pe lume... ”. Apoi, după un algoritm uşor
previzibil, revine asupra unei chestiuni care nu‑l
lasă în pace de mai multă vreme. Se tot frământă
să gasească un răspuns potrivit prin care să poată
„câştiga timp”. I‑am spus că ceea ce‑l preocupă
trebuie să fie formulat în alţi termeni, ca să‑şi mai
subţieze din neliniştea sufletească. Preocuparea
legată de timp, de fapt, era una practică, nu una
metafizică. Bunul simţ ne indeamnă, în toată
vremea, cum trebuie: nu „să câştigăm timp”, ci, mai
degrabă, să nu‑l irosim din nebăgare de seamă sau
ne‑simţire. Să‑l folosim cu rost şi să ne organizăm
mai bine, respectând rânduielile consacrate de‑a
lungul vremurilor... M‑a ascultat cu atenţie, n‑a

165
 Toma Pirău

scos niciun cuvânt după ce i‑am vorbit şi, tot pe

tăcute, şi‑a continuat treaba la bucătărie...
Fratele Teodor, purtător de rasă sau rasofor, şi
„Abraham”, călugăr cu acte în regulă, trudesc prin
mănăstiri de mai bine de două decenii. Şi, totuşi,
nu s‑au lepădat îndeajuns de „măsurile lumii”. Mai
acum câteva zile, am urmărit împreună cu aceştia,
la Iacob în chilie, o emisiune TV despre unii români
care s‑au remarcat, prin realizările lor, în diverse
domenii... Când s‑a terminat reportajul cu pricina,
părintele Teodor, cu o privire tristă şi cu un glas
de om abătut, şi‑a zis în barbă, fără să privească
la cineva: „Eu ce am făcut cu viaţa mea? ... Mai
nimic...”. Domol, s‑a ridicat de pe scăunelul pe care
şezuse şi, cu privirea la duşumeaua de lemn, a
părăsit chilia fără să mai spună ceva... Uşor gârbovit,
părea a duce cu sine tot duhul amărât de pe lume...
Nu‑mi credeam ochilor că asistasem la o asemenea
scenă... Teodor îşi descoperise obida privind la
viaţa din lume. Din nepricepere sau, de‑a ‑dreptul,
printr‑o „cugetare strâmbă”, acesta şi‑a pus viaţa
de monah pe o balanţă ce folosea „măsurile lumii”.
Cum să se amestece apa cu uleiul? În niciun fel...
De aici, golul lăuntric resimţit de monah cănd s‑a
comparat cu oglinda înşelătoare şi vicleană a celor
din lume.
Cu mâna pe inimă, pot spune ca omul nostru
se afla într‑o mare eroare. Se apucase să compare
prunele cu merele. Respectiv, ”lumea monahală“
cu „lumea‑lume”. Cele două lumi au naturi şi
rosturi diferite. Duhul acestora se articulează după
arhitecturi străine una faţă de alta. Până şi gesturile
cele mai simple sunt purtătoare de alte încheieri

166
 Încercare de peratologie religioasă

şi de alte înţelesuri. Părintele Teodor şi‑a cernut

viaţa de monah prin „sita” acestui veac hedonic,
adulator de notorietate şi stăpânie. A uitat, cu totul,
de felul în care Apostolul Toma, în India fiind, a
cheltuit aurul împăratului pentru a ridica palate în
cer, nu pentru mai marii lumii... Totodată, n‑a avut
inspiraţia ca să‑şi aducă în cuget ceea ce Domnul
Iisus, după cum se consemnează în Evanghelia
după Luca, le‑a spus ucenicilor că vor putea intra
în Împărăţia Cerurilor doar dacă vor fi precum
copiii. Curaţi cu inima... Cuvintele Domnului sună
ca un clopot pe deal: „De nu veţi fi ca unul dintre
aceştia, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor!”.
Iisus Hristos a întins mâna Sa spre cei câţiva
copii din apropierea grupului de ucenici. Copilul
aflat pe direcţia mâinii Învăţătorului, după cum
s‑a transmis prin tradiţie, purta numele de Ignat.
Mai târziu, a devenit ucenic al Evanghelistului
Ioan, care, la vremea potrivită, l‑a numit episcop
în Antiohia. Când i s‑a cerut să‑şi nesocotească
convingerile creştine, a refuzat să facă aşa ceva,
chiar şi când a fost înfăţişat împăratului roman.
N‑a ezitat în a se comporta cu demnitatea celui ce
crede cu toată fiinţa „întru Hristos”, cu toate că ştia
că va fi dat, spre hrană, fiarelor sălbatice. Chiar îşi
dorea cu ardoare să ajungă martir, marturisitor
curajos al Cuvântului. I s‑au păstrat şi vorbele
rostite înainte să piară sfâşiat de sălbăticiuni: „...
sunt grâul măcinat de dinţii fiarelor”. Din trupul
acestuia, au rămas doar oasele mai mari. Au fost
recuperate de fraţii săi creştini şi le‑au înmormântat
cu toată cinstea. Puţini sunt cei care, de sărbătoarea
Ignatului, mai recunosc legăturile acesteia cu

167
 Toma Pirău

martiriul sfântului de la care i se trage numele...

Bărbăţia nestrămutată a lui Ignat, în propovăduirea
şi mărturisirea credinţei sale, nu poate fi înţeleasă
fără a evoca izvodul dintru început al acesteia: în
copilăria sa, a fost cercetat cu privirea de către Iisus
Hristos şi s‑a aflat sub semnul mâinii Acestuia.
Adevărate peceţi întru sfinţenie şi pildă de credinţă
până la sfârşitul lumii...
Spre seară, n‑am mai zărit‑o pe „coana Lună”
din cauza perdelelor albicioase de nori. Voi fi,
probabil, mai norocos la miezul nopţii, la ieşirea
pentru toaca şi clopotul de Miezonoptică. Un gând
se iveşte răzleţ prin „norul minţii mele”. „Mitingul
cu bucluc”, din 21 Decembrie 1989, a avut ceva din
„duhul de Ignat”, dacă ţinem cont de baia de sânge
care a urmat... Să fi fost, oare, doar o coincidenţă
oarecare?? După câte s‑au aflat până în acest
moment, se pare că nu... Încă aşteptăm, după
ceva mai bine de un sfert de secol, ca cei vinovaţi
de vărsare de sânge nevinovat să fie aduşi în faţa
Justiţiei ca să dea socoteală pentru faptele lor
criminale... , după Dreptate...

71

La Miezonoptica de astăzi, de sâmbătă, am

susţinut „zicerile” cu Teodor. PsP‑ul, mai tot
timpul, şi‑a ţinut capul plecat „a moţăială”. Patina
slujirii se poate observa uşor: până şi din aţipeală,
răspunsurile la slujbă vin prompt şi corect.
La plecare, după terminarea celor rânduite,
Teodor se apleacă şi cere binecuvântarea mai
marelui peste obştea noastră. Acesta, din motive
nedesluşite, boscorodeşte ceva şi trece pe lângă

168
 Încercare de peratologie religioasă

solicitantul binecuvântării, fără să‑l bage în seamă.

Văzându‑se ignorat atât de abrupt, fratele Teodor
s‑a posomorât vizibil. O asemenea încercare nu
putea lăsa pe nimeni indiferent. Cu paşi egali, fără
a mai spune ceva, s‑a îndreptat spre chilie, cu un
uşor avans făţă de mine şi Iacob.
PsP‑ul se comportă destul de voluntar, ca unul
care e conştient de privilegiile arondate funcţiei.
Când vine la slujbă, nu catadicseşte să salute.
Procedează la fel şi când pleacă de la slujbă sau după
„treburile clipei”. De fiecare dată, privirea acestuia
aduce „a gol”, aproape străină de oameni şi lucruri.
Să fim bine înţeleşi, privitul în gol nu are vreo
legătură cu mai ştiu eu ce preocupări lăuntrice, de
natură duhovnicească. Cel mai probabil, pesemne,
cauza se situează într‑o atenţie firavă, pe măsura
unei voinţe puţin doritoare...
Din când în când, se ivesc şi gesturi exotice,
greu de înţeles de către oricine. De pildă, ieri, după
Vecernie, psP‑ul fugărea, cu cădelniţa în mână, pe
„Izbuc”, motănaşul cu părul negru şi zburlit, care
nu voia să plece din încăperea în care ne aflam şi
noi. Cum pisicuţul se ascundea cu destul de bună
pricepere şi nu‑i ascultase porunca, mai marele
peste chinovie se apleacă sub masă, pe unde se
asunsese „Izbuc”, şi‑i spune acestuia pe un ton
foarte ameninţător: „Eşti tu negru dar să ştii că
eu sunt mai negru decât tine !”. Vorbele veniseră
sacadat şi aproape metalic... asupra unui pisoiaş
amărât, ca şi cum şi acesta ar fi fost un potrivnic
al ascultării. Speriat nevoie mare, motănaşul s‑a
retras spre ungherul cel mai întunecat din odaie
devenind aproape invizibil... Cei aflaţi de faţă au

169
 Toma Pirău

tăcut chitic... , preluînd ceva din teama vietăţii

fugărite...
Mai de cu zi, la împrăştiat cenuşă pe drumul de
pe deal, l‑am auzit pe părintele diriguitor al obştei
noastre spunându‑i lui „Abraham”, confidentul
său de taină, că ar trebui să scăpăm de javrele ce
le avem prin curte cât mai repede cu putinţă. Era,
desigur, vizat „Piticul”, câinele de pripas care a
rămas la noi acum câteva săptămâni şi care fugea
speriat de fiecare dată când apărea psP‑ul prin
preajmă. Şi „Piticul”, ca şi „Izbuc”, se arătase mai
rebel. Şi nu asculta decât de mine. „Sâmbetele”
psP‑lui faţă de câinele neascultător se înteţiseră în
ultima vreme pentru că, după cum am aflat, acesta
lătra prea mult, fiind dezlegat, şi, vezi Doamne,
preacuvioşia sa nu se putea odihni cum trebuie...
„Duşmani” răsar de unde vrei şi de unde nu vrei
mai ales dacă un purtător de rasă monahală se
lasă purtat de o închipuire, prea des şi prea mult,
incitată de „mediul virtual”pe care‑l frecventează
aproape dependent. Filocalie, aproape deloc.
Internet, cu carul... Prea multă „grijă lumească”
prin chinovia noastră, cu toate roadele acesteia
tulburătoare de suflet. Părintele Teofil, fie iertat!,
avea o vorbă cu tâlc, pe care o rostea de câte ori
avea în faţă ascultători potriviţi: „Ce faci te face !”.
Ca în filosofia Zen... Scara vieţii, cu treptele ei‑gând,
vorbă, obicei, caracter şi destin... ‑, se plămădeşte
după firea fiecăruia, oarecum independent de locul
şi durata vieţuirii...

170
 Încercare de peratologie religioasă

72

Uitasem că am închis uşa şi împingeam din

răsputeri să o deschid. Revenind asupra situaţiei
şi folosindu‑mi cheia, îmi spun consolator „Da, e
bine aşa, e bine !”, amintindu‑mi de o spusă a sorei
Paraschiva ce suna „aproape metafizic”. Aceasta
spusese, după un lapsus care‑o oprise din vorbit,
ceva cu un înţeles mai adânc: „Desigur, e bine că
mai uit. E bine!”. Nu‑mi pot imagina că aceasta s‑a
gândit la efectul terapeutic al uitării, la rolul pe
care uitarea îl are în menţinerea stării de sănătate
a minţii. Cu toate acestea, resimţise ceva esenţial
pentru propria stare de bine, cu rezonanţe mult
mai largi pentru cineva care „cerne” cuvintele mai
atent.
Ceva asemănător mi s‑a petrecut, nu demult,
când am descoperit că miezul de nucă căpătase
un gust aparte, compatibil cu starea de spirit în
care mă aflam. Poate că eram purtat de o simplă
impresie, dar nu era una fără urmări. Dimpotrivă.!
Gustul miezului de nucă, mai învăluitor decât
oricare altul stocat în memoria mea olfactivă,
îşi căuta corespondenţe cu iz simbolic... , cum ar
fi de pildă transformarea toiagului lui Moise în
şarpe. Unduirea şarpelui, învăluitoare ca formă,
reproduce un „principiu al plăcerii”, fapt remarcat
şi de Philon din Alexandria, într‑o interpretare
destul de exaltată pentru cineva familiarizat
cu filosofia greacă. Marcel Proust a scris o carte
pornind de la amintirea unui miros...
La telefon, i‑am povestit unei doamne, sensibilă
la mesajul creştin, despre Sf. Ignat, cel care, în

171
 Toma Pirău

copilărie, s‑a aflat sub privirea şi mâna Domnului

Iisus. A ajuns episcop de Antiohia, după ce şi‑a
făcut ucenicia pe lângă Sf. Evanghelist Ioan. Tare în
credinţă, n‑a abjurat, din care pricină a fost aruncat
la fiare de către împăratul Traian. A devenit „grâul
creştin” pus spre creştere după ce a fost zdrobit de
colţii fiarelor... Copilul Ignat a fost atins de Iisus
cu mâna şi, prin aceasta, a primit în dar ceva din
„umbra divină”. Prin atingere, a devenit Teofor,
adică purtător de Dumnezeu. Din această pricină,
mai târziu, n‑avea cum să se teamă de un biet
împărat roman... Doamna în cauză, purtătoare de
nume latin, nu cunoştea istoria martirului Ignat
şi a fost impresionată de ceea ce aflase. De acum
încolo, după cum mi‑a spus, sărbătoarea „de Ignat”
va fi cu mult mai mult conţinut simbolic decât
până acum... Pentru o clipită, gândul mi‑a zburat
la cârnatul ce‑l furam, în copilărie, din afumătoare
şi pe care‑l frigeam pe jar, după ce‑l înveleam bine
în hârtie subţire. Aşa cârnat gustos, de‑atunci,
n‑am mai mâncat niciodată... Amintirile, iată, ca
şi uitările, te pot purta în afara timpului obişnuit.
Un Marcel Proust chiar s‑a apucat să caute timpul
pierdut...
„Reveriile” au încetat. Oarecum provocator,
a urmat o slujbă de Utrenie fără preot. Spre
surprinderea mea, am constatat că, duhovniceşte,
fusesem foarte râvnitori. Parcurserăm, cu toţii,
un „ogor de evlavie”, pe care nu mai călcasem
demult. Preţ de două ore. La terminare, tocmai ne
pregăteam să aşezăm cărţile la locul lor, în strană,
când ne zărim mai‑marele la doi paşi de noi. Fără
un cuvânt, cu un chip buimac, a luat ceaslovul şi a

172
 Încercare de peratologie religioasă

început să citească, după semne, cu mare sârg... Între

timp, au apărut în biserică şi oamenii care voiau
să se mărturisească. De toţi, vreo cincisprezece.
Cei mai mulţi, tineri... A urmat Molitfa şi toate
celelalte. Atmosfera reintrase în normal... Într‑o
oră, toată suflarea fusese spovedită... PsP‑ul putea
lega şi dezlega, după tradiţie fiind, prin hirotonire,
urmaş al „fructului apostolic”... Firul de praf, prin
sfinţire, din nimic devine ceva, acesta fiind celălalt
„versant” al gândirii Sf. Apostol Pavel. Şi atât de
important pentru ridicarea „trupului Bisericii” în
lupta cu timpul... Calea aceasta, deloc uşoară, a fost
şi rămâne luminată de un îndemn, rămas peste
veacuri, pe care Domnul Iisus l‑a adresat ucenicilor
Săi pe când aceştia se sfădeau pentru mărire: cel mai
mare peste fraţii săi slujeşte, nu stăpâneşte... Fără
Iubire, slujirea devine doar făţăreală a stăpâniei
hâde...
Când am fost chemat pentru mărturisire,
am invocat ceva privitor la „oboseală”, şi, după
cum i‑am spus lui Iacob, am amânat „deşertarea
păcatelor” pentru zilele următoare, când, după
cum nădăjduiam, duhurile noastre nu se vor mai
întâlni sub „zodia Cancerului”. Ca‑n vremea Ducăi
–Vodă... Iar pe „uliţa mărturisirilor” va fi soare,
aşa cum ar trebui să se petreacă oricând, pentru
creştini, în preajma unei sărbători împărăteşti,
precum cea a „Naşterii Domnului”...

72 bis

Câteodată, evoluţiile sufleteşti sunt previzibile.

Acest fapt este ilustrat prin schimbarea de atitudine
a lui Teodor. După ce, noaptea trecută, fusese

173
 Toma Pirău

nebăgat în seamă când a cerut binecuvântarea

psP‑ului, astăzi, după Miezonoptică, a plecat spre
chilii uşor grăbit, spunând, la plecare, un abia auzit
„Doamne‑ajută !”. N‑a mai cerut binecuvântarea
părintelui stareţ... Un duh nelalocul lui lucra pe
tăcute. Semnele lui se iviseră, din nefericire, la tot
pasul vieţuirii noastre chinoviale. Vorbele spuse
cândva de mai‑marele nostru se adevereau încă o
dată: vremea de dinaintea praznicelor nu e străină
de ivirea inerentă a multor soiuri de ispite...
La terminarea slujbei de la miezul nopţii, m‑am
dus la centrala termică să pun câteva lemne pe foc ca
să nu avem surprize din pricina gerului năpraznic
ce fusese stârnit de seninul cerului. La întoarcere,
am cercetat atent bolta cerească. Ar fi fost păcat
dacă n‑aş fi privit‑o acum, când se revărsase atâta
lumină şi pe sus, şi pe jos.
După ce se chitise la vremea Vecerniei, „coana
Lună”, acum, se arăta foarte zglobie. Pesemne că‑i
pria „hotarul dintre zile”. Poate şi hora luminilor de
pe boltă ... Sau norişorii argintii, firavi şi adormiţi
în nemişcare. Pe boltă, dansau mulţimi de stele.
Lumina lor, unduitoare ca muzica Orientului, era
şi nu era, chiar ca în versurile Poetului: „Azi o
vedem şi nu e... ”. Sau despre care adeveresc, astăzi,
astronomii sau cosmologii... Cumva, deveniţi şi ei
poeţi, ca să nu rătăcească Drumul cerului..
Pe un fundal mai întunecat de atâta adâncime,
se zărea uşor „grămăjoara”de stele numită, din
vechime, Casiopeea, sub impulsul cert al unei
„umbre de dor”... Tot pe‑acolo, Carul Mic, Carul
cel Mare... Puse toate, cu măiestrie, doar într‑ o
strălucitoare „lacrimă” a Căii Lactee... Să nu‑ţi vină

174
 Încercare de peratologie religioasă

să crezi ! Constelaţia aceasta, care ne‑a fost leagăn

de la‑nceputuri, ţine, sub „brâul” ei, ca la 10. 000 de
sori, de calibrul celui din sistemul nostru solar... „Că
mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne...”.
Distanţele până la hotarele ei se măsoară în „prea
mulţi ani lumină”, ca să le găsim un echivalent
suportabil de mintea noastră atât de firavă... Din
hotărnicire, în hotărnicire, până se pierd toate în
neţărmurire...
Bolta, cu toată nemărginirea ei, a încăput, fără
împotrivire, în „dăsaga privirii mele”... Cu o aşa
„pradă”, sufletul mi s‑a mărit şi am zorit pasul
spre chilie. Pentru scurt timp, mă lăsasem răpit de
înalturi... De‑aici, din Mţii Maramureşului, acestea
nu mi se păreau prea îndepărtate...

73

După Utrenie, animaţie mare prin obştea

noastră. A fost adus, în biserică, un brad mare.
Cu destulă voie bună, am purces la împodobirea
acestuia cu beteală multicoloră şi clopoţei de tot
felul. PsP‑ul, se vedea cu ochiul liber, devenise
alt om. Ceva din bucuria copilăriei lui, alături de
cele ale noastre, s‑a revărsat fără oprelişti spre
gestul simplu al întâlnirii „întru sărbătoare”... Nu
conta deloc că „motivul bradului” n‑are a face cu
Ortodoxia. Nici măcar cu creştinismul... „Bradul” a
coborât din Nord, de la vikingi, şi a fost „replantat”
în lume cu unelte americane, de tip comercial
aproape în exclusivitate. Vestul european s‑a lăsat
momit cu destul de mare uşurinţă. Centrul şi Estul
Europei, ca de obicei, au primit „bradul păgân”
fără să bage de seamă... Periferia, precum se ştie,

175
 Toma Pirău

intră, cu voie şi fără voie, în sfera de influenţă a

Metropolei. Moda, în acest caz, se răsfrânge, iată, şi
prin decorul de Crăciun de prin bisericile noastre
ortodoxe. Sincretismul religios, în mod vădit, nu
mai reprezintă un secret al zilelor noastre...
Pe meleagurile noastre, „motivul Bradului” s‑a
generalizat în primul deceniu al secolului trecut.
Când l‑am întrebat pe psP de ce introducem bradul
în biserică şi de ce‑l împodobim, răspunsul a fost
unul funcţional, fără o legătură cu Sărbătoarea
Naşterii Domnului: „Un motiv de bucurie!”.
Printr‑un banal gest de imitaţie, via America, sunt
tăiaţi, în fiecare an, ceva mai bine de două milioane
de brăduţi din pădurile noastre, care, după două
săptămâni –de Bobotează‑, sunt aruncaţi pe tot
cuprinsul ţării. Fără niciun folos, desigur... În
popor, Crăciunul şi Bradul sunt una, chiar dacă, din
punct de vedere dogmatic, nu există nicio legătură
între acestea. De aproape o sută de ani, cele două
convieţuiesc funcţional. Semnificaţia mai largă,
cea a Naşterii Domnului, pare a fi capabilă să preia
şi alte „nuanţe colaterale” şi să le „administreze” în
maniera specifică începuturilor de viaţă creştină...
Mithraismul a fost absorbit de creştinism, într‑o
manieră funcţională asemănătoare, până la Sinodul
de la Constantinopol din 381 d. Hr. Justin Martirul
şi Tertulian, cu mai bine de două secole înainte
de acest sinod, au asociat mithraismul, datoriră
asemănării izbitoare cu creştinismul, ca o lucrare
vicleană... Printr‑o „mlădiere semantică” urmată
cu mare tenacitate, cu deosebire după stabilizarea
episcopilor şi a patriarhilor în centrele urbane
consacrate ale Imperiului Roman, creştinismul a

176
 Încercare de peratologie religioasă

ieşit biruitor, mai ales printr‑o mai mare simplitate

a cultului şi prin eliminarea oricăror restricţii de
acces în biserică pentru femei şi pentru cei oropsiţi
de soartă. Unii asociază biruinţa irevocabilă a
creştinismului şi cu desemnarea episcopilor din
rândul aristocraţiei, cel mai vehiculat exemplu
fiind cel al lui Ambrozie, episcopul Milanului.
Sf. Augustin, să nu uităm, a fost, când se forma,
sub protecţia binevoitoare a acestui remarcabil
„om de stat” al Bisericii... Grigore de Nazianz, de
asemenea, provenea tot din rândul aristocraţiei.
În Apus, rânduielile imperiale ale puterii se
fărîmiţau iremediabil după acel fatidic an 476
d. Hr. Deloc întâmplător, „uneltele” acestora au
fost preluate de către Biserică. „Piatra” invocată
în evanghelii, dincolo de glisările semantice de
natură filologică, trimite, pentru cei cunoscători, şi
spre mitul lui Mithra. La fel şi pentru alte referinţe
cu privire la ritual sau la dogme... La Sinodul de la
Constantinopol, din anul 381 d. Hr. , se definitivează
şi importanta dogmă a Sf. Treimi, reper esenţial
pentru înlăturarea sau preîntâmpinarea oricăror
erezii...
Odată stabilizat „miezul dogmatic”, formele de
ritual sunt promovate relativ unitar, până când,
la 1054, se produce marea ruptură între biserica
din Apus şi cea din Răsărit. De aproape o mie de
ani, se încearcă revenirea la unitatea originară a
bisericii creştine, încercări ancorate, din nefericire,
la nivel mai mult declarativ. Ierarhia clericală‑atât
în Apus, cât şi în Răsărit‑se lasă prinsă în „plasa
funcţionalismului” şi nu e dispusă la concesii sau

177
 Toma Pirău

la subţierea privilegiilor stabilizate de‑a lungul

vremurilor.
La acest nivel, se poate uşor identifica o altă
faţetă a „motivului Bradului” care menţine asatura
Bisericii aproape intactă. Prin conservarea acesteia
de‑a lungul a multe secole, se afirmă aproape cu
puterea unui „fenomen organic”. Ca şi în cazul
„pomului de Crăciun”, Biserica merge înainte. Şi se
bucură de „rezonanţa funcţională” cu laicitatea...
Refacerea unităţii originare a Bisericii nu poate fi
doar o chestiune de „gesturi”, fie acestea chiar şi
simbolice... Ierarhii, din Răsărit şi din Apus, ar trebui
să dobândească măcar ceva din firea bărbătoasă a
episcopilor şi patriarhilor din primele cinci secole
de afirmare a credinţei creştine ca să poată trece la
o făptuire cu rost a „Bisericii luptătoare”... Şi să o
rupă cu „cearta de vorbe”, despre a cărei otravă a
scris şi Sfântul Apostol Pavel, pe când se formaseră,
în Diaspora, primele comunităţi creştine...
Bradul din copilăria noastră, ca şi cel de astăzi,
se desfăcea de Bobotează, după ce trecea popa „cu
Iordanul”. În ebraică, „Iordan” înseamnă „apă ce
curge repede”, un fel de „Bistriţă” de pe la noi... Pe
când se va revărsa, oare, un „Iordan” peste sufletele
tuturor creştinilor, inclusiv peste cele ale ierarhilor
din Apus şi din Răsărit?... Ca să se termine, pentru
totdeauna, gâlceava cea rea dintre creştini... Orice
separare sau fragmentare, după cele arătate de
Sfinţii Părinţi, încă de demult, are la temelie o fire
vicleană...

178
 Încercare de peratologie religioasă

74

După ce luasem prânzul, părintele Teodor,

aparent fără un motiv anume, îmi spune pe un
ton destul de poruncitor: „Domnule Toma, să nu
mai lăsaţi pisicii cei mici să intre în trapeză!Astăzi,
m‑am împărtăşit şi n‑aş vrea să fiu ispitit cumva
prin prezenţa lor... ”. Mi s‑a părut că barba i se
zburlise uşor în răstimpul în care mi‑a vorbit.
Cu toate că nu ştiam pricina pentru care îmi
spusese aşa ceva, am dat din cap afirmativ, ca să se
liniştească în legătură cu pisicii.
Seara, după Vecernie, am aflat de ce Teodor
era neliniştit din cauza celor doi pisicuţi, „Izbuc”
şi „Pamela”. Cea care mi‑a dezvăluit secretul a
fost maica Paraschiva, atentă la tot ce mişcă prin
chinovie. După spusa acesteia, „Izbuc”‑pisicuţul
negru şi zburlit‑a găsit momentul potrivit, pe când
părintele Teodor se ocupa de oalele de pe plită,
şi s‑a strecurat în magazia cu alimente. Venind
să ia ceva din cămară, părintele‑ bucătar l‑a zărit
printre borcanele de pe raft, după care a încercat
să‑l fugărească de la locul cu pricina. Văzându‑se
izgonit, „Izbuc” s‑a ascuns după cel mai mare
borcan, în colţul cel mai întunecos de pe raft.
Teodor, la ghiduşiile făcute de pisic, începe să
mormăie ceva de supărare şi se întinde cu mâinile,
pe după borcane, ca să prindă motănelul. Încolţit
din două părţi, „Izbuc” s‑a arătat războinic şi,
într‑a clipită, l‑a zgâriat destul de rău pe părintele
bucătar la mâna dreaptă. Acesta, negru de
supărare, pune mâna pe o măturice şi reuşeşte să‑l
scoată pe obraznic din ascunzătoare. „Izbuc” sare

179
 Toma Pirău

până dincolo de pragul uşii de la cămară şi dispare

pe holul întunecos ce ducea spre ieşire. În urma
lui, boscorodeli şi văicăreli de multe feluri despre
cele întâmplate, mai ales după sosirea celor care au
auzit tămbălăul. Din întâmplare, eu plecasem ceva
mai devreme din trapeză, ca să dau de mâncare
la „trupaşii” ce mă aşteptau în faţă, pe terasă, şi la
grajdul de jos... Prin urmare, n‑aveam cum să fiu
implicat în provocarea circului ce avea doar doi
protagonişti: „Izbuc” şi părintele Teodor, bucătarul
de rând...
Chestiunea era simplă tare: din neatenţia
părintelui de la bucătărie, motănelul a descoperit un
loc ce i‑a stârnit curiozitatea. Celelalte întâmplări,
aproape nu mai contează, fiind fără importanţă.
Părintele Teodor s‑a tulburat prea tare dintr‑o
pricină banală. Supărat pe sine, pentru că ieşise
destul de şifonat din „lupta” cu un biet motănel, a
uitat de necesara stăpânire de sine şi a făcut gălăgie
mai mult decât îngăduiau împrejurările.
Înclin să cred că, în acest caz, pisicuţul „Izbuc”
a fost mai stăpân pe sine decât partenerul său de
confruntare. Şi asta, pe loc, fără prefaceri ale firii,
după mai ştiu eu ce „calcule” ocolitoare... Un
eveniment, ca cel povestit de maica Paraschiva, a
captat toată atenţia chinoviei noastre. De fapt, o
întâmplare banală a neliniştit pe câţiva dintre noi
cu prea mare uşurinţă. Când dreapta cugetare
adoarme, apar fel de fel de ispite... De aşa ceva
se temea şi părintele Teodor... Motănelul „Izbuc”
se pricepea de minune, ca să spun aşa, să testeze
„temperatura emoţională” a obştei ...

180
 Încercare de peratologie religioasă

O altă întâmplare. Alţi protagonişti. Semnale

similare. Vin, într‑o dimineaţă, de jos, de la iepuri.
Ajung la cuşca lui „Leo”, câinele nostru ciobănesc,
lângă magazia de lemne. Acolo, îl găsesc pe
diriguitorul „turmei” noastre mici. În prima clipă,
n‑am prea înţeles ce face. Destul de repede, însă,
m‑am dumirit. Punea piciorul drept pe pieptul
câinelui şi apăsa, tot mai tare, puţin câte puţin.
La un moment dat, „Leo” a început să scâncească
de durere. A durat puţin încercarea. În clipa cu
pricina, am surprins privirea psP‑ului. În aceasta,
am zărit „hidra răutăţii”, pe care o cunoşteam, prea
bine, încă din copilărie, pe când ne dedam la fel de
fel de prostii cu băieţii, din gaşca noastră, de prin
Pirăieşti... Am tresărit la cele văzute. Poate şi pentru
că, acum, ne aflam într‑o dimineaţă de duminică,
cu aproape trei ore inaintea Sf. Liturghii... O durere
pricinuită premeditat, fie şi unui câine, nu putea să
treacă fără să lase urme pe undeva, mai cu seamă
într‑o zi de praznic... Trezvia, cum se ştie, nu uită
nici măcar „un firicel” de timp... De vrei s‑o urmezi,
nu e lucru de şagă, indiferent de rangul ce‑l porţi...

75

Prognozele despre vreme s‑au confirmat. Şi

aici, avem precipitaţii locale şi temperaturi relativ
ridicate pentru această perioadă din an. Ne aflăm
doar la trei zile înainte de sărbătoarea „Naşterii
Domnului”. Atmosfera se tot pregăteşte pentru
praznicul împărătesc mult aşteptat de toată
făptura...
Aseară, aruncasem o privire peste câteva pagini
din „Istoria civilizaţiei române moderne” a lui E.

181
 Toma Pirău

Lovinescu. O minte clară şi o gândire de cristal.

Cele citite mi‑au captat rapid atenţia. Cu ajutorul
textului, aflam cum să privim „viaţa instituţiilor”
într‑un alt mod decât cel obişnuit. Prioritar este
să identificăm instituţiile unei societăţi şi să le
evaluăm, într‑o primă etapă, după rutina care le
asigură performanţa, respectiv supravieţuirea.
Reţelele acestor instituţii formează „sistemele
bine organizate”. Cum se produce schimbarea în
astfel de structuri? Răspunsul dat de E. Lovinescu
e deconcertant: în niciun fel... Aceste forme de
organizare au ajuns la limita lor evolutivă. Şi‑au
atins limita de creştere... Formalizarea activităţilor
este atât de accentuată şi de evidentă, de sus până
jos, încât chestiunea inovării nu‑şi află locul defel.
Instituţiile religioase, mai ales cele cu o tradiţie
îndelungată, se încadrează cu mare uşurinţă
în această categorie. Ilustrează convingător
autosuficienţa instituţională din acest domeniu de
referinţă al vieţii sociale.
Din câte am putut constata până acum despre
„această lume”, n‑am avut prilejul să întâlnesc
vreo faţă bisericească preocupată de „inovaţie
instituţională”. Sau, măcar, să ridice nişte întrebări
despre nevoia unui nou suflu prin „lumea
ierarhiilor” consacrate de vechime. Totul pulsează
doar de sus în jos... Magisteriul ierarhic se afirmă
atotstăpânitor. Fiecare inalt diriguitor are grijă de
fidelii săi... Fără aceştia, nu se poate supravieţui,
dincolo de declaraţiile, mult prea cuminţi, făcute
cu diverse ocazii.
Proiectele mari, cum este, de pildă, cel pentru
„Mântuirea Neamului”, se pornesc, de regulă, în

182
 Încercare de peratologie religioasă

perioade înfloritoare economic, ca să nu apese prea

tare asupra credincioşilor. La noi, s‑a procedat
exact pe dos. Ierarhii Bisericii Dreptmăritoare au
lansat provocarea Catedralei în plină posttranziţie,
concomitent cu o criză economică de‑a dreptul
bulversantă pentru România. Când mai bine de o
treime din populaţia ţării trăieşte la limita pragului
de sărăcie, pare aproape cinic să foloseşti mai mult
de o sută de milioane de euro pentru o construcţie
gigantică. Şi, pentru procurarea acestei sume
colosale, să pretinzi de la populaţie, parohii, organe
centrale şi locale ale statului, lăsând pentru „mai
încolo” reducerea enormelor probleme sociale care
sufocă energia vitală a ţării. Autismul instituţional,
în ordine religioasă, pare a fi aproape indiferent la
cerinţe creştine elementare şi nebăgător de seamă
pentru reperele de bază ale Învăţăturii ce ne‑a fost
dăruită de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos.
Avem de‑a face cu o mare provocare. Poate cea
mai mare din ultima sută de ani a Bisericii Ortodoxe
Române. În termeni simpli, aceasta capătă forma
unei întrebări: este capabilă religiozitatea populară
a românilor să facă faţă unei presiuni financiare
de mare anvergură, ca cea implicată de ridicarea
Catedralei Mântuirii Neamului?
Să nu uităm ceva ce s‑a petrecut acum aproape
trei milenii şi jumătate. Aknathon, faraon cu puteri
absolute peste Egipt, a vrut, cu orice preţ, să refacă
viaţa religioasă a regatului său, fără să ţină cont
de popor şi de cler. Încercarea acestuia a eşuat
lamentabil, fiind prezentă în memoria colectivă
până în zilele noastre. Urmaşii faraonului au şters
numele acestuia de pe toate monumentele imediat

183
 Toma Pirău

după ce acesta a murit. „Proiectul lui Aknathon” a

fost străin cu totul de inimile supuşilor săi. Când
biciul faraonic a dispărut, cu toţii, elite şi popor,
au revenit la vechile obiceiuri religioase. Încă nu
sosise „ceasul monoteist” de credinţă...
Totuşi, să nu ne pierdem nădejdea ! Poate că
părintele Daniel, Preafericit Patriarh al României,
ştie, mai bine decât toţi, că izbânda nu e departe
de „uliţa credinţei noastre”... Poate şi din această
convingere, turla Catedralei depăşeşte, cu puţin,
cupola clădirii Parlamentului României din
imediata apropiere a acesteia... Desigur, doar din
întâmplare! Nici gând de vreo insidioasă slavă
deşartă...

76

Ne aflăm, iată, în ajunul Crăciunului. Luna a

reapărut pe boltă. Luminată doar pe jumătate, era
evident că orbita pe o traiectorie oarecum diferită
de cea pe care o observasem până de curând.
Pentru moment, aveam impresia că asistam la un
dans tainic al Lunii în jurul Pământului. Poate că,
de fapt, aşa şi este... De ce n‑ar fi chiar aşa? Doar
şi Psalmistul David vorbeşte despre prezenţa
spiritului ludic în actul Creaţiei celei mari, nu?...
Tot un fel de „joacă” se poate asocia şi în mişcarea
Pământului în jurul axei proprii şi în jurul Soarelui,
de pe urma cărora zilele şi nopţile „se îmbrăţişează”
după rânduieli umbrite de taină. Ba se măresc,
ba se micşorează „întru ajutorarea vieţii”. Tot un
astfel de rost îl are şi „fructul anotimpurilor”,
croit, aproape alchimic, din armonii abia zărite de
mintea omenească. Prin anotimpuri, ca în muzica

184
 Încercare de peratologie religioasă

lui Vivaldi, apare şi misterul... Despre care foarte

puţini pot vorbi în cunoştinţă de cauză...
„Naşterea Domnului”, fără dubii, constituie un
eveniment cosmic şi la propriu, şi la figurat. Cei
care au întocmit calendarul sărbătorilor n‑au fost
doar „oameni de ritual”, ci, cum s‑a vădit uşor, şi
„administratori de cunoaştere”, în cel mai bun sens
al cuvântului. „Timpul pentru praznic” se îmbină
cu „timpul lumii”, acesta din urmă căpătând rost şi
lumină prin cel dintâi...
Cu necesitate, oamenii sunt cei ce pun în
rezonanţă cele două faţete ale timpului. Sau, altfel
spus, cele două „ritmuri temporale”. Nu numai pe
„durata lungă”, traversând generaţiile succesive care
vin şi pleacă din lume, ci chiar la nivel individual,
cu toate formele posibile de diferenţiere. Spre
ilustrare, avem situaţia foarte concretă din ograda
noastră. La slujba din ajunul Crăciunului, n‑a venit
niciun om din afara mănăstirii. Colindele de la
sfârşitul slujbei, cu toată frumuseţea lor evidentă,
aveau o uşoară notă de tristeţe în biserica mare
şi goală... Slujbele şi colindele traversează lumea
demult. Trăirea religioasă, însă, ba vine, ba pleacă
de sub „ploapa sufletului”... , după porniri greu de
descifrat.
De colindat, ne‑au colindat cinci persoane: trei
femei şi doi prunci. Între colindători, i‑am remarcat
pe Andrei, băiatul ce ajută prin altar, şi pe mama
lui, o fiinţă foarte delicată şi foarte sfioasă.
După cină, am dat de mâncare pisicilor şi
câinilor, inclusiv lui „Piticul”, câinele ce s‑a lipit pe
lângă ograda noastră. Apoi, fără să spun nimănui,
m‑am dus la colindat la vecinii noştri penticostali.

185
 Toma Pirău

După colind, m‑au invitat în casă. Masa fusese

frumos aranjată cu dulciuri şi fructe. De băut,
doar suc... Aşa e la ei... Am vorbit pe scurt despre
sărbătoarea Naşterii Domnului, fără să intrăm în
amănunte. La plecare, mi‑au spus că le‑am făcut o
mare bucurie venind cu colindul, fiind, totodată,
foarte surprinşi de gestul meu. Gânduri bune au
avut şi ei la adresa noastră, dar n‑au îndrăznit să ne
bată la poartă. Vorbele vecinului Petrea erau tare
limpezi: „Şi noi ne‑am gândit să vă colindăm. De
venit, n‑am venit, zicându‑ne între noi câte ceva
despre cum aţi putea să ne primiţi. Într‑un răstimp,
am hotărât că e mai bine să nu venim”.
După tonul vocii, am simţit că s‑au temut să
vină la colindat, neştiind cum vor reacţiona cei cu
barbă şi cu rasă monahală... Dincolo de opţiunile
noastre diferite de credinţă creştină, am descoperit
împreună o fărâmă de bucurie în ajunul Naşterii
Domnului. La un aşa mare praznic, supărările nu
găsesc loc printre bucurii şi lumină...

77

Cei de aici spun că, deja, este o tradiţie să se

meargă la Schit, în a treia zi de Crăciun, pentru
a se face acolo Sf. Liturghie. Acolo sunt doar doi
vieţuitori. Niciunul nu e preot. Venirea unui preot
şi ţinerea Sf. Liturghii acolo, în creierul munţilor,
reprezintă un eveniment cu o rezonanţă deosebită.
Cu toate acestea, psP‑ul şi umbra sa, „Abraham”,
au pornit spre schit abia pe la 10, 00. Cam târziu,
e drept, dar asta e... Pesemne că s‑au luat cu alte
treburi şi n‑au băgat de seamă ce repede trece
timpul. Ispite şi ispite, vorba pricepuţilor...

