Carte Peratologie - Volumul 1

Toma Pirău
ÎNCERCARE
DE
PERATOLOGIE RELIGIOASĂ
VOL. I
BRAȘOV
2018
ISBN 978‑973‑0‑25979‑7
Parintilor mei,
Ruja și Mihai
Cuvânt înainte
Aproape doi ani, am primit darul de a vieţui

într‑o chinovie. Undeva în nordul României,
la „doi pași” de Ucraina.
Din această experienţă coparticipativă,
cum s‑ar exprima sociologii, s‑a ivit o căutare
de natură spirituală, în „duhul libertăţii”, cu
multe trimiteri la limitele, mereu mișcătoare,
ale trăirii celor de Dincolo. Nae Ionescu ar fi
spus că este o încercare mistică…
Pe acest drum, am cules constatări,
întrebări, răspunsuri sau tăceri, purtătoare
de înţelesuri vii, pe care m‑am străduit să le
aștern pe hârtie fară a le da formă sau înfăţișare
de „produs cultural”. Orice stilizare le‑ar fi
deturnat înţelesul, fapt care nu s‑ar fi potrivit
cu rostul care li se alătură ca făptuiri ale firii
„întru căutare”.
Autorul
În loc de cuprins:
Cartea se poate lectura după voia oricărui cititor,

selectiv sau nu, fără ca prin aceasta să se risipească ceva
din mesaj.
De căpătâi este impresia, nu explicaţia cu noima
ei aparentă… În consecinţă, un „Cuprins” nu-și avea
rostul. În schimbul acestuia, doar „gănduri bune”…
Încercare de peratologie religioasă
Început
Stări diferite se întâlnesc în viaţa unui om: de

la cele luminoase, până la cele întunecate. Cerul
sufletesc le cuprinde, aparent, de la o margine
spre alta, într‑o rânduiala tainică.
Toate sau aproape toate sunt rodul libertăţii
fiecărui om. Din felul în care se împletesc răsare
noima vieţii de care se bucură oamenii de‑a lungul
îngăduinţei milostive a Creatorului.
Umbrele lăsate de vrăjmași și de vrăjmășie în
relaţiile interumane reprezintă un motiv serios de
reflecţie mai ales în condiţiile vieţii contemporane,
acoperită tot mai mult de utilitarism și de
consumerism. În mod aproape firesc, și frământările
vieţii religioase se manifestă printr‑o căutare fără
fereală a materialităţii. Din nefericire, acesta este
mediul ce plămădește mult detestata idolatrie.

„Cel căruia i se pare că stă‑n picioare să ia seama

să nu cadă. Ispita nu v‑a cuprins decât la măsura
omenească. Dar credincios este Dumnezeu, Care
nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult de cât vă
stă‑n putere, ci odată cu ispita vă va aduce și calea
de a ieși din ea, ca s‑o puteţi răbda.” (1 Cor. 10,13)

Omului i s-a dat putere să lupte cu Răul și

să‑l biruiască: „Îmbrăcaţi armura lui Dumnezeu,
ca să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului.”
(Efeseni 6,11) ;”… mai presus de toate luând
7
Toma Pirău
pavăza credinţei cu care veţi putea stinge toate

săgeţile înflăcărate ale Celui‑Rău.”(Efeseni 6,16)
„Supuneţi‑vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi‑vă
diavolului și el va fugi de voi.”(Iacob 4,7)
„Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul nostru,
diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe
cine să înghită; staţi‑i împotrivă, tari în credinţă,
știind că aceleași suferinţe le îndură și fraţii noștri
care sunt în lume.”(Petru 5,8‑9).

Vrăjmașul plămădește dezarmonia prin

îndepărtarea omului de Porunci și de dreapta
chibzuială. Totul se face cu participarea omului în
virtutea libertăţii de care acesta se bucură prin firea
primită de la Tatăl. Este limpede că vulnerabilităţile
omului sau slăbiciunile sale devin mai evidente
în singurătate, situaţie în care neliniștea și grijile
multiple lucrează fără opreliști.
Fără „Frica și Dragostea de Dumnezeu”,
fără smerenie și pace interioară, fără rugăciune
și despătimire, Cel Viclean zburdă prin viaţa
fiecăruia și prin Cetate.
Dacă fărădelegea și nevrednicia și‑au făcut
casă în lume, vieţile bieţilor oameni sunt ca
frunza‑n vânt, abia dacă umbresc ceva în drumul
lor mișcător și trist.

Așezarea ochilor asupra minţii, inimii și

timpului arată un mod aparte de a privi lumea.
„Ochii minţii”, „ochii sufletului“, „ochii inimii”
sunt, parcă, ipostasuri ale heruvimilor cei cu
8
mulţi ochi. Prin vedere, creația este mai aproape

de „Duhul dătător de viaţă”, mărturie a Milei și
Adevărului Celui Fără de Ani.

După Sf. Grigore de Nyssa, oamenii, la

înfricoșătoarea Judecată de Apoi, vor fi judecaţi
după patru legi:
1. Legea Conștiinţei, dată omului la naștere,
numită și legea morală sau legea firii. După această
lege, vor fi judecaţi cei de la Adam până la darea
Legii pe Muntele Sinai (până la Moise);
2. Legea Zidirilor, a întregii creaţii care ne stă
în faţă și exprimă Mărturisirea Creatorului; pentru
oamenii de până la Hristos și pentru cei ce nu cred
în Hristos;
3. Legea lui Moise; numai pentru evrei;
4. Legea Darului sau Evanghelia, dată nouă de
Hristos după care se vor judeca toate popoarele
creștine. (arhim Ioanichie Bălan ‑ Convorbiri
duhovnicești, vol. I, Editată de Episcopia
Romanului și Hușilor, 1993, p.146)

„Pe cel ce se leapădă de Mine și nu primește

cuvintele Mele, are cine să‑l judece: cuvântul pe
care eu l‑am grăit, acela îl va judeca în ziua de
apoi; pentru că eu nu de la Mine am grăit ci Tatăl,
Cel ce m‑a trimis, El mi‑a poruncit ce să spun
și ce să grăiesc. Și știu că porunca Lui este viaţă
veșnică“. (Ioan 12,48‑50) „Încă de la facerea lumii,
cele nevăzute ale Lui ‑ adică veșnica Sa putere și
9
Toma Pirău
Dumnezeirea ‑ prin cugetare se văd din făpturi.”

(Rom.1,20)
„Și mai știm că judecata Lui Dumnezeu este
după adevăr faţă de cei care fac unele ca acestea.”
(Rom. 2,2)
„Așa să vorbiţi și așa să faceţi, ca unii care va
să fiţi judecaţi prin legea libertăţii. Căci judecata
este fără milă pentru cel ce n‑a făcut milă; dar mila
este biruitoare asupra judecăţii “. ( Iacob 2, 12‑13)
„Atunci Iisus le‑a zis ucenicilor Săi: <<Dacă vrea
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,
să‑și ia crucea și să‑Mi urmeze Mie. Fiindcă cel ce
vrea să‑și scape viaţa, o va pierde; dar cel ce‑și va
pierde viaţa pentru Mine, o va afla.” (Matei 16,24)
„…Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci stă
în putere, adică în lucrarea faptelor bune“. (Ilie
Cleopa) „Învăţaţi‑vă de la Mine că sunt smerit cu
inima și veţi afla odihna sufletelor voastre.” (Matei
11,28)
Isaac Sirul: Smerenia este „haina lui Dumnezeu”
(vezi Filocalia, vol X, Cuvântul XX, p.109) sau
ed. Humanitas – p.96 „… toată închipuirea din
gândul inimii lor era fără‑ncetare numai spre
rău”(Facerea 6,5) = despre răutatea oamenilor
dinainte de Potop

Comunităţile monahale funcţionează ca un

ceasornic. Se cunosc pravilele și se respectă ca
într‑o prăvălire predeterminată de valuri. Mai
importantă este mișcarea dupa tipic a acestora
decât viaţa de „o clipă” a celui ce îndeplinește
10
ascultarea. Monahii ar trebui să trăiască în același

Duh, dând la o parte șoaptele vrăjmașului care
amintesc despre sinele ce va să însemne ceva.
Câtă vreme nu se acceptă cuvântul Apostolului
Pavel – că nu trebuie să ne imaginăm că
reprezentăm ceva pe lumea aceasta, nici măcar
nimic –, vieţuitorii obștilor sunt supuși la mari
ispite și neliniști.
E mai puţin important să scriem despre ceva
care neapărat trebuie să fie foarte important. De
regulă, căutarea insistentă a „importantului” face
din scris ceva care se digeră destul de greu. În
direcţia firescului, se așează fluxul căutărilor. …
spre ceea ce este simplu…
Ceva similar se petrece și în ceea ce privește
viaţa monahală. Aparenţele se asociază cu ceea
ce este important, tainic, greu de privit din afară.
Prin coparticipare, se pot sesiza obișnuinţele vieţii
de zi cu zi… și, totuși, există o diferenţă specifică
despre care se poate vorbi cu relativă detașare.
Între faţetele specifice, avem, de pildă, în cele
mai multe cazuri, legături mai strânse cu laicitatea.
Mai precis, cu oamenii din afara mănăstirii.
Cum vieţuiește fiecare în acest cadru relaţional
mai restrâns este o altă întrebare, la care se pot
da multiple răspunsuri. Important este că, într‑o
relativă distanţare de lume, se împlinește un dat
care se asociază cu o căutare întemeiată pe liniștea
interioară (sau pacea). Căutare sau drum? Dar
dacă, de fapt, drumul este căutarea? Nu spunea
cineva că mai important decât adevărul este
11
Toma Pirău
drumul către adevăr? Dar, cum bine a întrebat cel

ce s‑a spălat pe mâini, ce este adevărul?
Nu cred că despre așa chestiuni delicate, în
această fază, trebuie să notez câte ceva. În Mișna, se
spune undeva că acţiunea este mai importantă decât
orice preocupare metafizică. În mod cert, Marx citise
sau știa foarte clar câte ceva despre acest subiect:
important nu e să explici, ci să transformi lumea.
Dacă punem, în loc de „lumea”, „omul”, vom avea
o antropologie în toată puterea cuvântului. Părinţii
filocalici ne ajută să înţelegem tocmai această
perspectivă fără prea multă filosofie.

Un mare semn de întrebare se pune dinspre

ceea ce reprezintă o obște în adevăratul sens
al cuvântului, adică cel duhovnicesc. Oricum,
accentul este unul patriarhal, cu aplicare spre un
sistem de convieţuire între cei ce formează obștea
și care nu încurajează individualismul.
În ordine laică, ceea ce este informal susţine
autoritatea la nivel grupal și înlesnește felul de
vieţuire colectivă. Cutuma pare a fi cuvântul
de ordine… „Obștea monahală” are ca temelie
ascultarea, acceptarea de către fiecare vieţuitor
din obște a unei „ierarhii funcţionale” prin care
se estompează multe din pornirile pătimașe.
Nu cred că viaţa în comun este potrivită pentru
orice persoană. Dincolo de ceea ce se povestește,
fărădelegea urmează pe fiecare, oriunde s‑ar duce,
mai ales pe cei care vor să se rupă de lume și de
cele lumești. Oare este posibil așa ceva?
12

Procedeul înșiruirii „capetelor” de către

unii părinţi filocalici este expresia unei viziuni
implicite despre realitatea „miriadelor raţionale.”
(La Sfinţii Părinţi, sufletul are trei părţi: partea
raţională, mânia și pofta).

Oricât ar părea de ciudat, trebuie să recunosc

ceea ce este evident: o zi fără psP la mănăstire este
aproape ca o sărbatoare. Prin „beci” se exercită, de
fapt, un control asupra vieţuitorilor, manipulând
dorinţa și slăbiciunile acestora într‑o formă relativ
banală. Orizontul de așteptare al celor implicați
se dovedește destul de restrâns ceea ce face ca
intensitatea dorinţelor să fie destul de accentuată.
Cel ce distribuie resursele își exercită, implicit,
statutul de „deţinător al puterii”.
Cum s‑a ajuns aici? Poate „prin fire”, poate
din calcul! Greu de spus! Ceea ce este cu adevărat
important ne obligă să păstrăm și, pe cât posibil,
să extindem aria de preocupări în zona studiului
Scripturii și a strădaniei personale către o conduită
ascetică…
Din nefericire, se vorbesc vrute și nevrute ‑ de la
apoftegme până la întâmplări spuse alandala ‑ și se
fetișizează „tipicul” în ceea ce se face la „slujbă”…
Ritualul pare desprins din alte vremuri… Poate
pentru că nu‑l înţeleg prea bine; trecerile muzicale
și vorbirile îmi par încifrate temeinic. Din când în
când, citind ceea ce se scrie cu litere mici, se mai
deschide câte o ferestruică a înţelegerii.
13
Toma Pirău
Multe se reiau și se asamblează într‑o evocare

a marilor teme în câmpul creștin. Cea mai amplă,
așa cum e și firesc, retrăiește traiectoria de viaţă a
Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos. Celelalte
se ordonează, cu necesitate, funcţie de aceasta.

„Iisus e centrul luminos al vieţii ortodoxe”

(N. Crainic, Curs de teologie mistica, p 389);
Desăvârșirea, după Sf. Apostol Pavel, se
socotește după „măsura plinirii vârstei lui Hristos“
(Efeseni 4,13)

Pornirile pătimașe tulbură sufletul. Dacă‑și

face și alcoolul loc, oamenii devin simple jucării
ale vrăjmașului.
Am asistat astăzi la insulte nenumărate, pe
care și le‑au adresat „competitorii”‑ „prefectul” și
„episcopul” – cu o dușmănie aproape explozivă.
Este extrem de important ca cei ce vin într‑o
„obște” să fie supuși la probă și, după aceasta, puși
la treabă, fără excepţie, pentru a putea asigura
grupului un spaţiu identitar real.
Cu improvizaţii și permisivităţi de conjunctură,
nu se poate culege decât „praf” în relațiile
interpersonale. Mai ales când reacţiile primare nu
sunt cenzurate moral, spiritual sau cultural.
Cu cât gregarul este mai în largul lui, cu atât
riscurile unor simple alăturări de persoane sunt
mai mari. În absenţa unor referinţe comune,
indivizii doar stau laolaltă și se agresează, aproape
cotidian, pentru a compensa lipsa de comunicare.
14
Despre trăire, în sens creștin, în această stare, ce se

mai poate spune?

În organizaţii, instituţii sau comunităţi, inclusiv

în cele nelaice, oamenii rămân tot oameni. În spatele
a ceea ce analiștii numesc „cultura de organizaţie”,
are loc o confruntare permanentă pentru poziţii
privilegiate, dacă se poate cu eforturi cât mai
mici. „Semaca” ilustrează un principiu de care
trebuie să se ţină cont atunci când se cer explicitări
pentru felurile de a gândi, a simţi și a acţiona ale
oamenilor. Felul de atitudine al psP‑ului confirmă
lipsa de interes pentru ceea ce se întâmplă în afara
„coridorului formalizat” al ritualului. Poate că n‑ar
trebui să judec… poate greșesc.
Ascultarea, așa cum spun Sfinţii Părinţi,
presupune să te pleci în faţa părintelui spiritual
ca în faţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, să‑ţi tai
voia de tot, ceea ce presupune s‑o rupi întrutotul
cu egolatria sau, mai cuprinzător, cu preocupările
pentru sine. Voia ta nu mai există. Dispare pur și
simplu…
În locul acesteia, se pune o fărâmă specială de
iubire a aproapelui: supunerea voluntară faţă de
părintele duhovnicesc. În „grădina“ psP‑ului, o
asemenea temă ridică enorme semne de întrebare.
Pot fi folosite „mărgăritarele” în astfel de cazuri?
Va trebui să fiu mai atent cu iniţiativele
personale! Până la urmă, oamenii rămân oameni…
. Cred c‑ar fi bine să le urmărim „umbra” pentru
a‑i înţelege mai bine… .
15
Toma Pirău

Un „rus alb”, plecat dintre noi pe la jumătatea

secolului trecut, Jean Kovalevsky, a sesizat o
problemă a mesajului Creștin contemporan:
arhaicitatea acută a acestuia.
Fiind, însă, la Paris, n‑a făcut ceea ce fac de
obicei răsăritenii, adică să se acomodeze cu
problema, ci, ca un occidental în spirit, a găsit o
dezlegare adecvată: păstrând principiile de fond
ale viziunii din Sfânta Scriptură, mărturisește
despre Divinitate în termeni moderni. Înaltul prelat,
episcopul Jean, a înţeles nevoia unei acomodări a
mesajului creștin la sensibilitatea veacului……
A rezultat, cel puţin așa cred, o antropologie
creștină care are mari șanse să fie îmbrățișată de
cei care provin din mediile mai elevate cultural.
De exemplu, iată „evanghelia” șarpelui din Sf.
Scriptură – de fapt doar o frază – care ilustrează o
tipologie a poftelor peste care s‑a trecut cu mare
lejeritate. Citirea în Duh a episcopului Jean te face
să descoperi taine: posesia, plăcerea și puterea.
Sub așezarea triadică a poftelor, Eva ‑ la zicerea
șarpelui – se lasă în voia ispitei și dă lumii o altă
rânduire, lucrare la care Adam participă aproape
somnambulic. Despre posesie a vorbit convingător
Marx, despre plăcere a vorbit materialicește Freud,
despre putere n‑avea pe cineva anume, dar, parcă,
vitrina înţelegerii este mai puţin prăfuită.
Ce s‑ar mai încurca psP‑ul dacă i‑aș spune
că poftele cele mai viclene sunt cele de sub
acoperământul puterii! Mai vedem….
16

Astăzi a fost o zi dedicată agriculturii: semănat

trifoi și iarbă, două straturi de flori; în plus,
intercalări de răsad pe stratul cel mai mare de
lângă corpul chiliilor.
Pe deal, lângă pietrele de sub viitorul cimitir,
câteva fire de merișor cu frunze roșii, primite de
la o femeie cumsecade din Baia-Borșa, și‑au găsit
locul cel mai potrivit, cu mult soare și umezeală,
potrivite cu grijă într‑o cută de pamânt.
Regina nopţii, daliile lui Iacob, florile de piatră,
anemonele: „personaje” absolut noi, pentru mine
și Iacob, vor avea „privilegiul” să încânte multe
priviri după ce se vor înălţa.
Văzându‑ne așa „meșteri”, psP‑ul s‑a arătat
ceva mai receptiv la iniţiativa noastră faţă de ziua
precendentă și, fără a pomăda vederea, chiar a
zâmbit pe alocuri…
De fapt, cred că nu prea îi pasă de ce se întâmplă,
fiind o fire, după aparenţe, destul de comodă și
ușor indiferentă.
„Horitul” s‑a făcut cu ceva mai multă emoţie,
prin urmare s‑a mai făcut un pas către trezirea
colectivă necesară plămădirii unei experienţe vii,
cu rost și culoare…
Modelând pământul, semănând flori, trifoi sau
iarbă, plantând bulbi de flori sau fire de merișor
promiţător într‑ale frumuseţii – alături de cele
bine rânduite la slujbă‑, facem încă un pas către
un model ce se circumscrie ușor acelui clasic
principiu „ora et labora”.
17
Toma Pirău
Oricât ar părea de colorat, îmi trece prin cap să

spun, la fel ca psalmistul, „fă cu mine semn spre
bine”, spre liniște, mulţumire și pace. Semnele
de acest fel sunt diferite de cele care aparţin doar
raţionalităţii. Un zvon de viaţă mai puţin hâdă
te îndeamnă să vezi „respiraţia” unei posibile
zidiri… .

Nu poţi spune mai bine despre importanţa

„fricii de Dumnezeu” decât a spus Simion Noul
Teolog prin veacul ce încheie primul mileniu de
viaţă creştină.
E evident, pentru toţi Sfinţii Părinţi, că un
Duh special i‑a făcut să cugete cu miez despre fel
de fel de chestiuni teologice. Poate i‑au ajutat și
vremurile în căutările lor, prin aceasta înţelegând,
desigur, „Duhul veacului”, adică acea neliniște ce
întreţine căutarea de „a fi mereu pe drumul de a
fi”,după vorba spusă mereu de părintele Teofil de
la Sâmbăta‑de‑Sus. Frica de Dumnezeu, ca început
de viaţă și de înţelepciune, se traduce într‑o stare
de spirit ce te apropie de Creator, capabilă să
„respire” acea mistică iubire ziditoare a lumii, deci
și a făpturilor.
Dacă ţi‑e frică de Dumnezeu, dispare
închipuirea de sine, lași la o parte mrejele slavei
deșarte și, așa cum grăia Apostolul cel mare al
Cuvântului, nu uiţi nici măcar o clipă să cugeţi
că, de fapt, nu suntem ceva pe lume, nici măcar
nimic.
18
Frica de Dumnezeu deschide porţile smereniei,

dincolo de care ne întâmpină, cu ajutorul
nepătimirii, priceperea care dă rost vieţii noastre.
Ce te faci când vezi că învăţăturile Sfinţilor
Părinţi nu se regăsesc în conduita celor care sunt
datori să le dea viaţă? Să fie aceasta o formă de
ispitire ca să se verifice puterea credinţei?
Până una‑alta, e bine să ne amintim o vorbă a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spusă de Sf.
apostol Pavel, parcă, ce ne îndeamnă să răbdăm
până la capăt pentru că cel ce face aceasta se poate
mântui.