186
 Încercare de peratologie religioasă

Cei de sus, de la schit, au fost, cu siguranţă,

deranjaţi de întârzierea celor doi, fapt care se vedea
în indispoziţia celor sosiți, imposibil de ascuns
până la 15, 30, când au coborât spre sat. Din câte
au povestit călătorii, la slujbă n‑a mai fost nimeni,
afară de cei „de‑ai casei”. De asemenea, „trataţia” de
praznic a fost destul de rece... Vitali şi Sofronie, cei
doi singuratici de la schit, s‑au comportat, pare‑se,
cu mare naturaleţe şi n‑au căutat să facă o impresie
prea bună... Au răspuns cum s‑au priceput la un
„Bună ziua” spus mai mult din obligaţie de către
cei veniţi de jos...
La masa de seară, mai marele nostru a făcut o
remarcă pe un ton destul de apăsat, fereastră clară
pentru a identifica o faţetă a discordiei cu Vitali
de la schit: „N‑o să‑l promoveze aşa, fără şcoală...
Celălalt, Sofronie, ar trebui să priceapă şi el că nu
se poate hotărî după bunul plac... ”.
„Abraham”, care a stat, şi el, o bună bucată
de vreme pe la schit, gustând din „pâinea
singurătăţii” de acolo, nu s‑a putut abţine şi a
remarcat maliţios: „A fost ciorba de peşte, dar,
după obicei, s‑a pus vegeta multă, ca să capete
gust!Peştele gătit a fost din acela congelat, nu era
proaspăt... Se vedea, prea bine, că fusese făcut la
repezeală.Deh, oamenii au fost tare ocupaţi, n‑au
mai avut timp să se pregătească prea bine... ”.
Vorbele auzite, prin intonaţia lor, spuneau cu mult
mai mult decât informaţia nudă ce o purtau. Iar cel
ce vorbea, printr‑un joc parşiv, sporea şi confirma
nemulţumirea psP‑ului de pe urma primirii de
care au avut parte la Vinişoru, schitul aparţinător
de mănăstirea noastră...

187
 Toma Pirău

La noi, slujba s‑a ţinut în trapeză. De afară, au

venit şase adulţi şi trei copii. După spusa lui Nicolae,
se citea un acatist şi gata. Acum, cu musafirii de
faţă, s‑a făcut ceva mai mult. După Acatistul Sf.
Ştefan, s‑a citit Obedniţa, apoi Ectenia mare, câteva
rugăciuni importante şi, în final, o pericopă din
Evanghelia după Luca.
De această dată, a fost rândul lui Teodor să
remarce malițios: „Vedeţi cum ne obligă mirenii să
ne facem treaba ca lumea? N‑ar trebui să fie aşa, să
ne tragă cineva de mânecă... ”. Apoi, a privit gânditor
la pământ, parcă simţindu‑se vinovat de puţina
râvnă duhovnicească a celor din obşte... Spre seară,
Iacob se ciondănea cu Teodor pe hol pentru că cel
din urmă voia să se respecte rânduiala consacrată
prin mănăstiri: când nu se face priveghere, se ţine
Miezonoptica... Până la urmă, după cum era firesc,
s‑a urmat calea sugerată de părintele Teodor... După
„disputa” despre rânduială, ajungem la Iacob în
chilie ca să‑mi arate ceva într‑o carte. Îngândurat,
se opreşte lângă masa din încăpere şi‑mi spune cu
năduf: „Face şi ăsta pe sfântul cu Miezonoptica lui!
Dacă vrea neapărat, să şi‑o ţină singur... Eu pot să
mă rog şi la mine în chilie, chiar şi între 24, 00 şi
3, 00, când rugăciunea este cea mai puternică...”.
Apoi, uitând cu totul de subiect, începe să‑mi
povestească despre întâlnirea lui cu ielele, de prin
1954. Dispoziţia sufletească i se schimbase cu
totul. Tonul pe care vorbea avea accente vădite de
duioşie şi de fior numinos. Se aşezase pe pat şi‑şi
derula din caierul memoriei: „Mergeam cu caii
la păscut, după înserat, la vreo cinci kilometri de
sat, când, la un moment dat, am zărit mai multe

188
 Încercare de peratologie religioasă

luminiţe mişcătoare pe marginea drumului. Eram

călare pe unul dintre cai. Toţi caii s‑au oprit ca la
o comandă, inclusiv cel pe care mă aflam, şi n‑au
mai vrut să înainteze pe drum. Parcă formasem, pe
loc, un grup statuar. Chestia care m‑a neliniştit cel
mai tare consta în faptul că luminiţele îmi vorbeau
<direct din urechi>, într‑o limbă gâlgâită pe care
n‑o înţelegeam. După câteva clipe de spaimă,
care mi s‑au părut ca o veşnicie, am întors caii şi
am plecat în galop spre casă, fără să mai privesc
deloc spre locul de întâlnire învăluit de mister.
Pe atunci, aveam vreo 15‑16 ani... ”. S‑a oprit din
povestit şi a rămas îngândurat pe marginea patului
din chilie. După cum povestise, era evident că, în
noaptea cu pricina, trecuse printr‑o mare emoţie.
Şi acum, după aproape 60 de ani, Iacob povestise
întâmplarea cu o voce tremurândă, iar ochii lui
aveau sclipiri metalice, aproape nelumeşti... Frica
de atunci, aproape „soră cu moartea”, nu dispăruse
defel... Doar se trezise din amorţeala vremurilor...
De atunci, a tot avut fel de fel de vedenii, una mai
ciudată ca alta... Laolaltă, acestea formează „zestrea
nevrotică” ce l‑a urmat pe Iacob pe toate potecile
vieţii, fapt care explică nenumăratele excentricităţi
care nu l‑au ocolit defel... Şi, oarecum, felul lui
străin de a fi în lume, chiar şi în momentele cele
mai banale... Iacob poartă cu el un soi de mirare de
care nu se pot apropia decât deţinătorii unui suflet
curat, cu totul desprins de vicleniile acestui veac...
78

Sf. Anton, precum se ştie, a trăit într‑o

perioadă însufleţită a istoriei. Prima jumătate a

189
 Toma Pirău

sec. al XIII‑lea purta în pântec „un duh creştin mai

militant”, care s‑a exprimat elocvent şi prin graiul
şi viaţa unuia ca Sf. Francisc din Asissi. La umbra
unor copaci seculari, ucenicul Anton l‑a auzit,
într‑o zi, pe mentorul său spunând ceva purtător
de tâlc: „Nu‑l puteţi iubi pe aproapele vostru dacă
sunteţi ignoranţi !”. Om instruit, prin originea
sa aristocratică, Sf. Anton a căzut pe gânduri la
auzirea celor spuse de Sf. Francisc. Cu spiritul său
de fineţe, ascultătorul atent, cum era Anton mai tot
timpul, a intuit că ignoranţa despre care vorbise
mentorul său nu era cea obişnuită. Respectiv cea
rezultată din necunoaştere. Nu, nici gând de aşa
ceva!Cu un asemenea înţeles, mentalitatea creştină
nu prea avea ce face... Ignoranţa despre care tocmai
aflase ucenicul Anton făcea trimitere la o anumită
împietrire a inimii faţă de cel din preajma ta, la
un fel de ne‑simţire care te izolează de ceilalţi,
şi la necazuri şi la bucurii... Sau, altfel spus, care
crucifică într‑un egoism fără noimă...
„Ştiinţa” ce o ai ca zestre, aşa cum remarca
şi C. Noica, nu se potriveşte cu separarea de
ceilalţi. Aceasta nu lucrează bine dacă se afirmă ca
„încheiere a traiectului de viaţă”. Nu se potriveşte
cu „un hotar” sau cu „închiderea de orizont”.
Când se păşeşte într‑o asemenea stare de spirit,
nu mai avem a ne ispiti, nici a ne iscusi şi, cumva
firesc, nici măcar a mai lucra... Cel ce lucrează (de
la latinescul „lucrum”) descoperă, mai tot timpul,
noutatea strădaniei sale şi, prin aceasta, capătă
îndemnuri tainice în ceea ce întreprinde. De obosit,
oboseşte doar cel ce munceşte ca „făptuire oarbă”.
Cel ce lucrează este stăpânit de noimă, de rost,

190
 Încercare de peratologie religioasă

fiind „umbrit” de alt duh faţă de cel care „doar

munceşte”... Iată de ce nu trebuie să ne închidem
în căutările noastre. Să nu ne semeţim cu „zestrea”
dobândită pe traseul vieţii, socotind‑o ca o culme
a desăvârşirii, „suficientă sieşi”... , spre gloria
noastră mult râvnită. De vrem să dainuim, trebuie
să dăruim ce am primit trăind printre oameni...
Iscusinţa noastră, cerută de cele cuprinse în croiala
noastră „după chip şi asemănare”, trebuie să fie
doar a dăruirii către aproape... C. Noica vorbea
doar de iscusirile cultural‑ştiinţifice, artistice sau
filosofice. Despre iscusinţa religioasă n‑a vorbit, cu
toate că civilizaţia noastră multimilenară o are ca
temelie...
Pentru „iscusinţa religioasă”, ar fi chiar
benefic să se pună în mişcare gândul care să lege
„desăvârşirile” de „săvârşiri”, abia prin cele din
urmă fiind posibile lumile speciale ale „trăirii
religioase”. Limba noastră, după cum o spun
cunoscătorii, nu adoră formele, fapt care înlesneşte
ivirea a ceea ce s‑a numit „fenomenologia dorului”.
Dacă lumea credinţei de pe la noi ar afla un
„echivalent al dorului”, am putea nădăjdui spre o
plămadă spirituală cu o „grecitate” subţiată cât mai
mult cu putinţă. Fără ignoranţa faţă de aproapele,
atât de păguboasă pentru creştinătate, după cum o
spusese Sf. Francisc din Assisi, acum multe secole,
din toată inima sa lipsită de vicleşug...

79

Gh. Zamfir, naistul nostru celebru, alături de

părintele Tănase de la Valea Plopilor, avea ceva
dintr‑o nelinişte mai amplă, cu mult diferită faţă

191
 Toma Pirău

de una obişnuită. Părintele insufla stabilitate şi

nădejde, consolidate, desigur, prin deloc puţinele
griji ivite din „păstorirea” unei comunităţi formate
din aproape 400 de copii. Vorba părintelui avea o
altfel de măsură. Oarecum „forjată” de viaţă, fără
propensiune spre general, chiar atunci când, în
treacăt, avea şi ceva accente teologice.
De partea cealaltă, din acelaşi studio TV,
maestrul Zamfir atingea alte „note”, dintr‑un alt
registru. Părintele Tănase se purta ca omul ce simte
drag de semeni, mai cu seamă pentru cei de care
se ocupa cu atâta dăruire la Valea Plopilor, după
un îndemn evanghelic binecunoscut. Şi, oarecum,
pilduitor pentru însoţirea credinţei cu viaţa, în
pofida celor uitate, adeseori, de noi şi de dregătorii
de toate felurile...
Pe lângă alte subiecte atinse în discuţia din
studio, Gheorghe Zamfir a simţit nevoia să se
refere la unul destul de puţin cunoscut de marele
public, respectiv efectul nociv al muzicii rock
asupra psihicului uman. În acest sens, după spusa
maestrului, gama de şapte note‑de origine divină‑a
atins o secătuire periculoasă a resurselor prin felul
în care este folosită de către muzica satanistă de la
cumpăna dintre milenii. „Resursele acestei game
muzicale‑după cum s‑a exprimat muzicianul‑sunt
aproape epuizate. Această <oboseală> a cărămizilor
muzicii este un indiciu clar al sfârşitului aproape
ineluctabil ! Sau, cu alte cuvinte, de care nu putem
scăpa... ”. De la acest pericol care „ne bate la poartă”,
Gheorghe Zamfir a trecut la chestiunea şi mai
ceţoasă a „ocultismului etnic”. Vocea sa căpătase,
de‑acum, alte inflexiuni, ca urmare a unei tensiuni

192
 Încercare de peratologie religioasă

sufleteşti ce nu mai putea fi strunită decât cu mari

eforturi... Din depărtare, se iveau semnele unei
răvăşiri interioare care s‑ar lăsa catalogată doar
după o îndelungată cercetare...
Spre finalul emisiunii, maestrul Gheorghe
Zamfir punctează aproape axiomatic: „Am fost
peste tot prin lumea civilizată!Am fost aproape
peste tot... Unde să mă mai duc? Aici, aici e casa mea,
aici e locul meu... Aici mă simt acasă!”. Cuvintele
fuseseră rostite ca o convingere nestrămutată.
Maestrul nu se sfia să ne arate că nu mai e rătăcitor.
Şi că şi‑a redescoperit limanul... Lumea lui arche,
despre care a vorbit şi scris cu pricepere C. G.
Jung, sălăşuieşte prin viaţa fiecăruia... Cu roade pe
potriva firii noastre, pe care o supunem încercărilor
prin alegerile ce le facem şi le presărăm de‑a lungul
vieţii noastre, cu ştiinţă sau fără... Gheorghe Zamfir
şi părintele Tănase de la Valea Plopilor se străduiau,
după cum lesne se putea observa, pe poteci diferite
de vieţuire...

80

Iacob, aproape bezmetic, povesteşte despre

felurite experienţe de viaţă, care de care mai
exotice. Nu de puţine ori, ascultătorul e suprins de
ceea ce aude, minunându‑se şi chiar făcându‑se,
câteodată, ca pielea de găină... Atinge starea pe
care o numeam „buşbe” prin copilărie..
Aseară, de pildă, Iacob a simţit imboldul
lăuntric să‑mi vorbească despre rugăciune.
Remarcase destul de ferm că rugăciunea are
putere mai mare noaptea, de la miezul nopţii, până
pe la trei dimineaţa. Atunci se deschid cerurile...

193
 Toma Pirău

Nedumerit, îl întreb în ce fel se deschid bolţile.

Mi‑a răspuns rapid, fără niciun semn de ezitare:
„Atunci, e mai multă linişte. Lumea nu e prea
zgomotoasă şi rugăciunea se aude mai bine decât
oricând. În acest interval de timp, Cel‑de‑Sus aude
cel mai bine rugăciunile ce‑I sunt adresate... ”.
Iacob pare convins de ceea ce spune. Cunoscându‑i
firea, nu am încercat să aflu mai multe despre
subiect, caz în care s‑ar fi tulburat rapid, fără
putinţa unei dialogări minimale. Oricum, cele ce
le‑am aflat despre „ora potrivită” pentru rugăciune
vin cu o accentuare semitică inconfundabilă.
Semiţii, fapt îndeobşte cunoscut, foloseau un
calendar întocmit după fazele Lunii. În mentalul
lor colectiv, „vremea Lunii”era mai apropiată de
lumea oamenilor. De la aceasta, cele săvârşite de
oameni pe „răcoarea Lunii” şi sub apariţia ei mai
prietenoasă primeau, din capul locului, sorţi mai
buni de izbândă. Pornind de la aceste referinţe, a
mai fost foarte puţin până la a identifica „ceasul
astral” al rugăciunii pe timp de noapte. De‑a
lungul vremurilor, prin aglutinare, nici n‑a mai fost
nevoie să se recunoască sursa acestei catalogări.
Faptul, ca atare, a intrat „în folclor”, dobândind o
autoritate de sine stătătoare. Cu siguranţă, Iacob a
citit despre „puterea rugăciunii” în vreo carte de
popularizare şi a luat‑o, fără să clipească, precum
o literă de lege. Crede cu toată fiinţa că aşa este „şi
basta!”. Din acest moment, nu‑l mai poate clinti
nimic din convingerea tocmai dobândită şi care se
potriveşte „ca o mănuşă” firii sale de oşan hătărât...
Pentru Iacob, savantlâcurile despre calendarul
semiţilor nu fac nici măcar cât o ceapă degerată...

194
 Încercare de peratologie religioasă

Contează doar faptul concret, situat în timp, al

puterii rugăciunii şi al deschiderii cerurilor... Actul
simplu de credinţă...
Acum ceva vreme, Iacob a luat parte la un alt
eveniment de excepţie. După spusa lui, „l‑a văzut
pe Aghiuţă cum bătea cu pumnul în masă”. Pe
deasupra, l‑a şi auzit pe acesta cum vorbea, ca de
unul singur: „Mă enervează ăsta care se roagă !”.
Toată scena se petrecea în chilia lui Iacob. Uşor
amuzat de întâmplare, acesta relatează pe un ton
destul de neutru: „Când l‑am văzut pe Aghiuţă,
nu m‑am speriat defel, aşa cum ar fi vrut el să se
întâmple. Dimpotrivă, mi‑am reluat rugăciunea
foarte liniştit iar musafirul meu nepoftit din chilie
a dispărut fără urmă, aşa cum a şi venit... ”. Ca şi în
alte dăţi, n‑am comentat pe marginea celor povestite
de Iacob ca să nu‑l stârnesc cu ceva şi să se tulbure
din vreun fleac oarecare. Ceva mai târziu, n‑am
putut să nu cuget la cele ce i s‑au petrecut lui Iacob.
Din două, una: ori acesta are vedenii şi trebuie luat
ca atare ; ori Iacob are probleme „cu tărtăcuţa”
şi, din când în când, circuitele neuronale produc
secvenţe dintr‑o „altă lume”, cu alcătuiri combinate
de „subconştient şi convingeri religioase”. Fără
putinţa diferenţierii între plăsmuire şi realitate,
acestea două fiind una, cu o energie numinoasă
foarte intensă...
Ceva similar i s‑a întâmplat la Băile Felix, pe
vremea când deţinea acolo o pensiune şi găzduia
turişti în fiecare sezon. Deci, mai înainte de a
veni la mănăstire. „Scenariul” celor petrecute
a fost, pe scurt, cam aşa: într‑o zi, un bărbat şi o
femeie închiriază o cameră. Cei doi, după cum a

195
 Toma Pirău

dedus Iacob ulterior, erau amanţi şi s‑au dedat la

destrăbălare. Când s‑a încheiat sezonul, turiştii au
plecat acasă. La ceva vreme după plecarea acestora,
într‑un ceas de răgaz, Iacob zăboveşte ceva mai
mult în camera ocupată de cei doi iubăreţi şi chiar
rosteşte câteva rugăciuni în faţa unei iconiţe ce se
afla în încăpere. În timp ce se ruga, un cap enorm
de şarpe „răsare” dintr‑un perete şi se iţeşte spre
el, îngenunchiat fiind, ca să‑l cuprindă cu o gură
enormă şi lacomă... De speriat, după cum a redat
întâmplarea, nu s‑a speriat..Dar a continuat să se
roage, făcându‑l, prin aceasta, pe şarpe „de ocară”...
Văzându‑l neînfricat, şarpele a dispărut, făcându‑se
una cu peretele...
Şi astăzi, după mulţi ani de atunci, Iacob e
convins că Satana îl urmăreşte cu mare atenţie,
indiferent unde se află, pentru a‑l îndepărta de
rugăciune şi pentru a‑l face să umble prin lume
fără rost, aidoma unui rătăcitor oarecare. Tocmai
de aceea, crede el, lupta nu trebuie să se înmoaie
defel, ca să‑l poată ţine departe pe cel Viclean...
Cei de pe‑aici, de prin Mţii. Maramureşului,
au, şi ei, nişte pliuri sufleteşti asemănătoare cu cele
ale lui Iacob. Stihii de tot felul le tulbură sufletele,
multe dintre acestea fiind plămădite chiar de ei,
dintr‑o nelinişte, aproape ancestrală, a duhurilor.
Temeri, manifeste sau latente, au pus stăpânire pe
multe suflete de prin partea locului, simţindu‑se „la
lucru” atât la nivel individual, familial sau colectiv.
Îngrijorări, la tot pasul, întreţinute de credinţe,
cu iz arhaic, despre vrăji, blesteme, afuriseli
sau anateme preoţeşti. Despre cei apropiaţi de
„duhurile rele”, se vorbeşte cu strângere de inimă,

196
 Încercare de peratologie religioasă

şuşotind, cu fereală, vrute şi nevrute, care, prin

repetiţie şi amestecare, pun stăpânire pe mai toate
înfăţişările vieţii colective. Un stăpân necruţător,
cu totul indiferent la zbuciumul sufletesc din care
se hrăneşte. Pesemne că pe acest „areal sufletesc”
găseşte frica un mediu favorabil ca să apară şi să
crească nestingherită. Sub presiunea nemiloasă a
acesteia, oamenii locului –bărbaţi şi femei, în egală
măsură‑îşi află alinare şi mângâiere în băutură. În
orice ceas al zilei, o „cinzeacă” reprezintă cel mai
bun leac pentru alungarea neliniştilor multiple
şi variate care‑i cercetează fără nicio măsură.
Încet‑încet, alcoolul le‑a devenit însoţitor de viaţă,
la fel ca apa sau aerul... Fără acesta, nu se poate lega
şi dezlega mai nimic... A devenit parte dintr‑un
ritual omniprezent atât în locurile izolate, cât şi
în cele aflate mai la vedere. Sub influenţa unui
afrodisiac atât de puternic precum alcoolul, nu
sunt de mirare amploarea şi intensitatea cu care
lucrează credinţele în puterea forţelor malefice.
Despre acestea, folclorul grăieşte asiduu. Prin
invocarea frecventă a „spiritelor rele”, de fapt, se
creează „sălaşul psihosocial” necesar manifestării
lor. Ca în cazul profeţiilor care se autovalidează...
Psihismul tulburat plămădeşte „fructe” pe măsură,
cu un impact nemijlocit asupra vieţii oamenilor şi
a imaginarului colectiv aflat în „siajul” acesteia.
Când se trece de un anumit „prag critic” al
tensiunii de viaţă, mai cu seamă în perioadele
de criză şi debusolare, plăsmuirile imaginarului
colectiv devin substitute veritabile ale multor fapte
de viaţă. Nu de puţine ori, acestea iau în stăpânire
cotidianul şi‑l modelează după chipul lor...

197
 Toma Pirău

preponderent iraţional. Cei care se ocupă de piaţa

de capital au numit aceste forţe „spirite animale”...
Şi, culmea, extrem de sensibile la zvonuri de tot
felul..
Iată‑ne preocupaţi de o altă privelişte!Ispitire,
iscusire, chip, închipuire... Cu toate acestea, intrăm
într‑o secvenţă de vieţuire ce nu poate căpăta
noimă decât dacă va fi diriguită „întru Lumină şi
Adevăr”. Prin credinţa nestrămutată în ajutorul
Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos,
Cel ce are putere asupra duhurilor necurate şi le
poate alunga din inimile înfricoşate ale semenilor
noştri.
Poate că şi din această mare înfricoşare,
stăpână „şi pe măruntaie”‑după cum spun unii
moroşeni‑, provine o parte din intensitatea evlaviei
de prin aceste locuri, atât de evidentă mai ales în
zilele de praznic. Cu mult diferită faţă de cea a
dreptcredincioşilor de prin alte părţi...
Nu cumva oşanul nostru, părintele
Iacob, aparţine unui „pârâu”asemănător de
sensibilitate?Ca tipar general de comportament,
pare a fi croit din acelaşi aluat... Ţara Oaşului,
doar, este învecinată cu Ţara Maramureşului, nu?
Aceleaşi glasuri, aceleaşi încăperi, aceleaşi simţiri...
, cel puţin la suprafaţă...

81

Câteodată, e bine să te bucuri când mai

descoperi, mai ales dintr‑o sursă demnă de
încredere, câte o „tuşă” semnificativă ce se iveşte
despre felul de a fi al unor „oameni aleşi de
Dumnezeu”. Astfel, Sf. Apostol Pavel, în Epistola

198
 Încercare de peratologie religioasă

către Evrei, vorbeşte despre Moise şi despre modul

cum acesta a primit Poruncile pe un munte cuprins
de cutremur. Un asemenea moment al istoriei sacre
nu se putea petrece ca ceva obişnuit. Muntele care
găzduia evenimentul întâlnirii dintre cer şi pământ
se resimte din plin de pe urma acestuia, este activ,
şi el, prin cutremurare. Rezonează cu darul ce se
revarsă peste pământ, ca să se ştie că, de acum
încolo, viaţa are un alt Stăpân...
Cutremurul muntelui se însoţeşte cu un
altul, mai măreţ şi mai înfricoşător, aflat în
cuvintele‑comoară cu pecete de‑Sus. Moise, deşi
chemat anume să le primească, a zis despre sine:
„Înspăimântat sunt şi mă cutremur”. De faţă cu
Cerul, bietul om se micşorează temător către
elemente...
Nu acelaşi lucru se petrece prin întruparea
Cuvântului. Cele ce ne sunt dăruite de către
Domnul Iisus, marele Mijlocitor, sunt un îndemn
spre desăvârşire. De le vom urma, ne putem
îndumnezei din puterea Învăţăturii ce ne‑a fost
revelată prin înnomenirea Fiului lui Dumnezeu.
Ca „fii ai Luminii”, accedem pe un „alt Sion”,
cetate a Dumnezeului‑Celui‑Viu, un „Ierusalim
ceresc”. Omul cel vechi, muncit de spaime,
devine, ca rod al darului, un „om nou”, cu o altă
fire şi un alt înlăuntru, toate reunite sub chipul
său duhovnicesc. Frica de un „în Afară”dispare...
„Împărăţia din inima noastră” capătă o temelie
trainică, iubitoare... Dumnezeul‑Cel‑Viu nutreşte
cu Iubire orice făptură ce râvneşte prin „Duh şi
Adevăr”... Frica se iveşte doar când iubirea s‑a

199
 Toma Pirău

ofilit... Sau dacă n‑a rodit pe „ogorul” adevărului

duhovnicesc...

82

În Evanghelia după Matei, visul lui Iosif

deschide „poarta Cerului”. Îngerul Domnului,
apărut în vis, îi arată lui Iosif ce are de făcut ca să
ferească Pruncul şi pe Maica Acestuia de răutatea
unuia temător ca Irod. Când şi pe unde să meargă
în Egipt, cât să rămână acolo şi când să revină în
ţara lui Israel, după moartea prigonitorului Irod.
Tot „în vis”, Iosif a primit poruncă, de la acelaşi
înger, să se îndrepte, cu Maica şi Pruncul, spre
oraşul Nazaret, de prin părţile Galileii, de teama
lui Archelau, urmaşul lui Irod pe tronul Iudeii.
Calea urmată de „familia sfântă”, după poruncă,
era potrivită cu ce‑au spus profeţii din vechime
despre Mesia, cum că Acesta „Nazarinean se va
chema”. „Chemarea Galileii” avea, deci, o noimă
sacră, prin care trebuia „să se plinească ceea ce s‑a
spus prin profeţi”.
Ca să putem înţelege, Sf. Evanghelist Matei
a ales visul pentru a ne transmite „lumina
cunoştinţei”. Dincolo de acesta, nu se poate trece
cu „căruţa fără roţi” a firii omeneşti. Visul, iată,
ne scapă de pieire... Lumea omului are nevoie de
vis ca să nu se stingă din pricina neputinţei sau a
nepriceperii, datorate neascultării de la origini...
Care hotărniceşte sau limitează ceva ce tinde spre
nelimitat... Dacă e să privim chestiunea aceasta
dincolo şi dincoace de acest hotar, se pare că avem
nevoie de o limită care nu limitează, apropiată de
microfizică sau de ştiinţele vieţii, fără a fi străină

200
 Încercare de peratologie religioasă

de trăirea mistică... Acest fel de limită a fost numită

de către greci „peras”... , după firea lor iscoditoare...
Pe vremuri, când Gabriel Liiceanu a deschis
discuţia despre peratologie, mi s‑a părut că
subiectul este „cam tras de păr”. Nu avusesem
acces, pe atunci, la „uneltele”cu care se modelează
aluatul spiritual, pentru a înţelege, nu pentru a
explica...
Ca să poţi tatona „rostul limitării”, trebuie să
poţi înţelege lumea omului ca un tot. Să te apropii
de oameni, cu toate ale lor, bune şi rele, ca să nu te
fure „stafiile generalului abstract”... Spre asemenea
„înălţimi ale înţelegerii”, putem năzui cu spor dacă
nu uităm să ne ajutăm de „propteaua visului”,
după buna ilustrare a acesteia şi în Evanghelia
după Matei..Ca să cuprinzi firea omului, cu multele
ei înţelesuri, trebuie să descoperi „mlădierile
simplităţii”, cam în felul în care a intuit Lucian Blaga
„potriveala” după care lucrează „diferenţialele
divine”...

83

Iată, a sosit şi ziua socotită de Gheorghe

Zamfir şi de alţi confraţi de‑ai noştri cu simpatii
regaliste ca una apocaliptică de‑a dreptul. În
ziua de 30 Decembrie a anului 1947, regele Mihai
al României a abdicat şi a plecat din ţară. Despre
acest eveniment, s‑au făcut supoziţii contradictorii,
funcţie de interese sau simpatii, situaţie care s‑a
perpetuat până astăzi. Din nefericire, momentul cu
pricina mai este învăluit, pe alocuri, în mister, cu
toate că semnificaţia sa istorică este incontestabilă.
Peste toate, ştim, prea bine, că îndepărtarea regelui

201
 Toma Pirău

Mihai s‑a înfăptuit sub presiunea colosală a „cizmei

sovietice”, lustruită şi folosită de unul ca Vîşinski,
procurorul fără scrupule pus „vătaf cu puteri
nelimitate peste Regatul României” de către tătucul
Stalin. Desigur, acest Vîşinski a avut „aplaudaci”
suficienţi şi de prin partea locului, executanţi
docili ai voinţei forţelor de ocupaţie cu care am
fost pricopsiţi după Război... Cu complicitatea şi
acordul marilor puteri ale vremii...
Orice român cu mintea netulburată nu poate
gira cumva făptuirile „ciumei roşii” care a pus,
pe‑atunci, stăpânire peste ţară, chiar dacă nu
ocoleşte să‑şi pună întrebări serioase despre
viabilitatea, în contemporaneitate, a instituţiei
regale în România. Din nefericire, poporul a trecut
prea uşor pe lângă gestul criminal prin care i‑a
fost detronat regele, şeful de stat în funcţie... Pe
de altă parte, nu este un secret pentru nimeni
că regele s‑a străduit din răsputeri să se menţină
„la cârmă”, dedându‑se la compromisuri peste
compromisuri... A acceptat până şi medalia ce i‑a
fost acordată cu viclenie de către Stalin pentru că
şi‑a dat girul la ruperea alianţei cu Germania lui
Hitler. După evaluările unora, intrarea României
alături de aliaţi a scurtat războiul cu aproape şase
luni şi a salvat de la pieire multe vieţi...
Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că
nici varianta Mareşalului Antonescu n‑avea
perspectiva adecvată pentru ţară. Acesta, cu
simţul său binecunoscut pentru onoarea militară,
nu se putea dezice cu uşurinţă de cuvântul dat
Fuhrerului, cu toate că era foarte clar că Germania
nu putea să facă faţă ofensivei aliaţilor. În secret,

202
 Încercare de peratologie religioasă

totuşi, se ştie că a fost de acord cu deschiderea unui

canal special de negocieri cu puterile ostile Axei...
Antonescu se afla „între ciocan şi nicovală”: ca
militar, nu se putea lepăda de angajamentul ce şi‑l
luase faţă de un partener; ca om politic, era dator
să caute o soluţie conformă cu înteresul naţional în
conjunctura de atunci... În mod evident, generalul
Antonescu se afla sub un spectru tragic de viaţă.
Devenise chiar „un personaj tragic”, aflat sub
apăsarea a două falii aproape imposibil de conciliat.
Evenimentele s‑au precipitat iar Mareşalul nu s‑a
mai putut feri de „malaxorul neiertător al Istoriei”.
A fost atras în acesta cu onoare cu tot... , fără, însă,
să se sperie de o moarte demnă...
Regele Mihai, cu alţi sfătuitori, s‑a pliat,
pentru ceva vreme, după cei ce erau purtaţi de
„valul victoriei”... În mod destul de ciudat, n‑a
înţeles că cei mari ai vremii hotărâseră, fară să‑l
întrebe, un alt curs istoric pentru România. Ce‑o
fi simţit bietul nostru rege când şi‑a dat seama că
şi rudele sale cu sânge regal din Anglia l‑au lăsat,
cu un cinism bine gestionat, la cheremul unuia
ca Stalin... Acestea, rudele regelui, nu ştiau cum
să scape mai repede de bombardarea Londrei, de
către germani, cu rachete de tip „V”, aşa că i‑au dat
mână liberă lui Churchil ca să negocieze cu Stalin
şi cu Roosevelt. Simţindu‑se tare pe poziţie, Stalin a
plusat cu îndrăzneală şi a pus stăpânire pe o halcă
importantă a Europei. „Cămaşa” marilor puteri le‑a
fost mai aproape decât „fularul” sfâşiat de război
al est‑europenilor, fapt pentru care acestea şi‑au
adus propria lor contribuţie la împărţirea sferelor
de influenţă de după război... Şi atunci, ca şi astăzi,

203
 Toma Pirău

cei mici au fost „victime colaterale”. România, în

urma unor procentaje scrise pe un banal şerveţel
de către Churchil, a picat în sfera de influenţă
sovietică... Ce a urmat se ştie... La Yalta, cei trei mai
mari ai lumii au parafat înţelegerea de împărţire a
influenţei lor, peste capetele popoarelor, înţelegere
care a durat aproape o jumătate de secol, până la
căderea Cortinei de Fier din 1989.
Se poate spune că regele Mihai al României
n‑a înţeles noul curs al Istoriei ce se stabilise la
Yalta, în Crimeea? SUA, Marea Britanie şi Uniunea
Sovietică au arătat lumii întregi, fără menajamente,
ce înseamnă „Realpolitik”: să modelezi viitorul
Europei şi al lumii funcţie de interesele celor
mai puternici. Exact ca în „Principele” lui
Machiavelli‑„Scopul scuză mijloacele... ”. Ce‑a
făcut regele nostru? În loc să‑l aresteze pe Vîşinski,
emisarul sovietic fără scrupule‑chiar cu riscul
unui scandal internaţional de proporţii‑, şeful
statului român s‑a chitit de acesta şi a dispus
arestarea lui Antonescu, comandantul operativ
al Armatei Române, şi predarea acestuia către
ocupanţii sovietici. Precum se ştie, Mareşalul
Antonescu a fost executat în 1946, alături de alţi
demnitari ai regimului său, după un simulacru de
proces juridic. La sfârşitul anului următor, însuşi
regele Mihai pleca în bejenie prin Europa, abia
schiţând ceva gesturi palide de împotrivire faţă
de „tăvălugul” sovietic ce începuse batjocorirea
neruşinată a ţării... Plecarea regelui aducea,
întrucâtva, a fugă de „iobag speriat”... Fără să‑şi
dea seama, suveranul României, preluase ceva

204
 Încercare de peratologie religioasă

din binecunoscuta „psihologie a mămăligii”,

purtătoare doar de demnitate discretă...
Nu cred că un Carol I, ilustrul predecesor al
regelui Mihai, s‑ar fi gândit măcar o clipă să‑şi
părăsească tronul şi ţara şi să le lase, fără să ridice
sabia, pe mâna sovieticilor şi a cozilor lor de topor...
Lucru confirmat de fapte: suveranul român, de
voie sau de nevoie, a pierdut o ocazie unică pentru
a rămâne în cronici ca un adevărat „om de stat”...
Cei care au o astfel de vocaţie, şi se văd de departe
şi pentru vreme îndelungată, nu pun preţ prea
mare pe viaţa lor. Aceasta e utilizată doar ca simplă
unealtă pentru susţinerea „raţiunilor de stat”...
Aura eroică, exemplară peste vremi, nu se poate
cuceri doar cu atitudini călduţe, acomodante la
„duhul veacului”...
Suveranul unei ţări nu se poate compara cu un
„bucătar ‑şef” care, la schimbarea administratorului
de local, îşi ia grăbit „jucăriile” şi pleacă în lumea
largă. Cel care se află, chiar şi vremelnic, pe tronul
de domnie al unei ţări, ca şi în cazul României,
nu‑şi mai aparţine din momentul în care i s‑a
pus coroana pe cap... Prin urmare, aşteptările
ce‑l privesc sunt pe măsura responsabilităţilor ce
i‑au fost încredinţate şi care, în mod necesar, nu
se aseamănă cu ale unui om obişnuit. Cel „uns”
e dator, pentru poporul ce l‑a înălţat pe scaunul
de domnie, să se ridice deasupra vremurilor,
punându‑şi gaj, pentru aceasta, până şi viaţa... De
face altfel, e doar un „funcţionar de stat” ceva mai
răsărit... ce lasă în urma sa neputinţa, ca un biet
birocrat „strivit sub vremi”...

205
 Toma Pirău

84

Ne aflam în prima duminică de după sărbătoarea

„Naşterii Domnului”. În biserică, se strânsese
lume destul de multă la Sf. Liturghie. La puţină
vreme de la începerea slujbei, un bărbat rotofei, de
înălţime medie şi cu pomeţi proeminenţi‑însoţit
de câteva femei şi de câţiva copii şi băieţandri ‑ a
intrat ţanțoş pe uşa lăcaşului nostru, fără nici cea
mai palidă umbră de sfială. Am remarcat că avea
o îmbrăcăminte foarte închisă la culoare, cămaşă
albă şi un „ghemotoc azzuro” cu rol de cravată.
Privind semeţ în stânga şi în dreapta, se îndrepta,
cu pas apăsat, ca să se închine la icoane. Gesturile
largi, bine articulate‑aproape ca la balet‑, arătau
foarte clar că închinătorul ştia, prea bine, că este
urmărit cu mare atenţie de multe perechi de ochi,
nefiind o prezenţă anonimă oarecare. După ce a
isprăvit închinarea la icoane, într‑o notă aproape
triumfală, „personajul” a venit la strană şi a dat
mâna, în stil haiducesc, cu fiecare dintre noi. De
toţi, eram trei. Apoi, fără să fie invitat de cineva, se
aşează în strană lângă „Abraham”, primul cântăreţ,
ca şi cum acel loc i se cuvenea de drept... Slujitorii
de la altar au remarcat rumoarea iscată în biserică.
Destul de rapid, au identificat şi pricina acesteia,
fapt pentru care părintele Pimen, stareţul nostru,
a prins un moment favorabil ca să iasă din altar,
în odăjdii de liturghie, ca să se salute cu oaspetele
abia sosit... Îmbrăţişările celor doi, însoţite de vorbe
şi de o mimică adecvate, arătau vădit că noul venit
se bucura de mare preţuire din partea gazdei, aşa

206
 Încercare de peratologie religioasă

cum se petrec, de regulă, astfel de evenimente

pentru demnitarii vremelnici...
Ce urmează excede, de departe, firavele
repere ale bunei cuviinţe obişnuite.La Apostol,
fratele Teodor, cu o atitudine extrem de servilă,
invită „personajul” să citească cele de trebuinţă.
Asistăm, cum era de aşteptat, la o lectură plină de
emfază, cu mlădieri ale vocii deloc smerite. Din
contră, asistam la ceva aproape comic, cu linie
înspăimântător de egolatră. Lectorul nostru se afla
captiv în exerciţiul de ascultare a propriei voci,
preocupat nevoie mare ca aceasta să fie cât mai
impozantă. Pe măsura impresiei copleşitoare ce
voia s‑o lase asupra auditoriului... Parcă vedeam un
cocoş stârnit nevoie mare de primii zori ai zilei... O
egolatrie, aproape besmetică, în faţa altarului... Un
lup în piele de oaie...
La „Crez”, acelaşi frate Teodor stârneşte iarăşi
„personajul”, care, nu pierde, nici acum, ocazia să
se dea în spectacol... Mai avea puţin şi, la propriu,
înghiţea microfonul... Într‑o clipă favorabilă şi
vizibil emoţionat, Teodor îmi şopteşte la ureche:
„Ştiţi cine e? ... Un domn deputat ... ”. N‑am răspuns
nimic şi mi‑am văzut mai departe de treaba ce o
aveam de făcut, socotind că tăcerea e mai bună
decât nişte firave vorbe de circumstanţă...
„Demnitarul –actor”, lângă strana noastră,
nu avea stare defel. Îşi tot freca mâinile, aproape
nevrotic, semn că îl frământa ceva. La un moment
dat, iese din strană şi, ca prin ograda proprie, se
îndreaptă spre uşa din dreapta de la altar, o împinge
energic şi intră cu îndrăzneală nedisimulată. Părea
de‑al casei...

207
 Toma Pirău

Între timp, femeile ce l‑au însoţit pe „domnul”

deputat au început să colinde, susţinute de rudele
cu care veniseră de la început. Le‑am urmărit
vreo cinci minute, după care am plecat spre chilii
cu alte treburi, ca să nu mai asist la alte gesturi
ostentative nepotrivite cu atmosfera dintr‑un lăcaş
de rugăciune. După colind, aşa cum mi‑a povestit
Iacob, „personajul” s‑a instalat în faţa uşilor
împărăteşti şi le‑a vorbit oamenilor din biserică
ceva mai bine de o jumătate de oră, scutindu‑l,
astfel, pe părintele Pimen să mai predice. Ţinuta
„deputatului”, în răstimpul „glăsuirii”, a fost
aceeaşi ca până acum. „Modul ţanţoş” a fost
exersat cu mare dexteritate. Privirile apropiaţilor
exprimau aproape o stare de extaz idolatru... Am
făcut bine că mi‑am luat tălpăşiţa şi că n‑am văzut
circoteca până la capăt... Ce‑o fi urmărit mai marele
chinoviei de l‑a lăsat pe oaspetele nostru să se dea
în stambă cu atâta nonşalanţă? Greu de ghicit...
La prânz, unde eram aproape sigur că o să
apară, „ciudatul” a vorbit vrute şi nevrute: despre
greco‑catolici, despre incendierea, pe la 1700, de
către aceştia a unei biserici ortodoxe la Ieud, despre
„răspunsul” Providenţei, după aproape două secole
şi jumătate, când regimul comunist a ridicat 40 de
preoţi greco‑catolici din aceeaşi zonă cu biserica
incendiată. Ca în transă, a fost atacat şi subiectul
„Catedrala Mântuirii Neamului”, socotit o „prostie
faraonică”, sau cel al cooptării sale, cu ceva
vreme în urmă, în structurile centrale ale puterii
executive. Aşa am aflat că nu e parlamentar, ci că
fusese subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei,
pe vremea Guvernului Boc. La alegerile din 2012,

208
 Încercare de peratologie religioasă

a candidat, pe listele PDL‑ului, pentru Camera

Deputaţilor, dar moroşenii nu prea l‑au votat...
Cei de la masă erau numai ochi şi urechi la
zicerile comeseanului nostru. Simţindu‑se băgat
prea mult în seamă pentru ceea ce povestea,
oaspetele nostru a ajuns, la un moment dat, să
invoce un „ guvern Maniu” de prin 1940. N‑am
mai putut să mă mai abţin şi i‑am atras atenţia
politicos asupra faptului că România, în acei ani,
n‑a avut un asemenea guvern... S‑a repliat cu
nonşalanţă şi a schimbat subiectul relatării sale. A
venit rândul papei Francisc, despre care a vorbit cu
o evidentă însufleţire. Fostul director al minei de
la Baia‑Borşa, prezent şi acesta la masa de prânz,
sorbea, cu maximă atenţie, fiecare cuvânt rostit
de comeseanul nostru, fiind, în mod deschis, un
admirator devotat al acestuia, indiferent despre ce
se vorbea.
Au fost enumerate şi câteva teme evanghelice.
Acum, vorbitorul nostru a făcut o scurtă pauză, şi
ne‑a spus că a tot încercat să facă rost de cartea lui
Andrei Pleşu despre parabolele evanghelice, însă,
cu toată strădania depusă, n‑a reuşit s‑o găsească.
Am fost uşor surprins de cele auzite, dat fiind
că această carte apăruse cu un an în urmă şi nu
lipsea din librăriile mai răsărite de prin oraşele mai
mari. În plus, invitatul nostru, după cum spusese,
mergea mai des la Cluj, unde exista, cu certitudine,
o librărie „Humanitas”, loc sigur de procurare a
cărţii mai inainte pomenite, fiind scoasă pe piaţă
de editura cu acelaşi nume. Văzându‑i interesul
pentru cartea scrisă atât de bine de Andrei Pleşu,
m‑am oferit să i‑o împrumut, până la Paşti, ca s‑o

209
 Toma Pirău

citească. Am făcut o mare greşeală şi nu mi‑am mai

recuperat cartea împrumutată fostului demnitar
guvernamental nici până astăzi, când aştern pe
hârtie aceste cuvinte. Ce bine se potrivesc cele
sugerate de latini în nişte vremuri tulburi: „O,
tempora. O, mores. ” („Ce timpuri, ce moravuri... ).
Vrând‑nevrând, au fost luaţi „în cătare” şi
guvernanţii zilei, proveniţi din altă „gaşcă politică”,
diferită de cea a preopinentului nostru. Rezultatul?
Un „scepticism de grup”, bine articulat, privitor
la viitorul nostru şi al ţării... Parcă aveam în faţă
„un cor de bocitoare” ofilite de vreme... Mai‑mai
să zăvorâm poarta mănăstirii de teama celor
prevestite!...
Când jalea pusese stăpânire pe sufletele multora
dintre cei prezenţi, psP‑ul, din capul mesei, ni
se adresează concluziv: „Părintele Arsenie Boca
spunea, cândva, că fiecare popor are conducătorii
pe care‑i merită. Putem fi noi, românii, altfel? ”.
Cei atenţi au ciulit urechile. Vorbele auzite sunau
un pic altfel... Doar că, din nefericire, nu părintele
Arsenie Boca lansase o asemenea sintagmă, ci
Platon, în „Republica”, acum aproape două milenii
şi jumătate... Preacuviosul părinte Pimen a ţinut
minte ceva dintr‑o discuţie recentă, doar că l‑a
înlocuit pe Platon cu Arsenie Boca, fără să sesizeze
eroarea... Oricum, paternitatea cuvintelor, fie şi
foarte cunoscute, nu prea mai contează pentru
unii... , fapt pentru care am tăcut mâlc. Şi‑aşa
praznicul se isprăvise... S‑a rostit rugăciunea de
mulţumire, apoi ne‑am despărţit de oaspeţii noştri
cu un vădit accent de voioşie...

210
 Încercare de peratologie religioasă

Despre „omul nostru de vază”, am mai aflat,

ulterior, că a fost şi şef la Învăţământ pe jud.
Maramureş, că a făcut şi „Teologia”, că nu este
însurat la cei aproape cincizeci de ani ai săi, unii
vorbind despre faptul că „cei de mai sus” s‑ar
gândi „să‑l facă episcop”... Un fel de „Foaie verde
lobodă... ”.
Mi‑am amintit câteva dintre opiniile pe care şi
le‑a exprimat despre predica pe care o rostise după
slujbă, mai ales pentru că se refereau la felul în
care a reuşit să tălmăcească câteva idei importante
din cap. 28 al Deuteronomului. De curiozitate,
seara am recitit capitolul invocat de sfătosul nostru
oaspete şi nu‑mi puteam ieşi din mirare: textul cu
pricina se referea doar la blesteme... Despre aşa
ceva, n‑a rostit nici măcar un cuvânt, dacă e să‑i
cred pe cei care i‑au urmărit zicerea‑predică...
Omul blufase în toată regula, mizând, pesemne,
pe „pustietatea”spirituală a locului...
Aici, prin văile acestor munţi, extremele se
întâlnesc destul de frecvent. Profesorul nostru,
din acest punct de vedere, se înfăţişase ca o
„pildă vie”... Ca fapt divers, i‑am întrebat pe
cunoscători ce anume şi unde predă „domn
profesor”. N‑am aflat nimic clar... Nu‑i ştiau, prea
bine, nici numele... Şi atunci, pe bună dreptate,
te poţi întreba de unde atâta curtoazie făţă de un
asemenea „vântură‑lume”? Şi căile oamenilor sunt
tare ascunse...

211
 Toma Pirău

85

Am vizionat un interviu cu ex‑regele Mihai al

României. Tema abordată era chiar abdicarea sa,
de la 30 Decembrie 1947. Câteva detalii ale relatării
ex‑regelui merită toată atenţia, nefiind prea des
invocate de către istorici, pentru a înţelege mai
bine proximitatea abdicării regale.
„Scena” se petrece în după‑amiaza târzie a zilei
de 30 Decembrie, la Palatul Elisabeta din Bucureşti.
Poate chiar pe înserat, după cum se nuanţează în
relatarea fostului nostru suveran. Regele Mihai
se afla în palat împreună cu mama lui, adică
regina‑mamă, când a fost anunţat că nişte oficiali
îi solicitau o întrevedere. De fapt, erau doar doi: dr.
Petru Groza‑premierul în funcţie‑şi Gheorghiu‑
Dej, probabil adjunctul primului pe linie politică.
Când s‑au aflat faţă‑n faţă, cei doi i‑au arătat „o
hârtie” şi i‑au cerut imperativ să o semneze pe loc.
„Hârtia”, după cum povestea regele, era declaraţia
sa de abdicare, pregătită de cei doi înainte de
venirea lor la reşedinţa regală.
Surprins de situaţie, regele Mihai a invocat
Constituţia, care nu prevedea nimic referitor la
abdicare. Şi regina‑mamă l‑a susţinut şi s‑a referit
la obligaţia respectării legii fundamentale. Cei doi
s‑au arătat vizibil iritaţi la invocarea legii de către
rege şi mama sa. Neţinând cont de nicio etichetă,
Petru Groza şi Gheorghiu ‑Dej le‑au aruncat în faţă
vorbe grele: „Lăsaţi chestiile astea că nu avem timp
de aşa ceva!”. Imediat, „intruşii”au invocat forţele
armate cu care au venit la întâlnire, ameninţând
direct cu represalii în cazul în care regele Mihai

212
 Încercare de peratologie religioasă

nu le respectă porunca. „Puciştii” luaseră, ceva mai

devreme, şi alte măsuri. Soldaţii din Regimentul
regal de gardă fuseseră înlocuiţi cu trupaşi din
Divizia „Tudor Vladimirescu”, cea formată şi
antrenată în Uniunea Sovietică, încă din vremea
războiului... De asemenea, au fost suprimate toate
mijloacele de comunicare cu exteriorul aflate în
Palatul Elisabeta. Nu peste prea multă vreme,
regele Mihai cedează la presiunea celor „doi
emisari roşii” şi semnează „Hârtia” ce i s‑a pus
înainte... Ce‑o fi simţit, oare, în clipa în care şi‑a
isprăvit semnătura?... Tonul pe care regele Mihai îşi
depăna amintirile, destul de surprinzător, n‑avea
nimic dramatic... Era aproape plat...
Lumini aparte se regăsesc într‑o altă secvenţă
a interviului. Cea în care ex‑regele redă o scenă
„aproape ca la gura sobei”: Petru Groza, într‑o
germană fluentă, conversează cu regina‑mamă
despre pistolul ce‑l avea asupra sa, pentru orice
eventualitate, „ca să nu păţească, şi el, ce a păţit
Antonescu”. La scurt timp, după acest episod
al întâlnirii de la palat, regele Mihai şi‑a semnat
abdicarea. Cei doi, Groza şi Gheorghiu ‑ Dej,
probabil jubilau în sinea lor. Nu se aşteptaseră,
pesemne, ca regele să fie atât de moale... Mihai
Întâi, regele României, a devenit simplu cetăţean al
ţării cu o uşurinţă aproape imposibil de imaginat.
Atât de facil s‑a petrecut toată „scena abdicării”,
încât nu putem să nu presupunem existenţa unei
„înţelegeri secrete” între părţile implicate, asupra
căreia încă se mai păstrează tăcerea, şi după un
car de vreme, atât de către casa regală, cât şi de
către comuniştii veniţi atunci la putere... Dacă

213
 Toma Pirău

n‑a existat un asemenea „pact al tăcerii”, care să

convină părţilor, avem de‑a face cu slăbiciuni „prea
omeneşti”, greu de asociat cu cineva care se afla pe
o treaptă atât de înaltă a puterii în stat...
Când Petru Groza a făcut trimiterea la
generalul Antonescu, în discuţia acestuia cu
regina‑mamă, nu se dedase la „o golănie”‑aşa a
catalogat‑o, superficial, ex‑regele în interviu‑, ci a
făcut trimitere la situaţia concretă, de care regele
nu fusese străin defel,respectiv cea a arestării
Mareşalului în acel ceţos „23 August 1944”.
Acesta venise la Palat neînarmat, dovedind o
inimaginabilă bunăcredinţă pentru firea sa ageră
de militar, pentru ca regele Mihai, manevrat
de o camarilă alunecoasă, să‑l aresteze şi, mai
apoi‑prin mijlocirea comuniştilor‑să‑l dea pe mâna
ocupantului sovietic. Cu alte cuvinte, regele Mihai,
pe atunci şi Comandant al Armatei Române, l‑a
arestat, în vreme de război, pe şeful operativ al
al acesteia, predându‑l, după cum se ştie, puterii
străine cu care ne aflam, încă, în război... Dr. Petru
Groza, omul de paie al comuniştilor, cunoştea,
desigur, dedesubturile arestării lui Antonescu sub
oblăduirea regelui şi acum, la abdicarea acestuia
din urmă, n‑a făcut altceva decât „să‑i pună oglinda
în faţă”... Prin descrierea, oarecum neglijentă, a
„scenei abdicării”, ex‑regele Mihai a depus mărturie
pentru propriile scăpări, ca să folosim o formulare
blândă faţă de semnificaţia istorică, naţională şi
politică a acestora... Fără a mai pune la socoteală
şi dimensiunile morale, „decorul” public, mai
profund, pe care se proiectează şi faptele capetelor
încoronate, indiferent de vremuri sau împrejurări...

214
 Încercare de peratologie religioasă

Mărturia regelui nu poate fi înlocuită de nicio

„tălmăcire” a istoricilor despre împrejurările
în care regele Mihai a fost detronat. Cu toate
acestea, din raţiuni greu de înţeles, un istoric
precum Tanaşoca vehiculează nonşalant ipoteza
conform căreia abdicarea a fost semnată de către
rege sub ameninţarea pistolului.Ori, după cum a
povestit însuşi regele, Petru Groza doar i‑a vorbit
reginei‑mame, în limba germană, despre pistol,
numai ca să evite repetarea unei situaţii similare
cu cea a arestării lui Antonescu. Gheorghiu‑ Dej,
cu certitudine, nu ştia germana, aşa că nu avea
cum să înţeleagă ceea ce şi‑au spus ceilalţi în limba
lui Goethe... Ce s‑a tranşat între cei trei vorbitori
de germană‑ Petru Groza, regina‑mamă şi regele
Mihai‑, în prezenţa mai degrabă intimidantă
şi simbolică a lui Gheorghiu ‑Dej, nu vom afla
niciodată... Până acum, regele n‑a dezvăluit nimic
despre acea prezumptivă „înţelegere de taină” care
ar înlătura multe semne de întrebare ce planează
asupra unui eveniment crucial al istoriei noastre
naţionale. Înclin să cred că dacă n‑a vorbit până
acum, la cei peste nouăzeci de ani ai săi, n‑o să
spună nimic nici de acum încolo... Pentru memoria
colectivă a românilor despre regalitate, poate că e
mai bine aşa...
La finalul emisiunii TV, pe parcursul căreia
fostul rege Mihai a tot fost întrebat despre cum i
s‑a curmat destinul regal, moderatoarea, o harnică
cercetătoare a istoriei noastre contemporane,
se întreba retoric şi impersonal: „Ce‑am fi avut
de câştigat noi, românii, dacă regele Mihai ar fi
terminat‑o tragic, refuzând să semneze abdicarea?”.

215
 Toma Pirău

Ce atitudine de „lişcotă”, tipic românească !Să‑l

intervievezi direct pe cel implicat în schimbarea
formei de guvernământ în România şi să omiţi să‑i
pui personal o întrebare de la care se aşteaptă o
dezlegare de ceva mai bine de o jumătate de secol...
Şi o aşa întrebare fiind „pusă pe tapet” de cineva
ce se doreşte a fi recunoscut ca un istoric serios, nu
de un jurnalist grăbit şi superficial, fără aplecare
temeinică spre durata lungă...
Răspunsul la întrebarea de final a doamnei
istoric este unul de bun simţ: „Poporul român ar fi
primit o pildă de demnitate de la suveranul său, ce
l‑ar fi îndrumat, peste timp, să lucreze cu aceeaşi
măsură !”. Pentru mult timp, regele şi poporul ar fi
fost una... , nedespărţiţi până la Judecata de Obşte...
După cum s‑au petrecut, însă, evenimentele,
regele a ales „să‑şi salveze pielea”, aidoma unui
om obişnuit aflat la ananghie... După căderea
regimului comunist din România, fostul rege s‑a
reîntors în ţară, şi‑a redobândit proprietăţile şi
se bucură de noua sa calitate de „rentier”, ca un
oarecare burghez gentilom... Pe lângă aceasta, i
se acordă şi „privilegiile” cuvenite unui fost şef al
statului român... Şi acceptate, desigur...
„Episodul sfârşitului regal” de la noi ilustrează,
încă o dată, un invariant al istoriei noastre
contemporane: conducătorii noştri, cu rare
excepţii, au fost ocoliţi cu totul de „duhul” necesar
edificării unei istorii eroice, exemplare... Şi‑au tot
plecat capul până când au uitat să şi‑l mai ridice...
„Vodă” al nostru, din acest motiv, a fost mai tot
timpul pe ducă...

216
 Încercare de peratologie religioasă

Nici astăzi, când s‑au mai aşezat rânduielile de

putere, ex‑regele Mihai şi cei din preajma sa n‑au
înţeles că „Istoria îi iubeşte doar pe învingători”...
Ca şi cei mulţi, desigur...

86

Th. Veblen e renumit pentru teoria sa

despre „clasa de lux”. Nu sunt de neglijat unele
corespondeţe ale acestei teorii cu puţin cunoscuta
lume a „religiei instituţionale”. Precum se poate
observa cu relativă uşurinţă şi la noi, lumea aceasta
nu se schimbă doar în aparenţă. Vrând‑nevrând,
diversitatea laicităţii, cu toate ale ei, îşi pune
amprenta şi asupra felului în care se administrează
„cele înalte” în câmpul social. Instituţiile religioase,
în virtutea unor împrejurări istorice atipice, au
devenit părtaşe la un mecanism organizat de
redistribuire a resurselor comunitare, din zorii
modernităţii noastre, până astăzi... Aranjamentele
dintre stat şi instituţiile religioase s‑au reînnoit
şi perfecţionat de‑a lungul a peste 150 de ani,
indiferent de rânduielile social‑politice ce s‑au
perindat în acest răstimp. O simbioză cu acte în
regulă despre care nu prea se vorbeşte... „Omerta”,
şi în acest caz, a devenit regulă..De ce, oare? Ne e
teamă de adevăr?
Transparenţa oferă, pentru orice aspect
al vieţii colective, o şansă reală de subţiere a
oricăror suspiciuni. „Secretoşenia”, de regulă,
întreţine o stare de spirit mereu în alertă, cu
devieri incontrolabile ale conştiinţei colective. Cu
deosebire, când aceasta se promovează referitor
la resurse... Vremurile prezente, să recunoaştem,

217
 Toma Pirău

solicită un anumit fel de a lucra în administrarea

chestiunilor de interes public, fie acestea şi din aria
raporturilor dintre instituţiile religioase şi societate,
ca „gazdă” a acestora. Câtă vreme viaţa de zi cu zi a
comunităţilor se derulează prin coabitarea inerentă
dintre „sacru şi profan”, se cuvine a promova
aceeaşi măsură asupra activităţilor lucrative ce le
sunt comune.
O privire de suprafaţă asupra acestei chestiuni,
„recoltează” câteva observaţii oricând verificabile
de către cei interesaţi. Astfel, alocaţiile bugetare
ale statului către toate cultele recunoscute legal
acoperă integral cheltuielile salariale ale acestora,
la un nivel similar de încadrare cu ceea ce se aplică
şi pentru personalul din unităţile învăţământului
de stat. Totodată, o parte însemnată a bunurilor
deţinute de culte nu se impozitează de către
statul român. De aceleaşi scutiri de natură fiscală,
beneficiază şi alte activităţi purtătoare de venit
pe care le desfăşoară toate unităţile religioase,
indiferent de denominaţiune. În treacăt fie spus,
unele culte dispun de „centre de profit” poate chiar
mai răsărite decât cele corporative...
Serviciile religioase, la nivel „celular”, sunt
contabilizate după „instrumentarul” bunei
credinţe a prestatorilor, mizându‑se pe cinstea
şi corectitudinea slujitorilor. Ridicarea multor
lăcaşe de cult după căderea regimului comunist
ilustrează, fără putinţă de tăgadă, o largă şi vizibilă
susţinere populară pentru activităţile de cult,
aproape dincolo de orice aşteptări.
Nu sunt puţine nici unităţile şcolare de profil,
de la seminarii teologice până la facultăţi, care

218
 Încercare de peratologie religioasă

s‑au înfiinţat pe tot cuprinsul ţării, frecventate

de aproximativ 4500 de elevi şi studenţi. Cifrele
de şcolarizare, la fel ca în cazul unităţilor laice de
învăţământ, nu sunt corelate cu nevoile concrete
de personal calificat ale lăcaşurilor şi serviciilor
de cult, irosindu‑se, an de an, o sumedenie de
resurse fără rost. Nu mai este un secret pentru
nimeni că absolvenţii şcolilor cu profil religios,
într‑o covârşitoare majoritate, se îndreaptă spre
ocupaţii laice, fără legătură cu anii de studiu.
Factorii responsabili de această realitate care
se perpetuează de la an la an, atât cei de stat
cât şi cei din partea cultelor, nu se dovedesc în
stare să „pună piciorul în prag” şi să stopeze
„drenarea”unor sume importante din banii publici
pentru cifre de şcolarizare rupte de necesităţile
reale ale cultelor. Interese de tot soiul transformă
aceste unităţi şcolare în simple „centre de asistenţă
socială”, pentru o parte însemnată din personalul
lor de deservire, sau în „surse de completare a
veniturilor, pentru „clientela”diverselor grupuri de
influenţă specifice domeniului.
Dincolo de declaraţii, cu trimitere la cele mai
elevate şi apreciate precepte, sectorul şcolar cu
profil religios de pe plaiurile noastre asigură,
aşa cum arată acum, o redistribuire fără temei a
unei mari părţi a resurselor ce îi sunt alocate din
bani publici. Avem de‑a face, din nefericire, cu o
atitudine similară cu a altor minorităţi profesionale,
binecunoscute de toată lumea, care, invocând
utilitatea publică a serviciilor prestate, s‑au
metamorfozat în adevărate caste de privilegiaţi,
intangibile la orice „indiscreţie” comunitară...

219
 Toma Pirău

Schimbarea regimului politic de la noi a

oferit oportunităţi nesperate pentru o bună
parte dintre „intelectualii” care deservesc, ca
„monopol profesional”, gestionarea domeniilor
de interes public ce încorporează trebuinţe ce ţin
de proprietăţi, circulaţia bunurilor, sănătate, viaţă
sau moarte. Ca un făcut, monopolul asupra acestor
servicii, indispensabile individului şi societăţii,
a „secretat” privilegii cu duiumul, cu prioritate
de natură pecuniară. Legile, ce reglementează
domeniile cu pricina, au fost croite „în regim
de dedicaţie”, direct de către cei interesaţi sau
prin interpuşi recompensaţi generos. Costurile
sociale ale acestei „afaceri cu servicii de interes
public”, care drenează resurse cu un cinism
inimaginabil, au stimulat pauperizarea (sau
sărăcirea)structurală şi polarizarea socială de tip
patologic. Redistribuirea resurselor, ca spoliere cu
aparenţe legale, se asociază organic cu instituirea
unor „minorităţi dominante” care nu se sfiesc să
colonizeze instituţiile sau serviciile aducătoare
constante de profit.
Cândva, un Julien Benda a vorbit foarte elevat
despre „trădarea intelectualilor” de‑a lungul
istoriei. În cazul nostru, al societăţii româneşti
postdecembriste, avem de‑a face cu altceva, cu totul
diferit de fenomenul antrenării intelectualilor în
simpla legitimare a puterii. Nu e exagerat defel, la
o privire focusată pe cotidian, dacă numim modul
de lucru al unor „prestatori de servicii de utilitate
publică”, cei mai mulţi cu studii superioare, ca o
prăduire neruşinată a celor ce apelează, mai mult
de nevoie, la competeţele lor. „Trădarea” menirii

220
 Încercare de peratologie religioasă

comunitare se rostogoleşte, în cazul nostru,

într‑o conduită mult mai agresivă: minorităţile
dominante, cu complicitatea oficialilor, devin
„monorităţi prădătoare”. Pe toată linia şi sistematic,
se prăduieşte, de la simplii cetăţeni, comunităţi,
instituţii de rang mediu sau de cel mai înalt nivel
societal. Rearanjarea funcţională a câmpului
social după debarasarea de regimul comunist
a fost o ocazie fără precedent de „recalibrare”
a privilegiilor. „Stârvul social” nou ivit a atras
„vulturi” necruţători şi lacomi nevoie mare.
Pentru o bună bucată de vreme, de acum încolo,
suntem condamnaţi la stagnare şi sărăcie. Cum
să sporească „substanţa economică” a societăţii
noastre pe fundalul legalizării unui sistem hulpav
care „sifonează” resursele publice şi private către
cei ce deţin un adevărat monopol al serviciilor de
utilitate publică? Fiecare astfel de monopol, de la
„chibiţii” de tot felul ai legilor‑până la „îngrijitorii”
sufletelor, se luptă pentru menţinerea sau sporirea
privilegiilor dobândite până acum. Din această
pricină, starea societăţii româneşti e una accentuat
conflictuală... Prin urmare, aproape implacabil,
„împărăţia românilor” e dezbinată dinlăuntru. O
astfel de împărăţie, după cum o arată şi Scriptura,
nu poate avea o viaţă prea lungă... Vulturii „veacului
acestuia” abia aşteaptă un asemenea prilej pentru a
reveni la locul pregătit pentru o altă prăduire...
Din nefericire, prădătorii dinlăuntru sunt mai
mulţi şi mai răi decât cei oploşiţi de pe aiurea. Şi
unii, şi alţii, însă, sunt, după firea lor, preocupaţi
doar de obţinerea de profituri cu orice preţ,
nepăsători şi cinici făţă de oamenii acestui pământ,

221
 Toma Pirău

de valorile, credinţele sau „ziua de mâine”

ale acestora. Puţinii „oameni‑lup” se înfruptă,
fără teama de Dumnezeu, din turma lăsată de
izbelişte a „oamenilor‑miei”. Cei mai îndrăzneţi
dintre primii jură, cu toată convingerea, că sunt şi
paznici sau păstori pentru cei din urmă... Un fel de
balamuc în toată regula, la care, ca ceva bine făcut,
nu prea i se vede sfârşitul... „Mămăliga” pare că
a fost pregătită, cu dibăcie vicleană, pentru o altă
îndelungată odihnă...

87

Iată‑ne şi în ultima zi a anului ! De obicei,

la cumpăna dintre ani, se pune în mişcare un
adevărat ritual al alăturării între „o închidere”
şi „o deschidere” în bucla timpului. Oamenii
sărbătoresc această trecere a veleatului temporal
cam la fel, indiferent de stare sau loc.
Noi, aici în Maramureş, am ţinut, în şir, Vecernia,
Litia şi Utrenia. S‑au citit multe, chiar nefiresc
de multe, despre Sf. Vasile cel Mare, ierarhul din
Cezareea Capadociei socotit de canoanele parcurse
mai mare ca Moise pentru că „s‑a bucurat de
adâncul dogmelor credinţei” şi le‑a propovăduit
cu mare sârg, asemenea lui Pavel. Toate aceste
afirmaţii apologetice au în dinamica lor ceva
de „duh însingurat”. Cu cele mai bune intenţii,
laudele se succed fără număr, termenii superlativi
abundă la fiecare rând, fără ca cineva, oricât de
râvnitor ar fi, să mai poată discerne raţional asupra
acestora. Se întâmplă ca atunci când, în plină zi,
te uiţi la Soare: lumina orbitoare a astrului zilei

222
 Încercare de peratologie religioasă

îţi covârşeşte lumina ochilor şi te trimite într‑un

„întuneric năucitor”...
Rânduiala, în astfel de ocazii, prevede să se
citească texte anume. Tropare, canoane, sedelme
sau stihoave, bine stocate în Ceaslovul Mare,
Octoih, Minei şi Catavasier. După tipic, aceste
„ziceri” se combină cu referinţe evanghelice
potrivite momentului, ectenii repetate, rugăciuni,
ca la Litie, nu fără a se invoca ajutorul multor sfinţi
pentru curăţirea sufletească şi pentru slavoslovirea
Celui‑de‑Sus.
Am început slujba la 17, 00 şi am terminat‑o pe
la 19,45. De la 23,00, se continuă cu Miezonoptica..
Credincioşi au fost vreo trei sau patru. Mai mulţi,
adică vreo nouă, erau neamurile psP‑ului, venite să
facă revelionul la noi în chinovie...
Sărbătorile reprezintă un „vârf de sarcină”
în redistribuirea de resurse‑de la mireni, către
vieţuitorii diferitelor aşezăminte şi, de la aceştia, pe
canale informale, mai departe către alţi cunoscuţi...
Spun aşa ceva cu un gust amar accentuat, dat fiind
că, după un an de vieţuire în această obşte, n‑am
auzit pe nimeni care să se intereseze de cei nevoiaşi
din proximitatea noastră şi să‑i ajute cu câte ceva
din ceea ce ne prisoseşte.
Ce mai tura‑vura, milostenia nu şi‑a prea găsit
locul pe „uliţa noastră” chinovială. Aşa să fie, oare,
şi prin alte părţi? ... Fie ca anul care vine, cu ajutor
de‑Sus, să reverse un strop de „duh milostiv” în
inimile celor ce se află în preajma celor sfinte şi se
îndeletnicesc cu acestea!
Seara, când am citit din Pildele lui Solomon,
m‑am minunat foarte aflând că Înţelepciunea

223
 Toma Pirău

se află mereu lângă tronul Stăpânului. Aceasta,

Înţelepciunea, a prins putere şi a îmbrăcat lumea
cu rânduială, încă de la Facere... Făpturile toate,
pesemne, poartă câte ceva din însemnul acestei
puteri... Tălmăcirile despre această temă sunt
destul de rare şi tot pe‑atât de rar supuse cugetării.
Puţini teologi s‑au încumetat la aşa ceva... La fel
de puţini, şi Sfinţii Părinţi... De ce, oare?..Să fie aşa
delicată chestiunea?... Sau, poate, că nici nu merită
cine ştie ce atenţie...

88

Târâş‑grăpiş, s‑a făcut şi Miezonoptica de la

cumpănirea anilor. Slujba, ca atare, nu are nimic în
plus faţă de cea ţinută în zilele obişnuite. Doar dacă
s‑ar întâmpla ca ziua următoare să fie Duminică,
situaţie în care conţinutul textelor se schimbă.
La trecerea anilor, nota aparte a slujbei de
Miezonoptică e dată de lectura „Acatistului Sfintei
Treimi”, acatist ce se citeşte foarte rar pe parcursul
anului bisericesc. Parcurgerea integrală a acestuia
durează aproape o oră. Desigur, dacă se citeşte cu
luare aminte şi fără grabă.
La acest acatist, nu durata lecturii constituie
marea încercare. Ceea ce este mai dificil de înfruntat
provine din modul în care a fost conceput acesta:
nu are o formă versificată, aidoma celorlalte. În loc
de versuri, întâlnim „desfăşurări în proză”, poate şi
datorită paletei mai largi în expresie, mai potrivită
cu comlexitatea tematică a Sf. Treimi. „Adâncimea
dogmei”, pesemne, i‑a obligat pe creatorii acestui
acatist să apeleze la virtuţile expresive ale prozei.
Versificaţia cultică obligă la exacerbarea „potrivelii

224
 Încercare de peratologie religioasă

formale”, fiind, prin natura sa, mai restrictivă în

cuprinderea nuanţelor de natură dogmatică... Pe de
altă parte, muzicalitatea de tip poetic antrenează
sufletul cu mai multă putere spre „alaiul trăirii”
religioase, fapt sesizat prea bine, încă de demult,
de către diriguitorii de credinţă.
Acatistul Sf. Vasile cel Mare, ca formă de
realizare, se încadrează în tipicul general. Prin
urmare, „unealta” vesificaţiei înlesneşte lectura.
Mai ales atunci când cel ce citeşte îşi adaptează
respiraţia la ritmica stihurilor, efortul lecturii
aproape dispare. Fluxul semantic şi cel emoţional
devin una, într‑o formă‑gând întregitoare şi
pentru cel ce citeşte şi pentru cel ce ascultă cu
luare aminte... Mulţimea de cuvinte nici nu mai
contează... Ca atunci când o pasăre e purtată de
vânt fără să‑şi mai mişte aripile...
La predica de după slujba de Anul Nou, psP‑ul
a amintit despre Ianus, zeul roman cu două feţe, în
stare să privească şi spre trecut şi spre viitor. Din
graba vorbirii, preacuviosul părinte a lansat un
îndemn destul de straniu: „Şi noi, creştinii, trebuie
să facem <la fel> ca acest zeu roman. Să cântărim
faptele din anul ce tocmai a trecut şi să le izvodim
pe cele ce urmează cu mai mare pricepere”.
Cuvântul părintelui Pimen nu arătase nimic
despre natura acestui zeu păgân pe care îl dăduse
ca exemplu de urmat cu atâta lejeritate. Auditoriul
din biserică era format, ca de obicei, din oameni cu
firi simple. Zeul roman, după cum le‑a fost dat să
audă la predică, nu era cu nimic mai prejos de alte
referinţe creştine. Se vădea a fi, după spusa unui
slujitor la altar, demn de luat în seamă de către cei

225
 Toma Pirău

ce urmau credinţa „întru Hristos”... Un zeu păgân,

iată, are şi el ceva de oferit creştinilor...
Certamente, psP‑ul, dorind să frapeze prin
cunoştinţele sale, nu şi‑a dat seama de gafa pe care
a făcut‑o dându‑l pe Ianus, deci recunoscându‑i
autoritatea, ca pildă de urmat de către creştini...
Ascultătorii, cel mai probabil, n‑au înţeles mai
nimic din analogia cu care lucrase părintele. Unii
dintre aceştia, cu fire mai simplă şi directă, au
reţinut, desigur, doar că merită să fie băgat în seamă
şi câte un zeu mai mic, chiar dacă numele acestuia
pare mai stâlcit... şi nu prea seamănă cu alte nume
creştine de sfinţi... „Democraţie religioasă”, în toată
puterea cuvântului îndrumător, la început de an...
Norocul vine, însă, din altă parte. O vorbă de duh
din popor spune că cei care pricep sunt mai puţini...

89

În Proloage, din care s‑a citit despre viaţa şi

lucrarea de credinţă a lui Vasile cel Mare, am aflat
că acesta a fost episcop pe „tronul din Cezareea
Capadociei”, pe undeva prin Asia Mică. Din
neştiinţă şi simplă curiozitate, la prânz, mi‑am
îngăduit să întreb despre cum şi când a devenit
Patriarhul nostru, al Bisericii Ortodoxe Române,
„Locţiitor al tronului din Cezareea Capadociei”,
titlu ce este pomenit de fiecare dată la săvâşirea
Sf. Liturghii. Spre marea mea surprindere,
răspunsurile primite se încadrau vârtos între
eroare totală şi bâjbâiala nesigură... PsP‑ul, fără să
cugete cât de puţin, răspunde halucinant: „Cred
că acum câţiva ani ... ”. „Abraham”, cu mai mult
discernământ, vine cu o altă opinie: „Încă de pe

226
 Încercare de peratologie religioasă

vremea stăpânirii turceşti asupra Ţărilor Române.

Nu ştiu foarte precis... ”.
Auzindu‑le presupunerile, n‑am mai spus nimic.
Orice comentariu n‑avea niciun rost. În sinea mea,
totuşi, m‑am gândit că titlul cu pricina nu avea cum
să fie primit înainte de adoptarea, de către biserica
noastră dreptmăritoare, a „instituţiei patriarhale”.
Pesemne că am preluat demnitatea şi titulatura
de „Patriarh” după ce Biserica Ortodoxă Română
a devenit autocefală. Autonomia religioasă faţă de
Constantinopol a fost urmarea firească a dobândirii
independenţei politice faţă de Imperiul Otoman, în
urma războiului ruso‑româno‑turc din 1877‑1878.
Si la câţiva ani după 1881, data la care România
a devenit Regat. Am preluat, probabil, „instituţia
patriarhală” în cursul deceniului al nouălea din
„leagănul” celui de‑al XIX‑lea secol. Iar acordarea
unei „competenţe onorifice” pentru Patriarhul
ortodox al României, ca cea de „locţiitor al Tronului
din Cezareea Capadociei”, nu putea să se facă decât
pe fondul negocierilor aprinse ce au precedat şi
au urmat neatârnarii canonice şi administrative
faţă de Patriarhia de la Constantinopol, fief
exclusiv grecesc... Şi cu pretenţii de mărire care
se rostogolesc revendicativ până în vremurile,
demult apuse, ale Imperiului Bizantin... Grecii,
prin acordarea titlului mai înainte pomenit pentru
Patriarhul român, au aruncat o „sămânţă vicleană”:
subordonarea directă a Bisericii Ortodoxe Române
faţă de Patriarhia Ortodoxă din Constantinopol
a fost substituită printr‑o „preluare personală” a
patriarhului nostru în rânduiala ierarhică aflată
sub oblăduirea grecilor vicleni din fosta reşedinţă

227
 Toma Pirău

imperială a Bizanţului. De greci, precum bine se

ştie, e bine să te fereşti şi când îţi fac daruri...

90

La praznicul din noaptea de Revelion, Iacob,

incitat de către fostul lui tovarăş de pelerinaj în
Ţara Sfântă, a reluat povestea „cu Caraimanul” de
pe Muntele Sinai. Cei cinsprezece comeseni‑zece
musafiri şi cinci de‑ai casei‑au râs până aproape
de delir... Pentru o clipă, am avut senzaţia că mă
aflu la bordul unei „corăbii a nebunilor”... Râsetele
unora, după ceva vreme, au fost înlocuite cu
sughiţuri... Dinlăuntru, se vede mai bine cum
„grâul şi neghina” încap, prea bine, în aceeaşi casă...
Contrariile, vorba unui om luminat din Renaştere,
caută coincidenţe... Pe‑aici, se şi brodesc...
Cei din vechime au vorbit cu sârg despre cum
se preia ceva din duhul „celor lumeşti” de te alături
acestora fără discernământ. Cei doi „slujitori la
altar” din obştea noastră, iată, au vrut să fie gazde
bune pentru neamurile‑musafiri venite în număr
mare şi le‑au ţinut isonul în manieră laică. Au
vorbit, de plictiseală, vrute şi nevrute, au cercetat
„Complexul” şi alte locuri presărate cu ispite, au
mâncat şi au băut ca „în civilie”... S‑au frământat
îndelung cu „cele trupeşti” şi s‑au oploşit în
hibernare post festum... Cel „bătrân”, psP‑ul, s‑a
cocoşat cu totul în scaun la Miezonoptică, semn
evident al stăpânirii „domnului măgar”, de ne
amintim de o vorbă cu miez a Sfântului Francisc
din Asissi. Celălalt, cel tânăr, mai dintr‑o bucată şi
fără „patină”, nu s‑a mai trezit pentru rugăciunea
de la miezul nopţii. Somnul, încă o dată, a răpus

228
 Încercare de peratologie religioasă

chemarea la rugăciune... Măcar unul a luat parte,

cât de cât, la rânduiala de slujbă de la miezul
nopţii...
Dimineaţa, la Utrenie, n‑a mai ajuns niciunul!
I‑am aşteptat, ca de obicei, cinci minute de la
ora de începere, după care am pornit „citeala”cu
fratele Teodor şi cu Iacob. Nu după mult timp, a
apărut şi „Abraham”, care terminase de muls vaca
din grajdul de jos. A zăbovit la slujbă ca la 10‑15
minute, apoi, fără o vorbă, a plecat, cu pas domol,
spre chilie...
După ce ne‑am terminat treaba, am plecat, şi
noi, la chilii. Când am ajuns în dreptul chiliei lui
„Abraham”, l‑am auzit cântând ceva „pe note”,
aşa cum îi plăcea lui să spună... „Aerul mohorât”
îi dispăruse ca prin farmec şi trecuse la un alt
registru de vieţuire. Cântarea lui, spre surprinderea
mea, se lăsa purtată de un duh voios... Ca cea a
unor păsărele ce‑şi fac veacul prin păduricea din
apropiere... Mai ştii? Poate că sunt înţeleşi...
Astă noapte, când l‑am dezlegat pe „banditul”
de Leo‑copilărosul nostru câine ciobănesc, alb ca
neaua‑am privit la cer şi am constatat că stelele
şi‑au recăpătat strălucirea de dinainte de Crăciun...
Cum e firesc, şi poziţia Pământului era alta.
„Oglinda” şi „Casiopeea” se vedeau undeva spre
Bobeica.Înainte de vreme, acestea puteau fi zărite
în dreapta bisericii noastre, spre locul din care
răsare Soarele... Am sentimentul că noi, cu toţi şi
toate, suntem părtaşi la „marile tumbe”ce se fac
prin spaţiu după rânduieli întrutotul muzicale.
Pe de altă parte, ceva din străfund îmi şopteşte că

229
 Toma Pirău

şi sufletele noastre se dedau la jocuri de acest fel,

contopind laolaltă timpul şi spaţiul...
Fără să vreau, gândul îmi zboară la o carte a lui
N. Steinhardt, „Primejdia mărturisirii”. Venit la ale
noastre, într‑ale credinţei, a primit şi un alt nume,
respectiv monahul Nicolae. Din respect, i se spunea
părintele Nicolae... Despre încreştinarea sa, acesta a
vorbit relativ puţin. „Chemarea de taină”, desigur,
nu se potriveşte, prin natura ei, cu vorbirea prea
multă, aşa că aceasta apare mult mai expresivă ca
simplu semn. Ceva din firea lui moştenită a rămas
„la post”... , făcându‑l, pe alocuri şi în tăcere, rebel şi
mândru. Ascultarea, pesemne, l‑a pus pe părintele
Nicolae la destule încercări. Cei care i se aflau prin
preajmă, după cum au spus‑o, au sesizat, în felul
său de a vieţui, o tensiune interioară similară cu
neliniştea. Ca roadă a ascultării...
Această stare de spirit persistase vreme
îndelungă. Scriitura părintelui Nicolae poartă
duhul unuia care se află „între lumi”. Ca pe
hotar... Un creator, fie acesta şi scriitor, nu prea
dobândeşte liniştea sufletească a contemplativilor.
Sau a trăitorilor... Ispitirile cuvintelor lasă urme
sufleteşti greu de stăpânit. Într‑un anumit fel,
artistul, indiferent de arta cu care se însoţeşte,
este doar un mijlocitor între „ce nu e vădit” şi
„ceea ce se poate vădi” prin darurile ce i‑au fost
sorocite... Până şi făptuirile obişnuite ale unui
creator nu sunt străine de „zgomotul de fond” al
unui iscoditor... Părintele Nicolae, la Rohia, căra
o povară a firii aproape invizibilă pentru cei fără
chemare artistică... Cei din obştea de adopţie, cu
alte daruri şi cu alte referinţe prioritare, l‑au primit

230
 Încercare de peratologie religioasă

cu braţele deschise, convinşi fiind că lucrarea lor

duhovnicească va prinde mai mult cheag prin
găzduirea unui vieţuitor ca părintele Nicolae.
Tot ce se poate... După trecerea părintelui la cele
veşnice, sub oblăduirea Vlădicăi din partea locului,
s‑a şi ridicat, la Rohia Maramureşului, un centru
cultural‑religios ce poartă numele scriitorului
Nicolae Steinhardt. Printr‑o curioasă întorsătură a
lucrurilor, „părintele Nicolae”, socotit mai smerit,
a fost rânduit în „umbra scriitorului”, ceea ce, să
recunoaştem, prea seamănă cu un fel de a cugeta
atât de asemănător cu al lumii laice...
Sub „cerul înstelat”, ceva din mine mă
îndeamnă, grijuliu, să mă întreb: ce‑o fi simţit
părintele Nicolae, cu sufletul lui de căutător,
într‑un loc unde toate dimineţile par la fel? Destul
de vag, ceva îmi spune că, în cele din urmă, nu s‑a
mai regăsit ca un rătăcitor... Fiindcă, tot ce se poate,
a redescoperit ca dincolo de „litera lumii” se află
altceva...