În Răsărit, contemplaţia nu e la mare preţ. Poate

că nu e întâmplătoare această stare… .Trăirea pare
mai apropiată de sufletul din apropierea Orientului
decât construcţia elaborată de tip scolastic, întâlnită
mai frecvent în spaţiul Occidental.
E clar! Sunt două moduri diferite de raportare
la lume: unul, cel occidental, relaţionează
trecutul cu prezentul și viitorul, pune accentul
pe facere, pe dezlegarea problemelor. Este modul
individualist prin excelenţă, cu așezare multiplu
articulată cultural, de referinţă fiind, în primul
rând, abstracta metafizică individualistă de tip
kantian. Din aceeași familie, face parte și viziunea
iluministă asupra lumii și a omului, situând
individul la rădăcina lucrurilor. În acord derivat,
rezultă, oarecum natural, o preţuire deosebită
a puterilor arondate raţionalităţii. Civilizaţia
19
Toma Pirău
rezultată nu putea fi decât una de tip prădalnic, cu

toate caracteristicile ei destabilizatoare.
Altul, cel oriental, se descurcă destul de bine
cu trecutul, ezită asupra prezentului și, deloc
surprinzător, privește viitorul „printre gene”.
Dacă în această detașare a viziunii adăugăm, cum
spunea Nechifor Crainic cu insistenţă, nihilism á-la
Schopenhauer – combinat cu raționalism necritic‑,
ne trezim că noi, românii, ca naţie, nu mai suntem
buni pentru o viaţă demnă.
Salvarea poate veni dintr‑o direcţie
neașteptată: o viaţă comunitară întemeiată pe
valori creștine. Paradoxal la prima vedere: cum
să susţii modernitatea prin tradiţionalism? La o
privire mai atentă, vom putea sesiza o ușoară și
surprinzătoare promisiune: neavând viitor pentru
individualismul nostru negativist, n‑ar fi lipsit de
sens să privim spre valori comunitare, atât timp
cât firescul existenţei noastre provine mai mult
din vieţuire decât din elaborări de tip raţionalist.
Vom avea de înfruntat o realitate mai mult
decât provocatoare: o perspectivă laică ce se
hrănește din „străinatatea” culturală, respectiv o
perspectivă comunitară întreţinută de tradiţie și
trăire, mai aproape de „durata lungă” decât de
modernitatea clipei…

Puterea exemplului nu este doar o vorbă

oarecare. Decât critici, care irită sau provoacă
neliniști, mai bine, pe tăcute, arată ce, cum și când
trebuie să se facă.
20
Pe văzute și pe tăcute, se obţine mai mult și

mai temeinic decât pe vorbite și pe criticate.
Cei de pe lângă noi (I+T), în mod aproape
firesc, s‑au apucat de făcut câte ceva prin ogradă
fără să li se spună ceva. Doar văzându‑ne, ceva
s‑a întâmplat cu „Mânzul” și cu Semaca, pentru
că și‑au găsit singuri căte ceva de lucru; în plus,
aveau chiar și o bună dispoziţie, pe care cu greu ai
fi putut să o apropii de ei prin trăncăneală.
Bine zicea Simion Noul Teolog în „Capetele”
lui: trăncăneala trupului face să apară trăncăneala
sufletului. Odată cu ultima, se plămădește și frica
pentru că, subţiindu‑se iubirea, ţi‑e teamă întrucât
inima ta nu este curată. Întinată fiindu‑ţi inima, ai
nevoie de „buna primire” a celorlalţi ca să acoperi
ceea ce‑ţi lipsește.
De‑acum, este ca frunza‑n vânt… .Cu bun
nume și cu bunătate poţi schimba oamenii. Din
aceste puncte de vedere, învăţătura creștină oferă
perspective cu adevărat luminoase…

„Ib” debitează fel de fel de prostii! Ba că am

fost trimis de Domnul pentru a‑l reţine pe el aici,
ca să nu se risipească ceea ce a început să prindă
cheag. Ba, dacă va fi cazul, să purcedem spre alt
loc, unde să dăm glas chemării către cele înalte…
Una peste alta, am constatat, încă o dată, cât de
simple sunt reperele de viaţă ale celor de lângă
noi. Un fel de hocus‑pocus într‑ale vieţii, într‑un
registru cenușiu, din care doar „IB”, cu elanul lui
sincer, mai gesticulează ca un om viu. Ceilalţi, de
21
Toma Pirău
la psP la umbra de M, ca să nu mai amintesc și de

Mânzul, fac doar joc de glezne…
Cred că ar trebui să citesc mai atent ce a scris
părintele N. Steinhardt la mănăstire pentru a sesiza
„petele albe” pe harta convieţuirii monahale.

„Ochii inimii”, „înţelepciunea simţirii”….

Ce bine e să dobândești, așa cum spunea
prealuminatul David, „înţelepciunea inimii”.
Termenul ca atare este destul de tainic.
În prima clipă, ești tentat să‑l așezi în orizont
raţional și să‑l asociezi cu priceperea aparte
de înţelegere și cunoaștere, care să te ajute să
pătrunzi împrejurările, lumea și viaţa în ceea
ce au ele profund și tainic. Sau, altfel spus,
esenţa, simplitatea și apartenenţa la acel Unul al
Creatorului.
La a doua privire, însă, se poate observa că
„înţelepciunea inimii”, așa cum se poate vedea din
spiritul psalmic, nu ţine atât de contemplaţie,ci,mai
degrabă, de trăire și simţire.
Inima n‑are de‑a face cu raţionamente, formule,
deducţii sau „construcţii” frumos rânduite. Dacă
am cere așa ceva pentru „gesturile” ei, am așeza‑o
în aceeași „grădină” cu raţiunea. Și pentru una,
și pentru alta, ar lucra același duh de viaţă: cel
rațional. Inima s‑ar transforma într‑o simplă
anexă a spiritului rațional. Ar fi o mare pierdere!
Ceea ce poate cuprinde raţiunea din lume se duce
într‑o zonă care se bucură, preponderent, doar de
suprafaţa a ceea ce poate îmbrăţișa.
22
Este clar că „înţelepciunea inimii” ne îndrumă

pașii spre alt fel de cunoaștere – „cunoașterea
apofatică”.
După cum Domnul nostru Iisus Hristos spune
‑într‑una din evanghelii‑ că învăţătura ce ne‑o arată
nu‑I aparţine, ci o transmite așa cum urechea aude.
Adică, „învăţătura” vine ca vântul și ca ploaia. Sau
ca lumina!
Inima are anotimpurile ei! La fel, cum psalmistul
o spune, inima are și ochi. „Ochii inimii!”
Vederea inimii este, cu siguranţă, de alt fel decât
cea a ochilor. Ochii „plimbă” impresiile lor către
creier, locul minunat al conștiinţei și el „fructelor”
ei specifice.
Inima, însă, le are pe toate în același loc!!
Înţelegerea ei e mai profundă și nemijlocită…
Cred că la așa ceva se referă Sf. Apostol Pavel
atunci când, într‑una din epistole, spunea că
oamenii cu credinţă nu trebuie să‑și spună multe
unii altora decât „da” sau „nu”, ceea ce sălășluiește
între acestea fiind aducătoare de neliniște și
tulburare.
Într‑un astfel de mod rânduită, nu ne mai
surprinde prea mult preocuparea isihaștilor de a
„coborî mintea la inimă”. Să fie, oare, doar o figură
de stil?
Sau, poate, doar din reunirea lor, a inimii și a
minţii, să se realizeze „mediul” propice pentru
apariţia „înţelepciunii inimii” despre care vorbește
de Dumnezeu grăitorul psalmist?
23
Toma Pirău

După „încercarea Sovata”, venită parcă

dintr‑un imaginar colectiv atrăgător, am plonjat,
prin Theodor Mommsen, într‑o viermuială
republicană romană din sec. I îHr.
Oricât am fi de surprinși peste „arcul de timp”
arondat, trecut binișor de două milenii, jocurile
de putere nu ne sunt prea străine. Aproape 300 de
ani, romanii (respectiv locuitorii orașului Roma)
n‑au făcut altceva decât să‑și afirme și, apoi, să‑și
conserve privilegiile dobândite în detrimentul
unor populaţii de pe trei continente (Europa, Asia,
Africa).
„Unda de aur” a istoriei romane pare destul de
greu de înţeles! În sec. I Î.Hr., Roma putea dispune
de aproximativ 400.000 de soldaţi‑cetăţeni; tot
cam de atâţia putea să dispună și zona italică, din
Sicilia până în Alpi.
Între romani și ceilalţi, relaţiile erau destul de
„colorate” și tensionate. Cu chiu, cu vai – după
revolte sângeroase ‑, romanii au mai cedat din
privilegii, altfel spus, au fost de acord ca acestea
să fie acordate, parțial, și italicilor.
Bătăliile pentru recunoașterea privilegiilor la
„italici”, de fapt recunoașterea italicilor ca cetăţeni
romani, au acoperit câmpul istoriei romane
aproape un secol.
La o distanţă apreciabilă faţă de aceste
evenimente, constatăm că la mijloc este aceeași
situaţie ca și astăzi de când este lumea: bătăliile
pentru resurse. Plebei, aristocraţi, magistraţi sau
24
financiari s‑au prins cu toții în acest „joc”printre

bunurile lumii.
Oarecum asemănător este și planul în derulare
al psP‑ului: atragerea oamenilor de încredere pe
lângă cuvioșia sa, în perspectiva unor rânduieli
controlabile cu efort minim. În plus, informaţii cât
mai puţine despre cele administrative (respectiv
despre resurse) pentru a evita eventualele
vulnerabilităţi.
În caz de pericol, romanii trăiau în orizontul
„spiritului public”. Așa s‑a întâmplat când
cu Phirhus și Hanibal,; la fel a fost și cu
Mithridathes.
Întrebare: oare obștea monahală are un spirit
propriu? În cazul nostru, acesta are un nume?
Au ceva în comun monahii cu romanii? Până
una‑alta, e bine să nu fugim de întrebări!!

Ieri, 20 mai 2012, în ziua în care s‑a căsătorit

Alina, fata Paraschivei, a fost hirotonisit p.N. L‑am
întrebat pe acesta dacă „Prefectul” i‑a spus ceva, o
vorbă anume, după ritualul punerii mâinilor.
Cu candoare, fără să înţeleagă rostul întrebării,
pN. mi‑a spus că înaltul ierarh nu i‑a adresat nici
măcar un cuvânt. „Odrasla” n‑a fost demnă de
cuvânt! Hirotonisirea echivalează cu trecerea unui
tărâm: de la cel de diacon – „plimbător” prin lume
–, la cel de preot, înzestrat, după Scriptură, să lege
și să dezlege în lume și în afara acesteia. Fastul
cred că i‑a întunecat „cugetul” Vlădicăi, pentru că,
altfel, nu înţeleg cum „odrăslirea” unui preot nu
25
Toma Pirău
e însoţită de o zicere cu miez sau, pur și simplu,

mângâietoare. Dincolo de uzanţe, totuși, e nevoie
să‑i vezi pe supuși ca pe niște fraţi și să‑i tratezi ca
atare. Mai ales atunci când ai de‑a face cu tineri…
În cazul nostru, al p.N., totul s‑a topit în
formalismul ritualului, cu ziceri nenumărate din
buze și cu gesturi exterioare diverse, dar fără
căldură sufletească; îngroșând nota un pic, se
poate spune chiar că, dincolo de mulţimea curioasă
de spectacol, intrarea într‑ale preoţiei a p.N. s‑a
petrecut aproape într‑o pustietate emoţională.
Atâtea binefaceri provin de la natura personalizată
a celor sfinte, dar care, dintr‑o rătăcire comodă sau
neroditoare a multor clerici și ierarhi, sunt lăsate
în umbră și uitate.
Puterea multă a Cuvântului nu se vede, de
fapt nici nu există, în afara vieţii, cu atât mai mult
atunci când aceasta se petrece în Biserică, respectiv
în casa lui Dumnezeu.
Este evident că spiritul fariseic nu se află
doar în „VT”. Prezentul, și nu numai cel laic, se
dovedește propice pentru făţărnicii multiple. Nu
pentru altceva, ci pentru a‑i fi „bine” călătorului
prin lume, să nu se plictisească în timpul trecerii
și petrecerii sale…
Iar dacă la „R”, așa cum ciripește folclorul, o
cameră este ticsită cu „JD” pentru îndestularea
„V”,atunci ne apropiem de circ. ”Prada” provine,
probabil, de la cei care au de cerut câte ceva și
care se gândesc, oarecum consonant cu lumea, că
e bine ca roata să fie unsă. Și, uite‑așa, cămările se
umplu cu fel de fel de „bunătăţi”de‑ale lumii…
26
Dacă e ceva real din această poveste, mi‑e

teamă că lupii au intrat în turmă…

Credeam că scriitorul Camil Petrescu a deschis

o perspectivă nouă, mai aparte, asupra ideilor.
Am fost aproape entuziasmat atunci când am
citit, pe vremuri, despre „Noosferă” crezând,
cumva, că zicerile celui mai înainte pomenit sunt
deschizătoare de drumuri.
Este drept, cam demult se derulau aceste
gânduri în tărtăcuţa proprie, mai precis, cam prin
deceniul al optulea din secolul trecut.
De câteva zile, am citit intr‑o carte a lui
P. Culianu, „Călătorii în lumea de dincolo”, cum
că, de fapt, trăznaia cu sfera ideilor i‑a trecut prin
cap unui alexandrin acum ceva mai mult de două
milenii. Tot cam pe atunci s‑ar așeza și „Domnii
Eoni”, pe care L. Blaga i‑a numit ca și cum numele
i‑ar fi aparţinut întrutotul…
Să fim cuminţi și cu dreaptă judecată…
Eccleziastul, cu încă multe veacuri înainte faţă
de cei amintiţi mai sus, grăia bine și cu miez:
nimic nu este nou sub soare! Și‑atunci? Important,
dincolo de toate, este cum rezonează ideea în
„clopotul veacului”. Poate că cineva se gândește
la nu știu ce teorii de‑ale filozofiei culturii sau
axiologiei… În ordine academică, poate că nici
n‑ar fi neinteresantă o asemenea perspectivă, doar
că lumea asta nebună și însetată de capital nu prea
i‑ar face loc…..
27
Toma Pirău
Mi se pare că trebuie să schimbăm felul de a

cântări în ordine culturală sau ideatică: mai puţin
important e ce povestește unul sau altul, cât, în ce
măsură „trezirea” zidește sau nu. „Familia” de
idei nu poate fi desprinsă de plămânul sensibil al
veacului…
Poate că n‑ar fi lipsit de interes să avem în
vedere un fel de „econometrie a ideilor” care să se
așeze,cu rânduială, pe manifestările de psihologie
colectivă. Puterea ziditoare a ideilor s‑ar regăsi
în atitudini și comportamente. Duc acestea,oare,
spre Pământul Dreptăţii?
Cu alte cuvinte, avem criterii cu care să
evaluăm mișcarea? Dacă da, putem identifica și
sensul, și atunci, poate, libertatea ne‑ar șușoti în
felul ei, adică firesc, și normal, fără opreliști. Sau
fără prihană!
Fără Ethos, Noosfera e doar o simplă poveste
de adormit copiii…

E greu să‑ţi imaginezi că cineva e în stare să

mănânce atât de mult încât să i se facă rău în formă
gravă.
Și, totuși, unul ca Semaca are o mare lăcomie
a stomacului și a mâncat atâta ciorbă de fasole,
preparată de către subsemnatul și Ib, încât bășea
ca o mitralieră. Se pare că a mai făcut așa ceva și
cu ceva timp în urmă, când doctoriţa a asociat
balonarea și eliminarea de fier cu fenomenul de
„meteoritizare”. Culmea, termenul medical este
aproape poetic…
28
O anamneză bine făcută ar putea să dea o

explicaţie a patimei mâncatului. Oricum, acestea,
patimile, de obicei lucrează „în haită”, după
cum bine spunea un părinte din filocalic… „Ib”,
pe lângă „degustat”, este un bun și cunoscut
cârcotaș. Are o vârstă destul de înaintată care
i‑ar oferi circumstanţe atenuante asupra reacţiei
constante de respingere a opiniei interlocutorului,
de la subiectele cele mai banale, până la altele mai
elaborate. Cu toate cele, este un om viu, direct și
fără ascunzișuri… De reţinut o zicere recentă de‑a
lui: „Eu nu îmi mai bat capul cu cărţile pentru
că am ceva mai bun de făcut: plec în America!”.
Adică la Domnul…
Pva s‑a întors de la nunta fiicei ei, Alina, și s‑a
oprit la „vilă”… Se comportă cam ciudat…
PsP-ul a fost amabil cu mine, legăturile virtuale
s‑au pornit, dar, de rezolvat, n‑am rezolvat nimic
pentru că s‑a întrerupt conexiunea de internet.
Poate că văd duplicităţi și acolo unde acestea
nu sunt… Poate că nu reușesc să‑mi înfrâng
suspiciunile și să mă fac că nu observ „gândurile
obscure” ale interlocutorilor. Câte ceva dintre
cele nevăzute se regăsește în „preocupările” psP-
ului de a strânge fel de fel de castroane, farfurii
și vaze pentru flori de diverse forme și culori,
flori de plastic viu colorate, ca substitute ale celor
naturale, sau punerea alandala a uneltelor prin
garaj, aidoma aranjamentelor haotice din „beci”,
alături de atenţia obsesivă pentru consumarea
aproape integrală a lumânarilor etc.
29
Toma Pirău
Toate acestea într‑un tandem formidabil cu

preocuparea evident demonstativă pentru tipicul
liturgic sau de cult. În mod paradoxal, sau poate
că nu, psP‑ul are aptitudini tehnice: se descurcă
ușor cu diverse materiale, depanează fel de fel de
aparate electrice și se mișcă lejer ca operator de
calculator.
Am aflat astăzi că mai are o soră, de 48 de ani,
care este stareţă la o mănăstire de pe lângă Blaj…
După așa enumerare fără noimă, pot formula
următoarea întrebare: poate ieși o „echipă” monahală
aptă de lucru serios în acest așezământ?

A fost bine, oare, să întreb despre fel de fel de

trăznăi? După ceva timp, îmi dau seama că, poate,
am greșit provocându‑l pe psP asupra tainei de
la începuturi. E mult mai simplu să nu‑ţi pese de
nimic!
Cum – necum, constat că nu m‑am lăsat de
militantism! Din nefericire, fac parte dintr‑o
categorie foarte incomodă: prietenii întrebărilor…
N‑am avut ce face și am deschis vorba, din
nou, despre zămislirea prin cuvânt, fapt întâlnit în
lumea adamică înainte de Eva cea căzută în păcat!
Dacă le povestești neinițiaților despre așa ceva, te
așează în tagma blasfemiatorilor…
Astăzi, mi‑am dat, din nou, măsura mândriei!
I‑am arătat psP‑ului că, vezi‑Doamne, eu sunt
cunoscător de scripturi și că înţeleg mai mult
decât cuvioșia sa. Culmea tupeului: i‑am și sugerat
câte ceva despre viaţa monahală autentică deși el
30
sălășluiește în lumea monahală de ani buni. Chiar

de ordinul zecilor, însă cu rod duhovnicesc destul
de firav….
Dorește să vadă textele din Scriptură legate de
„vieţuirea androgină” ca să se lămurească privitor
la „rătăcirile” subsemnatului! Contează mai puţin
problema Adevărului! Mai important este să ne
luptăm cu lenea intelectuală care ne pândește la
fiecare „popas” al minţii și se hrănește cu fiecare
pas al sufletului făcut fără râvnă…
„Ciocul mic!” – sau, altfel spus, fă‑te că plouă și
lasă deoparte voia proprie… Dacă asculţi, culmea
ipocriziei, nu mai ești răspunzător de faptele
proprii și dă socoteală, pentru tine, cel a cărui voie
o urmezi… Părinţii cei din vechime au făcut din
această învăţătură o adevărată subcultură!
Astăzi, parcă, la o asemenea zicere, reacţionăm
ca la o nepământească așezare a minţii! Zeitgeist‑ul
vorbește mai apăsat în orizontul Sinelui…
Aici, poate că n‑am reușit să văd lumea lui „Noi”,
deși în toate cele citite și răscitite, tot vehiculăm
strategii ale iubirii de Aproape… Să dea Domnul
să greșesc, dar, parcă îmi vine în minte ideea de
„belfereală monahală”, stare de spirit al naibii de
lăbărţată. Poate că „Ib” avea dreptate atunci când
vorbea, zâmbindu‑i faţa și ochii, despre trântorașii
de prin mănăstiri…
Armata‑i lungă, așa că nu te omorî prea tare că
treaba nu o termini niciodată și, oricât vei munci,
n‑o să‑ţi mulţumească nimeni… Așa că nu e bine
să faci prea multe… Cam așa se izvodește graiul
unora din chinovie…
31
Toma Pirău

Într‑o situaţie mai delicată, este important să‑ţi

păstrezi calmul și, dacă se poate, să vezi partea
plină a paharului.
Cu calm, vezi limpede! Cu conștiinţa orientată
spre „partea plină”, înveţi câte ceva care, altfel, ar
trece pe lângă tine ca „locomotiva” pe lângă gară!.
Și uite‑așa, am constatat că „Ib” este înfricoșat
pur și simplu de psP. Oare de ce?
Apoi, la ceva timp după așa‑zisele întâmplări
nefericite, suficient pentru a privi la rece cele
petrecute, se vede destul de bine că motivul
supărării psP‑ului a fost unul dublu articulat.
Mai întâi, cele petrecute – cu întrebări directe
și incomode – se asociază bine cu percepția lipsei
de respect și de subminare a autorităţii de tip
tradiţional.
Apoi, și asta contează, cred, cel mai mult, e teama
faţă de necunoscut! Dacă pe formaliști (respectiv
pe cei ce se dedau la „fetișizarea tipicului) i‑ai scos
din „hora” lor familiară, iar pe urmă îi provoci să
cugete liber despre unele teme mai delicate din
Scriptură, vei constata nesiguranţa temătoare a
celui care începe să simtă „nisipurile mișcătoare”
ale duhului.
Mai deunăzi, la o întrebare referitoare la o
sintagmă dintr‑un psalm, psP-ul invoca fără
noimă Sf. Treime, zicere care, în mod evident, se
potrivea ca nuca‑n perete. Ieri‑când ne‑am revăzut
după „circul mic” derulat în Sfânta zi a Înalţării
Domnului –, psP-ul spunea că, de regulă, spune
ceea ce a învăţat. Autorii filocalici îi apar destul de
32
greoi, așa că nu prea sunt frecventaţi. Sunt prea

greu de înțeles….
Trebuie să fac ceva să revin la autorii din
Filocalie pe care am început să‑i citesc ca să nu mă
las luat de mărunţișuri.
Tot povestesc, pentru că sună bine, ce spunea
inspirat psalmistul ‑ „Ferește‑te de rău și fă binele/
Caută pacea și o urmează pe ea!” sau mai plastic
spus: „Fă cu mine semn spre bine”‑, dar m‑am
comportat aproape prostește.
Știu bine cum sună proverbul: „Unde‑i minte
multă e și prostie cu carul!”.

E clar că au discutat între ei pentru că „Ib” a

reprodus aproape ad‑litteram o propoziţie spusă
ieri de psP. „Nu știi rugăciunile începătoare și te
gândești la subiecte grele?”
Despre androgin, n‑avea cum să se știe imediat
din Platon! S‑a uitat „pe internet” și a găsit o zicere
ușor de reţinut și mi‑a servit‑o aproape școlărește.
„Mânzul” a zis astăzi, la Liturghie, așa cum
trebuie: „înfricoșătoare Judecată” și nicidecum
„Judecată înfricoșată”.
Dacă cineva străin ar avea de tradus cele două
expresii, cred că s‑ar lupta destul de mult până
să se lămurească asupra diferenţelor. Textele
importante în ordine teologică s‑au tradus din
diverse limbi, așa că n‑ar fi exclus ca unele texte
să‑și fi găsit o expresie oarecum străină de sensul
original.
33
Toma Pirău

Fluxurile de conștiinţă se realizează în cadrul

generos al stării de Cuvânt. Avem cunoștinţă
împreună, deci, cu Noi și cu lumea în formă
desăvârșită, respectiv în formă treimică.
Protopărinţii, până la săvârșirea păcatului, nu
erau legaţi de lume și de materie, aveau, pur și
simplu, o vieţuire spirituală.
Din Scriptură, rezultă că și lumea avea o
înfăţișare similară, dacă nu chiar identică. Păcatul,
adică neascultarea Evei și a lui Adam de poruncile
Tatălui, atrage după sine CĂDEREA. Trimiterea
în ŢĂRÂNĂ coincide cu dobândirea tuturor
însușirilor materiei, în primul rând a celor telurice,
pamântene.
Pentru rânduiala monahală, Ascultarea este
lege de căpătâi, într‑o încercare a celor care s‑au
gândit, la înfiinţarea așezămintelor monahale, să
refacă starea de dinainte de păcat.
Poate că acesta este motivul pentru care s‑au și
numit monahi, termen provenit din limba greacă
și care înseamnă singur (monos).
Printr‑o frumoasă proiecţie hermeneutică,
trecutul devine viitor. Nu trebuie să ne surprindă
această reîntoarcere salvatoare. Chiar și Mircea
Eliade i‑a acordat toată atenţia, scriind o carte –
„Mitul eternei reîntoarceri” – care ar trebui studiată
cu mai mare atenţie.
Ce fac cei de azi? Din Sinaxar, aflăm pilde atât
de luminoase și care, prin chiar serafismul lor, par
atât de îndepărtate. Aflând despre cei din vechime
atâtea fapte frumoase, dintr‑o dată mi‑apare în
34
gând nimicnicia și chiar netrebnicia celor din

vremurile noastre cu a lor duplicitate găunoasă și
cu inima spre cele de jos. Cum să compari piticii
de azi cu „Atlanţii” cei iubiţi de Creator?
Fără criticism, pentru că și Domnul nostru Iisus
Hristos s‑a mâniat de puţine ori, avem mintea și
inima mai deschise, mai aproape de Înţelepciune
și Pricepere. Doar în casa Domnului sunt multe
lăcașuri, NU? Iar psalmistul cel cuvântător de
Dumnezeu ne spune cu atâta firesc: ploaia cade și
peste cei buni și peste cei răi. Tot așa, completează
acesta, și soarele răsare peste toți, buni și răi…
Să luăm, deci, aminte!