91

Când te gândeşti la universul de cugetare şi de

făptuire al părinţilor din perioada creştinismului
timpuriu‑precum Philon din Alexandria, Clement,
Origen, Chiril al Alexandriei, Justin sau Tertulian‑,
devii mai atent la cei ce sunt numiţi părinţi în zilele
noastre.
Ca vitalitate a credinţei, şi nu numai, veacurile
începătoare nu au egal. Privitor la Cele‑de‑Sus,
aici, în lume‑la Alexandria, Antiohia şi Roma‑, s‑au
aprins „ruguri de cugetare” purtate de „unde de

231
 Toma Pirău

civilizaţie” mai cuprinzătoare. Şi unele, şi altele ţin

de duhul acelui ceas...
De pildă, „plasa romană”, cu multele ei
alcătuiri funcţionale, a desfiinţat „cantonările
strict provinciale”. Mobilitatea spre şi între centrele
urbane importante ale Imperiului Roman devenise
aproape un fapt cotidian pentru cele mai felurite
categorii sociale, de la cei avuţi, la cei neajutoraţi.
„Drenarea resurselor din provincii”, de orice natură,
constituia miezul arhitecturii imperiale, raţiunea
de a fi a acesteia... Pax romana facilita comerţul pe
uscat şi pe apă... Mediterana devenise aproape un
lac roman. Se iviseră, iată, condiţii excepţionale de
viaţă. Elitele de toate soiurile şi emisarii imperiali
se deplasau, datorită unor reţele admirabile de
comunicaţii, cu mare uşurinţă între „nodurile de
civilizaţie” ale reţelei romane. Cu firescul vântului,
odată cu oamenii, se mişcau şi ideile, obiceiurile şi
diversele „cercetări” asupra lumii. Inclusiv zeităţile
populaţiilor cucerite de legiunile romane, cu
deosebire ale celor dinspre Orient...
Pe când se pregăteau să serbeze o mie de ani
de la fondarea Romei, pe la 240 d. Hr. , în vremea
împăratului Decius, mai marii imperiului au făcut
o constatare extrem de îngrijorătoare: decăderea
măreţiei romane de odinioară s‑ar datora zelului
mai scăzut al romanilor în aducerea de ofrande
pentru zeii lor din vechime... Ca să fie redobândită
strălucirea Romei din anii de glorie, împăratul
Decius a dat ordin ca, pe tot cuprinsul imperiului,
cetăţenii şi locuitorii să cinstească, aşa cum se
cuvine, zeităţile romane de demult. Dintre seminţiile
imperiului, doar evreii au refuzat să se supună

232
 Încercare de peratologie religioasă

ordinului dat de împărat... Alături de aceştia, fără

conotaţii etnice însă, s‑au aflat numeroși creştini,
mult mai vizibili şi mai uşor de urmărit în centrele
urbane. În faţa acestei nesupuneri sfidătoare, faţă
de autorităţi, a evreilor şi creştinilor, împăratul a
declanşat prigoana împotriva neascultătorilor.
Într‑o asemeanea conjunctură, a apărut, cum era de
aşteptat, şi martirajul, voluntar sau întâmplător...
După evaluările unor experţi, cam jumătate
dintre martirii creştini „de la începuturi” s‑ar fi
înregistrat pe parcursul domniei lui Decius, când
persecuţiile erau dirijate centralizat, de la Roma,
cu utilizarea tuturor pârghiilor administrative
ale puterii imperiale. Concomitent, apare şi
reversul unor asemenea făptuiri oarbe... Sângele
martirilor, vărsat din plin de‑a lungul şi de‑a latul
Leviathanului roman, a trezit un interes neaşteptat
pentru credinţa creştină. Lumea păgână a fost
surprinsă de mărturiile însângerate de credinţă ale
creştinilor... Cu mult mai mult şi mai intens decât
toate strădaniile de propovăduire de până atunci.
Ceva similar se petrecuse, dar la altă scară,
şi la începutul sec. al III‑lea, sub stăpânirea
împăratului Al. Sever. Sfârşitul aceluiaşi secol este
acoperit de prigoana furibundă a creştinilor pusă
la cale de Deocleţian, din aceleaşi pricini ca şi ale
predecesorilor. Să nu se uite un alt aspect, deloc
de neglijat pentru firile hrăpăreţe ale deţinătorilor
puterii: nesupuşilor, ca şi în alte vremuri, li se
confisca şi averea...
Prigonirile succesive ale creştinilor, între
bornele unui secol întreg, au nutrit o sensibilizare
psiho‑socială de mare anvergură făţă de o credinţă

233
 Toma Pirău

ce nu se mai înfăţişa ca o banală erezie iudaică,

ci ca un adevărat torent salvator, fără îngrădiri
legate de neam, gen sau obârşie socială. Monismul
exclusivist al acesteia începuse, încet dar temeinic,
să‑şi traseze albia prin „marea imperială” a Romei...
Viitorul a simţit că trebuie să se grăbească...
Cu sabia, după cum s‑a petrecut de multe ori în
istorie, nu se pot stăvili emoţiile colective, mai ales
atunci când acestea sunt de natură eshatologică.
Când fricile pun stăpânire pe suflete, năzuinţele
de salvare sunt de neoprit. Puterea lucrătoare a
acestora depăşeşte orice imaginaţie...
Într‑un final, papa Silvestru, episcop al Romei,
pe la 314 d. Hr. , îl sensibilizează pe împăratul
Constantin asupra „botezului creştin”, fapt care
marchează consacrarea oficială a religiei creştine.
Nici nu mai contează dacă împăratul pomenit
a devenit, la rându‑i, creştin adevărat acum sau
ceva mai târziu, cu puţin înainte de moarte. Prin
recunoaşterea creştinismului ca religie de seamă
a imperiului, alături de alte credinţe preluate
pragmatic de la popoarele supuse Romei, se
deschide un alt orizont de evoluţie, cu implicaţii
colosale pentru veacurile următoare... Quod erat
demonstrandum...
92

Lumea noastră mică are de toate, inclusiv

„umbre” ale lumii mai mari. Poate chiar prea
multe... , fapt pentru care nu mai e deloc idilică,
aşa cum presupun cei mai mulţi din lumea laică.
Cu cât discreţia despre ceva este mai accentuată,
cu atât imaginarul colectiv caută mai abitir să şi‑l

234
 Încercare de peratologie religioasă

aproprie, apelând, bunăoară, la ajustările cele mai

năstrujnice. Despre „obştile monahale”, de pildă,
s‑a plămădit, de‑a lungul vremurilor, o mitologie
în toată puterea cuvântului. Din când în când, însă,
un astfel de văl trebuie dat la o parte pentru a nu ne
lăsa, cu totul, în stăpânirea unor fantezii populare.
Dreapta măsură şi dreapta cugetare obligă la aşa
ceva...
Iată „fotografia” unei zile memorabile, în care,
monahi şi mireni, deopotrivă, sunt antrenaţi în
păţanii purtătoare de înţelesuri dintre cele mai
surprinzătoare pentru astfel de locuri. Conform
înţelegerii stabilite cu întâi‑stătătorul nostru, am
fost la Borşa ca să plătesc –din resurse proprii,
desigur‑factura de energie electrică. La aceasta,
s‑au adăugat şi altele: medicamentele pentru răceala
părintelui Nicolae, boabe de porumb pentru iepuri,
apă de băut de la izvor... Pe drumul de pe deal, era
o ghiaţă tare alunecoasă, motiv pentru care mi‑am
pus bagajele în cârcă şi am pornit voiniceşte spre
casă. Maşina am lăsat‑o în grădina lui Grigore,
la poala urcuşului. Numai săculeţul cu furajele
pentru iepuri avea vreo 12 kg...
Urcam domol, cu pas egal. M‑am obişnuit
rapid şi cu povara şi cu alunecuşul. Mă mişcam
degajat, aproape ca un moroşan de prin partea
locului. Respiram ritmic, străduindu‑mă să respir
doar pe nas aerul rece şi tăios. Doar urcam. Mintea
mea n‑avea parte de niciun gând... Fiecare pas
era un semn de izbândă... Cerul părea mai senin
ca niciodată... Albul zăpezii, sub razele de soare,
devenise aproape năucitor prin strălucire..Din

235
 Toma Pirău

când în când, priveam în lateralul drumului ca să

mă dumiresc asupra distanţei parcurse.
Pe la de curba drumului de dinaintea grajdului
nostru, aud lătratul agitat al Ţigănuşului, căţeluşul
nostru de pripas, şi nişte sunete ciudate ca de
cotcodăcit de găină. Iuţesc pasul ca să ajung la locul
de unde se auzeau lătrăturile şi cotcodăcelile. Urc şi
tăpşanul uşor din dreptul şurii noastre, după care
vedeam totul ca‑n palmă. Cu barba vâlvoi şi cu o
privire cruntă ca „de tătar”, „Abraham”, monahul
ce îngrijea de vacile noastre‑pe lângă cântatul pe
note la strană‑, alerga căţeluşul pomenit agitând
cu mâna o coadă de mătură luată în pripă de la
uşa odăii de lângă grajd. Aproape de şura cu fân,
lângă cuşca lui Mara, stau faţă‑n faţă cu cel pornit
în urmărirea câinelui. Aproape vânăt de furie
şi gâfâind sacadat, „Abraham” îmi zice dintr‑o
suflare: „Să‑l duci de aici că nu ştiu ce am să fac
altădată!Părintele (recte psP‑ul‑nn. TP) e tare
nervos, supărat năpraznic, fiindcă amărâtul ăsta i‑a
mâncat cocoşul vecinului Petrea”. Oarecum mirat
de ceea ce aflasem, îi răspund interlocutorului meu
supărat, cu cel mai simplu bun simţ cu putinţă:
„Bine, dar nu se văd pene sau urme de sânge, aşa
cum ar trebui dacă s‑a petrecut hăcuirea păsării
lui Petrea. Unde e cocoşul?Pe deasupra, cum de
se afla acesta în ograda noastră? Şi, dincolo de
toate, ce treabă am eu cu tot tămbălăul câtă vreme
am fost plecat, de aici, de azi dimineaţă? ”. Prea
multe întrebări pentru un om tulburat, fie acesta
şi monah... Din această pricină, a dat un singur
răspuns: „Cocoşul, speriat, a fugit în pădure...”. Cu
alte cuvinte, nu fusese mâncat de câinele nostru,

236
 Încercare de peratologie religioasă

aşa cum mi se reproşase ceva mai devreme.

Sesizând intuitiv „pata albă” din relatarea sa
precipitată, „Abraham” îşi competează, imediat,
zicerea pentru a‑mi deturna atenţia de la subiectul
principal: „Am sunat deja la părintele stareţ ca să‑l
anunţe pe Petrea de nenorocire”.
Uşor nelămurit faţă de cele petrecute în lipsa
mea, îl întreb pe „eroul” nostru vigilent pe cel
mai banal ton cu putinţă: „Dar, daca‑ţi văzut ce
s‑a întâmplat, de ce nu aţi prins cocoşul sau de ce
nu aţi legat câinele? ”. Răspunsul primit frizează
halucinantul: „N‑am avut mănuşile la îndemână
ca să pot pune mâna pe cocoşul plin de sânge. Poate
chiar spintecat de câine..”. De ar fi fost aşa, cum ar
fi putut cocoşul să mai fugă în pădure? O întrebare
„la mintea cocoşului”, nu? Mi se părea, totuşi, că
ceva nu era în ordine, nici cu ce se întâmplase, nici
cu „Abraham”. Prea se amestecaseră fără noimă
faţetele păţaniei...
Ca să mă dumiresc, am lăsat bagajele de la oraş
într‑o parte, lângă uşa odăii de lângă grajd, şi am
pornit printre brazi, prin stufăriş, să caut cocoşul.
Am cercetat locul îndelung, fără grabă, însă n‑am
găsit nimic, nici măcar o pană sau vreo picătură
de sânge de la „cocoşul spintecat”, după cum se
exprimase Haralambie, alias „Abraham”... Revin
la grajd, îl leg pe „Ţigănuş” la locul lui şi pornesc,
pe scurtătura din pădure, spre cuşca iepurilor
ca să las acolo săculeţul cu boabe de porumb.
După scurt timp, sosesc la chilii şi îi povestesc lui
Iacob întreaga tărăşenie. Fără să stea prea mult pe
gânduri şi să priceapă ce se întâmplase de fapt,
Iacob apelează la una dintre expresiile lui favorite

237
 Toma Pirău

şi‑mi spune aproape fără să clipească: „Bă, ce‑ai

păţit? Nu ai ceva cu capul? ”.
Reiau povestea ca să priceapă „tot circul” stârnit
şi cu care nu aveam nici în clin, nici în mânecă. De
asemenea, l‑am rugat să vină cu mine în pădure
ca să continuăm căutarea cocoşului. Mi‑am răcit
gura degeaba... N‑a venit să mă ajute, fiind convins,
pesemne, că mă ţin de pozne. Am reluat cercetarea,
metru cu metru, prin stufărişul din apropierea
grajdului nostru de animale, locul cel mai probabil
pe unde se putea refugia cocoşul speriat de câinele
nostru. Între timp, Iacob‑de deasupra, de lângă
clădirea centralei de la biserică‑striga din toţi
bojocii, imitând, trebuie să recunosc, destul de
bine acel semnal inconfundabil de„cucuriguuuu”
al oricărui cocoş de pe această lume. Propagat
de la înălţime, aproape de înserat, „cocoşitul” lui
Iacob răsuna pe toată valea ca la ivirea zorilor.
Oricine ar fi spus că un asemenea cocoş, acum,
cânta anapoda. Pe aici, nici n‑ar fi fost de mirare
să se vadă în aceasta vreun semn anume de vrăji...
Cântatul de cocoş l‑a ostenit destul de repede pe
veselul Iacob şi s‑a reîntors la chilii... , probabil
încântat de isprava sa năstrujnică.
Eu, în acest răstimp, am ajuns cu căutatul într‑o
mică văioagă din arboretul pădurii, tot prin locul
pe unde mai trecusem o dată. Vorbeam singur...
Deodată, aud un zgomot uşor şi un gângurit
timid ca de pasăre. Ciulesc urechile aidoma unui
prădător aflat la pândă... Sunetele proveneau de
sub o grămadă de vreascuri uscate, aflată doar la
doi‑trei paşi în dreapta mea... Mă duc într‑acolo,
privesc pe sub vreascuri şi văd cocoşul pe care‑l

238
 Încercare de peratologie religioasă

căutam de ceva vreme, fiind convins că nu avea

cum să dispară fără să lase urme. Acum, după
ce l‑am măsurat atent cu privirea, am constatat
că penajul cocoşului era sur şi că, de statură, abia
dacă se apropia de mărimea unei găini ceva mai
răsărite...
Văzând că insist să caut prin pădure, Iacob s‑a
gândit să‑mi vină în ajutor şi a apărut pe poteca
din apropiere tocmai când descoperisem cocoşul
sub grămada de vreascuri. Se apropie de locul
unde mă aflam şi ne unim eforturile să prindem
pasărea speriată de sub crengi. Eu ridic uşor de o
parte a grămezii iar Iacob prinde cocoşul speriat de
dedesupt. Ne uităm cu atenţie la acesta şi vedem,
cu bucurie, că nu era rănit defel. Îi lipseau doar
nişte pene mai mari din coadă... După ce s‑a uitat la
cocoş pe toate părţile, Iacob exclamă brusc: „Ce tot
spunea bazaconii <Abraham>? Cocoşul ăsta n‑are
nimic! Hai să îl ducem vecinului Petrea !”.
Noi vorbisem, în văioagă, destul de tare.
Părintele Haralambie, aflat afară‑lângă căsuţa de
lemn din apropiere‑, a auzit tot cea ce vorbisem noi
la găsirea cocoşului. După ce am ieşit din văioagă,
cu pasărea în mâna noastră, „Abraham” o ţinea, în
continuare, pe a lui: „E rănit ! Sigur e rănit, nu avea
cum să scape teafăr de pe urma tăvălelii ! Aşa ceva
este imposibil !”. Asta depăşea orice închipuire...
Noi ţineam cocoşul în mână, la vedere, iar cel de
lângă noi susţinea, sus şi tare, că pasărea nu putea
fi aşa cum se vede ci, culmea!, cum dorea vorbitorul
să fie aceasta...
Cum scena penibilă se prelungea fără rost,
profit de un moment de respiro, şi îi spun, destul

239
 Toma Pirău

de amuzat, celui ce nu accepta ceea ce vedea:

„Părinte Haralambie, cred că baţi câmpii fără pic
de graţie!Eu ţin cocoşul în mâna mea, l‑am cercetat
cu Iacob pe toate părţile, nu are nimic, iar matale
o tot ţii otova că nu e aşa. Uite ce e, vezi‑ţi de
treabă şi nu ne mai bâzâi cu asemenea închipuiri!”.
Apoi, i‑am întors spatele cârcotaşului fără leac de
lângă noi şi am plecat, alături de Iacob, la vecinul
Petrea ca să‑i ducem cocoşul cu bucluc. Acesta nu
era acasă. Deschid portiţa, intru în ogradă şi, sub
privirile însoţitorului meu, pun cocoşul alături
cele două găini, de aceeaşi culoare cu acesta, după
care o luăm aspru la pas, fiind foarte aproape ora
de începere a Vecerniei...
După slujba de seară, la masă, n‑am putut să
mă stăpânesc şi, pe un ton glumeţ, răspund la o
întrebare ce s‑a pus despre cele petrecute de cu
seară: „Părintele Haralambie n‑a putut opri tot
circul fiindcă nu şi‑a pus mănuşile potrivite ca
să prindă cocoşul. Mi‑a spus chiar dânsul despre
asta... ”. Cei de faţă s‑au amuzat nevoie mare de
cele auzite. Desigur, în afară de împricinatul
„Abraham”, care, simţindu‑se ofensat de propriile
lui cuvinte, s‑a pornit să vorbească precum o moară
stricată..Furios nevoie mare, nu prea se înţelegea
ce voia să spună. Oricum, se afla tot departe de
realitatea celor întâmplate, străduindu‑se din
răsputeri să nu‑şi recunoască nicio vină pentru
incidentul petrecut. Din când în când, privea spre
părintele stareţ că să vadă dacă‑i aprobă sau nu
spusele. Acesta, din motive doar de dânsul ştiute,
a urmărit tăcut întreaga scenă, fără să spună niciun
cuvinţel... Am ascultat cu răbdare toată peroraţia

240
 Încercare de peratologie religioasă

vicleană a lui „Abraham”, convins fiind că n‑are

rost să mă implic în vreo dispută nepotrivită cu
momentul şi locul în care ne aflam. Când, aproape
obosit de atâta vorbit, s‑a oprit din monologu‑i
arţăgos, i‑am spus aproape părinteşte: „Părinte, e
tare departe mântuirea de păcătos... ”.
Când tăcuse toată lumea, Iacob intervine cu
tonul lui naiv, inconfundabil: „Sigur, cocoşul
n‑avea deloc sânge pe el. Am pus, dară, şi eu mâna
pe el !”. O linişte grea, ca o stană de piatră, s‑a lăsat
peste capetele noastre... A urmat rugăciunea de
mulţumire şi ne‑am ridicat de la masă... Eu am luat
„raţiile” pisicilor şi ale câinilor, ca de obicei, şi am
presărat bucurie printre dobitoace. La întoarcerea
spre trapeză, pe holul intermediar, unde trebuia să
las vasele cu care am cărat mâncarea animăluţelor,
l‑am întâlnit pe „Abraham”, cel care se dăduse în
stambă ceva mai devreme, la masă... Când m‑a
văzut, se pregătea să continue confruntarea, cel
puţin asta arăta „alfabetul” limbajului trupului...
Ajungând în dreptul său, pe hol, am dat curs unui
alt impuls decât cel la care se aşteptase gălăgiosul
meu oponent. În loc să‑i arăt vreo supărare, îi
spun ceva cu totul diferit: „Părinte Haralambie,
vă rog să mă iertaţi !La mijloc, neîndoielnic, a fost
o neînţelegere... ”. Surprins de gestul meu, mi‑a
răspuns pe un ton scăzut, aproape ruşinat: „Iertare
şi de la mine... ”. Nici n‑a fost rău ce s‑a petrecut
între noi... N‑ar fi fost bine ca soarele să apună
peste supărarea noastră... Psalmistul David, cu
marea lui sensibilitate semită, ştia, cu siguranţă,
cum e potenţat duhul tulburat în absenţa luminii
solare, fapt pentru care „umbra nopţii” se cerea

241
 Toma Pirău

întâmpinată fără dizarmonii sufleteşti. Terapie

verificată îndelung printre oameni...
La Miezonoptică, a apărut şi „Abraham”, cu
toate că, în ultimele zile, a cam absentat de la această
slujbă. Într‑un moment prielnic, m‑a şi întrebat
dacă mi‑am găsit cheia pierdută sau dispărută de
la chilia mea. Foarte liniştit, ca şi cum nu s‑ar fi
întâmplat nimic în cursul zilei ce tocmai se încheia,
i‑am spus că necazul cu cheia, între timp, se
rezolvase... Am purces spre chilii cu inima senină...
Fleacurile de peste zi n‑au fost mai mult decât „o
furtună într‑un pahar cu apă”... Deşertăciuni fără
parale... Cu totul nepotrivite pentru veghetorii
aflaţi prin partea acestui loc...

93

Nu ştiam de ce zâmbea psP‑ul la slujba de

Vecernie. De obicei, e taciturn. Şi mohorât, de prea
multe ori...
După slujbă, l‑am auzit pe „Leo”, câinele
ciobănesc de afară, cum lătra cu mare porneală. Am
ieşit în curte ca să văd ce se întâmplă de se auzea
acel lătrat de câine stârnit nevoie mare. Odată cu
mine, a venit şi psP‑ul, doar că a mers pe alt traseu;
eu am mers prin faţa clopotniţei iar însoţitorul meu
a ocolit clădirea, pe la centrala termică, şi a venit la
colţul magaziei cu lemne, locul unde se afla cuşca
lui „Leo”. Ne‑am uitat cu mare atenţie în jur, fără
să aflăm de ce fusese câinele aşa agitat. Poate că o
fi apărut prin preajmă vulpoiul ce‑şi face veacul pe
şi printre colinele din preajma noastră, ne‑am spus
între noi după încheierea cercetării.

242
 Încercare de peratologie religioasă

Am revenit în trapeză, unde rămăseseră ceilalţi

coobşteni. Eu, cu pas mai domol. PsP‑ul, ceva
mai alert, cel mai probabil din pricina gerului.
I‑am aflat pe toţi într‑o bună dispoziţie evidentă.
În prima clipă, nu înţelesesem veselia confraţilor
mei. Urmărindu‑le privirile, mi‑am dat seama ce se
întâmplase: cineva, cel mai probabil „şeful” nostru,
adusese în încăpere un căţeluş alb cu negru,
ciobănesc, care, dând de căldură, făcea fel de fel
de ghiduşii, spre deliciul evident al privitorilor
prezenţi. Un căţeluş alungase, iată, aerul posomorât
al chinovnicilor noştri de la lăsarea serii...
Contrastele stărilor de spirit au devenit mai
evidente. Voioşia generalizată de acum se înfăţişa
ca o „floare rară” pe fundalul unui decor cotidian
apăsat de o rutină ce „respira” doar prin formă.
Poate că această „predominanţă formală” îi incită
pe cei doi preoţi ai noştri, în timpul Utreniei sau
Vecerniei, să se ocupe cu fel de fel de nimicuri:
udatul florilor din trapeză, lipitul capetelor de
lumânări rămase pe cele două sfeşnice, dereticatul
pe sub mesele din încăpere sau ritmicul dute‑vino
între bucătărie şi trapeză, locul unde ne ţinem
„slujbele mici” pe timp de iarnă. În momentele mai
importante ale rânduielii de slujbă‑o rugăciune,
citirea vreunei pericope evanghelice, cădirile
ocazionale etc. ‑, diriguitorii noştri devin mai atenţi
şi nu se mai lasă în „voia plictiselii” ce‑i toropeşte
în mod vizibil şi de prea multe ori. Acest aer, „uşor
detaşat”, se transmite şi asupra celorlalţi, cu excepţia
constant râvnitorului părinte Teodor. Aderenţa
sufletească „de suprafaţă” a purtătorilor de patrafir
se asociază cu o atitudine similară din partea

243
 Toma Pirău

celorlalţi participanţi la făptuirile cerute de ritual.

Mai mult contează „gestul concret” ce se distribuie,
impersonal, pentru fiecare, fără o atentă„deschidere
sufletească” către acesta, pe măsura a ceea ce se
face după un tipic atotstăpânitor... De prea multe
ori, rosturile Lucrării de slujire se rătăcesc într‑o
aşteptare covârşită de nefiinţă...
După Vecernie, ca de obicei, am luat masa în
bucătărie, răsfiraţi pe la cele două mese acoperite
cu muşama. Destul de multă linişte la mâncare.
Doar Iacob, după ce şi‑a sorbit zgomotos ciorba de
legume, a spus ceva despre „povestea cocoşului” de
ieri, fără ca cei de faţă să reacţioneze la „glumiţele”
ieftine ale acestuia. Abia după o altă „pauză de
tăcere”, „Abraham”, cu de la sine pornire, începuse
să glumească pe seama „Ţigănuşului”, care, după
cum grăia brăileanul viclean, descoperise secretul
„jocului cu cocoşul vecinului Petrea”. M‑a surprins,
din prima clipă, „cheia” bunei lui dispoziţii ce
se ascundea în dosul vorbelor. Jubila interior cu
parşivenie, aidoma unui grecotei, fără să‑şi ascundă,
prin accentul şi timbrul vocii, complicitatea care‑l
lega de unii dintre comeseni... Pe moment, nu
mi‑am dat seama de teatrul care se juca după toate
regulile artei disimulării. Cum Iacob, cu firea lui
deschisă, mai arunca unele vorbe cu subânţeles,
l‑am rugat să n‑o mai facă, amintindu‑i despre
„aurul tăcerii”... PsP‑ul &Co. tăceau, la rândul lor,
în mod vădit ca să ascundă ceva despre care, acum,
nu‑mi puteam face nici cea mai firavă idee...
După rugăciunile de mulţumire de după
praznicul de seară, am luat găleata portocalie‑cu
sigla PDL‑ului‑şi am pornit la ascultarea mea:

244
 Încercare de peratologie religioasă

hrănirea animalelor de prin curte, pisici şi câini,

deopotrivă. Înainte de a trece pe verandă, unde, de
obicei, hrăneam pisicile, i‑am dat puiului de câine
ciobănesc, cel adus de către psP, nişte bucăţele
de caltaboş şi de peşte. Caltaboşul a dispărut
rapid. Peştele a fost lăsat neatins... Am zâmbit şi
am pornit devale, însoţit de uliţaşul „Panda”, ca
să‑i dau mâncare şi „Ţigănuşului”, „prigonitorul”
cocoşului, pe care‑l ştiam legat la locul lui, sub
platforma de lemn de la intrarea în grajdul vacilor.
Pe la podeţul de la jumătatea drumului dintre
biserică şi anexele noastre gospodăreşti, „Panda”
latră ca să‑l avertizeze pe căţelul legat de venirea
noastră. De fiecare dată, căţelul răspundea voios
la semnalul transmis de către „Panda”. De această
dată, niciun semn... Cu gândul în altă parte, n‑am
sesizat că „Ţigănuşul” n‑a răspuns la „apelul” ce‑i
fusese adresat ca de obicei.
Când am intrat pe poteca ce ducea spre şură
şi grajd, am văzut, pe zăpadă, două urme de
cauciucuri de maşină, de o parte şi de alta a căii
de acces. Inima mi s‑a strâns a presimţire rea... Am
iuţit pasul spre cuşca din apropiere, am chemat
căţeluşul pe nume... Degeaba! „Ţigănuşul” fusese
săltat de către cineva de la locul lui şi dus undeva,
aiurea... Urmele maşinii, imprimate pe zăpadă
până lângă cuşcă, erau un indiciu foarte evident
pentru dispariţia căţelului. Profilul imprimeului şi
distanţa dintre roţi, aşa cum se vedeau pe zăpadă,
coincideau cu ale Jeep‑lui din curtea noastră.
Aprind becul de pe rampă ca să văd totul
mai bine. Pe balustrada rampei, văd lanţul cu
care fusese legat „Ţigănuşul”... Nu mai aveam

245
 Toma Pirău

niciun dubiu asupra celor petrecute, aproape în

stil tâlhăresc, între orele prânzului şi Vecernie...
Indiciile arătau, prea bine, şi făptaşul. Nimeni altul
decât întâi‑stătătorul nostru, pe post de şofer, cu
complicitatea, aproape certă, a lui „Abraham”, cel
care asistase impotent, de la un cap la celălat, la
scena „sângeroasă” cu cocoşul... Pe din dos, pe
tăcute şi aberant, cei doi l‑au socotit vinovat pe
căţel şi l‑au făcut să dispară din ograda noastră...
Întristat de situaţie, am pus mâncarea în două
farfurii, pentru „Panda” şi pentru pisicile de aici.
Am stins becul de pe rampă şi, cu sufletul chircit,
am pornit la deal, spre chilii... Aproape de vârful
dealului, îl întâlnesc pe „Abraham”. Avea în mână
găleţile pentru lapte. Se ducea, de bună seamă, să
mulgă vacile... Mi s‑a părut mai cocoşat decât de
obicei. După mers, şi mai fricos ca să nu cadă din
cauza alunecuşului de pe drum...
Când ne‑am întâlnit, i‑am dat bineţe şi l‑am
atenţionat asupra pericolului reprezentat de
gheţuş. Fără să‑l întreb, a simţit nevoia să‑mi spună:
„Căţeluşa a luat‑o părintele stareţ şi a dus‑o!”.
Tonul pe care mi‑a vorbit avea o undă uşoară de
compătimire... N‑am mai spus decât „ Ştiu, am
văzut urmele... ” şi am plecat mai departe. Vorbele
lui „Abraham” mi‑au confirmat presupunerile din
plin. Aveam de‑a face, cum lesne se putea constata,
cu nişte oameni prefăcuţi şi negri la suflet...
Un gând, totuşi, mă făcea să văd şi altceva: în
cele câteva luni de şedere prin ograda noastră,
„Ţigănuşul” devenise mai viguros şi mai îndrăzneţ...
Nu mai era vieţuitoarea firavă şi temătoare pe care
o zărisem, cândva, pe tăpşanul de lângă Petrea.

246
 Încercare de peratologie religioasă

Trăgeam nădejde să găsească nişte oameni ceva

mai simţitori...
După toate acestea, ceva mi se înfiripă în
minte... La vară, voi pleca spre Sud ... De tot... Să
mai spună cineva că „cele mici” n‑au sălaş comun
cu „cele mai mari”...

94

Din Evanghelie, am aflat despre răspândirea

Cuvântului chiar la îndemnul Învăţătorului Iisus.
Cei şaptezeci de apropiaţi ai Domnului au fost
trimişi de către Acesta în lume ca să presare peste
oameni „lumina cunoştinţei”. În puţine vorbe, ni
se dezvăluie câteva cerinţe de căpătâi pentru cei
plecaţi să lumineze lumea cu Învăţătura cea nouă.
Astfel, „zestrea materială” a vestitorilor se rezuma
la încălţări, hainele de pe ei, straiţă şi toiag. Doar
atât ! Învăţătorul le spune doar foarte limpede: „Să
nu aveţi mai mult de atât... ”. Pesemne ca să nu fie
prinşi cu alte griji...
Li se mai spune, totodată, să nu fie temători cu
hrana lor: „Mâncaţi tot ce vi se pune pe masă!”.
Desigur, prin casele ce le vor oferi găzduire. Altfel
spus, nu căutaţi „la feţele oamenilor” ocolindu‑i pe
cei ce au alte obiceiuri sau dacă sunt de alt neam,
diferit de cel al Iudeilor. Învăţătura cea nouă, iată,
nu‑i poate ocoli pe străini, încă de la începuturi...
Cei ce „lucrează pentru Cuvânt” nu rămân fără
răsplata strădaniei lor. Lucrătorului „i se cuvine
plata”... Luminarea lumii are roade pe măsură...
Propovăduitorii trimişi „prin lume”de către
Domnul Iisus pornesc la „momentul potrivit”,
într‑un ceas anume. Sosise, după cum li s‑a spus

247
 Toma Pirău

de către Invăţătorul lor, „vremea secerişului”, când

lucrătorii nu pot fi prea puţini dacă „secerişul e
mult”...
Şi, totuşi, la origini, n‑au fost decât „o mână de
oameni” care au iniţiat „secerişul”. Această „oaste
mică” a şi secerat, a şi semănat, în acelaşi timp.
Cele două feţe ale „Lucrării” nu puteau fi separate.
„Secerişul” acoperea ogorul cerinţelor sufleteşti,
neudat îndeajuns cu cele din vechime, mişcare
pregătitoare şi necesară pentru „semănatul”
luminii prin Cuvânt...
La pas şi cu simplitate exemplară, a prins formă
ceea ce se va numi „biserica luptătoare”.
Vrând‑nevrând, peste timp, ne putem întreba
fără ocolişuri: propovăduitorii de astăzi ai credinţei
„întru Hristos” mai au ceva din acel „miraj al
începuturilor”? Cei mai mulţi dintre noi suntem
tentaţi să spunem că „datele problemei” sunt
diferite. Aşa să fie, oare?
În lume, prima generaţie de vieţuitori zideşte
casa... Următoarele generaţii doar o locuiesc sau o
părăsesc după cum porunceşte „duhul veacului”...
Dacă n‑o dărâmă, cu voie sau fără voie, cu temelii
cu tot...
Pe la noi, „căruţele” au mare trecere. PsP‑ul
aparţine tagmei care nu se mai satură să se laude
cu acestea. Şi să le folosească, fie la bune, fie la rele...
Bunăoară, iepurii noştri „s‑au evaporat” odată cu
„Ţigănuşul”. Lângă cuşca acestora erau aceleaşi
urme de maşină ca cele de jos, de la grajd. Nu ar fi
improbabil ca iepurii să fi ajuns la cel din sat care
ne‑a dat căţelul ciobănesc. Iar pe acest traseu să fie
lăsat cumva şi câinele nostru care stârnise, aproape

248
 Încercare de peratologie religioasă

de neînţeles, agitata „poveste a cocoşului”... De

unde sunt, nu pot porni în căutarea celui dispărut.
Nu‑mi rămâne decât să tac şi să rabd... După cum
a spus şi Sf. Apostol Pavel, tăcerea şi răbdarea sunt
pe firul unei rânduieli de taină...
95

Astăzi e sâmbătă. După masa de prânz, cu

„Leo” şi „Panda” alături, am pornit la deal, pe
Bobeica, cu gândul purtat de o idee: cei doi câini,
care mă însoţeau, puteau transmite „semnale”
uşor percepute de către „Piticul” sau „Ţigănuşul”
alungat de la noi de câteva zile. Pe tot traseul
parcurs spre Vf. Pietrosul, pe deasupra caselor din
vale, am fluierat, am chiuit şi am strigat cu dorinţa
vie a găsirii „câinelui pribeag”... „Leo” şi „Panda”
ciuleau urechile la fiecare mesaj sonor pe care‑l
„rostogoleam” printre munţi şi văi. Degeaba !După
ceva timp, aproape răguşit, am revenit de unde
am plecat. Şi tot cum am plecat: uşor întristat de
zădărnicia căutării noastre...
„Revăd”, în minte, câteva întâmplări de peste
zi. Prima dintre acestea trimite la atmosfera ceva
mai animată de la masă. Ca din senin, „băieţii”
deveniseră mai vorbăreţi ca de obicei. Dragoş din
Moisei adusese la mănăstire o tânără franţuzoaică,
pe nume Sarra, ce era colegă de faculate, la Cluj, cu
fata acestuia. Amândoi, Dragoş şi Sarra, fuseseră
invitaţi să mănânce împreună cu noi. Prezenţa
acestora a dat un aer mai voios adunării noastre,
altminteri obişnuită cu o notă destul de mohorâtă
la trapeză..

249
 Toma Pirău

După Liturghie, îi văzusem pe părintele

Nicolae şi pe Sarra pe când povesteau de zor în faţa
bisericii, în aşteptarea orei pentru servirea mesei.
După câteva minute, au ocolit biserica şi s‑au oprit
lângă cuştile de iepuri. Fără jenă, studenta şi‑a
aprins o ţigară de faţă cu Nicolae, fără ca acesta
să schiţeze vreun gest de interdicţie, cu toate că se
aflau în curtea mănăstirii. La mică distanţă chiar
de partea dinspre răsărit a bisericii... Priveam de
sus, de pe veranda cu flori, şi nu‑mi venea să cred
că ceea ce vedeam era aşijderea realităţii... Ce‑o fi
fost în mintea părintelui Nicolae?
Înainte de Vecernie, am avut o altă mare
surpriză. Întrebându‑l pe acelaşi părinte dacă ştie
ceva despre chiştoacele de ţigară de lângă cuştile
pentru iepuri, acesta se făcea că nu ştie nimic.
Făcea pe prostul foarte bine cu toate că fusese
de faţă la isprava cu fumatul a Sarrei. Văzându‑i
făţăreala vicleană, am socotit că e bine să‑i spun
că nu sunt străin de cele petrecute „cu fereală” şi
i‑am retezat‑o scurt: „Nu mai faceţi pe neştiutorul
că v‑am văzut de la fereastra verandei cu flori. Vă
aflaţi faţă‑n faţă cu fata care fuma ca o şerpoaică!”.
A privit jenat spre pământ şi a recunoscut că a
greşit prin atitudinea excesiv de îngăduitoare faţă
de gestul necontrolat al franţuzoaicei de a fuma în
incinta aşezământului nostru. Fără să întreb ceva
în plus, Nicolae a început să –mi spună fel de fel de
fleacuri despre fata cu pricina. A amintit şi despre
cum cineva venise pe lângă biserică şi că‑i văzuse
de aproape pe amândoi, tocmai când Sarra trăgea
aprig din ţigară. I‑am spus interlocutorului meu
că, date fiind locul şi statutul său, ar trebui să se

250
 Încercare de peratologie religioasă

poarte cu mai multă atenţie şi cu mai multă luare

aminte... Despre cele întâmplate, n‑am vorbit cu
nimeni. I‑ajungea zilei răutatea ei...
Odată, la masă, Sarra‑ce deprinsese destul
de bine să vorbească româneşte‑i se adresează
psP‑ului aproape impertinent pentru un oaspete:
„Aici, acum, sunteţi şef... Dacă vi s‑ar întâmpla să
nu mai fiţi pe post şi v‑aţi duce în lume, ce‑aţi face?
Nu‑i aşa că ar fi naşpa? ”. A rostit acest cuvânt,
„naşpa”, de mai multe ori pe timpul conversaţiei,
indiciu destul de bun pentru o anumită lejeritate a
limbajului tineresc pe care‑l asimilase cu naturaleţe
de la colegii de studenţie. Un argou sugestiv pentru
un anumit fel de a fi. Sursă pentru exprimarea unei
identităţi specifice, cum ar spune cei procupaţi de
psihologia socială...
Vizat direct de întrebare, psP‑ul a răspuns uşor
descumpănit: „S‑a mai întâmplat, se mai întâmplă...
Iată, unul pe nume Nifon, cam de pe vremea lui
Neagoe Basarab, dintr‑un fel de episcop, a ajuns, la
Athos, simplu monah... Cu smerenie, a trecut peste
multe încercări, până când, printr‑o lucrare tainică,
s‑a descoperit mai‑marelui din mănăstire că acesta
este un înalt ierarh şi a fost cinstit după rangul său”.
Potriveala cu Neagoe Basarab nu prea era la locul
ei... Povestea, parcă, se petrecuse cu mult timp mai
devreme, pe când se puneau bazele organizării
bisericeşti prin Ţara Românească. De bună seamă,
nu referinţa istorică era importantă în răspunsul
la întrebarea Sarrei, cât, mai degrabă, ocolirea
fondului acesteia. Poate că psP‑ul a fost inspirat
când a dat acest răspuns destul de ceţos... De faţă
cu atâta lume, ce‑ar fi putut spune mai mult şi mai

251
 Toma Pirău

sincer, fără ca să stârnească cine ştie ce ispitiri de

cuget printre cei ce‑l ascultau? Intuiţia l‑a îndrumat
pe calea cea bună. Aflându‑se mai multe înţelesuri
la mijloc, franţuzoaica a abandonat direcţia de
iscodire pe care pornise cu întrebarea de mai
înainte, trecând cu vorbirea către impresii despre
locuri şi oameni. Pe aceste subiecte, nu erau motive
de îngrijorare pentru nimeni. Cele relatate de Sarra
aveau mulţi termeni la superlativ. De departe, se
vedea limpede că „peisajul”, fizic şi uman, de care
avusese parte a încântat‑o nevoie mare.
Din nefericire, latura duhovnicească a fost
mai palidă cu acest prilej. Ceva din atmosfera
întâlnirilor nu se preta la afirmarea unui interes
anume pentru subiecte de natură spirituală. Parcă
e un făcut: în afara unui mod de a fi şi a face după
tipic, cele sufleteşti sunt destul de stinghere... Să
fie temerea ieşirii din forme?? Sau primejdiile
mărturisirii... Oricum ar fi, ascunderea după
paravanul impersonalului şi al anonimatului, atât
de preţuite de unii, înlesnesc doar simpla alăturare
dintre semeni şi, nicidecum, lucrarea împreună a
acestora... Cei ce vieţuiesc după repere liturgice
autentice nu pot fi doar „o turmă” păstorită „din
afară”... Suportul personal al credinţei nu face casă
bună cu formalismul anonim. Trăirea e vie când
forma nu e opresoare... Sau când graniţa formei
nu hotărniceşte trecerea de la anonimat la ritmica
personală de trăire „întru credinţă”...
96

Vorba aflată la N. Cabasila merită toată atenţia:

Dreptatea, fiind de‑Sus, merge numai împreună cu

252
 Încercare de peratologie religioasă

Bunătatea. Un gând după dreptate, după cum mi

s‑a adresat nu demult, e, iată, unul ce se nutreşte,
de are croială curată, din solul bunătăţii. Fără un
asemenea ajutor, gândul cuiva e mai aproape de
interes. Nu adună semenii, ci îi împrăştie după
închipuiri purtătoare de nesfârşite însingurări. Pe
Arborele Sefirotic, deloc întâmplător, Dreptatea
e localizată axial după Înţelegere... Ultima se află
pe acelaşi palier cu Înţelepciunea, amândouă
fiind „aşternut” pentru Coroană... Şi Înţelegerea şi
Dreptatea sunt orânduite pe coloana din dreapta a
Arborelui...
Dreptatea ce priveşte din cer, după cum ne
spune şi Psalmistul David, poartă cu sine Duh de
Bunătate. Rânduiala croită de acesta se cuprinde
în armonia lumii. Nu separă, ci uneşte în toată
vremea. Nu întristează, ci bucură... Nu întunecă,
ci luminează... Nu urăşte, ci... iubeşte... Fără iubirea
sorbită de bunătate, până şi dreptatea poate fi doar
„chimval răsunător”, aşa cum Sf. Apostol Pavel le
scria corintenilor pe la mijlocul primului secol al
erei creştine.
Pare a fi o lege a firii. Tentaţiile nenumărate
atrag „praful şi pulberea” unei vieţi..Iulius Cezar,
după cum susţin cunoscătorii, a păţit ceva care i
s‑a tras, mai întâi, de la frivolitatea cu care trata
lumea, socotindu‑se mai presus de aceasta... Cine
are urechi să audă...

97

Lumea onirică se aşterne, de bună seamă, peste

lumea reală. Cele două se întrepătrund după rosturi
de taină, abia „ghicite” de foarte puţini semeni

253
 Toma Pirău

de‑ai noştri. În visul meu, iată, Lenuţa Jinaru, fosta

mea colegă de facultate, se saluta amical cu Andrei
Onescu, fostul meu coleg de liceu la Făgăraş. Cei
doi nu s‑au cunoscut.Drumurile vieţii acestora
fuseseră separate întrutotul. Şi, totuşi, lumea
onirică i‑a făcut să se întâlnească, trecând peste
orice oprelişti de loc şi de timp... Lenuţa se salutase
cu Andrei, în timp ce mă ţinea neutru de mână, ca
şi cum s‑ar fi cunoscut de foarte multă vreme...
Gestul colegei mele mi s‑a părut foarte natural.
Luam, şi eu, parte la „o realitate” de alt tip decât
cea obişnuită. Evenimentele acesteia purtau o altă
natură şi se chemau unele pe altele după o altă
rânduială decât cea aşezată pe interregnul dintre
cauză şi efect. Fire nevăzute ale fiinţării sunt puse
la urzit fără vreo relaţie cu „moara” raţională a
înțelegerii ... ... ... ... ...
Am privit la Lună, în timp ce trăgeam clopotul
înainte de Miezonoptică, şi am constatat că se
afla cam la aceeaşi altitudine ca cea de dinaintea
Crăciunului. Poziţia acesteia, însă, se găsea
schimbată cu 180 de grade, „privind”, acum, de
deasupra Bobeicii. Data trecută, se afla deasupra
Toroioagăi, muntele străpuns de oamenii locului
de pe vremea romanilor, în căutarea multor metale
neferoase... Luna primea lumină uşor din spate
şi de jos în sus, fapt pentru care coarnele părţii
luminate erau alungite în sus... Când Luna are
astfel de coarne, se aşteaptă precipitaţii... S‑ar părea
că o să avem ceva zăpadă de Bobotează ... Şi ger,
desigur, precum se ştie din popor...

254
 Încercare de peratologie religioasă

98

Botezul Domnului. O sărbătoare creştină din

categoria sărbătorilor împărăteşti. Epifania de
acum, de la Botez, prin sunet şi imagine, înlesneşte
vădirea Sf. Treimi. Teologia, iată, trece dincolo de
dogmă şi apare ca ipostaziere pilduitoare a lui
Dumnezeu, ca uniune personală a Tatălui, a Fiului
şi a Sf. Duh. De la acel abstract „Eu sunt cel ce sunt”,
după cum i s‑a spus lui Moise pe munte, la Botez,
se revelează Dumnezeul Treimic ca Persoană, în
toată spledoare de taină a Acesteia... Cele două
Testamente sunt reunite la aceeaşi sărbătoare...
După tradiţia lumească, în astfel de ocazii se
vorbeşte cu asupra de măsură. Nota apologetică
pare a stăpâni peste oraţii, de la cel mai mic slujitor
la altar, până la înalţii ierarhi. Puţini, chiar prea
puţini, sunt cei care pot tălmăci minunea de la
Botez după „nevoia de Duh a veacului prezent”.
„In illo tempore”, în mod surprinzător, pare mai
accesibil „ca povestire” decât ca fapt mistic ce
ne „umbreşte” viaţa şi astăzi... Când se sfinţeşte
„firea apelor”, nu putem poposi la sărbătoare doar
prin „fast ocazional”, repetat, de la un an la altul,
cu o exactitate formală aproape ca succesiunea
aceluiaşi număr într‑un şir fără capăt... Imaginile
şi comentariile din media nu erau străine de o
„oboseală a repetiţiei”. Rutina, pesemne, nu se
poate însoţi prea voios cu „sufletul în sărbătoare”.
„Bucuria duhovnicească” nu poate să răzbată
prea lesne când precumpăneşte numărul, fastul
în sine, aproape nelumesc, al riturilor săvârşite la
întâlnirea „Cerului” şi a „pământului” prin Botez.

255
 Toma Pirău

Icoanele de prin bisericile noastre, şi nu numai,

ilustrează exemplar puterea simplităţii celor sfinte.
Domnul Iisus şi Maica Sa, ca şi alţi sfinţi ai lumii
creştin‑ ortodoxe, nu sunt înfăţişaţi ca purtând
podoabe sau veşminte înzorzonate. Dimpotrivă!
De prea multă vreme, doar ne uităm la astfel de
icoane şi nu pricepem, mai deloc, mesajul ce ne
este adresat spre propria noastră luminare „întru
Mântuire”... Simbolurile sunt simple prin natura şi
rostul lor. Când acestea sunt întâmpinate doar prin
„gesturi corecte”, fără o încărcătură sufletească
potrivită, e mai aproape „suflul ţărânei” decât cel
al aspiraţiei către Împărăţie. Învăţătura Păstorului
cere smerenie fără măsură...
Ca un revers al simplităţii trăirii de credinţă, se
văd mulţimi agitate cam peste tot locul, cu dorinţa
greu strunită de „a simţi” cele sfinte... Ca şi cum la
acestea s‑ar ajunge prin simplă atingere sau prin
comportament magic, de felul „dau ceva şi primesc
altceva”... Ca un fel de „negoţ” de taină... Viaţa, cu
toate ale ei, nu se poate pune într‑o balanţă ca la
piaţă. Unităţile de măsură pentru „cântărire” nu ne
vin din afară, străine de înlăuntrul nostru luminat
prin har...
Nicolae Cabasila, în cartea lui de căpătâi despre
Sf. Liturghie, o spunea răspicat că sfinţirea prin
„daruri”, inclusiv la Sf. Euharistie, se împlineşte
numai dacă cel ce se împărtăşeşte s‑a curăţat,
prin strădanie proprie, de „zgura”păcatului.
Dacă n‑a făcut‑o, chiar dacă a consumat din Sf.
Împărtăşanie, se află, încă departe, de binefacerile
sfinţirii. Mai mult şi mai apăsător, un astfel de
creştin făţarnic va avea parte de păcatul de neocolit

256
 Încercare de peratologie religioasă

al nevredniciei... După aşa ceva, se află doar „ vai

şi amar”... Numai prin foc se mai poate înlătura o
asemenea nevrednicie... Cu un astfel de foc nu e
de şagă pentru nimeni, indiferent de rangul ce‑l
purtăm în astă viaţă...
Ceva similar se petrece şi privitor la aghiasmă.
Dacă n‑ai lucrat asupra ta, dacă ai fost şi rămâi
nevolnic într‑ale curăţeniei trupeşti şi sufleteşti,
nu ai ce să primeşti indiferent câtă apă sfinţită s‑ar
bea..
Ţi‑ai descoperit inima locuită de Împărăţie?Da,
atunci, ca şi creştin dreptmăritor, te poţi bucura
de sfinţenia binecuvântată a „firii apelor”... Firea
apelor e firea vieţii, nu? Nici n‑ar putea fi altceva...
La orice sărbătoare creştină, duhul alexandrin
doar ispiteşte dizarmonic... Alexandrinii au simţit
asta pe pielea lor şi au pierit la vremea potrivită.
Învingătorii lor au fost necruţători cu ceea ce se
înfăţişase ca o „respiraţie”diferită de duh... Urmaşii
învingătorilor, cum lesne se poate observa, au uitat
cu totul de pilda alexandrină... Vae victis... Asta nu
împiedică defel o repetiţie cu aceeaşi semnificaţie,
de e să dăm crezare Ecclesiastului...

99

Sărbătoare mare la românii ortodocsi de Sf.

Ioan Botezătorul. Denumit şi Înaintemergătorul,
fapt care i‑a dus pe unii la afirmaţii destul de
problematice din punct de vedere dogmatic.
Părinţii acestuia‑Zaharia şi Elisabeta‑aveau
peste 70 de ani atunci când au fost dăruiţi cu
acest prunc. Tocmai din această pricină, Acatistul
acestui sfânt tălmăceşte numele primit de acesta un

257
 Toma Pirău

„nume al darului”... „Pecete” a două testamente...

Rod al credinţei nestrămutate şi al rugăciunii
îndelungate... Îndemnul Domnului Iisus, către
ucenicii Săi, la credinţă lucrătoare –fie aceasta „doar
cât un bob de muştar”‑aducea cu sine putinţa de a
muta şi munţii din loc. Rugăciunea, la rândul ei,
trebuie făcută ca şi cum ceea ce s‑a cerut de la Tatăl
ceresc a şi fost primit. Timpul, iată, capătă un alt
înveliş în rugăciune. Părinţii lui Ioan Botezătorul
au trăit pilduitor din acest punct de vedere...
Zaharia şi Elisabeta au purtat ani îndelungi
stigmatul ruşinii pentru că n‑aveau urmaşi. În
vremurile de demult, Iudeii priveau cu „ochi răi”
pe cei ce n‑aveau copii, socotindu‑i însemnaţi de
către Iehova pentru multe şi grele păcate. Inimile
lor, din această pricină, au fost înfrânte şi zdrobite.
Urgisirea acestora nu avea cum să nu fie oprită.
„Oasele smerite” aveau partea lor de bucurie,
precum spusese cu mult înainte Psalmistul David...
„Piatra ruşinii” de obşte face loc celei ce aduce
bucurie... Domnul Savaot nu‑Şi întorsese faţa de la
Zaharia şi Elisabeta: pruncul lor, după cum o arată
chiar Domnul Iisus, are o statură duhovnicească
aparte‑„cel mai mare născut din femeie”...
Ioan a avut parte de o viaţă aspră. Pesemne că
încercările vieţii lui aveau un rost anume pentru
„sporirea în Duh”. Asprimea vieţii a plămădit un
duh asemănător şi aprig. Aproape nelumesc... Ca
un ecou, peste timp, al vocii profeţilor de demult...
A trăit, urmând o lucrare de taină, în pustiul
Iudeii. Hrana şi‑o lua tot de pe aici: ierburi, lăcuste şi
miere de la albinele sălbatice. Se îmbrăca sărăcăcios.
Doar o haină aspră din păr de capră, încinsă la

258
 Încercare de peratologie religioasă

mijloc cu o curea grosolană... Încălţările nu puteau

fi altfel... Acest „om al pustiului” privea lumea
după o măsură ce‑i fusese insuflată din alte sfere şi
s‑a arătat, după rosturile sale de profet, ca purtător
hotărât de mesaj pentru gentilii lui: „Pocăiţi‑vă, că
s‑a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu!”. Botezul
săvârşit de către acest profet la Iordan avea, iată,
un rost bine determinat, fiind „spre pocăinţă”. Cei
care veneau să fie botezaţi de către Ioan rămâneau
în apă până când îşi mărturiseau toate păcatele.
Apa Iordanului, după acest Botezător inspirat, avea
puterea de „a spăla” de păcate pe cel ce primea
botezul... Sfinţenia apei din Iordan nutrea puterea
botezului la care se supuneau Iudeii la chemarea
profetului lor năvalnic, cel ce a fost cercetat,
spre buna lui întocmire, de „lamura pustiului”...
Echivalentă, în plan simbolic, cu „lamura focului”...
La rândul lor, cei ce răspundeau chemării lui Ioan
îi împărtăşeau credinţa acestuia mai cu seamă
datorită fervorii cu care era propovăduită. Mai
puţine vorbe, însă, cu orice prilej, hotărâre cu
asupra de măsură în gesturi... Ioan Botezătorul
poruncea ca cineva ce ştia şi care era dăruit cu o
putere care nu părea a fi din această lume. Iudeii
recunoşteau în acesta pe „omul lui Dumnezeu”,
asemănător cu cei care, puţini la număr, i‑au stat
aproape lui Israel de aproape o mie de ani...
Despre Iisus, cuvintele spuse de acest om ales
de Dumnezeu poartă Mesajul ce dezvăluie „taina
cea din veac ascunsă”, despre care s‑a consemnat
şi în Scripturi: „Cel ce vine după mine va boteza
în Duh şi cu foc”, spre iertarea păcatelor şi‑ntru
Mântuire. Şi mai departe: „Cel ce vine după mine

259
 Toma Pirău

a fost înainte de mine iar eu nu‑I sunt vrednic nici

măcar să‑i leg curelele de la sandale!”; „Eu trebuie
să mă fac mic şi El trebuie să crească. ”; „Iată Mielul
lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii!”.
Precum lesne se poate observa, Ioan Botezătorul
ştia, prea bine, că este doar un Înaintemergător
pentru Mielul lui Dumnezeu, faţă de care trebuia
să se facă mic, după cum a primit poruncă...
Acum, la Botezul Domnului, Sf. Treime capătă
prezenţă, printr‑o rânduire minunată. Glasul
Tatălui ceresc se aude de deasupra: „Acesta este
Fiul Meu cel Iubit întru care am binevoit. ”; Sf. Duh
coboară asupra Fiului „în chip de porumbel”; Fiul
iese îndată din apa Iordanului, fiind fără de păcat...
După toate acestea, petrecute sub ochii multor
privitori la apa Iordanului, Iudeii au rămas „tari de
cerbice”, după cum Însuşi Domnul Iisus au spus‑o,
ceva mai târziu, despre aceştia. N‑au primit darul
să înţeleagă epifania întreită de la Iordan, cerând
mereu şi mereu semne şi minuni care să le susţină
credinţa. Pribegia lor nu poate fi străină cu totul de
astfel de apucături...
„Mediul spiritual” din Iudeea, într‑o notă
aşteptată a firescului, a dat şi înţelesul adecvat a
ceea ce s‑a numit „plinirea vremii” pentru lucrarea
în lume a Domnului Iisus, socotit Mesia sau Hristos,
după denumirea ebraică sau greacă a misiunii
Sale. Între Evrei, nimeni nu putea fi „Rabbi“ sau
învăţător într‑ale Legii mai înainte de împlinirea
vârstei de treizeci de ani. „Plinirea Legii” prin Iisus
Hristos, iată, se înfăptuieşte şi printr‑o atitudine
respectuoasă făţă de spiritul acesteia şi faţă de
tradiţiile ce‑i sunt reazem sau temelie. Niciodată,

260
 Încercare de peratologie religioasă

aşa cum s‑a consemnat în Scriptură, Domnul Iisus

nu S‑a dezis de a fi şi un Iudeu ataşat de originile
Sale...
Sf. Ioan, prin Botez, deschide calea Cuvântului
spre cuprinderea lumii. De la firea cu care a fost
dăruit acest ultim profet, pot proveni, oarecum,
şi înţelesurile ce‑şi au sălaş în îndemnul adresat
de către Domnul Iisus conform căruia „Împărăţia
se ia cu asalt”. Încercările pustiului purifică
firea nărăvaşă, reper terapeutic ce se întâlneşte
la majoritatea popoarelor semitice, nu numai la
Iudei. Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul a fost,
prin urmare, gazda unui suflet aspru şi drept,
chiar necruţător cu cei ce „se lăfăiau în rătăciri”,
purtaţi doar de cele ale ţărânei. Apelativele ce‑i
sunt asociate profetului sunt, deloc întâmplător,
întrutotul nematerialnice.
Pilda cea mai bună, din punct de vedere
semantic, o oferă chiar numele ce‑l poartă
Înaintemergătorul şi Botezătorul. Numele „Ioan”
provine de la ebraicul „Iohanan”, care, precum e
vădit, cuprinde particula „Io” (abreviere uzuală
pentru „Iahve‑Dumnezeu”) şi verbul „HANAN”
(„a avea milă”). Înţelesul numelui de „Ioan”, pe cale
de consecinţă, este „Dumnezeu a avut milă”.
Cei de demult recunoşteau marea putere a
numelor şi trăiau în orizontul acesteia. Romanii au
adăstat, şi ei, la protecţia acestui nume, din rândul
lor‑aşa cum susţin unii specialişti‑fiind aproape trei
milioane de purtători. Numele „Ioan”, şi la români,
se află, ca număr, deasupra celorlalte nume.
„Milă”, într‑un alt sens, înseamnă şi „dar”. „Darul
lui Dumnezeu” pentru drepţii Zaharia şi Elisabeta.

261
 Toma Pirău

Ce minunat e să fii „depozitarul numelor”!Fără să

ne dăm seama, „bolta iudeo‑creştină”, sub care
vieţuim, susţine simboluri şi puteri despre care
nu ştim cine ştie ce... „Ascultarea”‑ca cerinţă de
căpătâi a creştinului‑nu provine, cumva, şi din
gata‑făcutul „ogor” de nume ce i s‑a aşternut ca
„privelişte de viaţă”? Suntem, cu adevărat, umbriţi
de puteri cernute după altă fire... Ca norii ce poartă
apa în „oale”extrem de fine...
Să nu uităm că protopărinţii Adam şi Eva
n‑au ascultat porunca Tatălui şi au fost alungaţi
din Rai (sau Paradis). „Căderea” provocată de
neascultarea acestora s‑a răsfrânt, fractalic, peste
tot ceea ce protopărinţii au avut sub stăpânire. Şi
acum, lumea poartă această pecete... „Ponoasele
neascultării” pot fi scuturate doar prin revenirea
la ascultare. Folosindu‑ne, desigur, de uneltele
potrivite cu redobândirea demnităţi originare a
oamenilor. „Unealta numelor”, de bună seamă, face
parte dintre aceste ajutoare binecuvântate pentru
cel ce are zestrea ce însoţeşte osia Fiinţei, respectiv
„chipul şi asemănarea” cu Creatorul...
„Pecetea Ioanică” are o înfăţişare dublă. Una
dintre ele încheie un fel de a vieţui. Cealaltă, având‑o
pe prima ca izvod, deschide spre o altă vieţuire,
cea „în Duh şi‑n Adevăr”... Ioan Botezătorul,
întrucâtva, poate fi şi hotarnicul ce uneşte cele
două Legăminte, aşa cum într‑o respiraţie sunt
reunite, întregitor, inspiraţia şi expiraţia...
Oamenii, „croitoraşii cei viteji”, ar face bine să
nu mai fie aşa grăbiţi şi să fie mai cu luare aminte la
semnele nenumărate ce le sunt aşternute pe calea
devenirii lor „întru Iisus Hristos”...

262
 Încercare de peratologie religioasă

100

Într‑o situare ce arată prea multe deosebiri între

semeni, de unde apare şi o nelinişte păguboasă
între aceştia, nu este lipsit de înţelepciune să
încerci a te situa chiar „în tranşeele” adversităţilor.
Un asemenea modus operandi poartă cu el ceva de
natură strategică.Cunoaşterea de la sursă subţiază
bâjbâiala în alegere şi împrăştie „cearta de vorbe”
stârnită de mijlociri şi mijlocitori.
Ceva de acest fel se pretează în abordarea a ceea
ce reprezintă lucrarea „poftelor viclene” în lumea
noastră. Aceste ispitiri se mişcă prin chemările
dorinţei. Până când să‑ţi dai seama despre ceea
ce se întâmplă de fapt, ai şi trecut hotarul simţirii
până la care neliniştea n‑avea putere. După acest
„prag sufletesc”, dreapta judecată se suceşte spre
viclenie, după „hăţurile” dorinţei, şi se năimeşte,
primind doar un rang părelnic. Opinie banală, fără
ancoră în cugetare...
Şi vieţuirea, sub oblăduirea tăcută a dorinţelor,
capătă o nestatornicie aducătoare de multe ponoase.
Mai cu seamă atunci când sunt amalgamate
realităţi de viaţă ce se vitregesc între ele prin
naturile lor cu totul diferite. Un fenomen de acest
tip a prins cheag de ceva vreme prin utilizarea
pe scară largă a „conexiunilor modernităţii” de
către cei care slujesc pe tărâmul vieţii spirituale,
mai apăsată fiind povara pentru comunităţile
monahale. „Iscusinţele tehnice” cerute de aceste
instrumentalizări, aproape nelipsite din „lumea
altarelor”, se asociază, dincolo de conştienţă, cu
dorinţe de făptuire care întreţin porniri egolatre la

263
 Toma Pirău

tot pasul. Posesiunea de bunuri, de orice fel ar fi

acestea, dincolo de cota strictei necesităţi, nu poate
fi de bun augur pentru cei care au optat pentru o
altă „raţiune de a fi”...
Ce duh poate sălăşui, de pildă, într‑un loc unde
se află mai multe maşini decât monahi? Cum arată,
pe fond, lumea lăuntrică a stăpânitorilor de bogăţii
ce nu mai prididesc să vorbească despre smerenie,
despre Lazăr sau Iov, despre „bănuţii văduvei”
sau despre tânărul bogat ce dorea să ajungă în
Împărăţie?
Sfintele icoane ni‑L înfăţişează pe Domnul
nostru Iisus Hristos sau pe Sf. Ioan Botezătorul
îmbrăcaţi simplu şi auster. Privim la aceştia mereu,
prin locurile sfinte sau prin casele noastre, dar nu
vedem cum trebuie ceea ce se află sub ochii noştri:
blândeţea, smerenia şi simplitatea... Scriptura,
dealfel, nu vorbeşte deloc despre pompă sau fast
ca „ingrediente” de slujire... Una dintre poftele
viclene, cum e cea de stăpânire, are nevoie de decor,
de strălucire şi slavă pentru a lucra temeinic şi,
de‑a lungul timpului, a dobândit „drept de cetate”,
aproape inalienabil...
Pe alături de acestea, multe, mult prea multe
vorbe care nu mai poposesc pe „ogorul sufletesc”
al celor ce sunt îndemnaţi cu osârdie „doar să
asculte” şi „să se supună”... Teologic şi dogmatic,
poate fi corect... Ca „rezonanţă sufletească”,
însă, măsurabilă prin fapte de credinţă sau
de viaţă, nisipurile sunt destul de mişcătoare.
„Exterioritatea” precumpănitoare se însoţeşte, doar
pe alocuri, cu numinosul de la temelia trăirii...

264
 Încercare de peratologie religioasă

Grecii, de demult, s‑au tot străduit să surprindă

„sufletul lumii”, care s‑ar manifesta în tot
Cosmosul, din înaltul cerului până la firul de iarbă.
Şi dincolo de acesta, în lumile „cele mai mici”...
Sf. Apostol Pavel i‑a prevenit pe creştini asupra
pericolelor ce le vin de la „stăpânitorii veacului”.
Ceva mai încoace, mai aproape de noi, germanii,
mai simţitori decât alţii, au scos la lumină ceea ce
ei au numit „Zeitgeist”‑sufletul timpului sau al
veacului.
Trimiterile acestea, presărate la mari distanţe
între ele şi în momente anume în cursul vremurilor,
să recunoaştem, se arată a fi destul de asemănătoare
prin conţinutul lor. Prin asemănare, participă la
cunoaşterea din care răsare înţelegerea, „pasărea”
rară a vieţuirii cu rost... Cea care nu se ofileşte de‑a
lungul preumblării noastre prin şi pe sub vremi...
„Lumina cunoştinţei”, dinlăuntrul Împărăţiei
din inima noastră, ne fereşte de rătăcirile insidioase
ale poftelor cele viclene. Iubirea Legii, ca fapt
temeinic de viaţă, cere o rânduială anume, care
să nu smintească. Pentru un asemeanea dar s‑a
rugat cu ardoare şi Psalmistul David, cel încercat
în multe feluri pe tot parcursul vieţii sale. Multe
se abat şi astăzi prin preajma celor ce se numesc
„slujitori întru Domnul”... Cele cu roade ce ţin de
„iscusinţe tehnice sau economice” sunt cărăuşi de
viclenie poftitoare, extrem de aprigă în pustiirile
sufleteşti. Pe unii, poate şi cu vrerea lor, astfel
de ispite îi plămădesc în adevăraţi „rentieri” ai
sentimentelor populare... „În dar aţi primit, în
dar să daţi !”, precum le spusese Domnul Iisus
ucenicilor Săi, răzbate, spre întristarea noastră, tot

265
 Toma Pirău

mai palid către cotidianul instituţional al credinţei

noastre.
Arghirofilia şi cezarismul, pe acest ogor,
pândesc la tot pasul sub diverse forme. „Turma”
păstorilor adevăraţi, pe talazurile prea hedoniste
ale veacului, abia se mai zăreşte... Vocea lor, ca o
şoaptă... Atitudinea profetică, doar o umbră de
aduceri aminte... Prea mult „chimval răsunător”
pentru prezent şi viitor...
101

Haralambie (alias „Abraham”, după „naşul”

Iacob), într‑un ceas tihnit de după o masă de
prânz, povesteşte ceva dintr‑o carte a lui Sorin
Dumitrescu, pe care o lecturase cu ceva vreme
în urmă. Subiectul relatării acestuia te transpune
într‑ o realitate de comunicare, pur şi simplu,
miraculoasă, cu Sorin Dumitrescu drept martor.
De fapt, scriitorul cu pricina l‑a însoţit pe părintele
Cleopa, duhovnicul atât de apreciat de mulţi
români, la o întâlnire a acestuia cu un confrate
sârb, şi acesta duhovnic renumit la el acasă. Cei doi
duhovnici, unul român şi altul sârb, aveau nevoie
de un translator ca să se înţeleagă între ei. Părintele
Cleopa, după cum relata „Abraham”, îl luase ca
translator pe Sorin Dumitrescu la întâlnirea sa, din
Serbia, cu părintele Irineu.
Când cei doi duhovnici, părintele Cleopa şi
părintele Irineu, s‑au întâlnit faţă‑n faţă, Sorin
Dumitrescu a rămas mut de uimire. Cu toate că
unul vorbea româneşte şi altul sârbeşte, cei doi
înţelegeau foarte bine ceea ce‑şi spuneau unul
altuia, fără ajutorul translatorului. Acesta, în mod

266
 Încercare de peratologie religioasă

vădit, nu mai avea ce face şi, fără să mai spună ceva,

urmărea cu mare mirare dialogul duhovnicilor
din faţa sa... După „natura întâmplării”, un
miracol se petrecea sub ochii celor prezenţi la
eveniment. Cei doi părinţi duhovniceşti sfidau
orice convenţie de comunicare şi se puteau
înţelege între ei deşi foloseau „unelte lingvistice”
diferite. Nici măcar înrudite. Sârba, o limbă slavă.
Româna, una romanică. După cum a fost redată
împrejurarea miraculoasă de către „martorul Sorin
Dumitrescu”‑pe varianta povestită de „Abraham”
al nostru‑, ar trebui să admitem că cei doi, părintele
Cleopa şi părintele Irineu, aveau acces la o limbă
de profunzime, una de natură duhovnicească,
care nu avea nevoie de cuvinte pentru a fi activată
şi înţeleasă. În limbile vernaculare, folosite de
diferitele grupuri etnice, chestiunile de comunicare
sunt dependente de cuvinte şi de reguli foarte
sofisticate de combinare a acestora. „Limba în
duh”, folosită de „oamenii aleşi”, nu are astfel de
unelte, fluxurile minţii fiind firesc articulate cu
cele ale inimii în transmiterea simultană a „stărilor
de spirit” între interlocutori. Cam ca la „limba
păsărilor”, despre care a scris şi Andrei Pleşu, care
inlesneşte transpunerea în orice „formă a viului”.
Un fel de „limbă mamă”‑„Ursprache”‑de dinainte
de Cădere...
L‑am auzit vorbind, în câteva rânduri, pe Sorin
Dumitrescu. Mi s‑a părut bine informat despre
„lumea dreptei credinţe”, năvalnic în manifestare
şi, în ordinea firii, foarte tranşant în exprimare.
Spusele acestuia, pe teme de credinţă, au un ton
evident apodictic, aproape oracular. Mintea lui pare

267
 Toma Pirău

a fi mai aproape de „morfologia” sufletească iar

vorbirea i se înfăţişează, de cele mai multe ori, doar
ca „aluat” înformat de convingeri personale foarte
tranşante. Când îl asculţi pe Sorin Dumitrescu, nu
trebuie să te aştepţi la respectarea cerinţelor logicii
discursive obişnuite. Când vorbeşte, parcă pictează
nevrotic... Ideile contează mai puţin, importante
sunt stările de spirit ce plămădesc forme ce apar
fulgurant, imprevizibil... , cu nuanţe personale
inconfundabile. În „stil Petre Ţuţea”...
Sorin Dumitrescu simte argumentaţia în felul
lui. Construcţia ideatică se articulează, în mod
evident, prin aportul inspirat al apoftegmelor, cu
trimiteri spre „zariştea sufletească” a primelor
secole de creştinism. Spusa trebuie să pornească
dinlăuntru şi nu se poate dezlipi de „ogaşa inimii”
rostitorului. Am avut impresia că acest fel de
„cercetare a lumii” se străduieşte să se apropie de
forma originară a cuvântului, nesupusă deformării
dualiste de mai târziu... Cea a cuvântului „cu
putere multă”... , de dincolo de „ţărâna minţii”...
În felul lui, Sorin Dumitrescu, ajutat şi de firea lui
de artist creator în aproprierea scrierilor creştine
din vechime, a descoperit, prin trăire, un tărâm
de credinţă la care foarte puţini au acces. Când
relatează despre căutările „paşilor” lui de credinţă,
e purtat de entuziasmul şi fervoarea unui lucrător
inspirat în ceea ce face... E parte din întreg, nu doar
spectator detaşat de acesta... Sub acest stindard,
creştinul şi artistul se simt ca acasă...
Date fiind aceste considerente despre persoana
Sorin Dumitrescu, cel ce ar fi trebuit să facă pe
translatorul dintre părintele Cleopa şi părintele

268
 Încercare de peratologie religioasă

Irineu, o ipoteză de lucru nu se poate exclude

în legătură cu felul minunat în care s‑au înţeles
cei doi, fiecare vorbind în limba neamului său.
Prin aceasta, faptul minunat rămâne, doar că e
cernut printr‑o sită de încadrare mai apropiată de
priveliştea firii noastre. Şi de „uneltele” ce ne sunt
mai la îndemână...
Astfel, e de la sine înţeles, că translatorul avea
toate „datele de personalitate” ca să simtă şi să
înţeleagă „atmosfera duhovnicească” a întâlnirii
mult aşteptate dintre cei doi părinţi de excepţie ai
ortodoxei româno‑sârbe.
Sorin Dumitrescu, oarecum firesc, s‑a străduit,
pesemne, din răsputeri să fie „doar” un releu
de transmisie între cele două suflete aflate în
dialog. Fire de artist, deci mai mult simţitor decât
contemplativ, a trăit în mod creativ pulsaţia
sufletească a celor doi duhovnici, plăsmuind o
„realitate pestriţă” ameţitoare. S‑a extras pe sine din
„cadrul de comunicare” al acestora şi, într‑o relatare
entuziastă post‑festum, au rămas doar cei doi
părinţi ce îşi transmiteau reciproc „stări mentale”
purtătoare de mare încărcătură emoţională. Fondul
comun de credinţă şi de dăruire afectivă „nutreau”
mesaje – pereche, ca şi cum cei aflaţi în dialog ar fi
cunoscut, fără intermediere, tot ceea ce voiau să‑şi
comunice.
Empatia „translatorului” pentru cei doi oameni
de seamă ai ortodoxiei balcanice a atins, destul
de probabil, o asemenea intensitate încât a putut
„modela” dialogul dintre aceştia după aşteptarea
lui proprie. Schimbul de mesaje dintre cei doi
duhovnici, trăitori „întru Hristos”, nu avea cum să

269
 Toma Pirău

nu se fi realizat ca lăstar al unui „trunchi mistic”

comun, fapt care, pe moment, a fost resimţit de
către asistenţii prezenţi la întâlnire ca o revelare
duhovnicească din sfera miraculosului.
„Trăind în Hristos”, după cum a arătat şi N.
Cabasila într‑o carte binecunoscută, devenim
întru Acesta şi poposim la un liman de existenţă
fără adversităţi polare. Astfel, cei doi părinţi
îmbunătăţiţi‑românul Cleopa şi sârbul Irineu‑erau
purtaţi‑sufleteşte, emoţional şi ca flux mental‑ de
aceleaşi forme‑gând, pe care Sorin Dumitrescu le‑a
perceput ca o înţelegere prealabilă şi concomitentă
de natură excepţională. Găsirea unui corespondent
lingvistic convenţional, în română sau sârbă, nu
mai constituia decât o simplă formalitate din
momentul în care au fost conturate temele mari
de discuţie. Dogmatica, teologia şi trăirea similară
„întru Hristos” au croit „fără cuvinte” dialogul
duhovnicesc. Conversia mijlocită de translator
aproape că nu mai era necesară pentru activarea
unui „algoritm”corespunzător de înţelegere. De
va fi fost aşa, Sorin Dumitrescu ar fi operat doar
ca un diplomat‑politicos, prins mai mult într‑un
joc cu aderenţă redusă la aparenţe. Ceea ce făcea
acesta, pe tărâmul potrivelii dintre cele două
limbi materne, semăna doar cu partea vizibilă
a unui aisberg. Partea cea mai mare, nevăzută, a
comunicării interpersonale dintre preopinenţi nici
nu mai avea nevoie de cuvinte gentilice. „Tiparele”
dogmatice şi teologice alimentau o trăire aptă să
cuprindă o realitate „faţă către faţă” de un calibru
nebănuit...

270
 Încercare de peratologie religioasă

„Abraham” vorbea despre relatarea făcută

de Sorin Dumitrescu asupra acelui „eveniment
duhovnicesc” memorabil din Serbia ca despre ceva
similar cu fenomenul petrecut la Cincizecime,
când, în urma coborârii Duhului Sfânt asupra
apostolilor, sub forma unor limbi de foc, aceştia au
putut vorbi în limbile neamurilor fără să le fi învăţat
dinainte. După părerea lui, minunea se petrecuse
aievea. Părintele Cleopa şi părintele Irineu, vase
alese de credinţă, au lucrat, şi ei, pentru vădirea
puterii din Ortodoxie... „Abraham” părea neclintit
în convingerea sa despre minunea povestită de
Sorin Dumitrescu într‑o carte... Voiam să‑l întreb
despre ce carte era vorba, ca să mă pot informa
mai bine, însă, n‑am făcut‑o ca să nu stărnesc,
după cum mi se întâmplase şi altădată, vreo reacţie
imprevizibilă din partea acestuia.
Am tăcut. Toţi ascultătorii rămăseseră pe
gânduri, impresionaţi de cele auzite. Nimeni
n‑a întrebat, cum ar fi fost firesc, dacă Sorin
Dumitrescu ar fi cunoscut limba sârbă ca să poată
face pe translatorul. Despre o altă limbă, diferită de
română sau sârbă, nu s‑a pomenit nimic, aşa că se
subânţelegea că translatorul, român fiind, trebuia
să cunoască sârba pentru a‑şi împlini menirea...
Oricum, am să caut cărţile lui Sorin Dumitrescu
şi voi vedea câtă „mitologie” se află brodată în
legătură ce acel periplu duhovnicesc din Serbia.
Sau, poate, ce veridicitate este izvodită de acesta...
Mai ştii ce‑o să aflu? Până atunci, „corola de
minuni” răsare după o anumită rânduire a ritmicii
de viaţă... Urmele acesteia sunt întipărite ca „sarea
lumii”...