Caracterul universal al Ortodoxiei și

„fundamentele geniului creștin al Apusului” – iată
două din obiectivele urmărite de Jean Kovalevsky,
episcop și gânditor creștin aflat, atunci – după
Revoluţia Bolșevică ‑, între Răsărit și Apus.
Familia sa aparţinea vechii nobilimi rurale a
Rusiei ţariste și a dat culturii mulţi intelectuali care
s‑au străduit cu matematica, filosofia, sociologia,
istoria și muzicologia. De‑a lungul a câtorva
generaţii, mintea lor s‑a modelat armonios, ajutată
de uneltele obișnuite: o limbă străină vorbită
din pruncie, o atmosferă familială receptivă la
„semnale culturale” diversificate, libertate de
mișcare în alte zone de civilizaţie și, nu în ultimul
rând, un fel de a fi prin excelenţă ludic.
Viitorul episcop Jean a „respirat” în mod firesc
în universal, bucuros și zâmbitor în faţa lumii
35
Toma Pirău
pentru că o vede într‑o formă minunată, rezultat

al legăturii firești cu ipostaza originară a bucuriei,
adică cea a Tainei. Pe orizontală și pe verticală,
sufletul, duhul și mintea, într‑o asemenea
întemeiere, își culeg roadele fără să aibă de‑a face
cu „mentalul sau firea de prădător”. Episcopului
Jean nu‑i este teamă să provoace comodităţile
Teologiei. Cu firea lui liberă, cum să mestece
leneș niște formule care se opresc să‑și arate doar
„îmbrăcămintea vizibilă”?
Se vede cu ochiul liber „rucsacul” minţii și
al inimii, doldora de lecturi serioase, având ca
temelie o fire iubitoare de libertate și de lucrarea
bine făcută. „Până seara!”, așa cum bine spune
psalmistul Teolog.
Ortodoxia Universală, despre care vorbește
episcopul Jean, te îndeamnă la comparaţie,
la cunoaștere și, de ce nu, la toleranţă. Dacă
nu te baricadezi după niște „ziceri” repetate
somnambulic, începi să înţelegi și, cu ajutor Ceresc,
să‑l tratezi pe Celălalt ca pe tine. Porunca spune
foarte limpede: „… Și pe aproapele tău ca pe tine
însuţi”.
La o așa viziune binefăcătoare nu poate
să ajungă tărtăcuţa cuiva decât dacă aceasta
rezonează „din neam în neam” cu cei ai „gintei”,
cu înaintașii. Până la al câtelea neam? Doar Cel de
Sus hotărăște așa ceva!
Prin toate acestea, și încă multe altele, elitele își
fac loc sub soare, la fel ca și ploaia.
Trepădușii, indiferent de domeniu, se văd de la
o poștă… Încă o „lecţie” a episcopului Jean pentru
36
cei cu mintea luminată și trează. Dumnezeu să‑l

odihnească în Pace!

În Facere, Creatorul dă omului, așa cum spune

episcopul Jean, prima poruncă: „Fiţi roditori, vă
înmulţiţi și umpleţi pământul.”
Sau, altfel spus, purtaţi‑vă după fire, nu purtaţi
grijă numărului. Există, se subînţelege, un „număr
predestinat”. Vine acesta la plinirea vremii?
Porunca întâi, traduce luminatul episcop Jean,
înseamnă că „temelia oricărui lucru, a oricărui
efort, este gratuitatea, dorinţa de a risipi” (p.88).
„În ea se oglindește firea lui Dumnezeu cel roditor,
creând fără să numere universurile, planetele,
stelele, din mărinimie, din gratuitate, pentru că în
Dumnezeu se află viaţa, mișcarea și fiinţa.” (p.88)
În lumea parabolelor evanghelice, se ascund
taine peste taine. Cei 153 de pești, tălmăcește
episcopul Jean, sunt, de fapt, tot atâtea culturi și
tradiţii „chemate să împlinească numărul.” (p.89)
Pare firesc ca „mersul lumii” să se deruleze
după un asemenea îndemn. Mai nefiresc este
gândul umblător într‑o altă direcţie, respectiv cel
al limitărilor restrictive, prin însoţirea a tot ceea ce
încorsetează gratuitatea, mersul firii.
La o privire de principiu, libertăţile seminţiilor
sunt așezate prin darurile acestora. Prin lege, prin
emoţie, prin „spiritul de meșter” (vorba lui Iacob),
prin curaj sau viclenie, sau chiar prin „joacă”,
neamurile scot talanţii la vedere și toată lumea, în
vremurile potrivite, se va bucura de toate laolaltă,
37
Toma Pirău
într‑o simţire și o cunoaștere formate prin sinergie.

Ne vor ajuta acestea, oare, să ne pregătim de
momentul în care Dreptul Judecător ne va îndrepta
spre turma oilor sau spre cea a caprelor?

Pe vremea când ne băteam capul să dăm fel de

fel de titluri de presă cu nerv, prin februarie‑mai
1990, nu știam că cea mai bună sursă de emoție
publică este, culmea, chiar viaţa.
Împrejurarea de astăzi, după amiază, se poate
relata sub titlul: „COMICUL LA EL ACASĂ”.
Iată pe scurt povestea:
După ce‑am mâncat „de seară”, bucătarul
Mihai, ne spune că psP‑ul ne roagă pe toţi să
rămânem să ajutăm la curăţarea a doi „baloţi” de
spanac, cumpăraţi astăzi din piaţă cu frumosul
preţ de 60 de lei. La 3 lei/kg, după cum ne povestea
cuvioșia sa, înseamnă că erau de curăţat cam 20
de kilograme de spanac. Recunosc, marfa era
frumoasă!
Cum săptămâna trecută curăţasem spanac
doar eu, Ib și cu psP‑ul, imediat după anunţ, am
plecat să‑l hrănesc cu ceva pâine pe „vulpoi”, care
se zbenguia, dezlegat fiind, prin ploaie, având
de gând să nu particip la curăţatul spanacului,
cu toată evidenta lui frumuseţe, în cazul în care
„trupa” nu era completă.
Am revenit după câteva minute și, surpriză
mare, toată echipa (Paraschiva, Nicolae, Veniamin,
psP‑ul și Ib cel zgomotos) se apucase de curăţat
38
spanac. Era clar! Trebuie să intru și eu în echipă,

ceea ce era ceva absolut normal…
După ceva timp de curăţat, cu toţi de faţă, am
constatat că singurul care nu curăţa spanac și care
ne privea cu detașare și glumeţ era – cine să crezi?
– chiar cel care ne anunţase că spanacul trebuie
curăţat și care, cred eu, era direct răspunzător de
întreaga operaţiune: „BUCĂTARUL MIHAI!”
În prima clipă, am rămas perplex! Nu‑mi venea
să cred cum cineva poate avea atâta tupeu!
Neputând să mă abţin, l‑am întrebat de față
cu toţi: „Cum, Mihai, noi toţi curăţăm și tu te uiţi
la noi?” Luat „de scurt”, acesta a improvizat ceva
ca răspuns, dând‑o mai mult în glumă. Ceilalţi au
„bojmondit” și ei câte ceva. Nicolae, fiind ceva mai
îndrăzneţ, a spus zâmbind sardonic (a fost prima
reacţie): „Să cureţe Mihai așa ceva? Asta nu‑i intră
în atribuţii!”
Până și psP‑ul spune după ceva timp, tot pe
ton de om glumeţ: „Cum, Mihăiţă, tu nu servești
așa ceva?”. Auzi, domnule, îl alinta cu „Mihăiţă”!
Hai, pe Nicolae, poate îl înţeleg! E mai tânăr și
pofticios și cred că, nu numai o dată, i‑a îngăduit
bucătarul să mai „ciupească” de‑ale gurii. Așa‑mi
explic și de ce nu i‑a spus nimic psP‑ului despre
gunoiul aruncat alandala de către Mihai în spatele
WC‑ului de afară, după ce curăţasem cu Iacob
toată mizeria de acolo cu doar două săptămâni în
urmă!
Apostrofat direct, bucătarul Mihai ne‑a râs
în nas și n‑a luat nici măcar o frunză de spanac!
39
Toma Pirău
În timp ce, cu „echipa” de faţă și la lucru, psP‑ul

curăţa de zor, și el, la spanac!
Ce‑o fi? Indecizie, indiferenţă sau niște
„complicităţi” între psP și bucătar? Vom trăi și
vom vedea!
Cum zice psalmistul? Fărădelegea se va vădi
mai devreme sau mai târziu, întrucât noi ne
rugăm mereu Domnului… să ne ducă la pământul
dreptăţii! Parcă suntem în plin teatru!
P.S.
Dacă i‑aș povesti, vreodată, lui Matei Vișniec
s‑ar putea ca premiile viitoare ale fiului Alinei
Mungiu să fie în mare pericol pe secvenţă
scenografică. (vezi premierea lui „După dealuri”
la Cannes, având ca subiect celebrul „Caz Tanacu”
de acum 7 ani!)

O perspectivă interconfesională asupra

creștinismului – iată tema cu care psP‑ul, acum 5‑6
ani, la Oradea, și‑a susţinut licenţa în Teologie.
Evident, după câte am înţeles, era vorba despre
cele mai importante denominaţiuni din ţara
noastră, după cum mi‑a relatat astăzi părintele
Nicolae.
O informaţie lămuritoare din multe puncte
de vedere, aptă a situa neliniștea evidentă a
psP‑ului atunci când apar în discuţie subiecte
fundamentale.
E foarte interesant „atașamentul” p.N. faţă de
psP. Probabil că se așteaptă să afle fel de fel de
chestiuni importante, ceea ce poate că se întâmplă
40
doar pe coordonatele de viaţă predominante

pentru cei implicaţi.
E chiar nostim! Cu toţii suntem cinci oameni
și cel din frunte se comportă de parcă am fi
câteva zeci! Discuţii discrete între cei apropiaţi,
manevre de supraveghere demne de o cauză mai
bună, prezenţa clară a „dihoniei” interpersonale,
îndulcită, cum remarcasem și cu câtva timp în
urmă, prin „instituţia beciului”.
Din nefericire, n‑am citit nimic important…
Să termin cu Mommsen și cu Roma și trec la
Filocalie…
Abia acum am înţeles de ce părintele Matei îmi
spunea, cam acum un an, că mi s‑ar potrivi un
loc unde obștea ar fi mai mare. Motivul? Te poţi
„descurca” mai bine atunci când nu stă cineva tot
timpul cu ochii pe tine!
Mai ales acum, când e plecat Iacob, am rămas
singurul „cal de bătaie” faţă de care „ierarhii” nu
știu cum să procedeze… Cred că am să‑mi caut
singur de lucru până vine Iacob ca să nu‑i las să‑și
bată prea mult capul…
Afli foarte multe despre cineva care păstrează
și folosește florile de plastic, strânge cutii din
carton și le depozitează sârguincios, citește
doar „protocoale” consacrate prin cărțile de cult.
Surprinzătoare este absenţa preocupărilor legate
de studiul Scripturii și „subţirimea” cugetării
asupra psalmilor… Patristica este aproape un
subiect SF.
Poate că nu înţeleg ritmurile „naturale” ale
acestor vieţuitori. Spune prealuminatul: îi faci pe
41
Toma Pirău
„îngerii Tăi duhuri și pe slujitorii Tăi pară de foc”;

cele ascunse „se vor vădi”; cum capătă cugetarea
pricepere?

În Roma sec. I Î.Hr., exista în for o tribună a

rostrilor ce juca un rol special. Acolo, pe tribună,
conducătorii (consuli, pretori, tribuni, senatori,
etc) stăteau în faţa poporului și răspundeau la
tot felul de interpelări referitoare la ce‑au făcut
în mandatul lor. Între acești conducători, Sulla,
de departe, este cel mai impunător. Vreme de 8
ani, a condus procesul reformării statului roman
aproape discreţionar. Când a socotit că a făcut ce
trebuia, s‑a retras din toate magistraturile și i‑a
lăsat pe alţii să conducă.
Aflat la tribuna rostrilor, nimeni n‑a îndrăznit
să‑i pună vreo întrebare, deși nu mai deţinea nici
o funcţie de putere. Respectul și teama au susţinut
și întreţinut tăcerea publicului.
Ce poţi să‑l întrebi pe un om care a deţinut
putere absolută ca regent al Romei și care n‑a
vrut să‑și încalce propriile ordonanţe de reînnoire
a mandatului de magistrat, deși a fost îndemnat
insistent de către susţinătorii săi.
Reformele lui se compară, după Mommsen,
cu cele ale fraţilor Gracchus și ale lui Iulius Cezar.
Prin Sulla, Roma, adusă aproape la disoluţie
de către revoluţia italică – abia mai respira ca
Republică – , își regăsește calea de actor făuritor
de civilizaţie. La puţină vreme, după ce s‑a retras
din toate magistraturile, Sulla – marele om de stat
42
al Romei – moare la vila sa de la ţară de pe urma

unei hemoragii. N‑avea decât 60 de ani!
Urmând tradiţia gintei din care făcea parte, a
cerut ca trupul să nu‑i fie incinerat. Dorinţa nu
i‑a fost respectată de către senatori: aceștia au
hotărât ca trupul să‑i fie incinerat pe Câmpul lui
Marte. O măsură preventivă oarecum de înţeles…
Voiau ca acesta să nu păţească ce a păţit Gaius
Marius ale cărui oseminte i‑au fost scoase din
mormânt și batjocorite în public ca represalii
pentru dezordinile provocate la Roma de setea de
răzbunare a bătrânului general.
Convoiul ce l‑a urmat a fost de‑a dreptul
impresionant… Soldaţii, care l‑au slujit cu credinţă
în Africa, Asia și Italia, și care s‑au bucurat de
victoriile numeroase la care i‑a condus, sub
privirile mereu protectoare ale Fortunei, i‑au adus
drept omagiu, după obicei, peste 2000 de coroane
de aur… Sufletul colectiv simţea măreţia și se
pleca în faţa acesteia cu respect și veneraţie.
Peste timp, Cromwell a făcut ceva similar. Ar
fi interesant să vedem cam ce povestește Hegel
despre acești oameni cu așezare exemplară într‑ale
făuririi istoriei.
Viitorul, cum frumos spune Th. Mommsen,
nu e pregătit de raţiune, ci de emoţii. „Spiritele
animale” își fac treaba cu osârdie de‑a lungul și
de‑a latul vieţuirilor în timp ale oamenilor.

Da, regentul a fost un tip flegmatic. Desigur,

este vorba despre Sulla. General și magistrat roman
43
Toma Pirău
care, după aproape 2000 de ani, impresionează

prin verticalitate. Alături de Grachus și Iulius
Cezar, despre care abia aștept să citesc, lumea
romană se „dezbracă”, așa cum îmi doresc să se
întâmple cu AC, iar magistratul Sulla se înfăţișează
aproape supralumesc. După ani mulţi de zbucium
și de lupte nenumărate, le spune concetăţenilor că
predă mandatul și că‑i lasă să‑și rezolve treburile
după cum se pricep.
PsP‑ul se apropie mai mult de Gaius Marius,
cel cu origini poporane. Și cu ambiţii mărunte, pe
alocuri chiar inepte, tenace până într‑acolo, încât,
într‑un final, toţi s‑au bucurat că au scăpat de el.

Cum să te bucuri și să participi la tăierea unor

pomi care‑au crescut preţ de 10 ani și care, de bine
– de rău, se „străduiau” să ţină un pământ care
alunecă de la o săptămână la alta.
Am catalogat operaţiunea, cu îngăduinţă, ca
infantilă. De ce să tai pomii, ce au crescut cu greu,
pentru un CIMITIR pe care‑l vei folosi, după
estimări realiste, peste aproape 15 ani. Nu sunt
corelate două amărâte de variabile, ceea ce denotă
un IQ destul de scăzut pentru cei ce au pus la cale
lucrarea.. După „supărarea” pomilor căsăpiţi de
psP, gândul mi‑a zburat la AC ca la „o ipoteză de
lucru”.
Când voi merge acasă, în luna aceasta, am să
pornesc niște tatonări. Mai știi, poate iese ceva! În
plus, s‑ar putea să scap de niște tâmpenii…

44
Hegel vorbește într‑ale sale Prelegeri de

filosofie a istoriei despre mai multe feluri de a
vedea istoria. Factologie, interpretare individuală
și critica naraţiunilor istorice – iată, pe scurt,
cele trei feluri de raportări la faptele istorice. E
important să reţinem că perspectiva hegeliană este
intim legată de felul în care spiritul – ca ansamblu
al manifestărilor voinţei de transpunere în fapt a
gândului – se exprimă în lumea vieţii.
Cele scrise de francezi au cap și coadă
naţionale și culturale; cele scrise de către germani,
spune Hegel, sunt doar încercări individuale ale
autorilor, fiecare încercând să fie mai original decât
precedentul. La nivelul „produselor culturale”,
francezii par mai pricepuţi decât germanii; în fapte
nemijlocite, cred că nu greșim dacă am spune că,
după secolul luminilor, germanii sunt cei care par
a fi mai inspiraţi în ceea ce fac. Temelia acţiunii
lor de atunci rezistă până astăzi și ilustrează ceea
ce remarcă bine Hegel: Istoria se interesează doar
„de popoarele care au știut ce sunt și ce urmăresc”
(p.6).
Iată problema: poate Ortodoxia să ajute în acest
veac zbuciumat și pragmatic?

Și Iisus le zicea: „Un profet nu este dispreţuit

decât în patria sa și între rudele sale și în casa lui”
(Marcu 6,4)
„Și n‑a putut acolo să facă nici o minune, decât
că și‑a pus mâinile pe niște bolnavi și i‑a vindecat.
45
Toma Pirău
Și Se mira de necredinţa lor. Și străbătea satele

dimprejur, învăţând“ (Marcu 6,5‑6)
„De unde are El acestea? Și ce este înţelepciunea
care I s‑a dat, că și minuni să se facă prin mâinile
Lui” (Marcu 6,2)

I‑auzi la p. Nicolae! „Omul nu se hrănește

numai cu mâncare, ci și cu cuvintele care‑i ies din
gură!”.
Eroare totală! Grăirea Domnului, din
evanghelie, este că omul nu se hrănește numai cu
pâine, ci și cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă s‑ar
hrăni cu propriile cuvinte, așa cum se întâmplă
adeseori, omul s‑ar afla într‑o rătăcire deplină!
Cum să te „hrănești” cu propria vorbire? Doar
stimulând binele…
Nu este așa greu de înţeles, atâta timp cât
citești textul cu luare aminte… Dacă nu stăpânești
bine „aluatul” limbii, te poţi trezi cu surprize
tare neplăcute… Oricât ar părea de supărător,
dintr‑un anumit punct de vedere, înţelegerea
duhovnicească are nevoie de cultură. Semnele
de profunzime ale mesajului creștin au serioase
rădăcini de cultură elenistică și iudaică și nu te poţi
apropia de acestea doar prin mimetism. „Trăirea”
autentică se sprijină pe date culturale, fără de care
nu poţi trece de la înţelepciune la pricepere pe
drumul conduitei creștine.
Mult mai dotat sufletește pare a fi p. Teodor
în simţirea Scripturii. Ca să te bucuri de aceasta,
spunea astăzi cu însufleţire, trebuie să ai ceva
46
<verdeaţă> în tine”. Cred că se referea la viaţa

curată și firească ce se regăsește în materia
învăţăturii din evanghelii și de care te apropii cu
un suflet „îmbrăcat” în ceva asemănător.

Cum ar putea fi privită mirarea lui Iisus, despre

care vorbește evanghelistul Marcu în cap. 6 al
evangheliei sale, în legătură cu necredinţa celor de
acasă? În ordine lumească, mirarea este o măsură
a umanităţii Sale sau, mai bine spus, a omenităţii,
ca dimensiune a întrupării.
Am mai întâlnit manifestări obișnuite:
întristare, bucurie, mânie, etc. Pe aceste secvenţe,
textele sunt destul de subţiri… După spusele lui
Ehrman, din cartea despre Petru, Pavel și Maria
Magdalena, Marcu este cel care și‑a scris primul
evanghelia, nefiind preocupat prea mult de
frumuseţea povestirii. Stilul îl lasă rece pe Marcu…
Parc‑ar fi mult mai roman… Doar așa s‑ar explica
preocuparea mai mare pentru fapte și mai puţin
pentru forma relatării…

Acel „imperium” despre care vorbește Hegel

la romani, după căderea tragică a Republicii,
făcea din împărat doar un instrument de
domnie. La baza piramidei imperiului, se afla
doar plebea și care trăia, cel puţin la Roma, din
bunăvoinţa imperatorului. Acesta, la rândul
lui, respecta formalităţile cerute de Constituţie
dar nu avea nevoie de cinismul elitei pentru că
toate instrumentele de putere erau la propria sa
47
Toma Pirău
discreţie. Cu pretorienii în preajmă și cu legiunile

nu departe de Roma, aristocraţia îi „ciugulea din
palmă”. Cine juca altfel era „ras” de pe lume…
De la coagularea comunităţii romane, n‑avem
de‑a face cu credinţe și tradiţii care să‑i facă pe
romani și pe italici solidari într‑ale vieţii. Cu forţă
și brutalitate s‑au strâns rândurile politico‑militare.
Nici chiar religia nu i‑a ajutat mai mult pentru că,
prin specificitatea ei, avea un foarte pronunţat
caracter militar‑pragmatic. Peste toate, în
spaţiul public, pontifii au păstrat, din vechime,
monopolul asupra reprezentării religioase. Aceștia
proveneau exclusiv din rîndurile aristocraţiei.
Împăratul, cum bine‑i ședea unui dictator, era și
Pontifex‑Maximus.
Dreptul privat îl ridică pe individ la statutul
de persoană dar, foarte interesant, tot prin ceva
exterior, respectiv prin proprietate. Această
preocupare pentru exterioritate a romanilor,
încă de la începuturi, este rezultatul absenţei
acelor resorturi psiho‑sociale care să coaguleze
fărâmiţarea societală romano‑italică… În locul
sabiei și brutalităţii, edilii parcă au fost „rugaţi”
să se preocupe de legi… Încet‑încet, firea lor s‑a
deprins cu acest „corset” normativ și s‑a apropiat
de acel popor universal‑istoric despre care Hegel
vorbește cu drag într‑ale lui Prelegeri de filosofie
a istoriei.

La mijloc, după câte se pare, nu se află cine

știe ce preocupare mai înaltă de natură teologică.
48
Mai degrabă, avem de‑a face cu un mod simplist

de a vedea situaţia: ceea ce nu vine din orizontul
cu care este obișnuit psP‑ul trebuie să fie dat la o
parte. Nu pentru că ar înţelege foarte bine despre
ce este vorba, ci pentru că, după câte mi‑am dat
seama, el crede într‑o manieră pur și simplu
habotnică; ADEVĂRUL provine doar din direcţia
obișnuinţei…
În plus, asupra a ceea ce primești, indiferent
de formă și conţinut, n‑ai voie să‑ţi pui întrebări
de nici un fel. În „BOR”, din nefericire, tronează
statu‑quo‑ul de natură dogmatică.
Fie că faci parte din tagma clericilor, a monahilor
sau, doar, a simplilor credincioși, nu trebuie să
pui cumva în atenţia cuiva vreo frământare, vreo
nelămurire, vreo nedumerire. Cel mai potrivit mod
de raportare, din evidente raţiuni de supravieţuire,
este obedienţa îmbrăcată în TĂCERE controlată.
Un bun exemplu oferit de psP: mi‑a recomandat
„Învăţătura de credinţă ortodoxă” a lui Petru
Movilă, carte publicată pe la 1642, reeditată, apoi,
de mai multe ori, de prin 1952 până în 1996, la
Iași, când mitropolit al Moldovei se afla actualul
Patriarh, Preafericitul Daniel.
Statura lui Petru Movilă, în ordine teologică,
este una impresionantă, având în vedere
singularitatea demersului sau în spaţiul ortodox
oriental. Rămâne de văzut dacă operăm cu
sensibilităţi compatibile…
49
Toma Pirău

Preţ de aproape un secol, spaţiul roman trece

printr‑o amestecare a spiritelor cum rar s‑a mai
petrecut în lume de‑a lungul vremurilor.
Atât în formă elevată, respectiv pentru cei
de sus din ierarhia socială, cât și la nivel de
profunzime socială, înţelegând prin aceasta
păturile cele mai umile din lumea romană, ofensiva
morală și spirituală a Orientului reprezintă nota
predominantă.
Numai sclavii, aduși preponderent din
Asia Mică și Siria, reprezentau aproape dublul
populaţiei italice libere, adică vreo 14 milioane
după spusele lui Mommsen. Grecii s‑au numărat
printre cei care și‑au luat cu brio revanșa ocupării
lor de către romani: au devenit educatorii
ocupanţilor romani. Asta pentru elita romană…
Odată stabilite rutele, vin în Italia și negustorii,
cu toate obiceiurile lor. Sensibilitatea italică,
oarecum blazată, sub flamura bunăstării adusă
de dominarea provinciilor, avea nevoie de
stimuli religioși mai puternici. Pe care, trebuie să
recunoaștem, i‑a absorbit din plin, în special din
Orient.
Între conducători și conduși era o terra
incognita, care nu putea fi controlată doar prin
jurisdicţie. Aluatul psihosocial începea să lucreze
pe coordonate foarte variate. Cu toatele, mai
puţin așezate după duhul locului, fapt extrem
de important pentru „sămânţa” creștină ce se
pregătea în Palestina.
50

La lucru, singur, psP‑ul se comportă de parcă

ar coordona o armată de oameni. Ceva nu este
în regulă referitor la evaluarea realităţii de către
acesta. „Strana” ţine ștacheta sus. Termină slujba
și mâncarea, după care, la somn… Nici că‑i pasă
de șantierul pus în mișcare cu ocazia venirii
„australienilor”….Mai deunăzi, nevrând să văd
cum sunt distruși pomii, am plecat la reparat
drumul mai jos, psP‑ul s‑a alarmat și l‑a chemat
pe „Semaca” la lucru. Mi‑a relatat despre această
„îndrăzneală” pe un ton atât de îngrijorat… E clar
că „onor” cântăreţul de strană își joacă bine cartea.
A simțit că psP‑ul se teme de plecarea lui. D’asta îl
tolerează cu fel de fel de prostioare… Simţindu‑se
important, Semaca plusează! Nu se sinchisește de
treburile obștei și, compensatoriu, se lasă dus de
lăcomia stomacului pentru mâncare și băutură…
Trândăveala este mamă bună și pentru altele din
aceeași familie…
Ce‑o fi cu „balaurul” ce se joacă în mare din
Psalmul 103? „Semaca” crede că este Demonul
întruchipat! Chiar așa? Să cercetăm…
Am reţinut de dimineaţă că denumirea de
EUHARISTIE provine din greacă, de la „euharistos”
care înseamnă „a mulţumi”. Liturghia, cu accentul
pus pe EUHARISTIC, este o lucrare exemplară de
mulţumire către Domnul nostru Iisus Hristos!

Vorbeam cu Semaca, pe drumul Vișeului,

despre obligaţia celor care predică să înveţe cât
51
Toma Pirău
mai multe pentru a‑și putea regla mesajul în

funcţie de ascultători.
Cum să te apleci cu pricepere asupra
sensibilităţii acestora câtă vreme tu „plutești”
într‑o abstracţiune ruptă de realitate? „Abstractul
concret” despre care, în treacăt, vorbea Hegel,
necesită o anumită sincronicitate, dacă nu chiar
sinergie între gând și lume.
Tot așa se întâmplă și privitor la asocierea dintre
oameni. Naturile care se aseamănă se adună. După
vorba binecunoscută: „Spune‑mi cu cine te‑nsoţești,
ca să‑ţi spun cine ești!” Ilustrativ este și cazul BB,
alăturat cu o fire comodă, la care rutina este la ea
acasă, receptiv pentru „coobșteni”asemănători.
Fără întrebări, pe tăcute și „ciupitori” ca pirania
prin trapeză, „ciripitori” din vocaţie către cel ce
distribuie resursele, luptători cu câmpul ce se
numește „tipic” ș.a. din aceeași familie.
După încercarea de dialog cu P., soldată cu
un expedient verbal din parte‑mi, psP‑ul, culmea,
încearcă să stea de vorbă cu el, într‑o manieră de‑a
dreptul bulversantă. E clar că voia să afle ceva
problematic în ceea ce mă privește, fapt care, din
nefericire pentru el, n‑avea cum să se întâmple.
Îmi vine, parcă, să zâmbesc! Acum îmi dau
seama că psP‑ul este din Sălaj, la fel ca Brudașcu.
Și, tot ca acesta, suferă de un ușor complex în
relaţiile cu oamenii, pe care‑l evită, inconștient,
prin indecizie și fereală.
Indiferent ce‑ar fi fost, era necesar ca psP‑ul să
asculte ambele părţi ca să înţeleagă motivul real
al discordiei. Cu îngăduinţa arătată faţă de P., nu
52
și‑a dat seama că a optat pentru o pietricică „La

Petrică” în balanţa de putere.
Dintr‑o serie asemănătoare de evenimente, fac
parte vizitele „de lucru” ale lui T. și, începând de
astăzi, ale soţiei acestuia.
Daca‑l privești pe psP cum, în faţa acestuia, stă
ușor înclinat în faţă, îti poţi da seama, deși oarecum
diferit, că duhul de pupincurist se manifestă cam
ca la Petrică. În faţă, „iepuraș”, în spate, haiduc
de drumul mare…. Doamne ferește de astfel de
oameni!

Vine omul „de bani gata”, Nicu din Australia.

Șantierele deschise ad‑hoc vor deveni „capre cu
lapte”… Actorii trebuie să coopereze între ei, mai
ales că totul e făcut în pripă, doar de vreo 3‑4 zile…
Iartă‑i Doamne că nu știu ce fac…

În noianul de întâmplări mărunte, multe se

aștern cu un anumit rost pe care îl simt doar cei
care sunt în stare să lucreze după „înţelepciunea
inimii”. Din care, psalmistul teolog asociază
cuvinte cu înţelesuri profund diferite, rezultatul
fiind „un ceva” cu mesaje tainice…
Am mai întâlnit expresii construite după același
tipic: „ochii sufletului”, „genunchii minţii”, „gând
pământesc”, „gând lumesc” sau”gând trupesc”,
„cugetul inimii”, etc; ar fi destul de promiţător
să fac un inventar al acestor expresii, odată cu
identificarea motivelor poetice întâlnite în cei 151
de psalmi ai lui David,
53
Toma Pirău
Nici măcar nu mi‑ar lua prea mult timp dacă aș

face măcar un psalm pe zi…
În cursul zilei, mă gândeam la ce mi‑a scris
Vasile în e‑mail‑ul „Vis sau coșmar” și mi‑au trecut
prin minte două idei; prima trimite la metoda
sistemului de referinţă pentru a da o explicaţie în
cunoștinţă de cauză. Să fie de la Rudolf Carnap?
Oricum, Vasile s‑ar bucura pentru că i se oferă
ocazia „să se dea deștept”!
A doua este una mai simplă dar, poate, mai
sugestivă. În viaţa obișnuită, te scalzi într‑o „apă
cu mâl”, prin urmare, neputând‑o ocoli, apa se
tulbură și trăiești ca „în ghicitură”, după expresia
dumnezeiescului Apostol Pavel.
Cei care se retrag din lume, fără farafastâcuri de
păcălici, se scaldă în apă de munte, pe care, oricât
ai agita‑o, rămâne limpede și ușor prietenoasă.
Privind‑o, te lămurești ușor că nu vezi prin ea ca‑n
ghicitură.
Exemplul este ilustrativ și pentru a trimite la
deosebirile dintre raţiune și duh, dintre expresia
cursivă și cea bâlbâită… Petru Movilă, după cum
reiese din „Îndrumarul de învăţătură ortodoxă”,
stăpânea bine literatura patristică. Am reţinut
până acum trimiterile la Chiril al Alexandriei,
Clement, Origen, Tertulian, Sf. Augustin,
Philon din Alexandria… „Cârcotașii” din zona
tipicului probabil nu și‑au dat seama că „geniul
teologic” al mitropolitului Movilă provine de la
părinţii incontestabili ai cunoștinţei insuflate de
Dumnezeu…
54
Și‑n acest domeniu, românitatea teologică se

mișcă ușor într‑ale imitaţiei. De unde odrăslește
ceea ce ne carcterizează și‑n alte domenii: palidul
registru minor…
Cu Nae Ionescu, Lucian Blaga, Dumitru
Stăniloae, ne pregătim, parcă, de o altă „respiraţie
a creaţiei”… De‑aici, tipicul dispare. Normal, nu?
„Cutia lui de rezonanţă” are „spaţiul interior” fără
ferestre, insensibil la „hora sunetelor”…

Mă paște un mare pericol: dacă am văzut

într‑un loc ceva de‑al „aluatului uman”, sunt
tentat să operez cu aceeași „grilă” și în alte locuri,
chiar dacă oamenii sunt alţii.
Nu mai departe decât ieri, la S., un loc destul de
sclipicios pe dinafară, m‑am uitat tendenţios la cei
care ţineau Vecernia. Și nu numai atât: privindu‑i,
mi s‑a „chircit” sufletul în loc să se bucure.
Masterandul în Psihologie, de la Reghin
la Tg.Mureș, mi‑a captat mai aplicat interesul,
lasându‑l să se desfășoare în voie, mai ales că
interlocutorul mă asculta cu atenţie. Urmărit cu
interes, dintr‑o dată, am devenit mai vioi. Mă
miram și eu de voiciunea care mă cuprinsese…
„Pofta vicleană” a răspuns foarte prompt la
apel; fără strădanie, și‑a chemat și alte surate în
ajutor.
„Vuietul lumii”, „larma din lume” și alte
asemenea glăsuiesc precum niște sirene….
„Merele Hesperidelor” ne zâmbesc ademenitor
chiar dacă „domnul spirit” se trezește, din când
55
Toma Pirău
în când, și protestează. Suflet, spirit, minte… În

gnozele de început ale creștinismului, se afirmă că,
dintre acestea, mintea e cea mai de sus, pentru că
ne ajută să le ducem pe toate „la rădăcină”. Cam
eliptic, trebuie să recunosc…
Pădurea lui „D” se prezintă bine. La Bradu,
copacii au Mureșul pe lângă rădăcini… Din păcate,
însă, se aud prea multe drujbe prin pădurile
locului…

Astăzi, 13 iunie, zi de miercuri și de post din

Postul Sf. Petru și Pavel – zi de Maslu, așa cum se
obișnuiește în Maramureș.
Preotul invitat, pe nume Vasile, mi‑a spus,
după Maslu, că este poet și că a publicat două sau
trei volume de poezie. Mi‑a amintit și de un domn
Nicu Iuga, conferenţiar la o facultate din Baia
Mare, cu care mai vorbește din când în când. Să
fie Nicu Iuga, cel de la Psihologie, mai mare cu un
an decât mine?
Mi‑amintesc că fuma foarte mult, scria și el
poezie pe atunci și că părea, mai tot timpul, foarte
îngândurat și chiar frământat sufletește. Purta
părul peste cap, se îngrijea, după aparenţe, să i
se vadă fruntea lată, semn după care se spunea că
cineva este foarte deștept.
Iată, peste timp, dacă este el, aflu ca a ajuns
prin Maramureș, făcând carieră universitară..
Am reţinut din spusele părintelui Vasile, care
a refuzat să i se sărute mâna, că e bine pentru
loc să mai vină și niște oameni care gândesc.
56
Cam forţată a fost comparaţia cu Rohia, având

în vedere, că nu am nimic în comun cu părintele
Nicolae Steinhardt. Am citit doar câte ceva din
ce a scris, fără să remarc, în registru mistic, ceva
special în scrisul părintelui din perioada cât a stat
la mănăstire, respectiv 1980‑1989.
Poate la Rohia se află ceva manuscrise despre
care eu nu știu și cred că ar trebui să‑mi fac timp
să trec pe acolo.

La un moment dat, ca un fulger, o idee a licărit

în mintea mea: nu trebuie forţată nota cu nimic,
indiferent de ce se întâmplă. Lasă‑le să curgă și,
prin voia Domnului, se vor strânge în albie.
Chestiunile importante trebuie să fie simple.
Prin simplitate, poţi ieși la lumină!
În Psalmul 103, se vorbește despre „balaurul
acesta pe care l‑ai zidit, ca să se joace în ea” (vrs. 27),
adică în mare. În vrs. 25, din același psalm, se
spune: „Cât s‑au mărit lucrurile Tale, Doamne,
toate cu înţelepciune le‑ai făcut! Umplutu‑s‑a
pământul de zidirea Ta”.
Dacă marea e lumea iar „balaurul”, care
se joacă‑n ea, reprezintă (sau întruchipează)
mulţimea ispitelor? Prin alegorie, poţi cuprinde
mai mult decât printr‑o zicere obișnuită. Philon
din Alexandria și‑a dat primul seama de această
cale….

În mod sigur, vrăjmașul nu doarme! Este chiar

foarte inventiv. „Semaca” a venit cu o problemă
57
Toma Pirău
dramatică, dacă este adevărată, legată de locuinţa

familiei de acasă. Acum, când mamei lui i‑a fost
tăiat piciorul de la genunchi, din cauza diabetului,
trebuie să elibereze locuinţa în care familia locuia
cu chirie și să‑și găsească altă locuinţă.
De găsit, au găsit, tot în Feldioara, chiar în
cartier, însă, și de aici pleacă totul, au nevoie de
aproximativ 10.000 de euro. Din câte am înţeles,
lumea cu care a vorbit, în frunte cu psP‑ul, nu prea
l‑a ţinut de vorbă pentru un eventual împrumut
și, în stilu‑i caracteristic, a început să procedeze
ca în telenovele. Dintre toţi, cel mai supărat s‑a
arătat pe Ib pentru că acesta, deși avea cum să‑l
ajute, i‑a spus verde în faţă că cei vrednici, până
acum, ar fi trebuit să aibă deja o locuinţă de care să
beneficieze la pensionare. De aici toată vrajba!
Varianta a doua duce spre Nicu‑Australianul, la
care nu se poate ajunge decât prin psP. Acesta, însă,
și‑a declinat disponibilitatea în stilu‑i caracteristic:
de ce nu se ocupă fratele lui de problema locuinţei?
Nici gând să se implice în vreun fel…
Din toată această poveste, au ieșit păreri care
mai de care mai pretenţioase, dar fără vreo șansă
de finalizare. Floricele pe câmpii…
Asta a fost în zona PM.
Până să ne apucăm de treabă, într‑o harababură
totală, în care Ib voia să găsească o dezlegare
cât mai comodă la muncă, psP‑ul, neînţelegând
despre ce era vorba, după gălăgia făcută de
„Semaca”, m‑a ameninţat vorbind despre o plecare
„sus”, poate și, după cum spunea destul de repezit,
„cu o lopată pe spinare”. Când l‑am auzit, m‑am
58
„blocat”, n‑am răspuns la un asemenea afront, dar,

în clipa următoare, hotărârea, în sinea mea, era
luată. Musai, trebuie să‑mi fac bagajele! Cum să
rămâi cu asemenea oameni?
Era, de fapt, o simplă chestiune de organizare
a muncii și, în nici un caz, nu se preta cu asemenea
gogomănie, mai ales că nu aveam nici o legătură
cu situaţia creată.
Omul din fruntea obștei noastre nu cunoaște
chestiuni elementare de lucru cu oamenii. Punctul
lui forte este în „beci”, la protocol și într‑o
ambiguitate vicleană de sorginte ţărănească. A
învăţat, pe unde a umblat, fel de fel de șmechereli
în relaţiile cu oamenii și, prin generalităţi și
omisiuni, lasă impresia unei disponibilităţi reale
pentru problemele oamenilor…
Mi‑e teamă că avem de‑a face doar cu încă un
„păcălici în sutană”…
Să dea Domnul să nu am dreptate! Oricum, eu
știu ce am de făcut de săptămâna viitoare.

„Omul” și‑a mai luat o mașină. Acum are patru

bucăţi. Trei sunt ceva mai vechi, una, cu număr de
BH, este chiar foarte bună. Probabil este de prin
2005‑2006, mașină germană, desigur. Audi.
Una peste alta, te întrebi, pe bună dreptate, de
ce atâtea mașini? Telefoane mobile, ultimul tip,
cum altfel?, internet‑inclusiv pe mobil ‑,televizor
și instituţia celebră în această „văioagă” monahală:
beciul!
59
Toma Pirău
Se merge cam des la vale… N‑ar fi exclus ca

psP‑ul să aibă și alte daravele prin vale… Nu
pleacă prea rar cu mâna goală…
Cu „antene” de acest chip, cum să faci din
aprofundarea Scripturii o preocupare de zi cu
zi? Cum să pui în valoare virtuţile ascezei în
condiţiile în care „cele materialnice” sunt atât de
bine înrădăcinate în planul vieţii cotidiene?
Astăzi, gândul evadării nu mi‑a dat pace mai
deloc! Chiar dacă motivaţia rămâne valabilă,
este de calculat momentul oportun la care să se
realizeze plecarea. Nu este bine ca o decizie atât
de importantă să fie luată la supărare. Ca și în alte
împrejurări, „dreapta judecată” sau „cugetarea
smerită” te ajută mai mult decât ceva făcut în
pripă.
Necazul este că „tărtăcuţa”, dincolo de voia mea,
îl taxează ca atare și‑l așează în grupa complexaţilor:
iar centrul de alarmă din hipotalamus decodifică
mereu gândurile nelalocul lor ce‑mi sunt adresate
de psP doar la simpla privire… Individul e destul
de versat în relaţiile cu oamenii pentru a nu se
expune personal foarte mult, ci, așa cum fac lașii
de când lumea, se străduiește să‑i implice pe cei
care, într‑un fel sau altul, vor să se facă utili. Pe unii,
chiar dacă nu spun mare brânză, îi încurajează
prin conversaţie.
Le dă chiar nas: poate‑poate se pornește
vreun conflict…. Astăzi, la Liturghie, s‑a citit din
Evanghelia după Matei, între altele, pasajul ce se
referă la faptul că se vor mântui și cei ce pot răbda
până la capăt…
60
Învăţătura lui Iisus este cu același duh ca și

viaţa Lui. În Duh și‑n Adevăr – așa se arată hotarele
Împărăţiei… Fi‑vom, oare, pregătiţi vreodată
pentru așa ceva? Ajută, Doamne, necredinţei
mele!

În fiecare zi, de trei ori – la orele 7.00, 12.00 și

19.00 – batem clopotul cel mare pentru mătușa
Ioana din Australia care a trecut la Domnul, după
spusele lui Gore, acum vreo nouă zile. Probabil că
săptămâna trecută, când, în grabă, s‑a amenajat
locul pentru cimitir, se știa că mătușa Ioana
trecuse la cele veșnice. Numai așa se explică graba
și agitaţia de amenajare a locului: a ieșit, vorba lui
Iacob, un loc hâd, după ce Toader, soţul Veronicăi
– cu ai lui muncitori constructori – au tăiat toată
vegetaţia – aluni, molizi, tufăriș divers – ca să
croiască egoist un spaţiu amenajat geometric
(domestic).
După ce ieri au venit câteva mașini și utilaje,
aducând muncitori, materiale și scule, s‑au apucat
de săpat cripta și de turnat beton în cofraje. Aseară,
au plecat pe la 23.00; când am ieșit să trag clopotul,
erau vreo trei mașini cu lucrători care, în mare,
terminaseră treaba.
Astăzi, oarecum miraţi, pN și psP comentau că
a ieșit cam multă apă în mormânt. Cum să nu iasă
când acest munte este ca un burete îmbibat cu apă?
Dedesupt e piatră, destul de fragilă, după cum
am observat lucrând la zid; și, deasupra, un strat
relativ subţire de humus, atât de lutos că, atunci
61
Toma Pirău
când e umed, alunecă precum smoala la limita

solidităţii iar când se usucă parcă e un bolovan.
Locul ales pentru cimitir de psP este ca la un
capăt de văioagă, nu prea evidentă aceasta din
cauza vegetaţiei, ceea ce înseamnă că terenul preia
firicele de apă ca într‑un căuș, motiv pentru care, la
bază, coeficientul de umiditate este foarte ridicat.
Așa se explică de ce cripta a colectat multă apă de
ieri până astazi, într‑un timp relativ scurt.
Sunt convins că cimitirul localităţii are un
amplasament mult mai bun, din acest punct
de vedere, dar păcătoasa mândrie lumească îi
împiedică pe cei care se ocupă de înmormântarea
mătușii Ioana să vadă limpede și să ia o altă decizie
referitoare la locul de înmormântare.
E aproape un „spectacol” regizat cu
încetinitorul! Cea trecută la cele veșnice este ţinută
în frigider pe traseul lung de aproape 20000 de km,
cei care o însoţesc, probabil,au de rezolvat fel de
fel de probleme, cei de pe‑aici fac de toate pentru
pregătire și se gândesc să iasă totul bine întrucât,
din câte povesteau cunoscuţii, Nicu este un om
cu mână largă. Și dacă‑i mulţumit, s‑ar putea să‑i
mulţumească și pe ei…
N‑ar fi fost mai bine ca mătușa Ioana să rămănă
acasă? Ar fi privit în jur, la plecare, și ar fi regăsit,
într‑un fel, imaginile, altfel colorate – dar aceleași
– de la Sosire…
Cred că ar fi fost mai împăcată! În final. Cam
despre așa ceva este vorba: cu Pace, către Domnul
și către Veșnicie…
62
Cel care pleacă, se știe doar, nu ia nimic cu el!

Și‑atunci, de ce atâta zdroabă? Ecclesiastul știa
mai bine decât toţi…

Cântă și mergi mai departe. La capătul

drumului îl vei găsi pe Dumnezeu, cam așa spunea,
prin sec. al IV‑lea, Augustin de Hipona. Cel care,
și acum, fascinează prin prospeţime și voiciune
imaginativă.
Din Proloage, am înţeles că a fost protejatul lui
Ambrozie, episcopul de Milano care, se știe, avea
sănge de mare conducător.
Vasile îmi scria despre altă vorbă a preafericitului
Augustin: „Ajută‑mă Doamne să mă înfrânez și
să fiu cast, dar nu chiar acuma” – zicere care i se
potrivește foarte bine firii lui Vasile.
În Biserica Ortodoxă, Sf. Augustin este prăznuit
odată, parcă, cu fericitul Ieronim al Alexandriei. (??)
Cartea despre Trinitate, „Cetatea lui
Dumnezeu”, „Retractările” „Confesiunile” – am
de lucru, nu glumă, cu Sf.Augustin.