271
 Toma Pirău

102

În testamentul lui Andrei Şaguna‑mitropolitul

cultivat şi patriot al Ardealului din a doua jumătate
a sec. al XIX‑lea, ascultat şi respectat chiar şi de
către adversarii săi ‑, se regăsesc câteva îndemnuri
de marcă pe care acest înalt ierarh le adresează
românilor ortodocşi din interiorul arcului carpatic.
După aproape un secol şi jumătate, acestea sunt tot
atât de valabile ca şi în vremea primei lor formulări.
Andrei Şaguna a glăsuit, pe‑atunci, aidoma unui
profet. Simplu şi vizionar. Îndrumarea marelui
mitropolit avea o formă imperativă. Sfaturile
acestuia pentru credincioşii ortodocşi din Ardeal
au fost redate sub formă de porunci. Trei dintre
acestea sunt repere adevărate de vieţuire istorică,
nu doar ale clipei de atunci. În ordine, acestea sună
astfel: „Trăiţi în pace!”, „Ajutaţi‑vă între voi!” şi
„Nu vă sfădiţi!”.
Precum se vede, cele trei porunci vizează
„orizontala vieţii” de obşte. Mitropolitul Andrei
Şaguna, a înţeles pesemne cel mai bine cât de
otrăvitor poate fi „războiul cel dintre noi” şi, cu
deosebire, cât de păcătos poate lucra acesta mai
ales în clipele de grea cumpănă pentru un popor.
E necesar să rememorăm mereu cât de apăsător
a fost dualismul austro‑ungar, între 1867 şi 1918,
pentru toată românimea din Transilvania, cu
apăsare specială asupra identităţii de credinţă, de
pe urma căreia s‑au ivit multe şi grele suferinţe
pentru românii ortodocşi ardeleni. După moartea
lui Andrei Şaguna, cel ascultat nu doar o dată
de Curtea de la Viena, s‑a stârnit un adevărat

272
 Încercare de peratologie religioasă

prăpăd antiromânesc. Anul „1891” a fost aproape

o „Golgothă” pentru românii ardeleni. Printr‑o
lege ticăloasă, „legea Apony”, s‑a trecut la
maghiarizarea forţată a populaţiei româneşti de pe
teritoriul întregii Transilvanii, de ale cărei urmări
n‑am scăpat decât după Marea Unire.
Andrei Şaguna a fost, parcă, şi deputat în
Parlamentul de la Budapesta. A umblat şi a văzut
multe!Dacă a lăsat cu limbă de moarte îndemnurile
de solidaritate între românii ardeleni, pe care i‑a
păstorit, fără rest, cu mare râvnă şi demnitate,
nu poate fi decât rodul înţelegerii unei realităţi
întristătoare: în biserică şi în afara acesteia a dat
peste prea multe „cozi de topor” care, cu voie sau
fără voie, nu pridideau ca să‑i dezbine pe românii
transilvăneni etnic şi religios.
Nici astăzi, cuvintele lui Şaguna nu sunt fără
miez... Vorbăria cu asupra de măsură şi ticăloşia
celor „din fruntea bucatelor”, de prea multă
vreme, întreţin sfada, alungă pacea şi liniştea din
popor, „fiecare pentru sine, croitor de pâine”...
Marele Şaguna ştia, prea bine, că războiul tuturor
împotriva tuturor aducea cu sine o realitate extrem
de hidoasă: un popor dezbinat nu mai poate să
devină decât o biată populaţie înspăimântată şi
înfricoşată, uşor de îngenunchiat şi de stăpânit...
Numai bună pentru a fi făcută să privească, fapt
profitabil pentru unii, doar la pământ... Gândurile
imperiale ale lui Ţuţea pentru români, cu un astfel
de aluat uman postdecembrist, rămân doar simplă
flecăreală naţionalistă... Doar un efemer balon de
săpun fără noimă...

273
 Toma Pirău

De vom uita de „poruncile lui Andrei Şaguna”

pentru români, nu vom putea rămâne nici măcar
ce‑am fost... Darmite mai mult decât atât, după
cum îşi dorise cândva un domnitor moldovean
cu fire războinică... Cu atâtea „cozi de topor” prin
cetate, viitorul vieţuitorilor de pe aceste meleaguri
binecuvântate de Dumnezeu, indiferent de
rădăcinile lor etnice, nu poate fi decât unul croit
din tristeţe.Cu totul văduvit de duhul speranţei...
103

Suntem, iată, aproape de Odovania praznicului

de Bobotează. La Utrenia de astăzi, s‑a citit din
nou pericopa evanghelică, după Marcu, în care
se consemnează prezenţa minunată la Iordan a
Domnului nostru Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu‑Tatăl şi Sfântul Duh, într‑o armonie
personalizată rânduită „din veci”, se dezvăluie
lumii la „apa Iordanului”: vremea ajunsese la
plinire...
După relatarea Evanghelistului Marcu,
Dumnezeu‑Tatăl se manifestă prin „cuvinte şi
lumină”. „Trimisul”Acestuia apare‑ se produce
epifania mistică‑însoţit de un glas care întăreşte
natura divină a Fiului „... Întru Care am binevoit!”.
Pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire...
Despre Sfântul Duh, acelaşi Evanghelist spune
că L‑a văzut, „în chip de porumbel”, cum a zăbovit
deasupra Trimisului în răstimpul cât Acesta se afla
cu picioarele în apa Iordanului...
Câtă Taină în aceste cuvinte simple... Mintea şi
inima n‑o pot primi decât „cu frică şi cutremur”.
Mai mult de atât le e cu neputinţă... „Momentul”

274
 Încercare de peratologie religioasă

acestei epifanii se poate cuibări doar într‑o realitate

numinoasă. Din aşa ceva rodeşte sacrul, de e să ne
amintim de o vorbă spusă, cândva, cu pricepere de
un german ca Erwin Rohde...

104

Ca un nefăcut, la citirea pericopei mai înainte

pomenite, unii dintre cei prezenţi la slujba ce
se desfăşoară în paraclisul‑trapeză de la noi
sunt atraşi de o zbenguială ad‑hoc cu „Bălănel”,
căţeluşul ciobănesc adus la noi după dispariţia
„Ţigănuşului”. PsP‑ul deschisese uşa ceva mai
devreme şi, ca să le facă o „surpriză” celor de la
slujbă, lăsase căţeluşul să intre, fără ca noi să fi
observat mişcarea. Când „Bălănel” a apărut între
noi, voios şi pus pe hârjoană, atmosfera s‑a înviorat
subit. Doi‑trei dintre cei ce luau parte la Utrenie, cu
psP‑ul în frunte, au lăsat deoparte orice inhibiţie şi
au pus „de‑un joc” cu căţelul dolofan şi simpatic.
După ce s‑a încheiat citirea din Evanghelie, şi
Nicolae, preot slujitor în acea zi, a găsit de cuviinţă
să participe şi el la hârjoana cu căţelul prin paraclis.
Se văzuse prea bine: cel mai exotic în gestică şi
preocupări, pe timpul hârjoanei cu pricina, s‑a arătat
psP‑ul, mai‑marele peste noi... Cel mai strident gest
al acestuia s‑a produs chiar când se citea pericopa
evanghelică, întrucât, în acele momente, cu anteriul
propriu, îl zgândărea insistent pe „Bălănel” ca să‑l
întărâte şi să‑l facă să latre... Căţeluşul s‑a prins la
joc cât ai bate din palme...
Pe deasupra, până şi o enoriaşă evlavioasă,
venită la slujbă împreună cu fiul ei, se amuza nevoie
mare de ghiduşiile căţeluşului nostru. Şi nu numai

275
 Toma Pirău

de acestea... Mi‑a lăsat impresia că, tot atât de mult,

aceasta era stăpânită de o bună dispoziţie evidentă
şi din pricina sfenchiurilor făcute cu sutana de către
psP pe parcursul jocului cu „Bălănel” prin paraclis.
Corpolent, cu barba rară şi zburlită, îngenunchiat
pentru joacă şi vădindu‑se extrem de priceput în
jongleriile cu poalele sutanei, psP‑ul, fără nicio
exagerare, părea stăpânit de un duh aparte, extrem
de greu de catalogat... Ce s‑o fi petrecut în mintea
bietei femei la vederea unei asemenea scene pe
timpul slujbei în derulare?... Mai ales că aceasta
venise la noi ca să afle alinare pentru fiul ei, care,
la cei 20‑25 de ani pe care‑i arăta, nu părea a fi în
toate minţile..Dealtfel, după slujbă, psP‑ul le‑a şi
citit nişte rugăciuni pentru dezlegare...
Fiind martor la toate acestea, am căzut pe
gânduri şi nu prea ştiam cum să le înţeleg. Ce să fie,
oare? Prostie‑nu cred! Plictiseală rutinieră‑probabil,
da... Imaturitate‑un pic... Teribilism‑tot atât câtă
imaturitate... Neatenţie‑sigur, cu carul... Atitudine
frivolă faţă de ritual‑greu de precizat intensitatea
acesteia... Rea voinţă‑atâta cât lasă să treacă lipsa
de discernământ... Sau, mai realist, toate acestea
laolaltă, după o „reţetă” aproape imposibil de
lămurit...
Ceva mai târziu, înainte de prânz şi de sosirea
altora, părintele Teodor, cu o mină extrem de
preocupată, îl întrebă pe Iacob foarte direct, de
faţă cu mine, la trapeză: „Părinte, după câte ştiu,
ai umblat destul de mult şi prin alte mănăstiri...
Pe unde ai fost, ai văzut vreodată pe cineva, între
călugări, să se joace cu un căţel în timpul slujbei?”.
Răspunsul lui Iacob a venit năucitor, fără să se

276
 Încercare de peratologie religioasă

gândească prea mult: „Poate se ruga şi căţelul... ”.

Cam ca atunci când se spune că „dai cu nuca‑n
perete”...
Între timp, au început să apară şi ceilalţi
chinovnici, fapt pentru care s‑a lăsat o grea şi
groasă tăcere... Se reintrase în rutină... Şi în uitare...
Poate c‑a fost mai bine...

105

Din slujba de dimineaţă, parcursesem ceva mai

bine de o treime, când uşa paraclisului s‑a deschis
larg, încetişor, din cadrul căreia a apărut surâzător
părintele Nicolae. În prima clipă, n‑am înţeles
care era pricina bunei sale dispoziţii. Apoi, prin
stânga lui, am observat o mogâldeaţă albă, rotofeie
şi jucăuşă ce se pornise să alerge, prin mijlocul
încăperii, fără să‑i pese de nimic. „Bălănel” repeta
ceva din jocul început ieri pe covoarele din paraclis.
Părintele Nicolae, cu bună ştiinţă, lăsase căţeluşul
să intre pe uşă fiind convins că apariţia acestuia nu
va fi indiferentă pentru „truditorii” de la Utrenie...
Cei mai mulţi dintre aceştia s‑au bucurat de
revederea lui „Bălănel”... Doar părintele Teodor a
reacţionat diferit. La apariţia căţeluşului, părintele
citea la strană cu însufleţire din Ceaslovul mare şi
din Octoih. Văzându‑l pe acesta cum începuse să se
zbenguie pe covor, se opreşte din citit, pune cărţile
cu grijă pe suport şi, cu o pornire duşmănoasă
evidentă, se repede asupra căţelului, îl înşfacă
într‑o mână şi, cu dinţii încleştaţi, îi spune acestuia:
„Ieşi afară!N‑ai ce căuta aici!”. Vocea îi tremura
uşor, poate şi membrele, din cauza nervozităţii
accentuate. Părintele Teodor, după atitudinea

277
 Toma Pirău

exteriorizată, socotea, pesemne, că doar „Bălănel”

era vinovat de cele petrecute şi, prin urmare, şi‑a
arătat supărarea doar faţă de acesta. Chiar aşa să
fi fost? Putea căţelul nostru să deschidă trei uşi
şi să ajungă de afară în paraclis? Imposibil... Aşa
că părintele Teodor şi‑a vărsat of‑ul doar asupra
lui „Bălănel”, sperând, desigur, ca cei cu adevărat
vinovaţi, respectiv cei doi preoţi, să înţeleagă ceea
ce trebuie de pe urma celor petrecute în ultimile
două zile. După „răfuiala” cu căţelul, Teodor şi‑a
reluat treaba la strană cu şi mai mare osârdie...
La Laude, mi‑a venit şi mie rândul la citit.
Mi‑era limpede că, la Imnul de laudă către Creator,
lua parte „toată făptura”, atât cea însufleţită cât şi
cea neînsufleţită. Un gând fugar mi‑a atras atenţia
prin nota lui mai aparte: „Dacă <fiara mică şi albă>,
recte „Bălănel”, participă la Laude prin joc?”. Textul
ce‑l parcurgeam nu lăsa nicio umbră de îndoială
asupra acestui fapt. Tot ce a căpătat „Fiinţă” ia
parte la fireasca mulţumire faţă de Creator. Fiecare
făptură, după firea sa. Omul, desigur, reprezintă
„coroana” lăudătorilor, partea cea mai luminoasă
a „întregului”, dar nu singura... Ştiinţa noastră,
a oamenilor, pe acest fond, primeşte un vizibil
imbold spre smerenie... Nu se poate articula
exclusiv prin raţiune, ca să nu opună genul uman
la tot restul... „Concertul lăudătorilor” de la Utrenie
nu poate fi străin de un duh unitar al mulţumirilor
ce acoperă întreaga „lume a Făcutului”. Duhul
veacului, respectiv al timpului, lucrează împreună
cu cel al spaţiului, respectiv al locului, peste care se
revarsă, fiinţial, Duhul Creatorului, prin lucrarea
mijlocitoare a Fiului...

278
 Încercare de peratologie religioasă

L a „firul ierbii” din viaţa noastră, multe patimi

şi prea multă Literă... Când patimile se amestecă
şi cu litere strâmbe, se pot ivi vieţuiri fără noimă.
Adesea, tirania formelor ascunde rătăcirile de acest
fel. Aparenţele, de sunt supralicitate, nu solicită
decât un discernământ funcţional, numai bun
pentru o înregimentare depersonalizată, extrem
de păgubitoare pentru viaţa dinlăuntru.
Poate că n‑ar fi nepotrivit ca, pentru viaţa
duhovnicească, să se cultive un „anonimat
bine temperat”, prin care să se întreţină o mai
armonioasă împletire între „logica formelor” şi
amprenta personală a trăirii de tip religios. Drumul
acesta nu poate fi uşor...

106

Un episcop vicar, dintr‑o episcopie de margine

de ţară‚supune atenţiei publice o temă de larg
interes pentru multă lume din acest ceas al
veacului: cum se poate scăpa de duhul neliniştit al
deznădejdii. Sub luminile stridente dintr‑un studio
TV, înaltul ierarh vorbea cu mare lejeritate despre
„deznădejdea cu măsură” a creştinului. Starea
aceasta provine, după cum s‑a spus, din chiar
limitele noastre.
Slăbiciunea noastră funciară, deci aparţinătoare
firii, adastă la „umbra vieţii”, care nu se alătură
cu pacea şi armonia. Din această pricină, după
cum ne îndruma părintele episcop, nu putem lăsa
slăbiciunile de capul lor, ca să nu ne piardă cu
totul. Asupra acestora putem să ne pogorâm cu
credinţă, cu rugăciune, cu ajutor de‑Sus... Pe scurt,
de „drumul trăirii descurajate” ne apropiem cu

279
 Toma Pirău

energia „conştiinţei lucrătoare”, capabilă să ridice

la lumină sufletul cel neputincios... Despre lucrarea
conştiinţei întru oprirea rătăcirilor –cum, când
şi cu ce roade‑, nu s‑a mai spus nimic. Părintele
intervievat, la acest moment al relatării sale, arăta
o privire „în gol”, aproape eterată... Cuvintele nu
aveau, pare‑se, cum să coboare învăţătura pe
pământ, ca să fie înţeleasă şi de cei care nu prea ştiu
ce să facă atunci când nu sunt ocoliţi de vicleanul
duh al deznădejdii...
Reporterul emisiuni n‑a continuat să întrebe
pentru a face îndrumarea înaltului ierarh mai
pe înţelesul tuturor. Sau pentru a se închega mai
bine ca „fapt de viaţă”, dincoace de discursul strict
teologic. Se vedea limpede că gazda emisiunii,
pesemne din pricina emoţiilor, avea o atitudine
extrem de curtenitoare faţă de invitatul său şi,
pe acest fundal, trecea foarte uşor cu vederea
peste anumite „pete albe” din prestaţia acestuia.
Reporterul, cu toate că reprezenta Grupul de presă
„Trinitas”, se cam temea să întrebe, deşi, nu de
puţine ori, raţionamentele ierarhului nu erau duse
până la capăt... În schimb, aproba foarte prompt
orice spunea înalta făţă bisericească, ca într‑un
nesfârşit şi obligatoriu exerciţiu de admiraţie...
Să ne amintim că Sf. Apostol Pavel le vorbise
corintenilor despre trei mari virtuţi creştine:
credinţa, nădejdea şi dragostea. Fără acestea,
duhul creştin nu ar fi putut să supravieţuiască
mai bine de douăzeci de veacuri. La o asemenea
longevitate a virtuţilor creştine, nu putem să nu
asociem „Harul” care le învăluie pe toate‑trei cu
asupra de măsură... La deznădejde, viaţa purcede

280
 Încercare de peratologie religioasă

prin îndepărtarea de virtuţi... Se poate, oare, croi

o „deznădejde cu măsură” în stare să se menţină
printr‑o „îndepărtare măsurată de virtuţi”?
Printr‑o „conştiinţă lucrătoare” a noastră, mereu
trează, ca şi cum aceasta ar fi infailibilă, străină cu
totul de slăbiciuni? Mi‑e teamă că nu, fără riscul
unor devieri de natură dogmatică...

107

Răsfoind Ceaslovul mare, am avut surpriza

să descopăr „Cântările lui Moise”. Într‑una din
cântări, am dat, ca şi în cazul altor texte ce ţin
de „economia” diferitelor slujbe, peste o fărâmă
de înţelepciune. Zicerea înţeleaptă îi aparţine lui
Moise, diriguitorul lui Israel, poporul care şi‑a
dobândit identitatea prin credinţă... Miezul acesteia
ne face înţelegerea mai spornică: „Neştiinţa din
popor îl face pe acesta pizmaş”. Faţă de ceilalţi şi
faţă de lume. Ce nu se înţelege intră sub „norul
adversităţilor”, spre care se îndreaptă o porneală
duşmănoasă, fie cu „sabia sau ciomagul”, fie cu
duhul. Pizma separă şi hotărniceşte. Fură liniştea
şi pacea. Încurcă prinderea energiilor risipite fără
rost...
Cu ceva vreme în urmă, şi Constantin Noica
avusese un gând înrudit cu cel al lui Moise. Pe
scurt, acesta sună ca un şuierat: „Ignoranţa ridică
multe bariere între oameni”. Altfel spus, ignoranţa
lucrează cu limite care limitează, cu îngrădiri de
multe feluri. Peste sau sub acestea, regăsim doar
„starea gregară”, ca un fel de liant al primarităţii,
fără vreo referinţă, oricât de palidă, care să trimită
spre „bolta simbolică” a vieţuirii.

281
 Toma Pirău

Să cercetăm oleacă mai altfel ca să ne putem

dumiri. Mai întâi, ce fel de ştiinţă cere poporul? Una
care să‑l ajute ca să trăiască. Foarte strâns împletită
cu tradiţiile şi obiceiurile care i‑au configurat fiinţa.
Identitatea comunitară. Cunoaşterea comună se află
la rădăcina oricărui fapt de viaţă... Viaţa de zi cu zi
izvodeşte „roade de cunoaştere” care se reîntorc la
aceasta pentru a‑i da noimă şi frumuseţe. Doar sub
aspect utilitar...
Spre deosebire de aceasta, cunoaşterea
promovată de elite se iveşte, după cum spunea
Alexandru Dragomir ‑„studentul latin” al lui
Heidegger‑pe temeiul a trei piloni: răgazul,
mirarea aporetică şi gratuitatea. Ca teorie, această
cunoaştere îşi este suficientă. Nu este condiţionată
din exterior... „Cunoaşterea academică” nu
prezintă interes pentru popor, fiindu‑i străină cu
totul, fără legătură cu perspectiva populară de tip
utilitar... Curiozitatea populară este circumscrisă
nevoilor foarte concrete de viaţă... Din acest punct
de vedere, cunoaşterea sistematică‑accesibilă doar
elitelor‑pare a fi separată de viaţa celor mulţi,
inadecvată orizontului de aşteptare şi de acceptare
al acestora. La acest nivel, după cum susţinea
Alexandru Dragomir, doar empirie şi tehnică,
acestea fiind „uneltele” cerute de rezolvarea
problemelor nemijlocite ale vieţuirii. Împlinirea, la
acest nivel, e de natură practică. Dincolo de acesta,
cunoaşterea, altfel articulată, se împlineşte în şi
pentru sine, arătându‑se cu totul dez‑interesată...
La nivel popular, orizontul de viaţă este bine
circumscris: muncă, familie, rudenii, comunităţi
restrânse, sănătate, obiceiuri sau credinţe. Ce trece

282
 Încercare de peratologie religioasă

de aceste repere nu poate fi băgat în seamă întrucât

nu prezintă interes strict utilitar, legat nemijlocit de
trebuinţele de viaţă.
O perspectivă similară operează, la nivel
popular, şi privitor la instituţii. „Omul comun”
se raportează la acestea absolut conjunctural,
socotindu‑le, cel mai frecvent, ca împilătoare
pentru viaţa sa. Oamenii ce deservesc aceste
instituţii sunt „oamenii Cezarului”, prin urmare,
cu toţii, sunt samavolnici, la fel ca cel pentru care
lucrează. Legi şi instituţii, laolaltă, apar ca un
„tărâm străin” pentru cei mulţi, mai ales atunci
când puterea ajunge pe mâna cui nu trebuie.
Încă Psalmistul David vorbea despre aşa ceva:
când nepricepuţii stăpânesc cetatea, se înmulţesc
fărădelegile... Când acestea sunt prea frecvente,
tulburarea poporului nu poate fi oprită prea
uşor. Menţinerea şi amplificarea fărădelegilor,
sporind neliniştea poporenilor, pregătesc „ogorul”
deznădăjduirii colective... Prezenţa mijloacelor de
comunicare în masă, prin mozaicare accentuată şi
interesată, sporeşte confuzia la nivel comunitar şi
individual. Pentru cei mai mulţi, nesiguranţa vieţii
de zi cu zi devine un adevărat coşmar.
Mai devreme sau mai târziu, în absenţa
unei viziuni şi a unui proiect colectiv care să
redea speranţă, „cetatea” aproape că se rupe cu
totul. După îndelungi împilări şi eşecuri, fiecare
îşi caută salvarea după propriile‑i puteri. Un
„viespar uman” în toată splendoarea răutăţilor
sale nesfârşite... Pentru cei mai mulţi, prezentul
se impune ca „bătălie a vieţii”. Miza acestuia
este supravieţuirea cu orice preţ. Pe acest fond,

283
 Toma Pirău

solidaritatea piere aproape cu totul... Noi, românii,

administrăm, neobosiţi, dovezi fără număr că
ne lipseşte chemarea de a lucra împreună... De
prea multă vreme, trăim într‑o simplă alăturare
individualistă, cu un spirit civic virusat structural.
Neputinţele acestuia ne‑au coborât până la un
stadiu nearticulat de vieţuire istorică, respectiv
cel de simplă populaţie... Numai potrivită pentru
poftele a ceea ce, acum aproape două secole, Tudor
Vladimirescu numea „tagma jefuitorilor”... Pentru
o stare similară din trecutul modernităţii noastre,
un Eminescu îl invoca pe Ţepeş... ca să stârpească
cetele de bandiţi şi de mişei din ţară.
Desigur, Dreptatea priveşte din Cer... Adevărul,
însă, nu poate răsări din pământ doar cu îndemnuri.
Pentru a‑l vedea prin cetate, e nevoie de ceva mai
mult...
Faţă‑n faţă cu toate acestea, cum să nu te întrebi:
poate poporul nostru să nu devină pizmaş? Pe
lângă „neştiinţă”, spolierea acestuia fără măsură
îl împinge spre o pizmă aproape de necuprins
pentru multă vreme de acum încolo. Cu lege şi fără
lege, prădătorii de azi par de neoprit...
Pe vremea lui Moise, după versul din Cântări,
pizma poporului lui Israel provenea din neştiinţa
acestuia. La noi, astăzi, obârşia pizmei din popor
se completează, prea apăsat, şi prin mulţimea
nedreptăţilor săvârşite asupra acestuia de o
minoritate mai rea decât fanarioţii din vremurile
de demult... Poate şi din această pricină, aşa mulţi
dintre poporenii noştri şi‑au luat lumea în cap şi au
plecat prin lumea largă. Pe unde pizma popoarelor
e cu mult mai pricăjită...

284
 Încercare de peratologie religioasă

108

Din noianul multor citeli, iată, se iveşte o altă

sintagmă memorabilă: „Fereşte‑ne, Doamne, de
trândăvirea cea rea!”. La prima privire, n‑am fost
cu luare aminte. Apoi, când am revenit asupra
acesteia, am devenit ceva mai atent. Vrând‑nevrând,
încep să mă gândesc. Dacă Psalmistul aminteşte
de „trândăvirea cea rea”, nu e îngăduit, oare, să
admitem şi existenţa unei „trândăvii bune”? Foarte
uşor, am intrat pe tărâmul unei dileme: când apare
trândăvia într‑un fel şi când apare într‑altul?
Sub îndrumare evanghelică, şi nu numai,
trândăvia e de lepădat oricum, indiferent când,
unde şi sub ce formă apare. Dumnezeiescul Pavel
o spune aspru: cine nu munceşte să nu mănânce!
Nuanţarea etică nu are loc... Cel ce e sănătos, are
unde dar nu vrea să muncească se lasă copleşit de
duhul trândăviei rele. Trândavul acesta, mai mereu,
ia de la cel apropiat ceea ce‑i trebuie, ca şi cum aşa
se cuvine. Pe deasupra, se face luntre şi punte ca
să‑şi susţină atitudinea, faţă de sine şi faţă de alţii.
Cu alte cuvinte, devine ideolog... Ca să‑şi justifice
nemunca şi să‑i convingă pe cei din jur de justeţea
poziţionării sale. Abilitatea aceasta a trândavului
este esenţială pentru supravieţuirea sa. Fără un
exerciţiu îndelung, cei din jur nu pot fi păcăliţi, fapt
care ar face viaţa celui leneş un adevărat calvar...
Pe guralivi, desigur, se cere să‑i urmărim cu
mai mare atenţie pentru a le descifra intenţiile.
Cei mai mulţi dintre aceştia, după cum lesne se
poate deduce, disimulează trândăveala cea rea cu
o inventivitate de neimaginat. „Gureşii”, indiferent

285
 Toma Pirău

pe unde sunt întâlniţi, reuşesc să se prefacă aproape

cameleonic sub o onorabilitate de faţadă bine croită.
Se încadrează, cu mare pricepere, în „peisaj”... Sunt
păcălitori din fire...
Noi, românii, am dus această deprindere pe
culmi nebănuite. Unii, mai îngăduitori, fac din
această caracteristică farmec naţional. Fenomenul,
ca atare, nu poate fi uşor înţeles. Puţini sunt
cei care i‑au dibuit natura şi care nu s‑au sfiit să
vorbească despre aceasta, fără să se teamă de
catalogări necuviincioase. Unul dintre aceştia
este Andrei Pleşu. „Steaua” din fruntea noastră
se vede de departe şi de demult. Şi se poate numi
„pierdere în discurs”... Apetitul nostru de vorbitori
ne consumă, din nefericire, prea multă energie.
Gâlceava stăpâneşte capetele prea multora şi ne
rămân prea puţine resurse pentru a mai şi făptui
câte ceva. Pierzându‑ne „în discurs”, nu prea mai
reuşim să mai isprăvim cu făptuirea. Ajungem,
astfel, prin fire, nişte neisprăviţi... Multa vorbire, la
rândul ei, doar o biată unealtă de hoţomani...
Trândăvia se poate asimila cu leneveala.
Atotprezentă în lumea viului. Şi, mai cu seamă, în
cea a oamenilor. Nici feţele cele mai subţiri nu se
feresc de anumite „umbre de trândăveală”. Pentru
cei cu anumite vocaţii, mai ales de natură spirituală,
acestea oferă răgazul necesar înlăuntrului pentru a
purcede la faptă. După Alexandru Dragomir, fără
un astfel de răgaz, cele simbolice nu se pot ivi...
Putem spune, fără teama de a greşi, că acest fel de
răgaz se poate asocia cu o ipostază a „trândăvelii
bune”. Urmată de mirare şi de săvârşire...

286
 Încercare de peratologie religioasă

Spre deosebire de aceasta, „trândăvia cea rea”

instituie o realitate paralelă. Raţiunea trândavului
ajunge un jandarm al disimulării faţă de toţi ceilalţi.
De nu e folosită cu iscusinţă, pe trândav îl aşteaptă
munca, umilinţă de care trândavul se teme ca
de moarte. Cu astfel de „sfetnici”, trândăveala îşi
sporeşte răutatea. Cumva, trândăveala înrăită aspiră
la stăpânire dominatoare.Curtată şi de alte patimi,
dobândeşte mai multă vigoare şi îndrăzneală, îşi
plămădeşte un mediu propice propriei creşteri...
„Asemănătorul trage la asemănător”, după
cum a observat Aristotel în vechime. „Sălaşul”
unde va poposi „trândăveala cea rea”atrage ca un
magnet toate rudele acesteia. Bogăţia şi puterea,
nepregătite de fire, nutresc răutatea trândăvelii. Şi
trufia, deznădejdea sau egolatria se întovărăşesc
spre ograda trândăvelii celei viclene. Şi alte patimi
nevăzute se cuibăresc în acelaşi loc...
Cei pricepuţi ne îndeamnă să ne ferim de
„trândăveala cea rea”. Cei mai buni însoţitori pe
acest drum ne sunt cultura, credinţa şi prietenia.
Despre ultima, şi Pitagora vorbea cu mare
preţuire... Psalmistul David, mai inspirat, a presărat
înţelepciune cu puţine cuvinte: „Fereşte‑te de rău şi
fă binele, /Caută pacea şi urmeaz‑o pe ea !”. Multă
făptuire şi mai deloc vorbire... Cei de demult ştiau
mai bine ce să aleagă...

109

După Utrenie, Iacob vine la mine în

„cercetare”. Fiind răcit cobză, n‑am luat parte nici
la Miezonoptica trecută. Au mai trecut să mă vadă
fratele Teodor şi sora Paraschiva. Fiecare mi‑a adus

287
 Toma Pirău

câte ceva, aşa ca pentru un om bolnav: un ceai, un

măr, două felii de cozonac... În anumite împrejurări,
prin semnificaţie, puţinul devine mult... Chiar şi o
simplă vorbă ajută la alungarea bolii... Buna simţire
şi compasiunea celor din preajmă, la nevoie,
întreţin ceva din „voioşia sufletească”, starea atât
de propice unei însănătoşiri mai rapide.
Iacob, ca să mă bucure mai mult, a adus şi
cartea lui Th. Kempis, „Urmarea lui Hristos”, din
care a insistat să‑mi citească vreo câteva rânduri.
Citea cu intonaţie şi apăsat despre dobândirea
Mântuirii doar prin renunţarea „la tot şi la toate”.
Orice legătură „cu ţărâna” trebuie tăiată. Domnul,
doar, lucrează „în Duh şi‑n Adevăr”... Cele ale
lumii nu sunt preţuite Dincolo..Drepţii, Dreptatea
sau Bunătatea nu sunt din această lume... Toate
sunt primite în dar. Nimic nu este al nostru. Pentru
daruri, aducem mulţumiri Celui ce este Bun şi
Drept...
„Cititorul” Iacob ajunge la un pasaj ceva
mai aplicat din cartea lui Th. Kempis, cel în care
Domnul îi porunceşte Slugii să asculte întrutotul
de duhovnicul „ce i‑a fost rânduit”. Fără să vreau,
în sinea mea, încep „să torc cu mintea”: cum poate
fi recunoscut un astfel de duhovnic, după ce semne
te poţi orienta în aflarea celui căutat ca să poţi să‑l
descoperi pe „duhovnicul rânduit”... Între timp,
Iacob a plecat la ascultări... „Caierul minţii” se
toarce mai departe...
„Instituţia Duhovnicului”, în Răsăritul creştin,
se afirmă ca o „poartă personalizată pe calea
căutării celor ce duc spre Lumină”. După „umbrirea
prin Har”, la hirotonie, un preot poate accede şi

288
 Încercare de peratologie religioasă

la „truda de duhovnic”, de este vrednic pentru

aceasta... Ca să îndrume, „în cele ale Duhului”, pe
cei care îşi deschid inima şi sufletul spre luminarea
vieţii prin credinţa „întru Hristos”...
Prin urmare, dincolo de prestigiul oferit de
tradiţie, cel ce‑ţi este rânduit duhovnic, potrivit
ca persoană cu tine, are ca principală menire
creşterea ta duhovnicească. Duhovnicul acesta
e un însoţitor de nădejde pentru fiecare ca să
dobândească „înţelegerea care luminează viaţa”,
adică pentru a te deprinde să lupţi cu răul, să
dai la o parte cele rele... şi pentru a te zori spre
cele bune, după Duhul lucrător în Învăţătura lui
Hristos... Cu răbdare îndelungă şi cu dragoste,
„duhovnicul rânduit” îţi desluşeşte măsurile firii,
cele ce aduc rod bogat fiecărui lucrător dornic să
poarte cu sine credinţa mântuitoare. Duhovnicul
iscusit descoperă „măsuri personale” şi nu umblă
doar cu generalităţi comode... Cu astfel de măsuri,
munca devine lucrare... Una câte una, cele făcute
de fiecare se potrivesc firii personale, o sporesc
duhovniceşte... Credinţa şi fapta, rânduite cu
socoteală prin măsuri personalizate, sunt „locuite”
de Înlăuntru.Sufletul capătă formă şi substanţă
asemănătoare unui „alai de sărbătoare”...
Cel ce ţi‑e rânduit duhovnic nu poate fi întâlnit
fără strădanie în căutare. Situaţia este similară cu
cea a rugăciunii pentru altul: ca rugăciunea să
fie lucrătoare, cel pentru care te rogi, într‑un fel,
trebuie să fie pe aceeaşi „lungime de undă”cu tine
(rugătorul)... Să facă şi el ceva, după puteri, ca să
scape de „mrejele răului” în care a fost prins...

289
 Toma Pirău

Mărturisirea, ca desluşire a gândurilor, faţă

de „duhovnicul rânduit” nu e defel primejdioasă.
Dimpotrivă! Faptul arătării gândurilor te
pregăteşte pentru viitor, pricină pentru care acesta,
după părerea unor cunoscători consacraţi, are o
„oarecare întâietate” comparativ cu recunoşterea
păcatelor, acest „ceva” aparţinător trecutului...
Duhovnicul nu face statistică, nu recenzează, ci dă
culoare personalizată îndrumării ce o săvârşeşte...
Astfel potriveşte rânduirea pentru fiecare...
Nevoitorii din vechime spuneau că „la
duhovnic, te duci ca în faţa lui Dumnezeu”. O
asemenea statură a smereniei e pasăre rară în
veacul de‑acum... Mai cu seamă că s‑a ajuns, din
motive greu de pătruns, ca duhovnicia ortodoxă
să fie certificată instituţional, cu documente sau
diplome anume..Unii ierarhi, devotaţi „literei”,
atâta sunt în stare să vadă...
De bună seamă, când ţi‑ai descoperit
„duhovnicul rânduit”, mărturisirea, de la gânduri
la rătăciri, nu suportă oprelişti. Puterea acesteia
sporeşte prin simpatie, respectiv prin con‑vieţuire
„în duh”, aduse la limanul îndrumării şi iertării
personale, ca daruri aflate „sub Har”. Sunt şi urechi
care să mai audă?...
110

Din „lumea asiro‑babiloniană”, Constantin

Daniel, marele nostru orientalist, ne scoate la
lumină un text cu reverberaţii semantice mai
aparte. Mai întâi, acest material poartă un titlu
cu o tentă aproape ecumenică: „Invocare către

290
 Încercare de peratologie religioasă

orice zeu”. Rostul invocării? Înlăturarea suferinţei

pricinuită de încălcarea „legii divine”...
Tăbliţa pe care a fost scrisă invocarea „cea largă”
provine din biblioteca lui Assurbanipal, suveranul
asirian de prin sec. al IX‑lea î. Hr. (883‑859 î. Hr.).
Partea finală a textului „sună” destul de înrudit
cu un pasaj din Evanghelia după Matei, respectiv
cel ce se referă la anvergura „numerică” a iertării
păcatelor (Matei 18, 22). Desigur, doar o chestiune
arondată mentalului colectiv din arealul semitic, ca
multe altele, dealtfel...
Invocarea e adresată unui cuplu divin, adică
unui Zeu şi unei Zeiţe, ambii apărând sub o
formă generică, nefiind determinaţi prin nume.
Cuprinderea suveranităţii acestora –fără mărginiri
particulare... Iată textul: „O, Zeul meu, încălcările
sunt de şaptezeci de ori câte şapte, dezleagă‑mi
păcatele; /O, Zeiţa mea, încălcările (mele) sunt de
şaptezeci de ori şapte, iartă‑mi greşelile; /O, Zeule,
pe care te cunosc şi nu te cunosc, păcatele (mele
)sunt de şaptezeci ori şapte, iartă‑mi‑le; /O, Zeiţă,
pe care te cunosc şi nu te cunosc, păcatele (mele)
sunt de şaptezeci de ori şapte, dezleagă‑mi‑le. /
Iartă‑mi păcatele (şi) eu îţi voi cânta lauda ta. /
Inima ta, inima unei maici adevărate, să se
potolească faţă de mine; / Ca o adevărată mamă
şi ca un adevărat tată să se îndure faţă de mine”.
(Constantin Daniel ‑„Gândirea asiro‑babiloniană
în texte”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 217).
Iertările şi dezlegările sunt săvârşite, pe rând, atât
de Zeu cât şi de către Zeiţă. Se poate presupune
că acestea sunt „o mulţime nedefinită”, pe potriva
câtimii similare a păcatelor‑ „de şaptezeci de ori

291
 Toma Pirău

câte şapte” sau „de şaptezeci de ori şapte”. Cifrele

utilizate în astfel de contexte, precum au ilustrat
specialişti de marcă, nu au semnificaţie aritmetică
sau cantitativă, ci, mai degrabă, una calitativă, de
o natură aparte, sugerând marea diferenţă faţă
de cele obişnuielnice. Mentalul semitic dispune
funciar de astfel de calităţi...
Istoricii religiilor au descoperit, pentru anumite
arii de civilizaţie şi oarecum miraţi, că deasupra
Zeilor se mai află „Ceva”, mai tot timpul. Astfel,
deasupra zeilor Greciei, se afla „Destinul”, de
care ascultau toţi Olimpienii... Zeii perşilor aveau
deasupra lor „Timpul care nu se termină niciodată”
(Zrvan Akarana). La evrei, găsim „Înţelepciunea”,
care a fost de faţă la Creaţie... , căreia, în Bizanţ,
i s‑a zidit o catedrală impunătoare‑Catedrala „Sf.
Sofia”...
Ca un invariant al „lumii oamenilor”‑cu
mult mai largă decât cele trei arii amintite‑, sunt
„teomahiile”, luptele dintre zei pentru supremaţie...
Când istovirea luptei se plineşte, se ivesc şi
învingătorii... De cele mai multe ori, învinşii dispar
aproape fără urme...
Doar nişte corespondenţe, de genul celor
identificate în Invocarea de mai înainte ‑estompate,
şi acestea, de timp‑, mai pot da socoteală despre
noima unor căutări învăluite de timp şi de taină...