Ma simt ca o vită de povară. În câteva clipe de

răgaz, mă gândesc la ce‑or putea însemna unele
expresii ale psalmistului David: „înţelepciunea
inimii”, „pământul dreptăţii”, „genunchii inimii”,
„cugetul inimii” ș.a. Par mai aparte ca înţeles, fapt
care necesită o altă grilă de interpretare. De la
„Alegorie”, la „Analogie” – iată spaţiul semantic
care promite noi înţelesuri…
63
Toma Pirău

N‑aș fi crezut că mă pot înduioșa atât de tare

pentru o străină, căreia, pe aici, prin Baia-Borșa,
i se spune simplu: mătușa Ioana. Știu doar că
este mama lui Rozica, soţia lui Nicu – respectiv
familia de ctitori de aici, de la mănăstirea „Sf.
Nicolae”. Și mai știu că face parte dintr‑un neam
extrem de luptător, după cum i‑am văzut ieri pe
veri, verișoare, nepoate și strănepoate lucrând
cu un elan cum rar mi‑a fost dat să văd. Cea mai
tânără avea aproximativ 12 ani, cea mai în vârstă
aproximativ 75 de ani, dar purtătoare de „același
duh”, unul cu adevărat expresiv (cuceritor).
Cum grupul pestriţ de femei acoperea, oră
după oră, aproape fiecare metru pătrat ce trebuia
curăţat, am avut, privindu‑le la un moment dat, o
ușoară iluminare: mi s‑a părut că văd și simt „felul
de a fi” al celor care, acum aproape șase secole și
jumătate și‑au luat pe cei apropiaţi și‑au plecat să
caute pământuri mai roditoare decât cele de aici,
din Maramureșul voievodal, undeva dincolo de
munţii care‑și trimit „braţele” în toate punctele
cardinale. Lucrau ritmic, vorbeau relativ puţin
și duceau cu ardoare la îndeplinire comenzile de
la cei (cele) cu autoritate. Cam tot așa erau, cred,
și clanurile israelite din vechime despre care
vorbește Scriptura cu atâta culoare și mândrie. De
fapt, vorbim despre aceleași „spirite” așezate în
lăcașuri etno‑culturale diferite…
Fiind singur la începutul Vecerniei în biserică,
am zis o rugăciune pentru sufletul mătușii Ioana,
simţind că prin fiica ei, Rozica, se săvârșește,
64
probabil, dorinţa ardentă a matușii Ioana să

revină acasă, în locurile aspre – sărace, dar dragi
ei și frumoase – de lângă Pietrosu și de lângă
Toroioaga; se spune că la venirea pe lume ni se
întipăresc în minte și în suflet „semnele” pe care
le poartă ţărâna din care venim.
Dacă este așa, imboldul sufletesc al mătușii
Ioana a pus lumea rudelor ei, cu spirit de cuceritor,
într‑o mișcare ce are ca punct de plecare Australia
și ca punct de sosire Baia-Borșa din Munţii
Maramureșului.
Chiar dacă „ţărâna trupească” a mătușii Ioana
a ajuns acasă după aproape două săptămâni de
când a trecut la cele veșnice, „ţărâna ei sufletească”
n‑a plecat de aici niciodată. „Ai casei” au străbătut
jumătate de glob și i‑au îndeplinit dorinţa…
Contează mai puţin că Rozica este soră cu Vasile
Franck Timiș, om cu resurse multiple, însă contează
mai mult că n‑au ezitat defel să‑i îndeplinească
„lacrima de voinţă” a mătușii Ioana de a reveni la
minunile montane care i‑au deschis calea Pribegiei
pe acest pământ. În fond, eternitatea matușii Ioana
„se joacă” între Pietrosu și Toroioaga… Fie‑i ţărâna
ușoară!
P.S.
Elicopterul cu sicriul a aterizat pe stadionul din
Borșa pe la orele 15.00. Am oftat cu toţii ușuraţi…
Drumul s‑a terminat!

După cum povestește părintele V. L,

conferenţiarul de la Baia Mare, unic în România
– după cum se exprimă sfinţia sa – este Nicu Iuga,
65
Toma Pirău
cel de la care, dacă îmi aduc bine aminte, am

cumpărat, pe vremea studenţiei, o haină de iarnă
destul de arătoasă. A continuat să scrie poezie, a și
publicat câteva volume, între care și eseuri.
Cred că la Baia Mare lucrează împreună cu
Marika a lui Vasile. Amândoi sunt absolvenţi de
Psihologie. M‑a surprins refuzul părintelui de a
binecuvânta, spunând că așa ceva se face „doar
pe aici, pe la voi” și că el, preotul V. L., nu pune
mare preţ pe farafastîcuri. Era unul pe la noi, pe la
protopopiatul local, care se făcea că binecuvântează,
când, de fapt, s‑a dovedit a fi – după cum mi‑a
spus șoptind la ureche – cu totul altceva…
S‑a creat, între mine și cucernicia sa, o anume
complicitate interpersonală pe care nu trebuie să o
bag prea tare în seamă necunoscând, încă, despre
ce este vorba în „propoziţia existenţială locală”.
Dacă vine pe aici, probabil că se află într‑o zonă
de comunicare destul de bună cu psP‑ul, așa că,
mare atenţie…
Forma pe care ar putea‑o îmbrăca „ZICEREA”
poate fi una mixtă: materie specializată combinată
cu „perspectiva narativă obișnuită” la subiecte
care s‑ar putea așeza arborescent. Dacă s‑ar păstra
doar câte o modalitate de abordare, s‑ar pierde
capacitatea de a impresiona a ceea ce trebuie să
fie cât mai aproape de viaţă. Un asemenea COD se
află peste tot în jurul nostru, rămâne doar să găsești
„gama” potrivită pentru a‑l pune la treabă.
Oricum, în studenţie, dintr‑o porneală mai
mult legată de tinereţe, am emis ipoteza că faptele
de viaţă se pretează, mai degrabă, la o abordare
66
poetică. Nu înţelegeam pe atunci că „explicaţia”

la care mă gândeam nu trebuie să fie diferită de
„ceea ce se explică”. Unele limbaje pot fi vii, adică
să dispună de naturaleţe în expresie, așa cum
viaţa lucrează cu secvenţa de „tip neuronal”, atât
de dificil de înţeles și de promovat pentru că rupe
întrutotul cu TRADIŢIA.

Pentru astăzi, fiind trecut un pic de orele 24.00,

ne pregătim de „scena finală” din înmormântarea
mătușii Ioana. Pe la 12.00, va fi înmormântarea
pregătită de tot clanul.
Iacob și Vasile s‑au întors dezumflaţi de la
PRIVEGHIUL DE ACASĂ pentru că n‑au primit
nimic.
Și, totuși, erau foarte impresionaţi de sicriul cu
sticlă, cu instalaţie de răcire… ”o fi costat ceva, nu?”,
spunea Vasile cu admiraţie. Interesant că n‑a spus o
vorbă despre cea la care s‑au dus în priveghi. Poate
că nici nu‑l interesează: face parte din conţinutul
acelui obiect strălucitor și scump….
I‑am spus surorii mele mai mari, Lenuţa, „La
Mulți Ani!”

Aproape că ne‑am obișnuit cu vecinătatea

cimitirului, parcă s‑au așezat toate mai temeinic,
după agitaţia înmormântării.
Unii vin, alţii pleacă – mai mult sau mai puţin
influenţaţi de evenimentul recent petrecut – , doar
fiica defunctei Ioana se închină cu sârg și, parcă,
pășește mai cu sfială.
67
Toma Pirău
Acum este în jur de orele 22.00 iar ea, însoţită,

probabil, de soţul său, a urcat până la mormânt și
s‑a înclinat aici cu toată evlavia. La trecerea prin
dreptul bisericii, s‑a înclinat, oprindu‑se din drum,
cu faţa către biserică.
Din câte am observat, sunt multe contraste care
lucrează la viaţa de aici.
Aseară, de exemplu, „băieţii”, în frunte cu
psP‑ul, au pus‑o iar de mămăligă. S‑au făcut
ca lumea! Iacob era foarte exuberant, păcălit
de „tâlharii” fără jenă. PsP‑ul m‑a refuzat, de
dimineaţă, la mărturisire invocând ceva legat de
disciplină, de respectarea bunului mers obștesc,
deși numai rânduială nu se poate numi ceea ce se
petrece în fiecare zi.
M‑am cam supărat dar cred că nu este cazul!
În fond, ce să le ceri când, de fapt, „domnul obicei”
stăpânește cu naturaleţe.
Culmea, psP‑ul, probabil, își imaginează că
„leagă și dezleagă” după voia sa, că așa trebuie și
că este bine. Palavre ipocrite!
Guralivul de Gheorghe, bucătarul, s‑a apucat
să‑i reproșeze psP‑ului, de faţă cu ctitorul Nicu,
zgârcenia și că le ţine pe toate închise. Săracul, ce
naiv! A crezut că obţine ceva în favoarea sa?
Oricum ctitorul Nicu a venit pe nepusă masă
ca să‑și „facă numărul” dărniciei… A fost mai bine
că n‑am răspuns când mi‑a bătut Ib la ușă pentru
că, astfel, am evitat să văd penibilul la el acasă.
„Plimbăreţii” pleacă pe luni noaptea, așa că, după
gândul hotărât, voi porni, de marţi, să pregătesc
68
terenul pentru calea stabilită ca dezlegare dintr‑o

situaţie mai mult decât jenantă….

După ce am făcut pentru Semaca aproximativ

200 de km dus, până la Ulmeni, desigur, am aflat
că el și‑a cerut peștele de după masă, pe care l‑a și
înfulecat, fără să se gândească și la mine.
Pare atât de neliniștit din cauza stomacului
că nu se mai poate preocupa decât de lăcomia
afurisită din pântec.
Oricum, bine că și‑a rezolvat ‑ după cum
spunea‑ venirea spre „casă” de după examene
pentru că subsemnatul a hotărât că e bine să revină
prin forţe proprii. Dacă se gândește egoist doar la
mâncarea lui, să fie sănătos, se va întoarce cu ce
știe, de unul singur…
Trebuie să recunosc, totuși, că nu este cazul să‑i
fac nu știu ce proces de intenţie pentru motivul
simplu că am făcut drumul la Ulmeni doar pentru
păstrarea aparenţelor și a nu stârni suspiciuni de
nici un fel și a ţine la „răcoare” gândul ascuns de
a‑mi face bagajele.
Din aceleași motive am și revenit repede la
„bază”, intrând în rândul cosașilor fără să stau
prea mult pe gânduri. „Omul”, ce mai, e nesimţit
și gata! Părintele Matei, cu toate ale lui, pare de
pus la icoană…. Cel puţin la o primă înfăţișare!
Am „luat” chiar și o binecuvântare de la psP, pe
Iacob voiam să‑l îmbrăţișez, dar nu am făcut‑o ca
să nu dau de bănuit, dar „Gândul” dădea semne
de atenţionare asupra prezenţei lui…. De mâine,
69
Toma Pirău
mă apuc de împachetat! Probabil că voi pune

vineri pachetele la poștă, iar pe duminică noaptea
plec spre casă.
Nu vreau să‑nșel pe nimeni acceptând, din
comoditate, să stau într‑o „peșteră de tâlhari” și să
mă cred într‑o casă a Domnului.
Instituţionalizările de orice tip forţează
firea până într‑acolo că scoate la vedere doar
„relaţiile de putere”. În vecinătatea acestora, se
află preocupările pentru cele materiale și pentru
„formalismul ritualic” în diferitele feluri de slujbe!

Prin ţară se întâmplă numai năzdrăvănii!

Cu obrazul gros și cu tupeu, prădătorii noi se
străduiesc să pună mâna pe butoane.
Preţul contează mai puţin!
În tot acest talmeș‑balmeș politic, cu grave
implicaţii pentru România pe pieţele financiare,
mi se părea mai relaxant să privesc jocul pisoilor
sau al câinilor, sau căutările oarecum nesigure ale
Floricăi (viţelușa), decît să mă gândesc la mai știu
eu ce chestiune rezonantă academic.
Pentru fiecare păstrăv sufocat de absenţa
oxigenului din apă, am suspinat ca după un
prieten. Și, totuși, trebuie să mergem mai departe.
Mi‑am făcut rost de cutii și de alte materiale
necesare împachetării; de mâine, mă apuc de
treabă. Pe săptămâna viitoare, la sfârșit, probabil
că o „tai” spre Sud. …
M‑am gândit suficient: psP‑ul nu mă poate
tolera în obște atâta vreme cât nu mă simte în
70
același „duh de căciuleală” ca al celorlalţi viețuitori,

ca să nu mai vorbesc despre faptul că trăim în lumi
total diferite, incompatibile.
Ceea ce face numai iubire de aproape nu e. …
Puţin probabil să înaintezi duhovnicește și
uman într‑un mediu grobian și ostil.
Ferește‑te de rău, zice psalmistul, și fă binele,
continuă același într‑o notă înrudită. Am să termin
cu ipocrizia și am să caut altă cale, lăsând căutările,
a nu știu câta oară, să umble fără tutela din afara
vremurilor. Un tradiţionalism obosit ce ascunde
neputinţe nenumărate în evoluţia spirituală.
A spus bine Albert Einstein atunci când se
referea la nebunie ca așteptare de altceva în
condiţiile în care tu faci mereu același lucru. ….
Dintr‑o repetare mecanică a rugăciunilor, ce poate
ieși?

De mâine mă apuc de împachetat. Acum se

întâmplă ca și la venire: nu prea am tragere de
inimă să‑mi strâng lucrurile. Apar temeri de
diverse feluri. Doar e normal, nu?
Revin în lume cam tot la fel cum am plecat din
lume! Am impresia, totuși, că acest răstimp mi‑a
folosit la lămurirea anumitor percepţii legate de
lumea monahală. Nu mai fac doar presupuneri, ci
fac descrieri!
Poate că prin alte părţi e, oarecum, altfel decât
aici, la BB, dar viziunea de ansamblu este una
defavorabilă celor ce se numesc a fi în „oastea lui
Hristos”.
71
Toma Pirău
Cărţile de cult par a fi mult solicitate: pagini

tocite de atâta utilizare mecanică, ziceri din buze,
aproape fără noimă, închinăciuni rutiniere, totul
făcut, parcă, în grabă și superficial.
Despre cele lumești, numai de bine. Fascinaţie
totală asupra celor ce s‑au jurat să uite de lume
și de apucăturile ei… Spoială multă,ce te poate
aduce până la revoltă…
Asistăm la o împletire hibridă și nesănătoasă
între un timp arhaic și unul din prezent, nepotrivită
cu mersul firesc al lumii și al făpturii cugetătoare.
Sensibilităţile formate în acest amestec de
trăire suferă nepotriviri evidente faţă de ceea ce se
cheamă autenticitate.
De la mic la mare, în obște, se prefac și se
ascund pe întrecute. Reperele principale din
Scriptură, apte de îndrumare pentru toţi, rămân a
fi băgate în seamă doar în măsura în care intră în
formalismul de cult consacrat în ani, fără crâcnire.
De aici atenţia acordată literei, în detrimentul
spiritului. Ziceri aproape somnambulice, fără să
se reţină nenumăratele mărgăritare din mulţimea
textelor răsfoite și citite. „În Duh și‑n Adevăr”
pare a avea, pentru mulţi dintre cei ce trăiesc în
mănăstiri, un înţeles aproape eretic. În sensul
că, parcă, le e frică să treacă dincolo de simpla
percepţie a celor de-Sus. Întrebări nu se pun
niciodată!
Dacă le pui, riști să fii catalogat ca rătăcitor…
Poate că tocmai din acest motiv, între Învăţătură
și Viată, distanţa pare a se mări încontinuu! Viaţa
72
nu suportă limitări care nu‑i ajută să‑și păstreze

Armonia.

Ce apăsat le spunea Sf. Maxim Mărturisitorul

atunci când se uita la „lumea cea mică a literei
legii”! Înaintea lui, și tot apăsat, Sf. Apostol Pavel
nu se ferea deloc să le amintească, dacă nu mă
înșel, corintenilor, că „litera ucide”.
Când rămâi doar la literă, parcă ești mai
aproape de teamă, trăiești cu frică lângă margini
înţepenite… Câte suflete n‑au rătăcit calea cea
dreaptă pentru că n‑au înţeles „rostul căii”.
Tradiţionaliștii iudei au iubit formele. Erau
conduși de faptul că ceea ce au primit prin Moise
le e suficient pentru a‑și îndeplini „obligaţiile”.
Noianul de porunci, pe care evreii ortodocși se
străduiau din răsputeri să le respecte, cu greu
se regăseau într‑o trăire virtuoasă. Acest mod de
înţelegere a legii avea limite în natura lui. Faceţi așa
și altfel ca să vă bucuraţi de binefacerile poruncilor
de ‑ Sus. Nu apare nici o clipă vreo raţiune a firii
care să te scoată din „patul lui Procust” al „privirii
vechi”.
Sf. Maxim îi vedea pe iudei lipiţi, pur și simplu,
de pământ. Gândurile lor, astfel orânduite, erau
„gânduri trupești”. Totul și toate cu materia și
formele acestei lumi.
Un „Dincolo” nu‑și are locul decât în măsura
în care îl face pe om să se înţeleagă mai bine.
Chiar la nivelul colectiv al simţirii, Cel‑de‑Sus
are mai mult rol de izbăvitor. Dacă poporul își
73
Toma Pirău
va respecta „făgăduielile”, se va putea bucura de

multe binefaceri… Nici o tresărire soteriologică…
Eshatonul apare destul de firav…
Suntem îmbiaţi la atâta naţionalism iudaic
și, prin acesta, vedem prea puţine de‑ale lumii
și de‑ale neamurilor… Sf. Maxim, ca și Sf. Pavel,
descoperă temeiul trecerii la Legea Nouă: formele
celei vechi au ajuns să încorseteze spiritele spre
cele ale momentului. Prea multă simţualitate,
spune Sf. Maxim. Formele nu luminează materia!
Doar o limitează, oarecum constrânse de aceasta.
Omul vechi nu visează! Nici nu are nevoie de
așa ceva, îi ajunge „confortul formei”. Prea mult
duh pustiitor… Prea puţină iubire…
Ceva similar se întâmplă cu iubitorii de tipic
de la noi, din Ortodoxie. Strădania lor nici nu
mai caută, în vreun fel, înţelegerea, aproape totul
se duce spre conformitate cu cele cunoscute de
tradiţie.
Se strânge atâta necunoscut în acest „cult al
formelor”… Sunt trecute la „ș.a.” trăiri răsărite ca
florile dintâi în primăvară…
Și, totuși, aparenţele oamenilor menţin treze
așteptările vieţii lor religioase. Instituţiile sunt tot
mai puţin în lumea noastră. Frământările sufletești
ale oamenilor devin tot mai evidente atunci când
„secerișul e mult” dar secerătorii n‑au suflet…
„Bătălia” pentru suflete nu este o simplă vorbă‑n
vânt. Are în ea ceva apocaliptic. Altfel spus, ne
solicită sub altă formă facultăţile cu care suntem
dotaţi. Ca să o înţelegem, scoatem la lucru alte
unelte. Ca să descoperim „puterea veacului” ‑ în
74
potriveală cu firea oamenilor luminaţi de Bunătate

‑ avem a descoperi tărâmuri noi… Dacă ne ajută
generaţia a treia de legi: după legea naturală,
după cea scrisă, vine cea a harului… ”Cuvântul
cu putere multă” provine din acest loc cu adevărat
apofatic.
Când vorbea despre „contemplaţie activă”, Sf.
Maxim gândea în modernitate… Mai mult decât
mulţi dintre contemporanii noștri…

Iată, o constatare simplă: locul acesta, pe care

s‑a construit mănăstirea, este foarte puţin însorit.
Acum, iarna, chiliile aproape că „nu văd” lumina
soarelui.
Cineva ar putea să se întrebe mirat: „Și ce dacă
nu este însorit?”; și întrebarea se așterne ca ceva
firesc, la momentul potrivit…
Când lucrul se potrivește cu vremea lui sau cu
timpul lui, roadele acestora sunt bogate. Însoţirea
minunată a lucrului cu timpul său… În această
lume… la lumea „cunoștinţei lui Dumnezeu”,
cele ale spaţiului și timpului se pierd în nelimitare
și în eternitate… Bine mai spunea Sf. Maxim
Mărturisitorul la vremea lui.
Când vii din vale pe vreme de iarnă, de la
jumătatea drumului, uitându‑te spre Bobeica,
poţi vedea văioaga umbrită a mănastirii. Cum
înclinaţia pământului are o anumită cotă, razele
de soare, practic, ocolesc „coasta” noastră…
Doar spre după amiază, spre orele 14.00 ‑ 15.00,
se luminează (se însorește) puţin turla bisericii,
75
Toma Pirău
soarele ascunzându‑se după muntele de deasupra

așezământului.
Atunci când a căutat locul pe care să construiască
lăcașul mănăstirii ‑ prin 2001 ‑ 2002 ‑, cei care au
făcut aceasta s‑au arătat a fi grăbiţi. Părintele Ioan
era la începutul preocupărilor sale de constructor
de biserici și, probabil, a fost pe‑aici în timpul verii,
fapt care explică, într‑un fel, trecerea cu vederea a
„problemei însoririi”.
Umbrirea prelungită a locului ‑ pe timp de
iarnă ajungând până la 6 luni din an ‑ întreţine
locul la un „prag energetic” scăzut. Viul ‑ de la
plante la om ‑ lucrează într‑un registru metabolic
scăzut. Ritmica sufletească n‑are cum să se sustragă
acestui dat care stăpânește hotărât prin umbră. Se
resimte mult mai apăsat ritmul scăzut al absenţei
soarelui. Lumina palidă din umbră aduce un
anumit grad de întristare în vieţuirea cu fereală
specifică locului. Râvna celor de pe aici pentru cele
duhovnicești se simte stingheră, de la întâistătător
la fratele din mănăstire. Cele ale „grijii de lume”
ocupă un loc prea însemnat în viaţa cotidiană a
obștii.
Vin și pleacă oameni cu „ritmică sufletească”
scăzută; nu e întâmplătoare dihania care‑și scoate
capul, destul de des, la iveală „prin turma noastră
mică”. În același timbru „târâș ‑ grăpiș“, se
încadrează și conduitele de slujire ale celor de pe
aici: ba vin, ba nu vin „la servici” ‑ cum zice Iacob
‑, absentările ‑ fizice sau sufletești ‑ au ceva natural
în persistenţa lor; doar din când în când se „vine
76
cu sârg” la altar, mirare mare producându‑se prin

aceasta la cei care „nu au mintea împrăștiată”.
Câte unul, ca p. Toader, e „pasăre rară”: astăzi,
de pildă, după o zi de „mazilire”, iscodit fiind de
către Iacob, a spus ceva demn de reţinut. „Toate se
cade a fi luate ca din mâna Domnului. Dacă faci
aceasta nu te smintești călcându‑ţi voia!”
Citisem chiar astăzi la Miezonoptică: „Vino,
Doamne, că oamenii au stricat Legea Ta”; ”Fă‑mă
înţelept, și voi înţelege minunile Tale…”; ”Tot
lucrul desăvârșit are un sfârșit, numai lucrul Tău
este fără de sfârșit…”.
M‑am bucurat aflând pe aproape Duhul solar
purtător de armonie… Poate Vulpoiul cel Mare
n‑a trecut pe aici întâmplător… Răsvrătitrea a fost
pe aproape…

„Dumezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se

întoarcă și să fie viu!” Iată ce ne îndeamnă Domnul
nostru Iisus prin „ferestrele” evanghelice.
Păcatul vine din neascultare. Nu vine faţă de o
persoană, ci faţă de Poruncile date omului ca să nu
rătăcească drumul. O spune tot așa și psalmistul
David: „păcătoși sunt cei ce încalcă poruncile Tale,
Doamne”. În loc de cele duhovnicești, păcătosul
alege pe cele trupești. Nu lumina Duhului, ci
întunericul patimilor trupești.
Cum poate reveni „călcătorul de Lege” acolo,
de unde, nu demult, s‑a grozăvit cu nesimţirea
faţă de Cele ‑ de ‑ Sus? Oprindu‑se, „cu inima
înfrântă și smerită”, spre cele ale Binelui. Cu
77
Toma Pirău
mare grijă pentru Aproape și pentru tristeţile sau

necazurile acestuia. Fără ţinerea de minte a nimic
care să tulbure cumva privirea și gândul care se
mișcă prin lume.
Cu pace și cu bucurie, poţi deveni viu! Uită, cât
mai des și mai intens, că ești ceva pe lumea aceasta,
ajută celui de lângă tine să scape de îngrijorare și de
neliniște, încearcă să fugi de plăcerile mărunte ale
lumii și, dacă Cel‑de‑Sus vrea, poate vei descoperi
câte ceva din taina de a fi viu.
Cu simpla raţiune naturală nu poţi obţine
așa izbânzi. În fiecare făptură sălășluiește ceva
din origine, aceasta fiind firea făpturii. Acel ceva
originar are puteri întregitoare prin care toate sunt
ţinute laolaltă, într‑un cosmos rânduit cu mare
și multă socoteală. Operăm deja într‑un registru
supranatural și chiar supraraţional. Cuvântul,
fără de care nu poate fiinţa nimic, are natură
apofatică.
Dionisie Areopagitul – după el, și Maxim
Mărturisitorul ‑ ne‑a spus demult că prin neștiinţă
se întrezărește ceva din natura Cuvântului. Se
înţelege bine: nu prin ignoranţă, ci printr‑o
cunoaștere de tipul „faţă către faţă”. Fără unelte
de‑ale intelectului care să separe, să umbrească și
să surpe o căutare de tip fiinţial. Cele din lume, de
regulă, împiedică mintea și sufletul să tindă spre
cele duhovnicești și, prin Har, să le primească pe
acestea.
Într‑un psalm, găsim o formulare de o
limpezime de cleștar: „Unii se laudă cu căruţele
78
lor, alţii cu caii lor. Noi ne lăudăm cu Numele

Dumnezeului nostru…”.
Dacă ai multe mașini, ești prins în plasa
grijilor pentru acestea. O viaţă umbrită, mai mult
largă decât înaltă. Mai devreme sau mai târziu,
marginile acestei lumi se vor subţia, pâna la
desfiinţare chiar….
De așa ceva a avut parte, astăzi, „Primarul”
nostru fanfaron și irascibil. Fără a ţine cont de
drum și de mașina cu care umbla, ca și cum cineva
i‑ar fi luat minţile, acesta s‑a aventurat la deal,
într‑o porneală „de ambiţios”, ajutată din plin și
de „mintea copilăroasă” a însoţitorului său, p.N.
Pe la jumătatea pantei, mașina n‑a mai putut
înainta din cauza gheţii și a început „sarabanda”
mersului devale cu spatele. Au avut noroc de locul
mai larg de mai jos de porţiunea alunecoasă și au
putut să se oprească fără probleme prea mari… O
aripă ușor strâmbată și niște „plastic” fisurat pe
dedesubt… Atât! Au avut noroc, putea să iasă
mult mai rău…
Acesta a fost, de fapt, motivul pentru care, la
începutul Vecerniei, „Primarul” a proferat injurii
și ameninţări la adresa celor care n‑au pus ieri
suficient nisip pe drum. N‑a spus‑o direct: eu și
cu Iacob eram vizaţi… Am tăcut și ne‑am văzut
de slujbă… Mi s‑a părut deplasată manifestarea
„specimenului”, așa că n‑am băgat‑o în seamă….
La masa de seară, lansează apoftegma: „Așa
am să fac și eu mijlociri pentru voi la Cel ‑de ‑Sus,
după cum aţi pus și voi nisip pe drum!” Ce chestie…
Am rămas, o clipă, cu sufletul suspendat…. Mai
79
Toma Pirău
devreme, la supărare, spusese: „Nu vă puneţi cu

mine, bă! Să nu trec la jigniri și supărări!”
După mica bătălie, Iacob îmi spune la el în
chilie: „Primarul mi‑a transmis porunca prin Gică.
Sigur, copilul ăsta e blăstămat, mi‑aduce numai
necazuri!”
Una peste alta, m‑a închis afară, chipurile ca să‑l
pedepsească pe Mihai care plecase mai devreme”
în vale” și se presupune că va veni „afumat”.
Chiar după așteptările lor s‑au mișcat
întâmplările. Mihai a apărut, pe la 21.00, „bine
făcut” și n‑a vorbit prea multe pentru că nu putea.
Bachus îl lucrase peste măsură…..
„Umbra locului” atârnă greu în cumpăna vieţii
de pe‑aici. Culorile au nevoie de lumină ca să nu
se piardă în „nediferenţiere”.
Sufletul și „ritmica fiziologică” devin mai altfel
atunci când „se ascund în nelumină”. Umbra
implică o absenţă parţială…
Cum se recuperează ceva dintr‑un mediu
absent? Habar nu am…

Se observă cu ochiul liber. Chiar cu ușurinţă.

Cartea IPS Bartolomeu Anania, „Misterele
orientale și creștinismul”, lucrare apărută de
puţină vreme la editura „Eikon” ‑ Cluj‑Napoca,
2013 – se încadrează la „încercări promiţătoare”.
Pentru vremea în care a fost concepută și
pusă pe hârtie – adică la terminarea studiilor
teologice –, tema i‑a stârnit tinărului Anania, ca
lucrare de licență, un elan de toată isprava. De pe
80
atunci, se observă la acesta un dar bine conturat

în manevrarea cuvintelor: Artistul scriitor se
poate întrevedea încă de pe atunci, din cuprinsul
deceniului cinci, „în bucuria cu care verbul se lasă
pus la lucru”.
Strict știinţific, lucrarea nu excelează prin
originalitate; tenta apologetică este foarte
accentuată. Talentul de scriitor al tânărului
absolvent de Teologie salvează, în mod evident,
subţirimea documentării. Doi‑trei autori în
franceză, un dicţionar de specialitate, unu‑doi
autori ce au scris în limba germană, ceva traduceri
românești din Eschil și Sofocle și „gata” cu partea
principală a documentării.
Nume grele n‑am întâlnit. Nici referinţe de
natură istorică sau sociologică. În consecinţă,
cartea este una bine scrisă, cu o deschidere
circumscrisă surselor de documentare limitate și
priceperii autorului de a „scoate apă din piatră
seacă”. Mă așteptam la trimiteri mai substanţiale
la părinţii filocalici, la Părinţii Bisericii și, de ce nu,
la o mai consistentă conexiune la „cultura elenistă
a epocii”.
Am remarcat distincţii relevante: religii
naturale, religii elaborate, analogiile religioase
versus studiile de religie comparată, religii ale
timpului ‑ religii ale spiritului, etc. „Cupola
creștină” acoperă toate timpurile unui verb: trecut,
prezent, viitor. Cu o ușoară accentuare a viitorului,
acel glas al soteriologiei atât de bine primit de
sufletele însetate de miracol și necunoscut.
81
Toma Pirău

Cu un „Păcat originar” la început de drum,
omului nu i se oferă prea multe alegeri. Cel mai
„sâcâitor” este „duhul eternei căinţe” în care
oamenii sunt obligaţi „să lucreze” în viaţa lor
pentru a se bucura de veșnicie. „Aici și Acum” sunt
o pregătire a lui „Dincolo”. În creștinism, prezentul
apare ca purtător de nefiinţă, doar viitorul merită
să se afle în orizontul de atenţie al credincioșilor.
Nu la fel stau priorităţile în iudaism, de pildă.
În acest caz, prin virtute și cunoaștere ‑ prin ethos
și contemplaţie activă ‑, îţi poţi găsi rostul în
această lume.
Deloc întâmplător, psalmii invocă mereu
„bucuria și veselia” întru Domnul. La sinagogă,
în faţa altarului ard două lumânări, una la stânga
altarului, alta la dreapta acestuia. Acestea semnifică
bucuria și veselia pe care o resimte iudeul la citirea
Torei.
Doar marii profeţi‑ Isaia, Iezechiel, Ieremia,
Avacum ‑ ating „duhul harului”care în Noul
Testament respiră în fiecare rând aproape.
Iar când, după un timp, așezarea instituţională a
prins contur la creștini, începe procesul de selecţie
și conservare a textelor de interes liturgic, apar
conciliile cu drept de sentinţă pentru cele teologice
și de organizare a cultului. Începe politica. Sau,
altfel spus, organizarea și administrarea puterii
instituţionale…
Cei „dintru începuturi” nu erau „din această
lume”; cei de mai târziu au făcut și fac prea multe
ca să mai rămână în această lume.
82
Rămân prinși în dogme și forme… „Duhul

literei” a bătut „duhul spiritului”…
Ce va fi mai încolo? Probabil, tot mai puţină
simplitate și trăire autentică…

Iustin Martirul și Filosoful, cu ale lui „Logos

spermatikoi” (Seminţe ale Logosului) oferă
dezlegarea problemei privind legătura dintre
creștinism și misterele orientale, asupra căreia
s‑a nevoit să găsească un răspuns Bartolomeu
Anania.
Seminţele divine au ajuns în lume înainte de
Iisus Hristos. Fără acestea, oamenii n‑ar fi putut
înainta pe cele trei direcţii de dezvoltare: filosofie,
religie, morală.
Se acceptă, în ordine teologică, rolul acestor
seminţe divine în pregătirea lumii pentru primirea
Învăţăturii lui Hristos. Ca niște „capete de pod”,
așa au afânat „pământul” păgân și nu l‑au lăsat să
se piardă.
Prin aceste „Logoi spermatikoi”, religiile
naturale au întreţinul „dorul” după Altceva, de
natură spirituală, care să nu mai fie doar o „fărâmă
din ceva”, să fie Totul.
Analogiile dintre „misterele precreștine” și
creștinism au, în sfârșit, o obârșie raţională. Și,
prin aceasta, nu mai apar prea multe semne de
întrebare cu trimitere spre „fenomenul plagierii”.
„Mica” înţelepciune, închisă în tainiţele seminţelor
divine, lucrează cu spor în faza păgână, o „dilată”
până‑ntr-acolo că devine altceva.
83
Toma Pirău
Pe vremea tinereţii, IPS Anania nu era foarte

exersat cu teologia. Doar așa se explică ușurinţa cu
care a preluat ideea lui Iustin Martirul și Filosoful
legată de „seminţele divine”. E frumoasă, desigur,
ceea ce nu elimină riscul funciar pe care‑l implică
așezarea sfinţeniei sub „zodia cantităţii”.
Altfel spus, sfinţenia „seminţelor divine” care
i‑a modelat pe păgâni e mai mică decât sfinţenia
care‑i luminează pe creștini.
Și acum întrebăm: dacă această sfinţenie
provine din aceeași sursă, e permis să folosim
termeni cantitativi? Sfinţenie mai mică, sfinţenie
mai mare… Mintea mea firavă îmi spune că nu
ne sunt permise gradele de comparaţie în acest
domeniu…. Sfinţenia se subordonează doar la
două calificative: există sau nu există…
Interesant se înfăţișează și iscusinţa cu care
a trecut cartea prin „spaţiul public” până acum,
fără să apară cineva, dintre cei de meserie, care
să sesizeze „punctul slab” al autorului din
perspectiva rigorilor dogmatice și teologice.
Se vădește, încă o dată, registrul minor al
cugetării noastre, teama de a aborda teme cu
„încărcătură explozivă”.
Spiritul conservativ, după cum inspirat sesizase
E. Lovinescu, este dușmanul declarat al inovării.
În orice domeniu! Chiar și în cel ce cuprinde și
reflecţia asupra religiei….

O veste bună de la Andrei… De o săptămână,

s‑a mutat la Brașov. Locuiește în Schei, în gazdă,
84
pe str. Gen. Moșoiu. Chiria se ridică la 150 euro/

lună. Nu‑i rău! Alexandra a rămas în Tg. Mureș.
Oricum, au ieșit prea multe scântei, mai ales în
ultima perioadă.
O piesă cu final previzibil… Pentru mutare
a împrumutat 700 de lei de la P. și 200 de lei de
la Elena, prietena Alexandrei… Ioana habar nu
avea de revenirea lui Andrei la Brașov. Când
i‑am spus despre aceasta, a fost destul de
surprinsă… A revenit, la scurt timp, c‑un telefon
și a cerut informaţii suplimentare. A fost destul de
contrariată când a aflat despre cum și‑au împărţit
lucrurile Andrei și Alexandra… Avea un ton destul
de oţărât…
Cred că are prea multe pe cap faţă de cât poate
să ducă în mod firesc… Vorba creștină e un pic
diferită: Domnul îţi dă atât cât poţi să duci, fără să
te smintești…

Am ajuns, în drumul de la Sibiu la Brașov, pe la

ȘN, la părintele M..
De data aceasta, p.N. a fost foarte prietenos,
vorbind firesc, după masa de seară, despre fel și
fel de subiecte. Mi s‑a părut că‑mi împărtășește
opinia referitoare la „citeala somnambulă” din
cărţi, cu toate că n‑a spus‑o explicit, ci s‑a rezumat
la a zâmbi ușor și a da aprobator din cap.
L‑am reîntâlnit pe fr. Marius, pictorul, care pare
destul de bine acomodat la „tonusul chinoviei”.
N‑a spus nimic, a surâs la cele spuse de mine; și
și‑a făcut bine treaba la slujbă.
85
Toma Pirău
M‑am trezit și eu dis‑de‑dimineaţă, pe la orele

5.00, ca să particip la ceea ce se face, ca slujbă, în
așezământ.
Cei care „s‑au produs” par a‑și cunoaște
bine rolul pe care fiecare l‑au primit de la p. M..
Miezonoptica, toată, a citit‑o p. M., apoi, la Utrenie,
s‑au coordonat bine p. N, fr. Marius și cumnatul p.
M. Cu voci scăzute, fără bâlbâieli, au dus slujba
preţ de trei ore într‑un ton „sotto voce” și, la
sfârșit, au sărutat, cu toţii, dreapta părintelui M.,
la împărţirea anafurei.
Seara, p.M cu p.N,după obicei, au dat o fugă
până în sat, la părintele S, probabil pentru a nu
scăpa ceva din serial. După ce m‑au cazat în
„biroul sinodiei”, p.M îmi spusese doar limpede:
„Noi o să mergem până în sat!”.
Pe lângă aceștia, la schit se mai afla un frate
de‑al p M, venit, cum lesne se poate înţelege, ca în
vremuri de „răstriște”….
N‑am putut să nu mă gândesc la câte ceva
din viaţa unor părinţi din vechime, prin care să
luminăm puţinul văzut în prezent.
Ca pildă grăitoare, îmi vine în minte zicerea
unui frate de‑al Marelui Pahomie, care, văzându‑i
zelul acestuia în a construi chilii și dependinţe,
îi spune: „Nu te mai lăţi cu atâtea ziduri, că nu
mai ai răgaz să te ocupi de mântuirea sufletelor”.
Pahonie l‑a ascultat și s‑a ocupat cu mult folos de
sufletele oamenilor…
Parcă e un făcut pentru cei din mănăstirile
noastre: preocuparea lor de căpetenie e să
înalţe ziduri, cât mai multe ziduri… Resurse
86
redirecţionate ca și în cazul bisericilor: după 1990,

s‑au construit peste 18000 de biserici în România,
cel puţin așa relatau unii jurnaliști britanici mai
deunăzi. O biserică la fiecare trei zile! Școli și
spitale sunt mai puţine…
Materialnicul le joacă feste până și ierarhilor…
Într‑un alt registru, merită să ne amintim
regulile monahale despre relaţiile cu laicii. Nu
numai că aceștia vin și pleacă după voia lor
întâmplătoare dar, în multe mănăstiri, rudele, mai
apropiate sau mai îndepărtate ale căpeteniilor
chinoviale, fac „casă comună” cu vieţuitorii
locului. P.M,de exemplu, „găzduiește” un cumnat
de‑al lui și un frate de sânge ca și cum schitul ar fi
„proprietate privată”. Nici gând să se aplice acele
reguli simple stabilite de cei din vechime pentru
viaţa monahală! De‑ar vedea Sf. Benedict, Sf.
Pahomie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare sau Sf. Ioan
Casian ce se întâmplă prin mănăstirile noastre,
n‑ar ezita, sunt convins, „să taie coada câinelui
dintr‑o bucată”! Dintr‑o altă perspectivă, deloc
lăudabilă, se poate ușor constata „secretoșenia”
pe care o cultivă cei de prin chinovii în legătură
cu viaţa de obște… Paravan pentru a ascunde bine
banalitatea așezată hotărât peste preocupările lor,
dincolo de vorbele bine cumpănite pentru a lăsa
impresia unor preocupări cu adevărat înălţătoare.
Văzându‑l acum pe p.M ‑ cu un ochi de
„arendaș” asupra celor din jurul său ‑, am avut o
ușoară tresărire lăuntrică: psP‑ul îngăduie o destul
de mare libertate celor din obște, fapt care‑l poţi
aprecia numai prin comparaţie cu alte locuri…
87
Toma Pirău
Mi s‑a dezvăluit și aici, la ȘN, „privirea de

satrap” a celor puși să conducă. Până și la o obște
așa de mică ‑ doar cinci vieţuitori ‑, stăpânirea,
cu duhul ei, este la ea acasă. Poate că n‑ar fi fără
sens să înţelegem această atitudine ca o formă de
compensare pentru cele ce lipsesc din viaţa acestor
oameni.
În completarea acestora, capătă un rol de sine
stătător și practicile diverse de acomodare cu
spaţiul laic. Ce altă semnificaţie se poate asocia cu
acestea decât „nevoia de supravieţuire”, atât de des
întâlnită și în viaţa indivizilor sau a popoarelor?
Toate au nevoie de disimulare pentru a nu
contraria pe „furnizorii de resurse”! Dacă n‑ar fi
așa, mă tem că cei ce se manifestă ca binefăcători
și‑ar găsi alte preocupări…
Pentru „chinovnici”, ar veni o viaţă grea…
Fără confort, fără resurse, s‑ar vedea mai bine
goliciunea multora… „Ierarhii monahali” par a fi
lupi între oi…

În acest periplu, de aproape 900 de km, am

trecut și pe la Facultatea de Teologie din Sibiu.
Mi‑a fost dat să văd un „duh necurat” la Decanat
și secretariat: nervozitate evidentă, priviri semeţe,
indiferenţă funcţională faţă de aproape… Foarte
mulţi erau îngrijoraţi, temători… Ce i‑o fi apucat?

Greu, foarte greu își face loc vreo idee în

noianul preocupărilor de zi cu zi. Ca să se petreacă
88
așa ceva, atmosfera ar trebui să fie cu totul diferită

faţă de ceea ce există acum.
Ideile, spunea cineva, nu sunt decât cele
care pun în mișcare teoriile filosofice. Să fie
valabilă părerea pentru cei care se ocupă doar de
folosofie?
Viaţa, ca atare, are nevoie de asemenea
impulsuri. Cu atât mai mult viaţa în comunitate!
Fără provocări, resursele noastre de natură
spirituală devin tot mai firave…
Nu face excepţie nici viaţa religioasă!
Poate că absenţa provocărilor, pe o perioadă
mai lungă de timp, face ca registrul „vibraţiilor
emoţionale și teologice” să fie unul de joasă
frecvenţă. Liturgic, repetăm, repetăm, repetăm…
Teologic și dogmatic, frecventăm idei și teme
care nu trec de limitele unui conformism deja prea
bine cunoscut…
Instituţional, precumpănesc preocupările de
natură administrativ ‑ funcţională… Cele făcute în
plus, seamănă prea mult cu lumea ca să sporească
în vreun fel zestrea de până acum…
Conștiinţele, totuși, au nevoie de mișcare și de
schimbare ca să nu se atrofieze. Acesta este fondul
căutărilor, inclusiv în orizontul credinței creștine.
Acolo unde se trece cu vederea peste asemenea
tendinţe, bisericile se golesc iar preocupările
seculare ale oamenilor devin precumpănitoare. La
nivel societal, pulsul vieţii religioase e dat doar de
fluxul inerţial al tradiţiei…
Acolo unde „spiritul eretic” rupe convenţiile,
se constată o emulaţie mai intensă în planul vieţii
89
Toma Pirău
religioase. Nu este o întâmplare constatarea că cei

care se pretează la un asemenea comportament fac
parte din pături socio‑profesionale mai apropiate
de valori și norme individualiste.
Faţă în faţă cu provocările prezentului și
viitorului, atitudinile individualiste par mai
pregătite să răspundă cotidian, decât organizaţiile
mari și greoaie. Birocraţiile, indiferent de natura
lor, sufocă iniţiativa…
Ortodoxia noastră nu pare a conștientiza
riscurile la care se expune provocând un
conformism cenușiu într‑o lume ce‑și caută cu
disperare o altă albie…

Se vede cu ochiul liber de departe! Trecem

printr‑o „vale a indiferenţei”, din care vom ieși
doar după ce vom plăti cu vârf și îndesat pentru
indiferenţă.
Ne confruntăm cu o situaţie paradoxală! Prin
media, aflăm aproape orice despre tot ce se află în
orizontul nostru de viaţă. Da, avem foarte multă
informaţie, pe care o „procesăm” în pasivitate.
Așa, într‑o doară, să „treacă” timpul și să avem
ce comenta în toate momentele zilei. De sărbători
‑ deci și duminica ‑ , bisericile sunt neîncăpătoare.
Vin mulţi, duminică de duminică, sperând, cumva,
să li se schimbe viaţa prin gesturi mărunte și de
ocazie. „Inimi smerite” și „duhuri umilite” sunt
păsări rare prin lăcașurile noastre de cult…
Laicii și clericii sunt o apă și‑un pământ. Unii
vor să se arate credincioși, alţii vor să pară evlavioși.
90
„Să arate” și „să apară” atârnă mai greu decât

acel aproape banal „a fi”. Zbuciumul sufletesc,
neliniștea ce însoţește lipsa păcii interioare și
cinismul cu care ne privim Aproapele, pentru
puţin timp, se opresc; cu imagini, tămâie și muzică
liturgică – dublate de o inspirată combinaţie de
cuvinte și de veșminte ‑, ne străduim să‑i spunem
ceva Celui‑de‑Sus… Uneori reușim, alteori, mai
puţin…
Plecăm din lăcașul Domnului și reintrăm în
pustiul vieţii noastre de zi cu zi…
Elitele noastre ‑ cele culturale și cele politice
‑ nu‑și înţeleg rostul și, prin urmare, sunt
neputincioase în a lumina drumul poporului spre
cele cu adevărat roditoare. Dinspre cultură se aude
puţin și fără legătură cu orizontul nostru de viaţă.
În schimb, vedem personaje purtătoare de titluri
și mândre că pot umple cu cărţile lor un „colţ de
bibliotecă”, dar, din nefericire, fără a fi băgate în
seamă de lume. Se mulţumesc cu vorbele frumoase
‑ mereu frumoase ‑ primite de la puţinii confraţi ce
le citesc cele scrise și care, la rândul lor, așteaptă
să fie apreciaţi de către cei care s‑au bucurat de
atenţia lor.
Cultura și societatea, acum, în vremuri de
cumpănă, par a fi două „personaje” care stau
cu spatele unul la altul. Prin școală, adie ceva
somnambulic. Cine mai face legătura între
universitate și viaţa reală? Cu atâtea universităţi
și specializări, cu oameni de‑ai cărţii care nu se
mai uită prin „ferestrele lumii decât pentru a mai
câștiga ceva”, străini de stradă și temători în piaţă,
91
Toma Pirău
puși și ei pe asocieri lucrative ‑ așa cum fac cei mai

mulţi dintre concetăţenii lor ‑, simţim cum se lasă
frigul și întunericul peste ţară.
Când nepricepuţii diriguie treburile cetăţii
‑ o spune psalmistul ‑ fărădelegea se simte la ea
acasă…
Ce‑i de făcut? ‑ a spus și Lenin la cumpăna
dintre lumi, pe atunci, la un alt început de veac.
Și s‑a găsit un răspuns pentru aproape un secol…
Noi găsi‑vom, oare, puterea măcar să ne punem o
asemena întrebare?