111

Autorii „Dicţionarului biblic”, cunoscători ai

mitologiei mediteranene, n‑au trecut cu vederea
peste celebrele „bariere marine”, Scylla şi Caribda.
Caribda, precum nu prea se ştie, era numele dat

292
 Încercare de peratologie religioasă

vârtejului impetuos de apă ce se forma în preajma

Scylei, stânca cea mare a Strâmtorii Messina din
sudul Italiei.
Locul din strâmtoare era foarte periculos, din
care pricină corăbiile nu‑l puteau înfrunta fără
ajutorul vântului puternic dinspre Sud. Fără acesta,
Scylla şi Caribda nu puteau fi depăşite nici de către
cei mai pricepuţi şi temerari marinari...
Grecii, aceşti îndrăzneţi „copii ai mării”,
au sesizat importanţa strâmtorii pentru ruta
comercială ce ducea spre continent şi, după cum
au procedat şi prin alte părţi, au întemeiat colonia
Regium pe coasta italiană a strâmtorii. Această
colonie a prosperat de pe urma traficului comercial
ce nu putea ocoli strâmtoarea Messina, mai ales
după cerinţele sporite ce au survenit odată cu
afirmarea rolului imperial al Romei. Cu timpul,
Marea Mediterană a devenit un „lac roman” cu
oportunităţi comerciale excepţionale.
În „Faptele Apostolilor” (28: 13), se aminteşte
despre aşteptarea vântului prielnic din Sud, pe
care a ordonat‑o comandantul corăbiei care‑l
transporta pe Pavel la Roma pentru a fi judecat de
către Cezar. Ca cetăţean roman, Apostolul Pavel se
putea bucura de acest privilegiu juridic...
„Vântul din Sud” se arăta de bun augur pentru
trecerea corăbiilor prin strâmtoarea Messina. Locul
cel periculos, prin „lucrarea vântului”, înlesnea
bunăstarea Romei şi a celor de pe ţărmurile
Mediteranei, ca un dar ce răsplătea îndrăzneala
celor ce mânuiau vela sau sabia. Roma şi imperiul
acesteia şi‑au extras vitalitatea, vreme îndelungă,

293
 Toma Pirău

prin „strunga” Messinei, personalizată în memoria

colectivă prin Scyla şi Caribda... Piatră şi apă...
De ce să nu se fi petrecut ceva similar şi cu cele
spirituale? Romanii, prin cuceririle lor, au adus
la ei acasă „experienţe religioase” dintre cele mai
diverse. Provenind din locuri foarte îndepărtate
de Roma‑precum Persia, Numidia, Cilicia sau
Palestina‑, acestea, prin „exotismul depărtării”,
au stârnit, mai mereu, un interes notabil pentru o
bună parte a locuitorilor capitalei imperiale. Din
varii motive, romanii au fost preocupaţi de cultele
numeroase pe care le‑au descoperit în ţinuturile
cucerite de la „marginile lumii”.
Prin urmare, nu trebuie să ne mire defel că
lumea romană, în Panteon, a tot adus „zei peste
zei”, mai mult din „raţiuni de de stat”, cu rădăcini
bine înfipte în gândirea magică. Diriguitorii Romei
erau convinşi că populaţiile şi regatele cucerite,
rămase acasă fără zeităţile lor, se vor supune
autorităţii lor ca ceva de la sine înţeles. Fără ajutor
divin pentru supuşii cu sabia, fiecare neam având
protectori anume, autoritatea imperială romană
era de neclintit. Deposedate de zeităţile proprii,
popoarele şi regatele nu mai aveau puterea să se
împotrivească faţă de cuceritorii romani. Aceştia,
după cum se credea pe atunci, le luaseră supuşilor
chiar „raţiunea de a fi”... Fără zei, orice putere se
ofilea...
Şi, totuşi, obiceiul roman de a pune stăpânire şi
pe zeii protectori ai popoarelor supuse prin forţă
a adus cu sine, în timp, un „efect pervers”, dacă
e să folosim acest termen consacrat de sociologii
veacului ce tocmai a trecut. Cu bogăţiile fără

294
 Încercare de peratologie religioasă

număr venite din provincii, inclusiv de natură

spirituală, „spiritul iscoditor” al romanilor a
început să se subţieze. Abundenţa revărsată asupra
capitalei imperiale, provenită prin acaparare manu
militari, nu avea cum să nu pervertească minţile şi
obiceiurile romane. Chiar şi viaţa religioasă suportă
mutaţii evidente, regăsite într‑o preocupare mai
largă şi mai intensă pentru forme şi ritual. Tot
mai mult, „exterioritatea” pune stăpânire pe viaţa
publică romană, inclusiv în plan religios, fapt care,
prin compensaţie, a condus la o desincronizare
structurală între „înlăuntrul sufletesc”, la nivel
individual, şi „lumea simbolică” ce, de obicei, îl
nutreşte.
În alt plan, se petrece şi o pervertire a statutului
„minorităţii dominante”, din capitala imperială
romană, până în provinciile de margine. Cu
atâtea beneficii materiale şi privilegii, elitele au
fost făcute captive de hedonism şi frivolitate. Pe
măsură ce plăcerile „tocau” mai multă energie,
decadenţa „păturii dominante” părea fără sfârşit...
Percepţia publică îşi schimbase optica. Cu timpul,
conducătorii imperiului nu prea mai erau dispuşi
să cultive „baza piramidei puterii”, socotindu‑se
autosuficienţi sau, poate, fără vreo legătură cu
aceasta. Despriderea elitelor de „masa socială”
purta, în substanţa sa, „motorul” schizofreniei
imperiale. Cuprinsă de moleşeala hedonistă, în
umbra „cuceririi culturale greceşti”, minoritatea
dominantă romană n‑a băgat de seamă că nu mai
este urmată de cei mulţi. „Proletariatul intern”,
conform cu terminologia folosită de un A. Toynbee,
începuse să asculte alte „cântece de sirenă”, diferite

295
 Toma Pirău

de cele pe care le primise până acum de la cei care

îi căutau bunăvoinţa sau sprijinul. „Plebea”, tot
mai pestriţă şi mai numeroasă, se afla, inconştient
desigur, într‑o căutare salvatoare de sine stătătoare.
Cu alte repere de autoritate de care să se simtă
atrasă şi pe care să le urmeze...
Din acest talmeş‑balmeş izvodit de prea multă
bunăstare, decidenţii imperiali au pus „subţierea
moravurilor” pe seama slăbirii respectului pentru
zeii tradiţionali ai Romei, fapt pentru care „lumea
divină” a devenit nepăsătoare față de protejarea
romanilor. Se ştie, prea bine, cât de vulnerabili
s‑au arătat romanii în faţa superstiţiilor de tot
felul. Zelul acestora pentru resuscitarea religiei
tradiţionale a fost stimulat prin implicarea
întregului aparat administrativ imperial. Zeii ce au
ajutat Roma să triumfe, de‑a lungul unui mileniu,
au revenit în atenţia diriguitorilor imperiali, fiind
socotiţi indispensabili pentru reînvierea gloriei de
odinioară.
Concomitent cu apelul la protectorii divini din
vechime, camarila şi clientela imperială, cunoscând
credulitatea romană atotcuprinzătoare, au purces,
după pilda orientală, la consacrarea „cultului
Cezarului”. Până acum, împăratul avusese chip
şi fire de om... Sub „vraja Orientului” şi a pornelii
firii romane, multiplu articulate, deţinătorul
suprem al puterii imperiale dobândeşte „cetăţenie
cerească”. Împăratul e consacrat ca Zeu, cu puteri
discreţionare asupra supuşilor săi...
În preajma celebrării a o mie de ani de la
întemeierea Romei, administraţia imperială
devenise aproape furibundă în organizarea, la

296
 Încercare de peratologie religioasă

Roma şi în provincii, a nenumărate ceremonii

religioase pentru redobândirea bunăvoinţei Zeilor
care i‑au adus pe romani la condiţia măreaţă de
mai‑mari peste o bună parte din lume.
Pe acest fundal pestriţ şi mişcător‑aidoma
apelor agitate din Strâmtoarea Messina‑, se
iveşte un Regium spiritual, cu o centralitate de
excepţie‑Învăţătura lui Iisus Hristos... Dinspre
aceasta, adie linştitor „vântul de Miazăzi”, mai
întâi pentru cei obidiţi şi bătuţi de soartă, uitaţi cu
totul de mulţimea de zeităţi, romane şi străine, ce
străjuiau indiferente în Panteonul stăpânitorilor
lumii. Din „apele şesului uman”, Duhul‑cel‑Bun
a început să urce spre izvoare, adică spre „firea
apelor vieţii”. De‑acum, se schimbă cursul lumii!
Se porneşte şi o altă războire... Cu alţi oşteni. Şi
cu alte căpetenii. Pentru mai bine de două milenii...
Printre Scylla şi Caribda, de pe cuprinsul imperial
roman, se profilează Crucea lui Hristos, cea care
alungă întunericul din lume şi care aduce Lumina
vieţii... „Cei ce se vor smeri vor fi înălţaţi”‑aporie ca
îndemn de viaţă spre mântuire...

112

Înainte de Utrenie, în această zi năpraznică a lui

Gerar, am asistat la o scenă ce poate fi catalogată,
din punctul meu de vedere, ca memorabilă.
„Primarul”, după cum îi spune Iacob, a intrat
în paraclis la şapte fără un minut. Abia trecuse
pragul încăperii, când, contrar obiceiului său, l‑am
auzit salutând aproape cu voioşie: „Binecuvântat
fie Domnul!”. Deşi surprins peste poate de gestul
său‑ cum nu‑l văzusem salutând de câteva luni

297
 Toma Pirău

de zile‑, răspund imediat cu „Amin!”, cu înţelesul

binecunoscut de aprobare, respectiv de „Aşa este!”
sau „Aşa să fie!”.
Întâmplarea e de ţinut minte din trei pricini.
Prima e punctualitatea venirii „Primarului” la
slujbă: şapte fără un minut. A doua: a salutat la
intrarea în paraclis, locul nostru de slujire în zilele
foarte geroase. A treia pricină se referă la auditoriu:
de faţă mă aflam doar eu, ceilalţi chinovnici fiind,
pesemne, încă pe drum...
Trec uşor peste „mirarea de o clipă” şi încep,
într‑o firească bună pornire, să rostesc, de la
strană, rugăciunile începătoare, pe care, în sfârşit,
le puteam spune pe dinafară, fără să mai fie
nevoie să le mai citesc. Între timp, au apărut şi
ceilalţi, surprinşi, desigur, de rigoarea respectării
programului, ca şi de prezenţa, atât de matinală, a
întâistătătorului.
Ni s‑a descoperit o „persona”‑în sensul dat de C.
G. Jung‑cu totul diferită de ceea ce văzusem până
acum. Atmosfera, în mod subtil, devenise, parcă,
mai transparentă şi mai vioaie. Chipul cel nou,
iată, adusese o altă porneală a lucrării noastre. Cu
râvnă, cu voioşie... Fără colbul mohorât şi nepăsător
al rutinei lipsite de vlagă... Isprava duhovnicească,
a tuturor, s‑a menţinut până la terminarea slujbei...
Ziua, de dimineaţă, îşi arătase bunătatea... Răutatea
aceleiaşi nu va mai avea loc să mai îndrăznească
până la zariştea serii...
113

Cu ceva vreme în urmă, am pornit la o lucrare

oarecum mai aparte: selecţia unor versete din

298
 Încercare de peratologie religioasă

Psalmii lui David pentru a desprinde „tematici

de psalmodiere”. Tot buchisind asupra acestora,
mi‑am dat seama că nu alesesem calea potrivită
pentru scopul ce‑l urmăream. Aveam nevoie de
o altă perspectivă de abordare pentru a nu mă
îndepărta de rosturile spirituale „presărate” trăitor
în fiecare verset al celor 151 de psalmi reuniţi cu
pricepere în Psaltire, denumită, pe bună dreptate,
şi „Biblia Mică”.
Primul impuls ce mi s‑a ivit, oarecum
cultivat de repere formative uşor de localizat,
a apărut ca o chemare spre o abordare analitică,
discursiv‑raţională. N‑a durat prea mult până ce am
constatat că această abordare nu avea prea mulţi
sorţi de izbândă. Numai cu raţiunea, ca „unealtă
exclusivă de lucru”, lumea psalmilor aducea „a
firicel de fum”, aproape imposibil de înţeles doar
prin „plasa cuvintelor”. Resimţeam acut neputinţa
perspectivei abstractizante cu care pornisem la
lucru...
Fără îndoială că, între anumite limite, putem
explora psalmii ca pe ceva care ne ispiteşte la
cunoaştere, aşa cum se procedează, îndeobşte, cu
fel de fel de „produse culturale” plămădite prin
cuvânt. Nu e de dat la o parte nici faptul „iscodirii
cu mintea” asupra celor din lume sau din afara
acesteia. Fără o astfel de experienţă, nici nu putem
ajunge la iscusire în înţelegere şi pricepere, după
cum atât de bine şi frumos scrie Constantin Noica în
„Creaţie şi frumos în rostirea românească”. Ispitire,
iscodire, iscusire‑trepte ale firii cugetătoare... , spre
săvârşire „întru desăvârşire”..

299
 Toma Pirău

„Lumea cuvântului” nu se suprapune doar

cu cea a raţiunii. Poezia, de pildă, e, mai degrabă,
întrupare a sensibilităţii, fapt care se asociază cu
o „plasticitate expresivă” de sine stătătoare, fără
teama de forme mereu în mişcare.
Ceva similar se petrece la „primirea psalmilor”,
când, dincolo de „drumul privirii”, cugetul şi
sufletul‑umbrite de evlavie‑descoperă, mai cu
seamă prin trăire, un înţeles ceva mai larg decât
„priceperea cu mintea”. La „lumina cunoştinţei”
întregitoare nu se poate accede fără lucrarea
contiguă a inimii... Fără „tăierea împrejur” a
acesteia...
Psalmii, ca gen literar în vechime, nu aparţin
doar Evreilor, aşa cum au arătat filologi clasici
renumiţi, cu menţiune specială pentru cei din
şcoala germană. Această „formă de expresie
artistică” poate fi întâlnită, de‑a lungul timpului,
pe o arie culturală şi geografică foarte largă, din
Mesopotamia până în Egipt. Multe popoare, de
pe cuprinsul „Semilunii fertile”‑din Golful Persic,
până în Delta Nilului‑, s‑au simţit atrase de arta
psalmodierii şi au folosit‑o pentru „a povesti”
despre trecerea lor prin lume.
Evreii, cu darurile lor cele multe şi cu asumarea
destinului de „popor al Cărţii”, au făcut adevărate
minuni „prin adunarea şi luminarea vieţii lor
prin Psalmi”. „Duhul de neam”, pentru urmaşii
lui Avraam, şi‑a descoperit sălaşul prin artă, şi,
nu în ultimul rând, prin cea a psalmodierii, intim
articulată cu cea muzicală. Dacă aveau frământări
legate de credinţă, de identitatea neamului lor
sau dacă aveau de înfruntat nelinişti ori temeri,

300
 Încercare de peratologie religioasă

provenite mai ales din contactul cu popoare

războinice mai mari şi mai puternice, Evreii au aflat
dezlegările potrivite doar căutând spre Creator şi
spre bunăvoinţa Acestuia. Neam puţin numeros,
dar rebel mai tot timpul, Evreii şi‑au găsit cu
greu un loc al lor, unde să prindă rădăcini, şi să se
oprească din pribegie.
Pe de altă parte, pribegia acestora, de aproape
două milenii, acoperă toate „leagănele” importante
de cultură şi civilizaţie din vechime. În periplul
său „prin vremi”, Israel a trecut „prin faţa” tuturor
celor care „au glăsuit exemplar” sau au făptuit cu
sabia, cu plugul, cu cărămida sau cu scrisul. Sau
care descoperiseră legea, ca „armă a puterii şi a
rânduielii”...
Pe‑atunci, cei numeroşi şi îndrăzneţi se tot lăţeau
după pradă. Deloc paradoxal, lăcomia cuceritorilor
făcea lumea tot mai mică... Unii după alţii. De fapt,
unii peste alţii... Mesopotamiemi, babilonieni,
asirieni, egipteni, hitiţi, horiţi, mezi, perşi, greci
ori romani ş. a. s‑au tot zbătut printr‑un „colţ de
lume”, fiind, cu timpul, urmaţi de alţi actori, alte
împrejurări, „alte rosturi şi alţi rostitori”... Ce puteau
face Evreii ca să nu piară? Cu sabia, mai nimic...
Faţă de cei mai înainte pomeniţi, erau abia „o mână
de oameni”... De la constituirea lor ca neam, Evreii
şi‑au descoperit „arma secretă” a supravieţuirii:
credinţa nestrămuată în Dumnezeul ce i‑a ales
ca popor al Său... Doar un astfel de acoperământ
putea să‑i salveze de la pieirea ce se profila „sub
sabia şi talpa” celor puternici...
Totodată, după duhul vremurilor, s‑a apelat la
„o tocmeală” pe măsură, la un Legământ exclusiv

301
 Toma Pirău

cu Dumnezeul‑adoptiv de neam. Cu acesta, Israel

a trecut prin şi peste vremi: Patriarhii, Judecătorii,
Regii sau Proorocii, ca într‑un adevărat „marş al
încrederii şi al nădejdii”, l‑au priponit mereu pe
Israel „în miezul unui ev aprins”, de e să folosim
frumoasele cuvinte ale lui Nicolae Labiş. „Pomul
vieţii”, din ograda Evreilor, pe toate ramurile sale,
poartă roadele fără egal ale unei viguroase şi
inconfundabile „conştiinţe de sine”...
Poporul numit Israel a primit în dar un suflet
colectiv apt să se nutrească exclusiv printr‑o
credinţă demnă de statutul de „Popor Ales” ce
i‑a fost atribuit de către Creatorul cerului şi al
pământului. Ca o trăsătură particulară a firii sale,
acest popor este un căutător şi asupra relaţiei sale
cu Cel‑de‑Sus. Nu are stare şi iscodeşte mereu.
„Duhul iscoditor” nu prea e liniştit. Dimpotrivă.
Poartă, însă, prin natura sa, promisiunea şi rostul
iscusirii, aşa cum sesizase Constantin Noica
minunata înlănţuire dintre ispitire, iscodire şi
iscusire... Neliniştea „timpului kairotic”, a timpului
creator...
Aceste stări de spirit, pe firul firii, le regăsim
şi în Psalmi. Atât în cei atribuiţi lui David, cât şi
în ceilalţi, cu alţi autori. Precum s‑a consemnat,
Evreii erau renumiţi pentru „cântările lor” şi erau
o prezenţă constantă la toate curţile mai‑marilor
vremii. „Fibra lor artistică” le‑a înlesnit, mai
mereu, o trăire compensatorie, aptă să‑i ferească
de multele pericole ce au fost rostogolite asupra
lor de către cei puternici. Iată de ce unii critici au
văzut în Psalmi expresia unor fluxuri emoţionale,
la nivel colectiv, ce se orânduiesc, spre înţelegere,

302
 Încercare de peratologie religioasă

într‑o „cheie” fără precedent şi asemănare: la Evrei,

Istoria şi Credinţa sunt una, viaţa acestora fiind un
altoi între cele două „date imediate” ale identităţii
lor etnice.
După Cartea lor, a venit, „la plinirea vremii”,
Învăţătura creştină. Preluată de către Greci şi
Romani‑ „neamurile vector” de la cumpăna dintre
ere‑, credinţa „întru Hristos‑Cuvântul” strângea,
din nou, părţile în „albia întregului”. În loc de
risipire, oamenilor li s‑a dăruit „steaua Polară” în
stare să‑i readucă la starea de „lucrare împreună”
dintru începuturi. Pentru prima dată sub Soare,
Învăţătura de credinţă căuta dincolo de „ogaşa de
neam”. „Fiul Omului” venea cu o zare ce aştepta pe
tot omul... Mai mult, chiar toată făptura... Nu mai
avem de‑a face doar cu teama lui Israel faţă de acel
„Cazan clocotind, dinspre Miazănoapte”, despre
care Proorocul Ieremia vorbise cu atâta îngrijorare
(Ieremia 1: 13). Zariştea creştină, chiar dacă unii
nu văd această realitate, n‑avea hotare de neam...
N‑ar fi rău să luăm aminte mai mult la acest fapt...
Poate că ne‑ar fi dat să înţelegem că „gloria din
lume” este croită după alte tipare şi din alt aluat
decât „nădejdea întru Împărăţie”... Alăturarea
celor două, de cele mai multe ori, a plămădit doar
ispitiri rătăcitoare. Şi fără a fi urmate de iscodirile
şi iscusirile ce pregătesc desăvârşirile la care
îndeamnă Învăţătura lui Iisus Hristos, Domnul
nostru...
114

De departe, spun mulţi istorici, domniile lui

David şi Solomon au fost cele mai rodnice pentru

303
 Toma Pirău

Iuda şi Israel, aflate laolaltă în răstimpul stăpânirii

celor doi regi. Primul –tată, al doilea –fiul primului.
În vremea acestora, cei mari din „Semiluna
roditoare”‑respectiv Asiria şi Egiptul‑ nu trec
printr‑o perioadă fastă. Fie se confruntă cu serioase
tensiuni interne, fie au de rezolvat neînţelegeri cu
vecinii. În acest fel, Iudeea şi Palestina au putut
„să strângă rândurile” sub oblăduirea unur regi
înţelepţi şi pricepuţi la guvernare.
În alte vremuri, Israel –aceasta fiind denumirea
generică pentru Evrei‑s‑a străduit în fel şi chip ca
să nu piară sub povara marilor stăpânitori.Pilonul
cel mai important al supravieţuirii „poporului
ales” a fost „gândul la Ierusalim”‑ca sălaş ales de
Creator pentru Sine‑ şi credinţa nestrămutată că
Domnul Atotţiitor are grijă, în veci, de poporul
Său. Pe acest reper, s‑a plămădit, „pentru aleşii
Domnului”, o fire combatantă, mereu împrospătată
prin credinţă, aproape unică între popoarele ce s‑au
ivit sub Soare. Şi aptă să se mlădieze, pe nevăzute,
după nevoile pragmatice ale deţinătorilor puterii
din orice loc al lumii cunoscute.
Din Ur, aflat în sudul Mesopotamiei, până la
Memphis‑ul Egiptului – trecând prin Ecbatana,
Damasc, Antiohia sau Alexandria‑, Evreii, mai tot
timpul, s‑au făcut indispensabili pentru „birocraţia
centrelor de putere”, fiind cunoscători de carte şi
foarte pricepuţi la vorbirea limbilor folosite de alte
neamuri. Cineva, pe drept cuvânt, i‑a numit pe Evrei
„intelectualii Semilunii fertile”, situată, precum se
ştie, de la Golful Persic la Nilul Egiptului...
Într‑un psalm, drepţii cer Domnului să‑i ajute să
dobândescă „bunătatea, învăţătura şi cunoştinţa”;

304
 Încercare de peratologie religioasă

le cer cu atâta ardoare şi perseverenţă, fapt care îi

şi transformă în săvârşitori „întru acestea”, mai cu
seamă după dispariţia celui de‑al doilea templu.
Tora, Talmudul şi Mişna au croit atitudini, suflete
şi minţi, de la mic la mare, aproape cu puteri
miraculoase!
Proorocul Isaia, pe un alt plan, nu iartă defel
poporul pentru modul păgubos în care acesta se
roagă, respectiv „ruga doar cu buzele”. Făţărnicia
faţă de Domnul, la care se adaugă alte îndepărtări
de la Lege, va aduce negura marilor încercări de pe
urma căreia Israel va învăţa cu asupra de măsură.
Vorba psalmistului venea ca o mângâiere: se
vor bucura pentru anii în care au văzut rele, se vor
veseli pentru vremea în care au fost smeriţi... În
această lume, desigur...
Firul evenimentelor este ştiut.După captivitatea
egipteană şi „încercarea pustiului”, Israel, primind
făgăduinţa Domnului, pune stăpânire pe Canaan,
ţinutul unde curgea „lapte şi miere”. Abia aşezaţi
pe pământul devenit al lor prin voinţă divină
şi cucerit cu sabia, israeliţii au fost supuşi unor
mistuiri repetate, de către asirieni, babilonieni,
perşi ş. a. , până aproape să‑şi plece grumazul de tot
sub povara stăpânirii acestora. Pe aceşti cuceritori
temuţi şi aprigi, Israel i‑a slugărit „cu ochii larg
deschişi”. Le‑a învăţat obiceiurile, le‑a cercetat
slăbiciunile, le‑a cântat şi i‑a distrat după multele
lor dorinţe, fără să uite‑nici măcar o clipă‑ să‑şi arate
stăpânilor vremelnici darurile pe care le deţineau
şi care se puteau alătura foarte bine „maşinăriei
puterii”. Cu tenacitate şi pricepere, evreii „s‑au
lipit” pe lângă cei puternici prin talent şi viclenie,

305
 Toma Pirău

devenind, cu timpul, aproape indispensabili

pentru curţile puterii din vechime. Povestea lui
Iosif, pe lângă Faraon, e doar începutul unei serii
fără sfârşit... , cu reverberaţii până în clipa de faţă...
Venirea grecilor lui Alexandru, ai urmaşilor
acestuia sau cea a romanilor au schimbat
doar„centrele de putere”, nu şi nevoile administrării
puterii. Imperiile, mai cu seamă, nu se puteau
dispensa de birocraţia care le întreţinea stabilitatea
şi vitalitatea şi care, în mod necesar, cerea atragerea
de competeţe adecvate. Şi pentru aceştia, „oferta
evreilor” nu putea fi ocolită. Imperialii, într‑un
anumit fel, au fost adevăraţi pedagogi pentru
„copiii lui Israel” prin solicitările multiple ale
administrării puterii la scară mare, funcţie de care
cei din urmă şi‑au tot şlefuit iscusinţele. Şi şi‑au
sporit „cunoaşterea pe orizontală”...
Învăţarea, focalizată de viziune, i‑a însoţit
pe Evrei în toată vremea. Cumpăna acesteia se
înalţă mai ales după demolarea celui de‑al doilea
Templu, de către romani, în anul 70 d. Hr. , în urma
unei aprigi revolte a lui Israel. După această dată,
„Casa de studiu” a Torei a devenit mai importantă
decât sinagoga... Clădirea unei sinagogi putea fi
vândută pentru a se construi o „casă de studiu”,
dar reciproca nu era permisă: o „casă de studiu” nu
putea fi vândută pentru a se construi o sinagogă..
Mintea şi sufletul oricărui învăţăcel, chiar şi ale
celui mai sărac, modelate prin studiu, aveau mai
mare preţ, la Evrei, decât zidurile...
„Raţiunea”, pe urma încercărilor de neam,
a devenit, după un anumit moment, tot atât de
apreciată ca „revelaţia” în apropierea de Scriptură.

306
 Încercare de peratologie religioasă

Îmbrăţişând „studiul Scripturii” ca raţiune de

a fi, micul popor al Evreilor şi‑a format atitudini
şi capacităţi fără de care ar fi pierit „în colbul
vremurilor” stârnit de „satrapii” stăpânitori de
lume.
„Tora şi El” (aflat şi sub alte nume: Elohim, Iahve,
Adonai, Savaot, Cel Preaînalt, Cel Atotţiitorul
etc. ) l‑au îndrumat şi umbrit pe Israel în toate
clipele vieţuirii sale; cel mai luminos, însă, apare
elanul constitutiv al acestui popor de a căuta şi
descoperi orizonturi noi de înţelegere şi pricepere.
În Diasporă, comunităţile israelite s‑au afirmat ca
adevărate academii populare. Nu e lăsat nimeni
pe dinafară. Fiecare membru al comunităţii este
important, fie mic, fie mare... Copiii, indiferent
de mediul de provenienţă, urmau un program de
„luminare prin studiu”, începând de la 6‑7 ani...
Comunitatea, pe de altă parte, avea datoria să ajute
pe cei nevoiaşi şi pe văduve... Se consacră, la Evrei,
un principiu de supravieţuire ce nu se va ostoi
peste vremi: forţa lor etnică e dată de supremaţia
colectivităţii şi reunirea „darurilor individuale”
pentru consolidarea şi afirmarea identităţii de
neam...
La începuturi, creştinii au frecventat sinagogile
din Diasporă. Legea cea veche nu le era străină,
simţindu‑se, după cum o ilustrează Testamentul
cel Nou, ca urmaşi plinitori ai acesteia. Sfântul
Apostol Pavel, în epistolele sale, arată, fără ocol, că,
atunci când cerceta neamurile, prima dată căuta
sinagoga sau casa de adunare a „fiilor lui Israel”.
De la acest pas, apostolia a dezvoltat, apoi, lucrarea
de luminare a neamurilor prin „Învăţătura lui

307
 Toma Pirău

Hristos”. Ca un corolar al acesteia, încet‑încet,

s‑a croit o ierarhie care‑ cu rădăcini apostolice şi
soborniceşti‑ s‑a desprins, cu totul, de cea pe care
a întâlnit‑o, la început de drum, în mediile iudaice
ale Diasporei.
O „ilustrare biblică” ne poate ajuta să descoperim
înţelesuri mai de taină. „Şcoala critică” a cercetat
îndelung chestiunea „numelui lui Dumnezeu” în
perioada „creştinismului primar”, despre care nu
s‑au cunoscut prea multe. Căutările, pe această
temă, au scos la lumină cunoştinţe demne de toată
atenţia. Astfel, Tetragrama divină ebraică, respectiv
„ IHWH” sau „Iahve”, a împrumutat unele vocale de
la „ADONAI” şi a trecut la „IEHOVA”... Precum se
ştie, Ebraica veche genera vocalele cuvintelor‑care
erau consemnate doar prin consoane‑ prin „starea
de spirit a vorbitorului”. De Yom Kipur‑una dintre
cele trei sărbători mari ale Evreilor, când erau
datori cu toţii să meargă la Ierusalim‑Marele Preot
intra în Sfânta Sfintelor şi spunea, cu cea mai mare
trăire, numele lui Dumnezeu... Numele Acestuia
se putea pronunţa doar acum, o dată în an, de
Ziua Ispăşirii. Marele Preot, singurul îndreptăţit
să pronunţe Acest nume, ştia că acest moment se
putea păstori doar „cu teamă şi cutremur”... Şi,
totuşi, încă nu se ştie ce nume al lui Dumnezeu
era rostit cu acest prilej: cel cu patru litere, cel cu
douăsprezece litere sau cel cu patruzecişidouă de
litere... Sau, poate, un altul? Nimeni nu mai ştie...
Totuşi, de la „intuiţia pluralităţii divine” din Legea
veche, se ajunge, în orizontul primelor secole de
cugetare teologică „întru Hristos”, la doctrina
alcătuirii interpersonale a „Sf. Treimi”...

308
 Încercare de peratologie religioasă

Ceva asemănător se asociază privitor la

Psalmi. Dincolo de „citirea votivă”, cel preocupat
de „rosturile psalmodierii” este dator să se aplece
asupra acestora într‑un „duh adecvat”, potrivit cu
cel al civilizaţiei iudaice originare care a reprezentat
temeiul izvodirii psalmilor. Ca „iscusire artistică”
a lui Israel, Psalmii poartă, în mod firesc, şi
„adâncimi de taină” ale spiritualităţii iudaice peste
care, la vremea potrivită, creştinii, ca plinitori ai
Legii, nu puteau trece... Amprenta „vieţuirii istorice
a lui Israel”, împletită organic cu rostuirile divine
ale acesteia, se regăseşte de la primul la ultimul
psalm, cu teme, motive şi „episoade existenţiale”
inconfundabile. Avem de‑a face cu o hermeneutică
ce îmbină măiestru localul, particularul şi, pe
alocuri, universalul fără să se teamă în a face
întregul ascultător de parte. „Centralitatea axială a
Sionului” e de neclintit în faţa mai‑marilor lumii
fiindcă „singurul Dumnezeu adevărat” aici Şi‑a
aflat sălaş...
Pe de altă parte, Psalmii erau bine articulaţi
cu diferite practici de cult ale lui Israel. Astfel, la
sfinţirea sinagogilor, se citeau Psalmii 122, 82 şi
24. La sfinţirea cimitirelor, erau folosiţi Psalmii
90 şi 17. Casele, la rândul lor, se purificau prin
citirea a patru Psalmi: 30, 15, 117 şi 1. Dacă unii
Psalmi purtau vreo menţiune „despre trepte”,
aceştia se citeau, la începutul rânduielilor de la
Templul din Ierusalim, de către pelerini; după
ceva vreme, citirea acestor Psalmi se făcea exclusiv
de către leviţi. Sacrul şi profanul, la Evrei, nu
aveau regimuri distincte pentru ţinerea laolaltă a
neamului, chestiune care e ilustrată foarte bine şi

309
 Toma Pirău

în „ograda simţitoare a Psalmilor”, atât de potrivită

cu alcătuirea sufletească şi simţitoare a „poporului
ales”...
La slujbele noastre‑Utrenie, Vecernie sau
Miezonoptică‑ sau cu alte „ocazii de ritual”,
rânduiala prevede citirea din Psaltire ca ceva de
la sine înţeles, cu toate că, aşa cum deja se ştie,
„obiceiurile şi mentalitatea iudaică” au fost cele
care au reprezentat arealul complex al plămădirii
Psalmilor. Rosturile psalmodierii sunt intim legate
de acest mediu, de această „fire a aleşilor”... Pe
tărâm creştin, însă, „nutrienţii de simţire şi de
reprezentare” sunt de altă sorginte, din care pricină
lectura Psalmilor, cu necesitate, se realizează
într‑un „registru diferit de conotaţii”. Această
„realitate psalmodică” cere har şi pricepere de un
alt ordin, diferit de referinţele comune, fapt care se
regăseşte şi în „grila de cercetare” a aspiranţilor la
demnitatea ierarhică de episcop.
Oricine citeşte, la slujbele noastre, textele
rânduite se apleacă, în fiecare clipă, asupra unei taine
pe care trebuie s‑o ia aşa cum o întâlneşte: lumea
votivă lucrează după „alte măsuri duhovniceşti”
decât cea a raţionalităţii. Trăirea reconfigurează
puterea cuvintelor şi le colectează înțelesurile într‑o
„formă ‑ gând odraslă a sensibilităţii”. Această
ispravă, după cum o spun pricepuţii, nu se putea
ivi în afara lucrării Sf. Tradiţii... Raţiunile ascunse
ale oricărui tipic nu‑i privesc cu ochi prea buni pe
întrebători, cei care, cum s‑a văzut adeseori, poartă
cu ei şi stârnesc „cearta de vorbe”...

310
 Încercare de peratologie religioasă

115

Iată, în calendarul lunii ianuarie, am ajuns

la ziua în care este prăznuit Sf. Cuvios Maxim
Mărturisitorul. Tăria mărturisirii de credinţă
a acestuia a rămas pilduitoare de mai bine de
treisprezece secole, de unde şi supranumele de
„Mărturisitorul”. Secolul al VII‑lea d. Hr. a găzduit,
ca şi cele de dinainte, aprige dispute teologice,
cu participarea a numeroşi ierarhi, mai cu seamă
din centrele urbane mai mari: Constantinopol,
Alexandria, Antiohia sau Roma. Sf. Maxim s‑a
implicat hotărât în aceste dispute. De căpătâi a fost
cea cu Metelie, de pe urma căreia a fost înfruntat
chiar şi împăratul.
La începutul secolului mai înainte pomenit,
metelismul atrăsese numeroşi adepţi, cu deosebire
în Răsăritul imperial. În sinteză, Metelie susţinea
că Hristos are o singură fire‑una divină, desigur‑ şi
că, doar prin aceasta, se poate înfăţişa ca „Fiu al lui
Dumnezeu”. Sf. Maxim a sesizat rapid implicaţiile
dogmatice periculoase ale opiniilor lui Metelie şi
ale fidelilor acestuia şi a reacţionat fără zăbavă. A
pus la bătaie toată puterea cuvântului său. Drept
urmare, a reuşit să‑l atragă de partea sa şi pe
Martin, episcopul Romei din acea vreme.
Situaţia s‑a complicat prin implicarea în disputa
teologică a împăratului de la Constantinopol.
De fapt, împăratul urmărea, concomitent cu
preocupările teologice, interese politice bine
articulate, străine cu totul unuia ca Maxim.
Mai concret, deţinătorul puterii imperiale din
Costantinopol tocmai încheiase două convenţii cu

311
 Toma Pirău

monoteliţii prin care urmărea să‑i atragă, dat fiind

numărul lor şi poziţiile strategice ale ţinuturilor
lor de baştină, în protejarea graniţelor împărăţiei
dinspre perşi şi arabi. Cuviosul Maxim nu era
interesat de politică. În schimb, avea convingeri
ferme pe tărâm dogmatic şi, pe acest temei, l‑a
înfruntat pe împărat cu îndrăzneală pentru
complicităţile acestuia cu partizanii lui Metelie, mai
numeroşi la marginile răsăritene ale imperiului.
Înfruntarea făţişă a Cezarului nu putea să
rămână fără urmări pentru Sf. Maxim. Acesta a fost
trimis în surghiun în Caucaz, în ţara Lazilor. Mai
mult: din poruncă împărătească, i s‑a tăiat limba
ca „să‑i închidă gura”; ca să nu mai scrie, i‑au tăiat
mâna dreaptă. Până la sfârşitul vieţii sale‑survenit
în anul 662 d. Hr. , la vârsta de 82 de ani‑Sf. Maxim
a trăit ca simplu călugăr. I s‑a spus „Mărturisitorul”
pentru că n‑a putut fi oprit pe calea înfăţişării
crezului său, conform cu Scriptura, privitor la
divino‑omenitatea lui Iisus Hristos. Această natură
a Domnului a făcut posibilă Jerfa şi Învierea Sa, prin
care lumea a dobândit nădejdea Mântuirii şi, prin
urmare, a fost salvată din „umbra morţii”... De n‑ar
fi înviat Iisus Hristos, aşa cum a spus şi Sf. Apostol
Pavel, creştinismul n‑ar fi fost decât o altă religie
naturală, aidoma celor de dinainte sau de după
ivirea sa între oameni. Sf. Maxim a înţeles foarte
bine că „cele două firi ale lui Hristos” –cea umană
şi cea divină‑sunt chiar la temelia credinţei „întru
Hristos”. Reducţionismul, într‑o parte sau într‑alta,
ar fi pus sub semnul întrebării însuşi rostul
Învăţăturii din moment ce adevărurile dogmatice
s‑ar fi fundamentat pe referinţe diferite cumva faţă

312
 Încercare de peratologie religioasă

de cele ale Scripturii. Opiniile unuia ca Metelie

nu puteau fi îngăduite pentru că erau purtătoare
de mari şi întunecate rătăciri de credinţă. Un om
luminat ca Sf. Maxim a înţeles acest pericol şi s‑a
implicat fără rest în combaterea acestuia...
E bine să se ştie că Sf. Maxim Mărturisitorul a
trecut, cu sprijinul episcopului din Constantinopol,
prin cele mai înalte şcoli ale vremii de atunci.
Cunoştea foarte bine filosofia lui Aristotel, pe care
a valorificat‑o, din plin, în elaborarea scrierilor sale
teologice şi în disputele cu adversarii convingerilor
sale de credinţă dreptmăritoare. Se şi spune,
dealtfel, că cine nu ştie „ceva Aristotel” nu poate
pricepe mare lucru din „păsăreasca teologică” a lui
Maxim Mărturisitorul. Se poate presupune că sunt
mai puţini clerici care să‑l fi citit pe Aristotel, fapt
pentru care se poate lesne înţelege de ce sunt tot
puţini şi cei ce se încumetă să parcurgă „ograda
gândirii teologice” a Mărturisitorului. Ceasul
de acum, de prin ţinuturile noastre, are puţini
truditori cu „Gândul teologic”. În schimb, sunt tot
mai numeroşi cei cuminţi, călduţi şi temători de
spirit critic, uitându‑se, cu totul, că nici Sf. Apostol
Pavel nu‑i agrea pe căldiceii într‑ale credinţei...
Sf. Cuvios Maxim Mărturisitorul a urmat
îndeaproape pilda marelui Apostol al lui Hristos şi
n‑a fost călduţ deloc în mărturisirea sa de credinţă
cu toate că asupra lui se revărsase însăşi mânia
imperială. Mărturia lui Maxim a lucrat doar cu
„săgeţi aprinse” de cuget. Lumina acestora, şi
astăzi, încă îndeamnă spre un loc viu, prin gândire
şi simţire, unde doar repetarea fără luare aminte a
dogmelor nu prea are ce să caute... Învăţătura lui

313
 Toma Pirău

Hristos nu ne lasă, nicicând, să împăcăm Lucrarea cu

moleşeala odihnei... Viaţa unui luptător ca Maxim
Mărturisitorul, peste multe veacuri, ne apare ca
Semn al vredniciei creştine, de bun augur pentru
aceste timpuri de răstrişte atotcuprinzătoare...
116

Vrând‑nevrând, prin Aristotel, Sf. Maxim

Mărturisitorul a descoperit tărâmul cunoaşterii şi
al metodei. Cu certitudine, şi pe Platon, cu multele
rezonanţe ale acestuia cu spiritualitatea creştină
elaborată. Sau teologică. „Atmosfera” ideatică în
care a prins formă cugetarea Sf. Maxim fusese
purtătoare, desigur, şi de ecourile preocupărilor
teologice inconfundabile ale predecesorilor cu
nume mari: Clement, Origen, Philon sau Tertulian.
La care se adaugă, cum e şi firesc, rânduielile
soborniceşti deja aşezate până în ultima treime a
veacului al VII‑lea d. Hr.
Vremurile de atunci, să recunoaştem, aveau o
vitalitate spirituală ieşită din comun. Ideile circulau
surprinzător de rapid între Constantinopol şi
Roma, nu fără escalele normale de circuit la Atena,
Antiohia sau Alexandria, dacă e să avem în vedere
specificul comunicaţiilor multiple de pe cuprinsul
fostului areal imperial. Această atmosferă mai
animată avea în fundal un „factor sinergic” specific
doar Răsăritului: implicarea constantă şi sistematică
a împăratului în lămurirea şi impunerea publică
a chestiunilor de natură teologică. Conivenţa
celor două puteri, cea laică şi cea spirituală –cu o
precumpănire a primeia‑, nutrea, pe căi multiple, o
mai mare atenţie publică pentru „dreapta credinţă”

314
 Încercare de peratologie religioasă

mai cu seamă pentru legitimitatea pe care aceasta

o revărsa asupra autorităţii împăratului. Situaţia se
înfăţişa de‑a dreptul paradoxală în Răsăritul creştin:
deşi era socotită ca cea mai prestigioasă sursă de
„legitimitate simbolică”, Biserica dreptmăritoare,
chiar de la zidirea noului pol de putere, s‑a
poziţionat „în umbra tronului”... Cu o asemenea
proximitate, puterea spirituală s‑a mlădiat aidoma
„întrebărilor lui Socrate” în căutarea adevărului...
117

Dintre Ierarhi, apare, în momente anume, câte

o pildă salvatoare de tagmă. Iată, o asemenea
ilustrare s‑a ivit, în prima jumătate a sec. al V‑lea
d. Hr. , prin episcopul din Tana, pe nume Paulin.
Acest înalt ierarh, prin jertfa de sine, s‑a făcut semn
în lume...
Cele consemnate sunt simple. O văduvă vine
la episcop ca să‑i ceară ajutor în procurarea unei
„sume de bani” pentru a‑şi răscumpăra fiul ce
tocmai intrase pe mâna unui grup de vandali
veniţi la pradă prin ţinutul ei de baştină, pe undeva
prin Asia Mică. Ierarhul o ascultă pe văduvă cu
multă înţelegere. De ajutat cu bani, n‑o putea ajuta
fiindcă nu‑i avea. În schimb, vine cu o altă soluţie
pentru salvarea feciorului văduvei disperate: se
oferă, la schimb, pe sine vandalilor pentru a obţine
eliberarea acestuia. Cel care‑l luase în captivitate
pe băiatul văduvei era ginerele comandantului
vandalilor, pe nume Riga.
După ceva negocieri cu vandalii, băiatul captiv
este eliberat; locul de captiv este luat de episcopul
Paulin al Tanei. Cel din urmă a devenit grădinarul

315
 Toma Pirău

noului său stăpân vandal. E drept, un grădinar

extrem de iscusit şi de înţelept, despre care, la un
moment dat, îi vorbeşte şi socrului său, comandantul
vandalilor din zona ocupată. Impresionat de cele
auzite despre noul prizionier al ginerelui său, Riga
doreşte să vadă faţa grădinarului mult lăudat.
Când episcopul captiv ajunge la palatul
comandantului vandal, acesta înmărmureşte
de uimire: îl recunoaşte pe cel care i se arătase,
în visul de peste noapte, ca şef peste un consiliu
de judecători care deliberau ca să‑i ia puterea..
Grădinarul avea acelaşi chip cu mai‑marele
consiliului de judecători... La întrebările şefului
vandal, ierarhul răspunde cuviincios şi cu
dreaptă socoteală. Impresionat de atitudinea şi
înţelepciunea celui aflat sub cercetarea sa, căpetenia
vandalilor îi spune acestuia că poate să‑i ceară ce
vrea şi că cererea sa îi va fi îndeplinită. După un
scurt răgaz de gândire, episcopul Paulin răspunde
cu smerenie şi luare aminte: „Aş dori ca, odată cu
mine, să‑i eliberaţi pe toţi captivii creştini din oraşul
ce‑l aveţi sub stăpânire... ”. Conducătorul vandal
a respectat întrutotul cererea episcopului. Zărise,
pesemne, pecetea întipărită în fiinţa acestuia, cu
totul diferită de ceea ce i se perindase până acum
prin faţa ochilor săi... Păgânul se înclinase, ca ceva
de la sine înţeles, când i s‑a dat să întâlnească un
slujitor adevărat al semenilor săi „întru Hristos”!
Istorioara de mai înainte trimite la o
împrejurare pierdută în negura a peste 1500 de
ani. Despre aceasta, se poate vorbi şi ipotetic, pe
modelul propoziţiei „Cu cât... , cu atât... ”, ca una
dintre construcţiile valide de ipoteze, despre care a

316
 Încercare de peratologie religioasă

scris şi S. Chelcea în cartea lui despre „Chestionar”.