Grija pentru aproape nu se poate cantona doar

în individualism. Are nevoie de o „lume mai bună”
ca să se poată afirma… „Areopagul” încă își mai
caută profeţii!!

Se pregătește ceva! De câteva zile Ib o tot ţine,

otova, cu banii. Ba că iar trebuie să dea el, ba că
e bine să pun și eu la ce se dă pentru pușculiţa
Primarului. Subiectul îl frământă mai mult ca de
obicei, altfel n‑ar tot aduce vorba, așa de des, despre
bani… Din două una: ori vrea să se protejeze pe el
și să contribuie cu mai puţin în condiţiile în care voi
contribui cu mai mult; ori Primarul face presiuni
asupra lui ca acesta să mă influenţeze în a băga
mai adânc mâna în buzunar…De ce nu‑mi spune
direct? Cred că nu știe cum să procedeze pentru
că nu s‑a dumirit în legătură cu mine: ce resurse
am și ce am de gând să fac pentru următoarea
perioadă.
92
După firea ce o are Primarul, nu cred că e

recomandabil să ajungi „la mâna lui”!
Pare destul de clar: cu cât am contribuit până
acum, nu prea îl mulţumește… Mai trag de timp
până vom avea o discuţie tranșantă…
Reţeta de până acum, a fost destul de elastică…
Și folositoare! Pentru toată lumea…

Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de

folos. Toate ne sunt îngăduite, dar nu ne vom lăsa
biruiţi de vreuna dintre ele… Vorbe înţelepte ne‑a
lăsat Apostolul Pavel! Pe vremea lor, corintenii s‑au
putut bucura de ele fără prea mulţi mijlocitori.
Cei care, de‑a lungul timpului, au tot mijlocit
„mesajul hristic” s‑au înstăpânit peste Învăţătură.
Au creat o tradiţie, cu instituţii și oameni pe
măsură…
Cuvântul are putere multă, răsună, încă, în
sufletele noastre. Peste timp, cei ce folosesc acest
Cuvânt sunt tot mai puţini…
Se poate fără Gnoză? De ce nu? Doar că prinde
rădăcini „mistica superstiţioasă” și, prin ea,
animismul de la începutul religiei naturale… Fără
teologie și dogmatică, ne îndreptăm spre idolatria
rituală atât de comodă pentru administratorii
credinţei…
93
Toma Pirău

Noica a fost foarte inventiv. Vorbind despre

fragmente de limbă, a scris o carte frumoasă
despre rostirea românească…
Ca privire la „sfârșit de drum”, i‑a trecut prin
minte să trateze cultura în ipostaze gramaticale.
Cultura europeană ‑ aptă să formeze omul deplin
prin deschiderea ei ‑ „respiră” ca substantiv…
Religia, oare, se pretează la un asemenea
tratament? Doar e parte a Culturii, nu?

Philon, evreul din Alexandria, lucra cu

alegoria pentru a putea iscodi mai mult înţeles.
Noica, vorbind despre istorie, spune că, în mod
cert, aceasta are un cuprins. Culturi, configuraţii
culturale, mișcări pe diferite planuri, de la „scaiete
la conștiinţele oamenilor”. La un sens, ne putem
gândi mai târziu, după ce am trecut de adolescenţă,
dacă mai persistă acest gând….
Prin ceea ce‑și „grădinărește istoria”, încercăm
să explicităm câte ceva, adică să descriem,
folosind diverse unelte culturale. Așa a apărut
ideea „schemelor culturale”, cea a „structurii unei
culturi”, ca să ajungem la „model” ‑ un fel de
aproximare a ceea ce se petrece sub ochii noștri și
ai lumii.
Mi‑a plăcut gândul bun la adresa lui Blaga;
mai mult decât toţi, acesta a înţeles încotro se
îndreaptă lumea. Europa va merge înainte, spunea
Blaga, folosind „scule bizantine”, așa am intrat
în „ceasul” Eonului dogmatic. Cu structuralisme
94
multiple, axiome ritmat desfășurate ‑ după o

rânduială tainică ‑, explorăm cu încredere în
iscusinţa noastră.
Dogma, ca formă a gândirii, a modelat și
modelează lumea: e drept, de la Teologie, se trece
la Știinţă și Antropologie. Din nou, Europa nu se
lasă! „Fausticul” lui Goethe ne luminează zările…
Parc‑am fi în „Zări și etape”. Sau „La curţile
dorului”…
Analogia în locul alegoriei! Ceea ce a descoperit
Noica, pentru a descifra „Istoria prin Cultură”,
ne poate ajuta să zărim cele care se așează în
„Cuprinsul Religiei”. Sensul, dacă va avea suport,
se va ridica deasupra spaţiului cuprinzător de
vieţuire…

S‑a făcut pomenirea Sf. Leon, papă al Romei

pe la jumătatea sec. al V‑lea d. Hr.. Un veac cu
lămuriri dogmatice de prima mână, la care Leon
cel Mare „și‑a adus darul” (sau obolul)…
Citisem în Proloage că s‑a luptat aprig cu
Eutimie și adepţii acestuia pe tema recunoașterii
unei dogme de mare importanţă: prin întrupare,
câte firi are Hristos?
Eutimie & Co susţineau că nu se justifică
– logic, teologic sau psihologic, nu se precizează
referinţa ‑ părerea celor care susţin că Domnul
Iisus, în ipostaza venirii în lume și a Întrupării,
are două firi. Una, divină ‑ alta, umană. Despărţite,
neamestecate, dar reunite în Lucrare și în Fiinţă.
95
Toma Pirău
La Conciliul din 451 d.Hr. ‑ de la Calcedon,

parcă a precumpănit curentul de gândire teologică
de partea căreia s‑a raliat și Leon, episcopul Romei.
Ulterior, Marcian și Nestor vor relua discuţiile pe
această temă, ceea ce ne arată o volatilitate ridicată
a tendinţelor ideatice pe chestiuni de fond.
Prin scrieri și scrisori, Leon s‑a făcut ascultat și
cunoscut de către alţi ierarhi ai Bisericii creștine,
din Apus și din Răsărit. În troparul ce‑i este
dedicat, este lăudat pentru „lămuririle dogmatice”
la care a contribuit din plin, numit fiind, ca și pe
alţii, alăută duhovnicească. Calificativ, trebuie să
recunoaștem, destul de banal.
Peste veacuri (a fost înscăunat Papă sau Episcop
al Romei pe la 440 d. Hr. și a trecut la „cele veșnice”
pe la 461 d.Hr.) s‑a așezat într‑un loc luminat al
„conștiinţei colective” pentru o altă ispravă. În
adevăratul sens al cuvântului!
În ceasul înscăunării sale ca episcop al Romei,
romanii ajunseseră cu imperiul lor aproape de
crepuscul. Totul era vraiște în imperiu! Doar
amintiri și umbre!
Roma, cu „rezonanţa ei mitică” în lume, era
ţinta tuturor prădătorilor. Dinăuntrul imperiului
și din afara acestuia…
Între cei de‑afară, hunii se aflau, grăbiţi, aproape
la porţile cetăţii eterne. Fără armată, fără cetăţeni,
în cea mai mare parte a locuitorilor ei, Roma era în
agonie. Și într‑o mare înfricoșare. Attila, supranumit
„Biciul lui Dumnezeu” de către sedentari, nu se mai
uita în altă parte decât la „orașul celor șapte coline”.
Renumele bogăţiilor Romei, clădit pe atrocităţi
96
viclene de peste o jumătate de mileniu, înfierbântase

bine mintea regelui hun. Attila spera ca Roma să‑i
dea mult mai mult decât „comunităţile răsfirate” de
până acum pe care le‑a întâlnit în goana hoardelor
lui neliniștite. Și de neoprit, cel puţin până acum…
Ce era de făcut? Salvarea n‑a venit de la armata
romană sau de la „spiritul cetăţenesc” al celor ce
mai locuiau în Roma, cetatea eternă!
Episcopul Romei și prefectul orașului l‑au
întâmpinat pe Attila și pe hunii lui nebuni la
Ravenna, undeva mai la Nord de Roma.
E greu de spus ce s‑a‑ntâmplat la această
întâlnire, de departe în avantajul regelui hun
care avea „Roma la picioare”. Ce‑au vorbit, ce‑au
hotărât faţă‑n faţă, nu prea se știe… Sigur a fost
rezultatul! Attila a plecat pe unde a venit… A fost
convins de Leon, episcopul de atunci al Romei
și de prefectul acestui oraș. De doi nemânuitori
de arme… De la această împrejurare, i s‑a tras
supranumele lui Leon de „cel Mare”.
Legenda spune că, ulterior, Attila a mărturisit
în public: când l‑a văzut pe Leon la Ravenna și
când a vorbit cu acesta, ochii lui au zărit pe umărul
episcopului „un înger de foc cu o sabie de foc în
mână”. A fost destul de convingător ce‑a văzut! A
lăsat Roma în pace și‑a făcut cale‑ntoarsă spre alte
locuri de pradă.
Întâmplarea s‑a petrecut între 440 d.Hr. și 461
d.Hr. Adică în intervalul de timp ce s‑a scurs între
înscăunarea ca episcop al Romei și trecerea sa la
„cele veșnice”.
97
Toma Pirău
Câţi dintre mai marii Romei de atunci n‑au

tremurat de frică faţă de Attila? Foarte, foarte
puţini… Leon cel Mare a fost unul dintre aceștia…
Așa, da! Un episcop care s‑a pus chezaș pentru
concitadinii lui… Buni și răi… Și‑n vremuri de
răstriște…

Teama romanilor provenea, în primul rând,

din inima lor. Le intrase în oase după ce, la 410
d.Hr., galul ALARIC devastase Roma cu hoardele
lui, „ca la balamuc”.
„Ceasul îngenuncherii” bătea la poarta Romei.
Gloria ei devenea doar umbră.
Din pustie, de aiurea, barbarii veneau
valuri‑valuri… Sosise vremea lor… Trecuse cea a
Romei…
Mulţi se întrebau pe atunci: cum a îngăduit
Bunul Dumnezeu ca lumea creștină, catolică, să
fie terfelită de cea păgână? La nici o sută de ani de
la însoţirea oficială dintre creștinism și stat…
Cu barbarii, chiar fără voia acestora, Clio
își lărgea grădina… Mutându‑i, pe alte hotare,
îngrădirile. Crepusculul roman gătea lumea
pentru o altă schimbare…

M‑am tot întrebat, de ceva vreme ce‑o fi cu

eresul lui Arie? Atenţia spre acesta se animă
aproape în fiecare zi de Joi, când, după rânduială,
se citește „Acatistul Sf. Nicolae”…
Acesta e proslăvit în Acatist pentru vehemenţa
cu care l‑a combătut pe Arie la Niceea ‑ în anul 325
98
d.Hr –, pentru salvarea voievozilor nevinovaţi de

la decapitare ‑ prin apariţia din visul prigonitorului
‑sau pentru ajutorul dat celor trei fete și tatălui lor
‑ ferindu‑le în acest fel de desfrânare – și, nu în
ultimul rând, pentru dărnicia lui faţă de cei săraci
și obidiţi.
Acatisistierea, în general, este apologetică prin
natura ei. Apologia clădește o formă din elogii
nenumărate. Aproape că simţi cum limba începe
să scârţâie de atâtea laude.
Iudeii aveau multe păcate, indiscutabil. Le
lipsea, însă, din „panoplia păcatelor” verbiajul
laudativ‑steril. Acesta își are originea, probabil,
într‑o entitate greacă, elenistică, dar, nu de la
centrul sensibilităţii acestora, ci dintr‑o periferie.
Din Bizanț, au răsărit mai multe de‑a lungul
vremurilor. Ce mai contează încă un „fruct” în
plus dacă acesta ajută la realizarea unui interes
cuantificat… Merită să ne interesăm de perioada
în care a început lumea din Răsărit să umble după
aceste „elogieri cu iz oriental”…
La Niceea, sinodul s‑a ținut sub patronajul
împăratului Constantin. În conciliu, din cei 318
de episcopi, clerici sau monahi participanți, cei
mai mulți s‑au dezis de Arie și de erezia acestuia
care susținea că Iisus Hristos este doar o făptură,
nu Fiul lui Dumnezeu. Prin aceasta, s‑a prins
„în cuie” dogma Treimii, fără de care viziunea
teologică creștină ar fi avut o cu totul altă alcătuire
și lucrare.
Urmașul lui Constantin cel Mare, Constanţiu,
a fost proarian și, prin oamenii lui – mai ales cu
99
Toma Pirău
concursul patriarhilor –, i‑a înlocuit pe cei care

aveau vederi ortodoxe, antiariene.
Printre aceștia, episcopul Antiohiei, Eustatie
– pomenit astăzi în Proloage –, căruia i s‑a pus în
vină și faptul că a lăsat o femeie grea, pe lângă
acuzațiile de vrăjitorie și de rătăcire de la credința
cea „adevărată”, ariană – desigur. Cu toate că
femeia, care a fost forțată să declare „minciuna
despre desfrânarea episcopului”, a recunoscut că
acesta nu este vinovat de nimic, episcopul Eustatie
a fost deportat în Turcia, apoi în Iliricum, unde și‑a
și dat obștescul sfârșit la Filippi, în Macedonia.
După Constanţiu, prin ultima treime a acestui
fascinant secol patru, arianismul a intrat în umbră.
Clipa lui de glorie deja trecuse… N‑a avut suficient
suflu pentru a mișca sufletele cu entuziasm. Nu
și‑a găsit măsura prin care să scoată la suprafața
viețuirii acele energii care modelează felul de a fi
al oamenilor. „Mutația” sugerată de Arie n‑a găsit
terenul potrivit pentru a se extinde, după ce n‑a
mai avut suportul secular.
Când „tronul și tămâia” se însoțesc după
interese de ocazie, inimile oamenilor se furișează
în cotloanele neștiute ale firii. Se separă de cei
răi…
„Înțelepciunea inimilor” simte că cel‑Rău
spune „Da” atunci când apare un deficit de ființă.
Hotarul dintre „ființă și nonființă”este lăcașul cu
timpul lui…
100

Schema culturală constituie, dacă am înțeles

bine, aproape un enunț. Unul, e drept, în stare
să surprindă acel „ceva” cu valoare aproape
axiomatică. Noica utilizează „schema” pentru a
substantiva cultura. Așa se trece de la „cultura de
tip totemic” – bazată pe repetiția „somnambulă”
a lui Unu – la cea „de tip faustic”, european, cu
al ei Unu‑multiplu în stare, aproape, să imite „o
respirație”.
În tot acest „periplu” al „viului cultural”,
întâlnim „structura” și „modelul” ca unelte
utilizate în explicitarea fenomenului cultural.
Merită amintit firescul trecerii de la schemă la
structură și, apoi, la model pentru culturile mature;
la cele periferice, se trece direct de la schemă la
„model”.
Nu amintește „vulpoiul Noica” despre acele
„forme fără fond” de la noi, în cazul ultimelor, însă,
chestiunea este aceeași.
Până la urmă, nici nu cred că este prea
importantă „înrudirea ideatică”, ceea ce merită
reținut ține, de fapt, de capacitatea de a explica
ceva din mersul culturii. Stilul expunerii încântă
pe cel care‑l urmărește cu atenție pentru că are o
ritmică, în general, alertă, dincolo de sobrietatea
de principiu a temei. Nu știu dacă are neapărat
legătură cu „Știința voioasă” a lui Nietzsche, dar
Noica are ceva jucăuș în felul în care tratează
„subiectul de studiu”.
În acest „întreg pancultural”, religia vie –
după cum bine se exprimă Noica – nu are rol de
101
Toma Pirău
„primum movens”. Apare în fluxul devenirii acelui

Unu – Multiplu, cu a lui putere de a se deschide, la
nesfârșit, prin sinteză.
Aceasta, la nivel de principiu. Trecând la
„diferențele specifice”, după cum te îndeamnă
să „pășești” silogismul lui Noica, ne vedem
îndemnați să constatăm că „grila explicativă”
nu operează uniform în „aluatul” celor trei noi
ramuri ale creștinismului: ortodoxia, catolicismul
și „mișcarea protestantă”.
„Unul în Multiplu”, în mod necesar, se duce spre
raționalitate, spre Logos, spre Cuvânt. Scriptura, cu
toate ale ei, nu se lasă prea ușor în voia modului
de înțelegere dogmatică. „Spiritul viu”, lucrător
în scripturi, cere, de fiecare dată, o stare de spirit
pozitivă cu taina ce sălășluiește în acestea.
La un moment dat, Noica amintește despre
„ipostaza Treimii” din teologia creștină ca
ilustrare a manifestării existențiale a multiplului.
„Unime” a celor din Treime, fără a se amesteca, dar
nedespărțite, prin care, în mod firesc, se trece prin
referințe supranaturale și supraraționale.
Logica de tip binar este depășită: întuneric
– lumină, devenire luminoasă a întunericului; rău
– bine, ființa care recuperează partea ce‑i lipsește,
în căutarea desăvârșirii; înalt – scurt, căutare a
reperelor verticalei ș.a.m.d.
Ambiție mare: să pui cuvintele la treabă pentru
a surprinde genuinul unui mod de a fi, în stare
să concilieze contrariile. Cum să nu ne gândim la
ceea ce reprezintă acel „a fi în Duh și‑n Adevăr”??…
Emoţia, voinţa și raţiunea se pun împreună la
102
treabă pentru a „spiritualiza materia” și pentru a

lumina „lumea căzută”.

Cum se poate evita repetiţia de „tip totemic”

din Ortodoxie și Catolicism? Poate că nu trebuie
să se repete „căutările protestante” ca să nu fie
necesară corecţia la care a fost forţată să apeleze
cultura greacă pentru a evita risipirea prin duhul
politeist. „Raţiunea jandarm” a readus cultura
greacă mai aproape de Unu ca să se subţieze prin
derizoriul acelui „Unu și Multiplu”.
N‑ar fi rău să ne uităm în cuprinsul istoriei:
creștinismul a avut mai multe puncte de sprijin
până să fie Ceva sub soare. Pământul și Cerul
Palestinei au plămădit făpturi foarte sensibile, apte
de exprimări exemplare… Și alese de Creator…
Apoi, mediul grozav de expansiune oferit de
„reţelele romane de comunicaţii”. Fără Imperiu, ar
fi fost foarte greu accesul la Universalism. Acestea
au fost „ferestrele” de expansiune pentru indivizi,
grupuri, idei, bunuri, viziuni și sentimente. Mare –
mic, neplăcut – plăcut, nepotrivit – potrivit, căutat
sau necăutat de întreg etc.‑ tot atâtea expresii ale
schemei ce întreţine o structură…
Pe lângă acestea și împreună cu ele, presiunea
fără precedent a barbarilor, preţ de câteva secole
bune, care i‑a făcut pe romani, vlăguiţi de drumuri,
bunăstare și griji, să se trezească, după un anumit
moment, în braţele Fricii…
Cam așa ceva sugerează preocuparea lor
pentru a venera „geniul împăratului” ca o formă
103
Toma Pirău
prin care s‑ar putea recupera bunăvoinţa zeilor de

altă dată pentru gloria Romei…
Misticismul roman de substanţă ieftină a fost
suportul prigoanei creștinilor, pentru că aceștia
refuzau să se închine împăratului și să‑i aducă
jertfe ca unui zeu…. Cum să facă așa ceva? Ei
aveau alt Împărat…
„Martus” – în greacă, înseamnă „martor”‑,
pluralul cuvântului, „martires”, deci „martori”.
Mărturisitori întru Hristos… Sângele lor a pus
Lumea în mișcare… De prin sec. I, până în primul
sfert de secol al IV‑lea d. Hr, deci, de‑a lungul a
mai bine de 250 de ani, s‑a așezat în lume un Duh
în stare să cuprindă și marginile pamântului între
despărţiturile sale…
Sinteza lui „a fi”, spune Noica, e mereu în
expansiune. Duhul creștin de la începuturi a fost
la fel! Astăzi, nu mai este așa… De ce, oare?

Din exterior, așezămintele monahale se însoţesc,

oarecum, cu misterul. Vieţuitorii acestora, mai
abitir, însă, prin întâii lor stătători, au grijă, poate
chiar prea mare grijă, să ajungă, la cei de‑afară,
doar vești puţine.
Într‑o obște monahală, se întâmplă altceva
decât în lumea mireană. Cel puţin, la o primă
privire…
Rostul principal al celor din obște se topește în
slujbe, rugăciuni și muncă. În rest, destul de multă
trăncăneală. Poate chiar „trăncăneală rea”, adică
fără noimă…
104
Cei mai mulţi dintre cei care vieţuiesc prin

mănăstiri au origini modeste. Într‑un fel, pe‑aici își
găsesc împlinirea la care nu i‑au găsit corespondent
în „lumea domestică”. Sunt puţini care fac pasul
spre teologie, adică spre o căutare a lui Dumnezeu
pe căi diferite de cele folosite de obicei: ritual și
închinăciune.
Un părinte spunea cândva că studiul Scripturii
este chiar mai important decât rugăciunea. Cum
să nu fie așa dacă Scriptura nu poate fi altceva
decât învăţătura divină revelată oamenilor pentru
Mântuirea acestora.
La nivelul psihologic sau popular al religiei, se
întâlnesc manifestări dintre cele mai variate, cele
mai multe exprimând doar evlavie și supușenie,
fără cel mai mic „fior” spiritual. Rugăciunea,
închinarea, cinstirea icoanelor și aprinderea
lumânărilor – toate acompaniate cu cântări
și gesturi cu mare încărcătură simbolică – ne
introduc într‑un fel de a fi care solicită conformism
și tăcere.
După slujbă, de obicei, se spune, în fiecare
duminică, un cuvânt de învăţătură care, de cele
mai multe ori, reia cele citite la Apostol și din Sf.
Evanghelie. Toată lumea ascultă și tace… Dacă vor
să discute ceva, enoriașii trebuie să o facă după
programul de la Biserică, ei între ei. Mare lucru se
face atunci când sunt îndrumaţi de cineva care se
pricepe… Ca părintele Teofil, spre pildă…
Greu de spus ce fac creștinii acasă, după slujbele
de la biserică de la diferite sărbători. Oricum, nu
105
Toma Pirău
se străduiesc să promoveze ceva activ pentru

schimbarea lor…
Duminică de duminică, se întâmplă același
lucru cu cei ce vin la biserică. Și‑atunci, de unde să
pornească schimbarea?
În „culturile totemice”, schema de bază redă
repetiţia la nesfârșit a lui Unu. Dinspre Multiplu,
vorba lui Noica, nici gând să fie așezat pe undeva.
Cu o așa „schemă”, pot trece sute, poate mii de ani,
fără să apară ceva nou, indiferent de ce se cuprinde
în istorie. Anacronism în toată regula…
Programul liturgic se derulează după același
tipic de multă, de foarte multă vreme. Au ajuns
vieţuitorii ce „state mai vechi de serviciu” să
spună pe deasupra tot ce se spune la slujbele de
peste zi. Pe vremuri, cei ce intrau în mănăstiri
știau Psaltirea pe de rost. Altfel, nu erau primiţi
în obște.
La așa liniște, mare minune că supravieţuiesc
atât de multe așezăminte monahale! Mai ales că,
cele mai multe, beneficiază de „redistribuirea
resurselor” de la mireni cu concursul nemijlocit al
acestora…
Va mai dura așa ceva multă vreme?
Într‑un timp scurt, da! Pe intervale mai lungi
de timp, „jongleria” se poate defecta!
Chiar supravieţuirea lor este un miracol…
Viaţa socială mai are, încă, secrete… Sau taine…

Părintele Teofil, după spusa unei maici care se

trăgea din Codlea, găsise dezlegarea tainei prin
106
cuvânt… Mai în glumă, mai în serios, se exprima

aproape sibilinic: „Baltă să fie, că broaște vor
veni…”.
Vorba asta am auzit‑o prin 2004, când, de la
chiliile vechi ale mănăstirii de la Sâmbăta de Sus,
am luat‑o pe maica, deși avea multe bagaje, spre
Codlea, la rugămintea părintelui Matei. Pe atunci,
acesta abia terminase Teologia și, încă, se mai uita
mirat spre lume…

„Ce‑i mâna pe ei în luptă?/Ce voia acel Apus?”