Urmând o astfel de cale, post‑festum, nu e prea
hazardat să emitem următoarea ipoteză: „Cu cât ne
îndepărtăm de obârşia Învăţăturii creştine, cu atât
spiritul de sacrificiu este tot mai puţin vădit printre
ierarhii creştini”.
Retoric măcar, ne putem întreba mai ales în
ceasul de‑acum: „Mai există <vreun Paulin> al
zilelor noastre? ”. Cel din vechime a vădit un traseu
viu, de la simbol („Învăţătură”) la semn, prin
credinţă nestrămutată „întru Hristos”. „Duhul
veacului” nostru mai poartă, oare, chemarea de
reînnoire a semnelor „gen Paulin”? Pentru a afla
vreun răspuns, va trebui, mai întâi, să‑i descoperim
pe „vandalii” clipei în ale cărei margini ne aflăm
cu toţii, laici şi ierarhi...

118

Făţărnicia în cele sfinte a fost aspru condamnată

şi de Amos, un prooroc minor din sec. al VIII‑lea
î. Hr. care, înainte cu o generaţie, a prezis căderea
Samariei sub paloşul Asiriei. Precum se ştie,
Samaria făcea parte din Israel, regatul din Nord,
separat de cel din Sud, denumit Iudeea, imediat
după domnia regelui Solomon. În vremea lui
Amos, mai mare peste Israel era Ieroboam al II‑lea.
Atmosfera generală în regatul acestuia purta
multe stigmate: decădere morală, viaţă religioasă
calpă şi coruptă, clasă conducătoare îmbuibată şi
parazitară. Peste toate, până şi sanctuarul din Betel
fusese înconjurat de nelegiuire. Constatând atâta
rătăcire, proorocul Amos le‑a spus răspicat celor
din Nord că sunt iremediabil pierduţi şi vor plăti

317
 Toma Pirău

pentru toate. Ca parte a „poporului ales”, le revin

mai multe obligaţii decât privilegii, ceea ce s‑a
uitat de prea multă vreme... Ca purtător de mesaj
din partea Domnului, Amos le grăieşte apăsat celor
din Samaria: „Urăsc şi dispreţuiesc sărbătorile
voastre... Când Îmi aduceţi ofrande sau bucate, nu
le voi accepta... Îndepărtează de la mine vuietul
imnurilor tale şi să nu mai aud sunetul alăutelor
tale! Ci judecata să curgă ca apa şi dreptatea ca un
şuvoi nesecat!” (Amos 5, 21‑24).
Pentru prima dată, un prooroc vorbeşte despre
Exil şi vesteşte tristeţea ce‑i aşteaptă pe locuitorii
lui Israel. Regele Ieroboam îl expulzează pe Amos
din regatul său fiindcă se temea de vreo răzmeriţă
stârnită de vorbele acestuia. Scopul omului, spunea
proorocul Amos, nu se poate realiza fără ca acesta
să ştie să aleagă între bine şi rău, ceea ce va face ca
„dreptatea să domnească la poarta cetăţii” (Amos
5, 15).
Neîndoielnic, Evreii aveau un dar anume
pentru a deschide poarta către Dumnezeu,
Partenerul lor de Legământ. „Instituţia profeţilor”,
la Evrei, dobândeşte un ascendent fără egal faţă de
manifestările similare la popoarele contemporane
cu Iuda şi Israel, fie acestea semitice sau nu.
„Conştiinţa colectivă” a mozaicilor a primit în
dar astfel „de ferestre” către Cel‑Preaînalt. Pentru
„cei aleşi”, tensiunea sufletului colectiv urmează
o spectaculoasă configuraţie de „geometrie
mistică”, aproape fără alţi termeni de comparaţie...
La Evrei, administrarea Torei, prin convingere şi
perseverenţă, se consacră ca resursa principală
de identitate etnică şi creativitate socială. Acesta

318
 Încercare de peratologie religioasă

este „secretul” prin care un popor puţin numeros

ajunge să se afirme ca „sarea puterii” pe la curţile
cele mari din epocă. Şi nu numai... De ar fi fost doar
o strădanie de memorare a învăţăturii Legii, ca să
nu fie uitată, nu ar fi putut să se producă „minunea
rătăcitorilor prin lume”. Numai prin repetiţie,
indiferent cum s‑ar fi înfăptuit aceasta, nu se putea
plămădi „sufletul viu“ al neamului lui Avraam.
Tora sau Pentateuhul nu s‑a ascuns sub literă.
Rabinii şi înţelepţii au aflat calea prin care Legea
a fost adusă aproape de viaţa cotidiană a celor din
Iuda şi Israel, acasă şi în Diasporă. În captivitate
sau în Palestina natală, prioritatea cunoaşterii
Legii a fost aceeaşi: învăţătura trebuie să ajungă
la tot poporul. Pentru aceasta, au fost desemnaţi
şi „tălmăcitorii” potriviţi lucrării. Aceştia au fost
numiţi „înţelepţi” şi, cu sprijinul neprecupeţit al
rabinilor, au purces la explicarea versetelor din
Tora pe înţelesul tuturor. Un adevărat proces de
„alfabetizare biblică”... Rezultatul? Pe parcursul a
aproape trei secole de „îndrumare populară” şi de
aprofundare a studiului Legii de către elite‑aprox.
între 200 şi 500 d. Hr‑, s‑a putut întocmi „Mişna”, o
colecţie impresionantă de interpretări şi explicaţii,
reunite, cu timpul, în aproape 36 de volume.
Un detaliu al acestei preocupări demne de toată
lauda merită a fi reţinut: daca vreo „Halaha” nu
se afla în consonanţă cu vreuna dintre cele 613
porunci ale Torei (din care 365 erau interdicţii), se
reţinea opinia înţelepţilor („Halaha”) dacă aceasta
AJUTA VIAŢA... Acest „precedent creativ”, mai
târziu, era de mare ajutor pentru alţii în cercetarea
mai în profunzime a Învăţăturii în cadrul „ Sălilor

319
 Toma Pirău

de studiu” înfiinţate pe lângă toate sinagogile

din Palestina şi din Diasporă. La aceste „Săli de
studiu”, se putea întreba orice privitor la Lege
iar răspunsurile nu ţineau cont de vreo restricţie
canonică. Studiul şi libertatea în cercetare nu se
puteau separa...
Tot prin cultivarea unui „spirit căutător”,
a apărut, la un moment dat şi „Talmudul”; de
această dată, avem de‑a face cu comentarii
la opiniile colectate în „Mişna”. Cele două
centre mari ale gândirii talmudice, Ierusalim şi
Babilonia, şi‑au stabilit regulile de comunicare
şi colaborare. Talmudul babilonian recunoaşte
primatul Talmudului palestinian. Cele două centre
talmudice conlucrează, nu se exclud. Prioritară
era cunoaşterea „tezaurului de Înţelepciune
comunitară”, indispensabilă supravieţuirii
neamului, nu competiţia fără orizont sau noimă...
În acele vremuri de aşezare religioasă, „lumea
mozaică” dispunea de aproape 3000 de înţelepţi
„calificaţi în interpretarea Torei”. În afară, desigur,
de practicienii ce deserveau „portofoliul” de
ritualuri aferente cultului...
Cei iniţiaţi în tradiţia iudaică au relevat statutul
special al interpreţilor Torei în comunitate.
„Înţelepţii” aceştia erau scutiţi de plata impozitelor
către rege şi de alte obligaţii către comunitatea de
apartenenţă. Aceste înlesniri nu‑i fereau, însă, de
unele lipsuri, din care pricină interpreţii prestau
fel de fel de activităţi pentru a se putea întreţine.
Niciodată, aceşti cunoscători ai Legii n‑au fost o
povară pentru comunităţi... Dimpotrivă!

320
 Încercare de peratologie religioasă

„Fibra iudaismului” ţinea de Carte. Sau, mai

bine zis, de cele cinci Cărţi („Pentateuhul”) şi de
punerea vieţii de neam sub „umbrirea” acestora.
Sufletul colectiv, în Israel, şi‑a primit identitatea
şi vlaga mai cu seamă prin cercetarea creatoare
a Legii (sau a Torei), ca o completare naturală a
ceremonialului de cult. Aproape paradoxal, tipicul
s‑a împletit compensator cu cercetarea neîngrădită
de prejudecăţi a Învăţăturii şi a tradiţiei. Aducând
aceste „fructe” la nivel cotidian, indiferent de locul
de vieţuire, Evreii au fost şi sunt o excepţie în
istoria popoarelor lumii. Niciun neam n‑a mai avut
astfel de performanţe identitare...
Rugăciunea („Amida”), pentru credincioşii
din Israel, se făcea de trei ori pe zi: dimineaţa, la
amiază şi seara. Binecuvântările rostite în aceste
momente aduc atât de bine cu cele ce se rostesc la
unele ceremonialuri creştine, cu accent pe „seria
de trei”... Nu pot fi excluse nici alte „ingrediente”
de asemănare: pâinea, vinul, tămâia, lumânările,
compartimentarea sinagogii sau a lăcaşului de cult,
cădirea, veşmintele etc. Toate, fără doar şi poate, cu
un conţinut şi aranjament conforme unei viziuni
particulare de ceremonial. Orice s‑ar spune, nu
se poate nega „un duh de înrudire”, sub aspectul
formei, între practicile de cult creştine şi cele
iudaice. Ioan Gură de Aur (rostitor de Adevăr) şi
Vasile cel Mare, ca şi Sf. Apostol Pavel, au fost buni
cunoscători ai „realităţilor cultice şi dogmatice”, pe
care le‑au valorificat intr‑o manieră creatoare în
ceea ce au făcut pentru credinţa „întru Hristos”...
Astfel de „înrudiri formale şi simbolice” între
creştinism şi iudaism, într‑o vreme, au stârnit

321
 Toma Pirău

multe şi intense animozităţi, acestea fiind o

sursă importantă pentru a întreţine o atitudine
antiiudaică în special în mediile catolice. Răsăritul,
cum se ştie, a fost mai îngăduitor cu judecăţile, deci,
implicit, şi cu Iudeii... Şi, totuşi, istoria credinţei
are şi unghere neştiute, care pot oferi şi surprize...
Noi, românii, am rămas, bunăoară, prea învăluiţi
de mreje greceşti şi, doar cu mari şi rare eforturi,
putem trece dincolo de formele de suprafaţă ale
acestora... În consecinţă, ne odihnim pe un ţărm
stăpânit de prea multă cuminţenie...

119

Ioan Crisostomul şi‑a atras supranumele de

„Gură de Aur”din alte motive decât îşi imaginează
cei mai mulţi. I s‑a atribuit acest supranume pentru
că iubea Adevărul, nu pentru că vorbea frumos.
Aurul, din cele mai vechi timpuri, era socotit
prototipul purităţii. Devenit „Ioan Gură de Aur”,
Ioan Crisostomul a fost recunoscut ca lucrător
„întru Hristos” doar cu unealta Adevărului.
Nici în cele ale lumii, n‑a uitat de adevăr. Din
această pricină, n‑a ocolit‑o nici pe hrăpăreaţa
împărăteasă Evdoxia, care, abuzând de poziţia
ei socială, nu s‑a sfiit să deposedeze o văduvă
neajutorată de via ce aceasta o deţinea. Certând‑o
pe împărăteasă pentru lăcomia ei, Ioan Gură de
Aur a fost surghiunit la marginea imperiului, într‑o
mănăstire din apropierea graniţei cu Armenia.
Aici va şi muri în cele din urmă... La treizeci de ani
după trecerea la cele veşnice, moaştele episcopului
„lipit de Adevăr” vor fi aduse la Constantinopol

322
 Încercare de peratologie religioasă

pentru a se subţia neliniştea poporului din capitala

imperială a Răsăritului.
Dincolo de situarea în timp, Ioan Gură de Aur a
mărturisit Adevărul în „acelaşi duh” ca şi Maxim
Mărturisitorul, mai târziu. Sau ca Vasile cel Mare.
Sau Grigorie Palama. Toţi aceştia au continuat şi
consolidat un fel de cugetare teologică şi dogmatică
ce va deveni predominant în Ortodoxie. Înalta
cugetare asupra „tainelor credinţei întru Hristos”
revine doar unei elite restrânse, de la care provin
toate „roadele cercetării Scripturii”... „Părinţii
Bisericii”, după cum au fost numiţi acei cugetători
de elită, au reprezentat şi reprezintă o sursă de mare
autoritate în Răsăritul creştin... Aceştia sunt cei
care au realizat arhitectura teologică şi dogmatică
a Ortodoxiei, temeiul inconfundabil al canoanelor
şi practicilor de cult specifice.Ceea ce au realizat
înţelepţii evrei cu „Mişna” şi „Talmudul” pentru
religia mozaică are un corespondent, de principiu,
în strădaniile Părinţilor Bisericii pentru articularea
teologică şi dogmatică a Credinţei Dreptmăritoare.
Perspectivele de abordare în cele două cazuri
sunt, totuşi, fundamental diferite. Înţelepţii evrei,
mulţi la număr şi apropiaţi faţă de populaţia de
bază, au lucrat cu o rânduială surprinzătoare: n‑au
lăsat deoparte nimic în studiul Torei, nici măcar
opiniile minoritare. Lucrarea lor se arată a fi una
„în nume colectiv”, făcând loc până şi gândului cel
mai mărunt asupra Legii. Controversele, ca linie
generală, n‑au precumpănit în „sălile de studiu”.
Acestea s‑au topit în coincidenţe purtătoare de
noi înţelesuri pentru viaţă. Nu era important ca
cineva să domine în dezbateri‑indivizi, grupuri

323
 Toma Pirău

sau comunităţi‑, ci să se afle sensuri mai adânci

în scrierile sfinte pentru luminarea poporului pe
scară largă. Cu acest scop, s‑au înfiinţat „săli de
studiu” pe lângă fiecare sinagogă. Oricine simţea
nevoia să participe la „cunoaşterea Torei” putea s‑o
facă fără oprelişti. „Poporul ales”a supravieţuit prin
studiu... A ales să se menţină în lume ca „intelectual
colectiv sau organic”... Antonio Gramsci, pare‑se,
ştia ceva despre acest fenomen şi l‑a valorificat pe
alte coordonate teoretice...
Răsăritul creştin păşeşte pe altă cale, diferită
de Iudaism..La fel şi Apusul. Prin Părinţii Bisericii,
greci şi latini, se pune în mişcare o altă strategie,
dacă se poate spune aşa. Creştinul de rând
primeşte tot ce‑i trebuie „pe cale ierarhică”, prin
urmare nu e necesar să se stimuleze „gândirea
colectivă”. Vrând‑nevrând, rânduiala de credinţă
devine una de tip elitist. Creştinii răsăriteni şi
comunităţile lor au putut să afle despre gândirea
înaltă a grecilor bizantini doar prin „mijlocitori
ierarhici”. Filtrul mijlocirii a regularizat şi fluxul
de luminare prin cunoştinţă... Ascultarea, la nivel
colectiv şi individual, a obţinut statut suveran.
Scriptura a fost ţinută, vreme îndelungă, sub
„zăvorul limbii de cult”, greacă, slavonă sau latină,
ferită de un contact popular sistematic... Poate
şi din această pricină partea de „cuprindere a
credinţei prin ritual” a ocupat aşa de mult spaţiu
în Biserică şi a înlesnit formarea şi afirmarea unei
elite de cugetare teologică aproape fără legătură
cu „orizontala credinţei comunitare”. Gânditorii
Răsăritului creştin par mai apropiaţi de Cer
decât de lume, vorbind mai mult îngerilor decât

324
 Încercare de peratologie religioasă

oamenilor... Hieratismul ierarhiei creştine, prin

simpatie, se revarsă şi asupra cugetării dogmatice
şi teologice. Aceasta plămădeşte substanţa
autarhiei... Pentru „cei mulţi”, în Răsărit,, Scriptura
se deschide doar „sub formă votivă”, după canoane
atotcuprinzătoare şi riguros urmate... Fără întrebări
sau studiu bine administrat care să faciliteze
activismul individual şi coeziunea comunitară
„spre ajutorul vieţii”... Doar administrată „de sus
în jos”, Învăţătura susţine tot mai greu un ethos pe
măsura cerută prin porunca iubirii aproapelui...
Puţinul şi multul, pe ogorul credinţei, trebuie să fie
în armonie. Ca să se poată împleti liturgic... Sau, pe
graiul nostru, să lucreze împreună ...

120

Ne aflam cu toţii la Vecernie. La strană, fratele

Teodor citea atent, cu luare aminte, din Ceaslovul
Mare, făcând, din când în când, câte un popas şi
prin Minei sau Octoih, după cum o cerea rânduiala
Tipiconului. Noi, ceilalţi, după obicei, ne ocupam
de pomelnice după cum ni se poruncise. Treaba
se derula „ca la carte”... , când, la un moment dat,
„Primarul” se îndepărtează de altar, vine spre
grupul celor ce trăbăluiam la pomelnice şi ni se
adresează pe un ton destul de misterios: „Opriţi‑vă
din pomenit !Sunt psalmii aceia... ”. Ne‑am oprit din
răsfoitul pomelnicelor şi am devenit mai receptivi
la ceea ce auzeam de la strană. După câteva clipe,
m‑am apropiat de fratele Teodor şi am putut
constata că, în acel moment, parcurgea doi psalmi
din Ceaslovul Mare: Psalmul 37 şi Psalmul 62.
Am revenit, apoi, la locul meu, fiind „numai ochi

325
 Toma Pirău

şi urechi” până la finalul lecturii acestor psalmi,

asupra cărora ne atrăsese atenţia mai‑marele
chinoviei noastre. Acum era prima dată când ni se
spusese explicit să nu facem nimic altceva cât timp
se citesc versetele acestor doi psalmi.
Cu toată strădania mea, n‑am reuşit să remarc
acel „ceva aparte” din conţinutul psalmilor citiţi.
Îi mai citisem şi eu cu alte ocazii, fără să depistez
„mesajul de excepţie”al acestora. Despre cel de‑al
doilea, respectiv Psalmul 62, chiar l‑am întrebat
pe Teodor, acum câteva zile, de ce este însoţit de
precizarea pentru cititor prin care acesta este
avertizat să nu se închine după ce‑l rosteşte. Teodor
mi‑a spus că nu ştie să‑mi răspundă la întrebare
şi n‑a mai comentat altceva. În schimb, p. N. ,
auzind ce vorbisem cu fratele mai înainte pomenit,
mi se adresează pentru a‑mi furniza o eventuală
lămurire: „Pesemne că acesta este un psalm al
Judecăţii !”
Ideea a fost reluată, mai târziu, şi de „Primar”.
Ne reunisem cu toţii la trapeză, când, fără un
motiv anume, acesta a simţit nevoia să ne spună
mai multe despre „momentul solemn” reprezentat
de citirea psalmilor cu pricina. Cel mai probabil,
Nicolae a vorbit cu acesta despre subiect şi s‑a
simţit dator cu o explicitare mai largă. Aceasta suna
cam aşa: „Când se citesc la slujbe psalmii Judecăţii,
nu se îngăduie să se facă nimic altceva în afară
de urmărirea acestora cu cea mai mare umilinţă.
Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus proceda astfel:
de se nimerea să intre în biserica cea veche când se
citeau aceşti psalmi, se oprea în poziţie de drepţi şi
nu îşi relua mersul spre icoanele din faţa altarului

326
 Încercare de peratologie religioasă

înainte de încheierea rostirii acestora. Cu psalmii

Judecăţii nu e de joacă !”.
M‑am mirat, cumva, de ceea ce aflasem despre
acest subiect al „psalmilor Judecăţii”. De cu seară,
tocmai recitisem cei doi psalmi cu maximă aplecare
asupra tuturor nuanţelor dar n‑am găsit nimic prin
care să se facă vreo conexiune cu Judecata de Apoi.
Dealfel, subtitlul la Psalmul 37 te îndrumă spre
cu totul altceva: „Un psalm al lui David; pentru
pomenirea Sâmbetei”. Iar subtitlul de la Psalmul 62
are un sens similar: „Un psalm al lui David, când
a fost în pustiul Iudeii”. Nici conţinutul redat de
aceşti psalmi nu este unul compatibil cu teribila
temă a Judecăţii de Apoi. Mai degrabă, acesta
îmbracă forma elegiei. Astfel, proorocul David îşi
recunoaşte şi‑şi mărturiseşte multele lui rătăciri,
purtătoare de nelinişti asupra vieţii sale, fără să‑şi
piardă nădejdea în ajutorul ce nu poate veni decât
de la Domnul. Psalmul 62 transpune frământările
sufleteşti ale lui David cu mai mare pregnanţă. Este
surprinsă, dealtfel, experienţa „la limită” a acestuia
în pustiul Iudeii, pe când regele Saul îl urmărea cu
mânie ca „să‑i ridice viaţa”.
Dintr‑o altă perspectivă, cunoscătorii religiei
mozaice au remarcat că „tema Judecăţii de Apoi”
nu a stârnit un interes prea mare între evreii din
vechime. Unele grupări, ca cea mai conservatoare a
Saducheilor, de pildă, nici nu recunoşteau învierea
morţilor. Despre aceştia a vorbit şi Sf. Apostol
Pavel, cel şcolit în tinereţe pe lângă Gamaliel, din
tabăra Fariseilor. Zeloţii, a treia grupare iudaică, se
preocupau doar de ocupanţii străini ai ţinuturilor

327
 Toma Pirău

lui Israel şi de sprijinitorii acestora. Deci, de treburi

aproape exclusiv lumeşti...
În plus, în celebra Enciclopedie Iudaică, nici
nu poţi găsi termenul de Judecată, ca unul demn
de a primi o explicare potrivită pentru înţelegerea
istoriei sacre a lui Israel. Nici despre „iconomia
Mântuirii” nu se pot afla cine ştie ce referinţe...
Date fiind toate acestea, este cât se poate de
limpede că valorificarea Psalmilor „în registru
creştin” presupune o mai extinsă înţelegere a
sensului ce‑l poartă aceştia, funcţie de genul de
care aparţine fiecare şi de contextul istoric, de
civilizaţie şi de credinţă, în care au prins contur
astfel de formule expresive. Evlavia, indiferent
de ceea ce poartă în albia ei, nu se poate rupe de
„lumina cunoştinţei”... Iar aceasta nu‑şi are locul
„sub obroc”...
120 bis

Spre sfârşitul lunii ianuarie, e pomenit Sf.

Cuvios Efrem Sirul, împreună cu Isaac Sirul,
Paladie şi Iacob Sihastrul. Despre primul dintre cei
pomeniţi în această zi, se ştie că a fost contemporan
cu Vasile cel Mare. De asemenea, i s –a consemnat
şi obârşia: de fel era din Mesopotamia... I‑a fost dat
se aşeze într‑o mănăstire mai retrasă din Siria. Nu
cunoştea elina sau limba greacă...
Auzind despre faptele lui Vasile cel Mare, pe
atunci arhiereu la Constantinopol, monahul Efrem
s‑a hotărât să‑l caute pe acesta pe malul Bosforului,
în capitala imperială. Ca să se descurce mai bine,
şi‑a tocmit şi un tălmaci cunoscător de elină.

328
 Încercare de peratologie religioasă

Ajunge cu bine la Constantinopol. Află unde

avea să slujească arhiepiscopul şi, la vremea
potrivită, ajunge la biserică. Se aşează într‑un
ungher al acesteia, ferit de ochii lumii. Urmărea
Sf. Liturghie cu multă evlavie. Arhiereul Vasile
aflase „în Duh” despre prezenţa cuviosului Efrem
la slujbă... La încheierea slujirii Sf. Liturghii, trimite
un diacon ca să‑l cheme pe sirian în camera spălării
vaselor, din apropierea altarului. Cei doi, Vasile cel
Mare şi Efrem Sirul, se întâlnesc şi vorbesc unul cu
celălalt. Urmează un moment de pomină: arhiereul
Vasile se opreşte din vorbit şi‑l întreabă pe Efrem,
cu sprijinul tălmaciului, ce dorinţă ar vrea să i se
îndeplinească, acum, prin voia lui Dumnezeu...
Cel întrebat răspunde că „ar vrea să ştie elineşte”...
La îndemnul gazdei, cei doi se aşează, împreună,
la rugăciune... După ceva vreme, Vasile cel Mare
îl îndeamnă pe Efrem să‑i vorbească. Acesta, fără
să se gândescă prea mult, îi răspunde arhiereului
în greceşte, după o formulă utilizată în lucrarea Sf.
Liturghii... Cei de faţă au rămas muţi de uimire...
Miracolul li se vădise tuturor... Cu ajutorul
Domnului, după cum spusese ceva mai devreme
arhiereul Vasile, Efrem a primit darul vorbirii
elineşti... Trăirea amândorura „în Duh” a croit
aievea o minune, despre care, iată, se face pomenire
şi după ceva mai bine de 1600 de ani...
Efrem, venit din pustia siriacă şi cu sufletul
însetoşat la Sf. Liturghie‑despre care, pe alocuri,
mai primea ceva ajutor de la tălmaci‑, devine „vas
ales” în care îşi află odihnă „haina vorbirii eline
din biserică”. Bucuria dinlăuntru a ceea ce auzea
şi vedea a făcut una „din mintea şi din inima”lui

329
 Toma Pirău

Efrem; după rugăciunea făcută cu multă evlavie

împreună cu arhiereul Vasile, ascetul siriac a putut
„simţi holografic”: partea, deşi firavă, trăia după
„energia” întregului... Prefacerea sufletească, prin
contopire, l‑a adus pe Efrem „în duhul elinesc”,
firea sa, printr‑o rezonanţă simpatetică, arătând că
e aptă să primească „daruri de excepţie”... Starea de
extaz liturgic l‑a adus pe Efrem la cote duhovniceşti
care i‑au înlesnit „forme eline de limbaj” cu toate
că trăise până acum în afara acestora... „Întru
Domnul”, precum se vede, stavilele lumii se topesc
precum roua dimineţii sub razele solare...

121

Fratele Teodor, acum rasofor, vieţuieşte prin

mănăstiri de mai bine de două decenii. Zilele
trecute, îmi povestea că, din când în când, aude
voci „prin cap”, mai cu seamă atunci când scapă de
„sub veghe” şi se mai uită la câte o emisiune de ştiri
de la Tv. Mesajele pe care le aude îi răsar în minte
fără voie, ca nişte strigoi ce umblă noaptea de capul
lor. Cu siguranţă, sensibilitatea fratelui Teodor e
una calchiată pe incantaţia liturgică şi pe ritmica
psaltică, ceea ce este şi firesc după atâta strădanie
„într‑ale Duhului”. Când primeşte altceva, cugetul
şi inima lui Teodor „nu îşi deschid ferestrele” şi‑i
lasă pe intruşi pe dinafară. Aceştia se ivesc „ca
voci” care nu‑şi găsesc rostul prin ograda obişnuită
cu alt fel de hrană... Neliniştea din lume tulbură
doar firile evlavioase. Pe celelalte, le ispitesc după
dorire...

330
 Încercare de peratologie religioasă

122

„Patriarhul” Iacob pare a fi foarte sensibil la

fel de fel de întâmplări purtătoare de înţelesuri
mai aparte pentru el. Despre una dintre acestea,
mi‑a povestit recent. Tonul relatării nu arăta nicio
umbră asupra seriozităţii celor relatate. Pe scurt,
zicerea lui Iacob suna cam aşa: „Azi –noapte, am
auzit un şoricel cum umbla printre lucrurile mele.
Pisicile se aflau la mine în chilie dar n‑au reacţionat
la prezenţa intrusului. Stăteau tolănite pe duşumea
şi nu le păsa de şoarece.
Zgomotul făcut de şoricel se prelungea tot mai
mult. Ca să‑l curm, am pornit să mă rog mai cu
râvnă. N‑a trecut mult şi şoricelul a dispărut subit.
Pesemne că acesta era un spiriduş care, în felul lui,
mi‑a atras atenţia că nu m‑am rugat destul peste
noapte... ”. Comentariul „Patriarhului” de după
scurta povestire asocia şoricelul cu „vrăjmaşul”,
chipurile, vezi Doamne, că cel din urmă l‑ar fi
îndemnat pe el la rugăciune. Ceva mai absurd
de atât nu se putea încropi cu mintea cuiva... Mai
degrabă, după cum ne‑au spus Sfinţii Părinţi cei de
demult, împrăştierea gândurilor face loc stihiilor.
Şi aceasta se petrece când nu le ţine duhul laolaltă...
Sau când sunt purtătoare de împotriviri...
Altădată, Iacob mi‑a descris o vedenie ce‑o
avusese recent. De pereţii unei groape adânci erau
agăţate patru scări, pe care le privea din fundul
gropii. Trei dintre scări aveau trepte lipsă. A patra
dintre scări dispunea de toate treptele. Părea
convins de faptul că scările pe care le văzuse nu
puteau fi altceva decât acatistele pe care le citise

331
 Toma Pirău

în ultima vreme. „Treptele lipsă” întruchipau

momentele de neatenţie de care s‑a lăsat cuprins
în timpul citirii a trei acatiste. Scara întreagă
reprezenta acatistul citit cum trebuie, fără scăpări
ale atenţiei, cu toată evlavia de care era în stare.
„Ştia” că acesta nu putea fi decât „Acatistul Sf. Ioan
Botezătorul şi Înaintemergătorul... ”. Scara acestuia
din vedenie fusese cea mai tare...
Pentru Iacob, realitatea e mai palidă decât
astfel de semne. De cele mai multe ori, nu prea ne
pricepem să le desprindem tâlcurile cele folositoare.
De am putea‑o face, nu ne‑am mai pierde vremea
cu atâtea fleacuri... Sunt prea puţini cei ce recunosc
semnele din lume...

123

Cu mai multe secole în urmă, Erasmus a scris

o carte intitulată „Elogiu nebuniei sau cuvântare
spre lauda prostiei”. Între altele, era amintit marele
noroc ce le‑a fost hărăzit oamenilor prin natura
prostiei, respectiv acela că „prostia nu doare”...
Dacă aceasta ar durea, vai şi amar de lume şi de
oameni...
Peste timp, ca un ecou, un englez, din zilele
noastre, a scris o carte pe bizara temă a LENII.
Titlul cărţii: „Elogiu lenii”. Precum se ştie, englezii,
cu firea lor neinhibată, nu se sfiesc să se manifeste
„în duh de libertate”... „Magna Carta” e rodul firii
lor... de pe la 1215 d. Hr... Acest englez, contemporan
cu noi, a scris despre celelalte faţete ale lenii, de
dincolo de „grila moralei”. Pe scurt, lenea poate
fi elogiată ca oricare altă virtute. Efectele benefice
ale acesteia formează „şase buchete”, deloc nocive

332
 Încercare de peratologie religioasă

pentru semenii noştri.Prin urmare, autorul ne

îndeamnă să reţinem că:
Lenea prelungeşte viaţa.
Lenea ne face mai sănătoşi.
Lenea menţine anumite echilibre socio‑econo-
mice: muncind mai puţin, au mai mulţi oameni
de lucru. Rezultatul: şomajul s‑ar diminua foarte
mult...
Lenea ne ajută să protejăm mediul ambiant.
Astfel se previn dezechilibrele catastrofale.
Lenea ne oferă răgazul necesar pentru a cugeta
asupra noastră înşine.
Lenea ne îmbie să comunicăm mai mult cu cei
de lângă noi.
Doar idei englezeşti trăznite? Sau, poate, ceva
mai mult decât atât? Depinde de perspectiva din
care sunt privite... Nu rareori, nonconformiştii au
trezit pe mulţi din „somnul dogmatic”... , cum a
recunoscut, cândva, chiar Immanuel Kant. Şi tot
din pricina unui englez mai slobod la minte...
Ceva similar cu „virtuţile lenii”, dar cu altă
încadrare de referinţă, am găsit în cărţile lui Fritijoff
Capra, cel preocupat atât de intens de „perspectiva
multidisciplinară”. Cercetările, afirmă acesta în
mod repetat, ilustrează foarte convingător un
principiu:: în lumea viului, se face, în mod evident,
economie de energie... Competiţia are, ca temei,
obţinerea de rezultate mai bune cu efort cât mai
mic... Fenomenul acesta, oarecum simplist, este
numit de economişti productivitate... Între oameni
şi lucruri nu pot fi doar măsuri de felul acesta.
„Gramaticile creaţiei”, după un termen folosit de
Rudolf Steiner, folosesc şi alte unelte, la care, cu

333
 Toma Pirău

certitudine, nu se ajunge doar cu multă informaţie

şi cu gesticulaţie tehnică... Şi nici prin cantităţi sau
mărimi de tot felul..

124

A treia oară, după Înviere, când S‑a arătat

ucenicilor Săi, Domnul Iisus a folosit un „semn
viu” pentru a fi recunoscut de către aceştia. E
drept că, de această dată, apropiaţii Domnului
erau tare abătuţi. Aproape disperaţi din neputinţă.
Aruncaseră năvoadele „de‑a lungul unei nopţi” şi
nu prinseseră niciun peşte. Aceasta era starea lor
sufletească atunci când, dimineaţa, au revenit la
ţărm pentru a se duce spre casele lor.
Încă n‑ajunseseră să pună piciorul pe uscat
şi aud „pe Cineva” care, văzându‑le resemnarea
tristă, le spune, de pe ţărm, să mai încerce o dată
şi să arunce plasele în apa din dreapta corabiei. Se
supun îndemnului. La ridicarea acestora, ucenicii,
înmărmuriţi, constată că abia le puteau trage din
pricina mulţimii peştilor prinşi. Sf. Evanghelist
Matei a consemnat şi numărul peştilor: fix 153 de
bucăţi...
Primul dintre ucenici care „se trezeşte din
mirare” este „ucenicul cel iubit”‑ Evanghelistul
Ioan de mai târziu... Acesta, fără să cugete prea mult
la „vederea mulţimii de peşti”, o spune simplu: „E
Domnul!”. Petru, la rândul său, trece la faptă: îşi
aruncă haina de pe el, sare în apă şi înoată până la
ţărm, unde Îl află, într‑adevăr, pe Învăţător. Acesta
se găsea lângă un foc pe care tocmai pusese nişte
peşti să se prăjească. Să fi fost doar atât? „Umbra de
taină” a întâmplării pare a spune mai multe...

334
 Încercare de peratologie religioasă

Ucenicii, după o noapte de „trudă fără rod”, erau

obosiţi, flămânzi, trişti şi îngrijoraţi pentru soarta
familiilor lor. Ce să le fi spus celor de acasă când ar fi
fost văzuţi „cu mâinile goale”?Pescuirea, nu e greu
de înţeles, devine minunată mai cu seamă pentru
„bucuria şi nădejdea” ce se aştern între cei cuprinşi
de necaz... Luminarea sufletelor e adevăratul aluat
al minunii săvârşite de către Domnul Iisus... Şi
cei 153 de peşti au ceva de taină... Unii Părinţi ai
Bisericii au tălmăcit acest număr ca „numărul
seminţiilor de oameni” din lume... „Plasa cu
peşti”‑o hotărnicire a neamurilor prin descoperirea
Cuvântului ca Vestea cea Bună... Evangheliile,
după cei mai mulţi exegeţi, sunt purtătoarele unui
simbolism cu mult mai amplu decât cel ce se iveşte
doar la o primă privire asupra acestora... „Peştii”
şi „focul” nu au aproape nimic cu iz caznic sau
domestic. Nici „pescuirea minunată” nu are o
asemenea faţetă semantică. Cei de acasă, bunăoară,
care‑i aşteaptă pe pescari să le aducă hrana, nici
nu sunt amintiţi în textul evanghelic. Putem doar
presupune că aceştia, cu mic‑cu mare, îşi au sălaş
prin apropierea apei, adică pe lângă „lumea care‑i
hrăneşte”... Aducătorii hranei ucenicesc, la rândul
lor, pe lângă Domnul. Se luminează „în Duh şi‑n
Adevăr”... Hrana de căpătâi e „Pâinea Vieţii”...
„Peştii puşi la foc” dobândesc o altă calitate. Cu
toate acestea, nici nu ni se spune ce s‑a întâmplat
mai apoi. Dacă au fost mâncaţi sau nu... Focul,
însă, după cum s‑a consemnat, ardea cu putere.
Aşteptarea subânţeleasă lasă să se contureze un
parcurs de purificare a ceea ce ţine de organic.
Lângă foc se afla Cel ce înviase din morţi, Cel care

335
 Toma Pirău

smulsese „boldul morţii”... Îi era în putere orice!

Nişte „peşti prăjiţi” se puteau plămădi ad‑hoc...
Doar prin simpla rostire... Sau doar prin gând... Şi,
totuşi, Domnul Iisus a făcut focul pentru a prăji
peştii pentru ucenicii Săi ! Înţelegerea acestora cerea
o astfel de măsură... Bucuria trebuia administrată
după firea lor, după puterile lor..Peste toate, ceva se
alege: asemănătorul trage la Asemănător...
Petru a sărit din corabie înaintea celorlalţi
confraţi şi, aproape fără voie, s‑a îndreptat spre
mal, acolo unde ardea focul şi unde se afla
Domnul. „Impulsul inimii” a fost nestăvilit. Prin
devoţiune înflăcărată faţă de Învăţător, Petru face
ceva... Acţionează... Sfântul Evanghelist Matei a
consemnat faptul că „ceilalţi pescari” au rămas pe
corabie, mirându‑se de Pescuire şi de întâlnirea cu
Domnul Iisus. Emoţia intensă, pesemne, i‑a lăsat
fără grai, incapabili să‑şi mai urnească voia. N‑au
mai fost în stare de altceva, în afară de mirare...
Petru, cu o altă îndrăzneală a firii, a trecut „limanul
mirării” şi s‑a lăsat chemat de Candela‑cea-Mare
de pe ţărmul Mării Galileii... Credinţa, şi de această
dată, s‑a nutrit prin îndemnul neostoit al inimii...
„Semnul viu” aşteaptă, mereu, alte semne... Iar
Cuvântul este fără de sfârşit şi lucrează, spre binele
nostru, în feluri nenumărate şi neştiute...

- Va urma -

336
Încercare de peratologie religioasă

337
 Toma Pirău

Tiparul executat la SC ECRAN MAGAZIN SRL

Brașov, str. De Mijloc nr. 104A,
www.ecran.ro
Culegere text: Ileana Ștefan
Tehnoredactare SC Ecran Magazin SRL

338