Poetul cel Mare al românilor, Mihai Eminescu,
în a lui Scrisoare a III‑a, punea o întrebare valabilă
și astăzi, în foarte multe situaţii.
La fel se petrec treburile și cu o altă celebră
întrebare, pusă, e drept, într‑un context extrem
de prozaic faţă de „norul poetic eminescian”, dar
care apare pe buzele multora destul de des: „Ce‑i
de făcut?” Ce asociere exotică, Eminescu și Lenin!
Peste câteva generaţii, poate chiar și în acest ceas
al zilei, o asemenea alăturare este mai mult decât
exotică… Și totuși, un duh de ispitire – cum frumos
ne‑a grăit Noica – lucrează și în prima și în a doua
întrebare. Avem de‑a face cu un duh de viaţă
înrudit cu cel care „dă cu sapa” prin cuvintele ce
au putere.
Oricât ar părea habotnicilor o alăturare cu
cântec a acestor sintagme, n‑avem cum să nu
simţim „înrudirea în duh” a acestora. Un duh ce
caută un răspuns într‑o situaţie anume!
107
Toma Pirău
Preluăm duhul căutător și‑l punem la treabă

într‑o lucrare complet diferită: ce caută cei care
vieţuiesc prin mănăstiri?
La noi, din câte s‑au vehiculat prin media,
sunt în jur de 6000 – 7000 de vieţuitori, care, după
însemne exterioare, s‑au alăturat entității numită
foarte pretențios „Armata lui Hristos”.
Aceștia, în general, urmează un program
strict de slujbe și rugăciuni, aceleași în fiecare an,
nădăjduind să se mântuiască într‑un final.
Nu avem cum să nu vedem apucături străine
de cele ale Învățăturii hristice în rândul celor ce,
prin întâmplare sau ispitire, au ajuns ca fruntași
în chinovii fără nici o chemare.
Proveniți, în mare parte, din mediile ruralităţii,
defavorizate material și spiritual, când au ajuns să
aibă sub ascultare „câteva suflete” se transformă
în stăpînitori extrem de aprigi.
Treptat – treptat, ajung să se creadă „purtători
de har”, cărora li se trece cu vederea orice delăsare.
Pe deasupra, după o cutumă chinovială paralizantă
pentru inovare și inițiativă, cea a ascultării absolute,
ajung să se creadă un fel de dumnezei față de cei
pe care‑i păstoresc.
În Evanghelia lui Matei, ni se amintesc cele ce
Domnul Iisus le‑a spus ucenicilor Săi: cine vrea să
fie, cumva, deasupra fraților săi să nu‑i stăpânească,
așa cum fac „cârmuitorii din lume”. Cel ce se vede
pe sine „cârmuitor pentru cei de‑o credință” să
știe că‑l așteaptă slujirea, nu stăpânirea.
Vorbe cu tâlc! Cine să le priceapă într‑o lume
care se „zbate bezmetic”?
108
În chinovii, nu vine nimeni, în mod curent, să

pună vreo rânduială. Mai marii acestora rânduiesc
cele care se fac sau nu se fac. Un adevărat balamuc,
cu îndreptățiri multiple… „Primarul” nostru, de
exemplu, n‑a fost ieri la Vecernie, n‑a venit nici
astăzi la Utrenie, ceea ce se întâmplă destul de des,
și, cu nepăsare, trece mai departe de fiecare zi, cu
orice altceva dar nu din cele duhovnicești…
Acești „ţibţări monahali” știu bine cum să‑și
lingușească superiorii, se străduiesc să țină „sub
obroc” ceea ce se petrece, de fapt, prin mănăstiri,
sunt adevărați maeștri în a promova aparențele
și, cel mai important, cunosc ocaziile și locurile
aducătoare de resurse. Totul, sau aproape totul, are
ca susținere temerea credincioșilor pentru urmările
celor la care se dedau în fiecare zi lăsată nouă de
Făptuitor și Ziditor… „Lanțul slăbiciunilor” îi
aduce pe mulți în apropierea altarelor…
În preajma acestora,pentru moment, află alți
oameni cu slăbiciuni. Dar abili și vicleni în ceea ce
urmăresc clipă de clipă…
Zice bine psalmistul! Vino, Doamne, că
„oamenii au stricat Legea Ta!”

Ceea ce pune Noica la treaba explicării a câte

ceva de prin lume este un panlogism în toată regula.
De la un cuvânt, spre un gând, pleacă totul!
Din aproape în aproape, „șaua cuvântului”
încalecă lumea. Nu este limba casa ființei, după o
vorbă cu miez a lui Heidegger?
109
Toma Pirău
Cel ce învață bine,dacă are pregătit „ogorul

sufletesc”, își depășește învățătorul! În răspăr cu
ceea ce ne spune evanghelistul: că sluga nu poate
fi mai mare decât stăpânul și că ucenicul nu poate
fi mai sus decât învățătorul lui…Perspective și
perspective…

Am citit în Proloage despre Sf. Policarp. A ajuns

episcop de Antiohia și, prin 158 d.Hr., s‑a dus la
Roma și a făcut, împreună cu episcopul de atunci
al Romei, Anicet, un lucru deosebit: au stabilit
data la care să fie sărbătorit Paștele. Împărat era
pe‑atunci Antoniu cel Pios.
La prima vedere, nu pare ceva important: o
dată a sărbătorii, pe‑acolo… Ei și?
Chestiunea, în fond, este foarte importantă.
Trebuie să ții cont de „reziduurile iudaice” ale
calendarului, de „potriveala” cu „primăvara
astronomică”, plus alte repere așezate ale
calendarului bisericesc, diferite de cele ale
calendarului laic. Nu știu cum era pe‑atunci! Acum,
constat că registrul „calendarului bisericesc” se
desfășoară ca și cum lumea n‑ar fi altfel decât cere
calendarul.
Dacă se mai păstrează câte ceva din ce‑au stabilit
Policarp și Anicet pentru data sărbătorii Paștelui,
vor fi pomeniți îndelung pentru rezolvarea unei
probleme de primă mână: stabilirea datei pentru cea
mai importantă sărbătoare a creștinilor. Câteodată,
teologia se îmbină cu știința într‑o armonie ca cea
din Învățătura lui Hristos din evanghelii… Pentru
110
cei care înțeleg lucrarea, lumea se transformă ca

sub o „baghetă magică”…

Giovanni Papini nu s‑a jucat deloc atunci când

s‑a apucat de o așa temă: „Diavolul”. Cartea, cu
același titlu, a apărut și la noi, în traducere, la Ed.
„Paralela 45”, în 2009 (trad. lui Ionuț Rădulescu)
La capitolul „Satana ca fulger”, se relatează
despre o zicere a Domnului Iisus, menționată în
Evanghelia după Luca (10:18), care este foarte
tainică: „L‑am văzut pe Satana ca un fulger căzând
din cer”.
Domnul Iisus a spus aceste cuvinte la
întâlnirea pe care a avut‑o cu cei 70 de apostoli
(Giovanni Papini vorbește despre 72 de apostoli!)
care s‑au întors de la propovăduire și care erau
tare mirați de puterile pe care le‑au avut asupra
diverselor neputințe ale oamenilor pe care i‑au
văzut în drumurile lor. Nici demonii n‑au fost
neascultători…
Și, totuși, G. Papini se întreabă: Prințul
Întunericului a căzut din cer atunci, la începuturi,
la Facerea lumii? După atâta amar de vreme, cade,
din cer, din nou…. Cuvântul Domnului Iisus își
găsește înțeles în mulțumirea pe care I‑o adresează
Tatălui pentru că Acesta a ascuns „acestea de
cei înțelepți și de cei pricepuți și le‑ai descoperit
pruncilor”. (Luca 10:21).
Giovanni Papini adoptă o atitudine smerită în
fața acestei afirmații surprinzătoare a Domnului.
Aceasta urmează dintr‑o notă fără echivoc: „De
111
Toma Pirău
vreme ce fiecare cuvânt al lui Hristos este divin

și, prin urmare, mai adevărat decât orice adevăr
omenesc, trebuie să existe un înțeles ascuns în
această imagine poetică, pe care nu o înțelegem în
întregime. Probabil că primii Părinți i‑au descoperit
înțelesul, însă eu, unul, nu o pot desluși și o găsesc
în totalitate mistificatoare (p.182)
Nota mea (TP): Traducătorul a fost ușor
neatent cu termenul românesc echivalent de
la sfârșitul frazei. Cred că a vrut să spună „în
totalitate mistică”. Are deja un alt înțeles…

Se face legătura cu versetele unui psalm ce se

citește la Miezonoptică: Învățătura Ta îi înțelepțește
pe prunci…
„Înțelepciunea pruncilor” este una existențială.
Se bucură de lume și de viața acesteia cu „inimă
curată” și fără opreliști. „Clipa pruncilor” este una
lipsită de „dorințe viclene”… Viața neîntinată de
umbrele Răului…

Nu cred că se va afla prea curând cum se fixează

sau se decontează anumite informații în memoria
colectivă, „gazda” de facto a marilor evenimente
din viața popoarelor.
Și, totuși, nu ne oprește nimeni să emitem
păreri peste păreri despre anumite evenimente
importante, regăsite în cronici sau în alte „unelte”
cu care se luptă împotriva uitării. Nu departe
de noi, se află Scriptura. Cea Veche și cea Nouă,
regăsite sub o umbrelă comună a numelui, Biblia.
112
Înțelesul cuvântului e Cartea. Etimologic vine din

greacă, „biblos“ – carte, document.
Între comentatorii care au îndrăznit să
descifreze Scriptura mai aplicat, se află și
evreul Philon din Alexandria. Trecut, firește, la
creștinism în acel fierbinte veac al doilea, când se
lucra cu atâta efervescență în grădina „bisericii
luptătoare”. A rămas în memoria colectivă ca
promotor al „ metodei alegorice” în interpretarea
Scripturii, metodă cu care spera să deslușească
tâlcuri ascunse ale textelor sacre.
În a sa carte „Comentariu alegoric al legilor
sfinte după lucrarea de șase zile”, la un moment
dat, se emit păreri pline de înțeles asupra unui text
din Exod (16:13) destul de cunoscut. Se marchează
celebrul moment al hrănirii poporului evreu cu
mană, atunci când, în deșert, nu prea mai avea ce
îmbuca sau bea. Iată textul: „Și a fost că dimineața,
după ce s‑a luat roua dimprejurul taberei, iată, se
afla pe fața pustiei ceva mărunt cum e coriandrul
și alb cum e chiciura pe pământ. Și văzând fiii lui
Israel au zis unii către alții: Ce e aceasta? Că nu
știau ce e. Iar Moise le‑a zis: Aceasta este pâinea pe
care v‑a dat‑o vouă Domnul s‑o mâncați. Acesta
este cuvântul pe care Domnul l‑a poruncit”.
La acest text, printr‑o notă, se face o trimitere la
un autor, B. Boschi, și la cartea acestuia, „Esodo”,
pe care, când o citești rămâi perplex, întrucât
„mitul manei” este, pur și simplu, desființat.
Mana este o substanță zaharoasă secretată
de o plantă ce se află în toată zona Sinaiului, pe
nume TAMARIX GALICA (înălțime 5‑6 m, frunze
113
Toma Pirău
solzoase, flori albe cu tentă violacee sau purpurie

și cu fruct în formă de ciorchine). O altă specie din
aceeași plantă, TAMARIX MANNIFERA, secretă
o substanță după ce este înțepată de o insectă din
partea locului.
Și astăzi arabii dau numele de „MAN” unei
substanțe rășinoase, densă, asemănătoare cu
mierea, care se formează pe ramurile plantei ca
picăturile de rouă, se desface la căldura soarelui în
lunile de vară, cade pe pământ amestecându‑se cu
frunzele și cu praful. Este, apoi, recoltată, uscată
și conservată și se mănâncă unsă pe pâine (…)
Fenomenul nu se întâlnește în zona Kadeș. Biblia
preia o veche tradiție orală, păstrând o amintire
insistentă, mai ales fiorului său sapienţial (Deut.
8,3‑16, Sol.78, 24‑25, 105, 40; Sep. 16, 20‑29)
……………………………………………… .
Așa cum Moise a cunoscut bine fenomenele
seismice din Sinai ‑ pe care le‑a simțit pe pielea lui
40 de ani „bătuți pe muchie” –, nu este exclus să
fi fost la curent cu cele oferite de acele plante din
specia TAMARIX, înalte de 5‑6m, care se găsesc
în toată regiunea Sinaiului. Israelitenii veneau
din Egipt, din regiunea Gosen, unde nu prea au
dus lipsă din cele „de‑ale gurii”. Să ne imaginăm
drumul lor prin deșert și cam ce‑și puteau închipui
după ce, la un moment dat, li s‑au terminat
proviziile…
N‑ar fi fost exclus ca Moise să fi amânat în
mod deliberat „găsirea Manei” tocmai pentru a
obține „tensiunea colectivă” de care avea nevoie
pentru a puncta revelator ajutorul Domnului
114
în pustie. Indubitabil, salvarea israeliţilor de la

„înfometarea prelungită” cu care s‑au luptat a fost
un alt moment magnific al lui Moise prin care a
dobândit prestigiu și ascultare.
Moise, profetul, a intuit ce minuni poate face
un gest salvator: găsirea hranei mult jinduite și
identificarea imediată a Celui ce a avut grijă să‑Și
salveze poporul ales. În această ipoteză, Cel‑de
‑Sus este numit Domnul de către Moise…
Foarte interesant: Moise era un om blând dar
cu un fler politic extraordinar. Gângav nu era
deloc până la auzirea Stăpânului. După acest
episod, se crede nevrednic să transmită poruncile
Domnului și‑l desemnează pe fratele său Aaron
să‑i vorbească poporului pe înţelesul acestuia…
Omul lui Dumnezeu, după cum pare, știa
foarte bine cum să ajungă la Stăpânire…

Astăzi îndrăznește cineva să demonteze „mitul

manei” fără a fi pus la „zidul infamiei” atât de
evrei cât și de creștini? Nu cred! Și nici în legătură
cu altele…

M‑am întrebat despre „trândăvirea cea rea” nu

de multă vreme. La început, nu prea am înţeles
despre ce este vorba. Acum, iată, îmi dau seama
că, în fiecare clipă, aflăm câte ceva despre cum să
nu trândăvim.
Cu fiecare clipă ce‑o lăsăm să se irosească,
descoperim că e rău atunci când viaţa ta se arată
doar ca „rod al trecerii timpului”. Ca să fie, pe
115
Toma Pirău
lângă aceasta, și „petrecere”, se cade să lucrăm

după o anumită rânduială. Rânduiala cea bună se
descoperă fiecăruia după vrednicie, fără să ne fie
îngăduit a participa la taină pentru că nu avem ce
ne trebuie pentru a‑i recunoaște intangibilitatea.
Doar din când în când, se deschide câte o fereastră
a înţelegerii… Abia acum, după vorba lui L. Blaga,
taina sporește pentru că „primește raţiunea ca
vizitator” (TP); cu cât ne străduim mai tare să
dezlegăm tăcerea, cu atât aflăm mai bine și mai
clar că alte și alte porţi ale lumii sunt bine ferecate
în timp și de timp. „Plinirea vremii” despre care
se amintește în evanghelii are mai multe înţelesuri:
de la numere tainice – de fapt cifre încărcate cu
„respiraţia” simbolurilor –, până la lumini ale
conștiinţei și credinţei care pun lumea în anumite
forme.
De ce nu și sfere?
Pentru că anticii, atunci când vorbeau despre
o muzică a sferelor, știau mai mult decât putem
noi să ne închipuim astăzi despre lume! Se putea
întâmpla așa pentru că nu aveau prea multe
îndoieli.
Să ne aducem aminte: când Petru s‑a îndoit
datorită puţinătăţii credinţei lui – cum bine
spunea Domnul Iisus –, a început să se afunde în
apa Mării Galileii (alegoric înţelegând: în Marea
Păcatelor). Și era ucenic! Ales de Iisus și vieţuind
în apropierea Lui, acolo unde vrăjmașul nu
îndrăznea să se apropie… „Primarul” rânduit „în
slujba noastră” – altă vorbă bună a lui Iisus despre
116
cei ce vor să conducă – ar fi trebuit să vină mai

devreme.
N‑a făcut așa ceva! A apărut la slujbă pe la 8.30
(deci cu o întârziere de o oră și jumătate), buhăit și
cu privirea îmbâcsită de necugetare… L‑a dat la o
parte pe p.N și i‑a luat epitrahilul cu tupeu…
Cei ce au vazut împrejurările, fiind de faţă,
s‑au tulburat în sinea lor. „Trândăvirea cea rea” se
joacă, natural, cu„ lumea” cuvintelor și a emoţiilor
tulburătoare. Vicleanul se dovedește, la nesfârșit,
extrem de inventiv…

Diaconul Mihalache, redactor la o emisiune a

Postului TV „Trinitas” – o minte cum nu am mai
întâlnit la vreo emisiune din programele acestui
post al Patriarhiei Române –, s‑a străduit să fie
la înălţimea interlocutorului său, acad. Solomon
Marcus, între altele, specialist în matematici.
Genericul emisiunii suna foarte promiţător:
„Minte, natură, matematică”.
S‑au vehiculat idei greu de „digerat” de un
public obișnuit. Câți ar fi în stare să înţeleagă felul
în care”cantitativul” și armonia se întâlnesc în
„șirul lui Fibonacci”?
Mai departe, Pitagora și a lui Metodă lămuresc
„pulsiunile octavei” prin raportări numerice 1/2,
2/3, ľ…., care reporturi sunt regăsibile în celebra
problemă a „muzicii sferelor cerești”, respectiv
cea a „pulsaţiilor Universului”.
Solomon Marcus a dus discuţia, după mintea
lui, spre „știinţa infinitului” care este matematica.
117
Toma Pirău
De la precizia numerică și geometrică de la

sfârșitul sec. al XIX‑lea, s‑a ajuns la o perspectivă
foarte apropiată de viaţă și de lume, la o „precizie”
a aproximărilor.
Pe deasupra, s‑a amintit și despre eterica
problemă a „tipologiei infiniturilor”, tipologie
care, așa cum este firesc, este una deschisă…
Pe un asemenea „teren”, matematica promovată
de noi, oamenii, nu poate supravieţui decât dacă
învaţă lecţia oportunităţii, cum ar spune C. Noica,
în mod natural…
Oportunisme matematice, oportunisme de
viaţă.
Dacă o problemă are faţete prea dificile, se
renunţă, pur și simplu, la ceea ce pare greu
de abordat și prins în „plasa matematică de
configurare”, cu promisiunea că se va reveni
ulterior la „miezul tare”, cu armele șlefuite prin
omisiune.
Auzindu‑i pe cei doi, diaconul Mihalache și
acad. Solomon Marcus, vorbind într‑un asemenea
limbaj, m‑am gândit la cei puţini care au avut
răbdare să le urmărească prestaţia până la capăt
și i‑am văzut așezaţi într‑o „ipostază perplexă”.
Credinţa lor e un teren suficient de bine pregătit
pentru a prelua așa „seminţe de cunoaștere”?
Minunile, despre care vorbea așa de aplicat
evreul Marcus, trimiteau spre ontologie și
cosmologie. Mai mult spre Demiurg decât spre
Dumnezeul Treimic, care, după cum bine știm,
lucrează cu „aluatul ethosului”.
118
Captivat de orizonturile mișcătoare ale

cunoașterii tainice, familiare într‑un înalt grad lui
Solomon Marcus, diaconul Mihalache „i‑a ţinut
isonul” acestuia, ca propagator al „cunoașterii
luciferice” și mai puţin ca promotor al Iubirii lui
Hristos.
S‑a amintit, la un moment dat, despre un mare
matematician care a spus că dac‑ar fi să aleagă între
iubire și „Precizia matematică”, ar alege Iubirea.
Cele mai multe „premii Nobel” pentru
Economie s‑au acordat „pentru matematizarea”
introdusă în domeniu. Unul dintre premianţi a pus
la punct aparatul matematic ce explică problemele
economice cu o „infinitate de actori”, valabil și
pentru situaţiile economice cu un număr finit, dar
în creștere, de actori sau subiecţi.
„Cunoașterea vicleană” din „grădina” lui
Solomon Marcus a făcut legea în această emisiune.
Mihalache, diaconul, înţelegea ceea ce „croșeta”
academicianul, și chiar foarte bine, doar că n‑a
avut suficientă forţă pentru a‑l scoate pe al său
interlocutor de pe terenul pe care‑l stăpânea foarte
bine…
Poate, cu altă ocazie, va reuși să‑l coboare pe
dibaciul evreu din Turnul lui de fildeș…

Pe „note sociale”, au avut o mare surpriză.

E drept, una neplăcută. Și totul s‑a petrecut pe
fondul unei intenţii lăudabile de‑a lui Iacob:
milostenia. Postul cel Mare se află în apropiere,
ceea ce l‑a făcut pe Iacob să se gândească la o faptă
119
Toma Pirău
bună: să ofere hrană persoanelor defavorizate și

care se află în evidenţele Serv. de Asistenţă Socială
al Primăriei din Borșa‑Maramureș.
Am discutat cu funcţionarii din acest serviciu
cele care sunt de avut în vedere pentru a desfășura
activitatea de ajutor în cele mai bune condiţii.
Între altele, s‑a precizat numărul persoanelor (40
de pers), locul unde vor fi convocate miercurea la
orele 12.00 (Centrul Social al Primăriei), felul de
deservire (în caserole), persoanele care se implică
pe bază de voluntariat la deservire etc.
Aflând că vinerea făcea milostenie pentru săraci
Mănăstirea Prislop (stareţ părintele Celestine),
ne‑am dus cu Iacob la Centrul Social să‑i vedem pe
cei care beneficiază de ajutor și să ne familiarizăm
cu ceea ce se face în mod concret. În faţa centrului,
se afla părintele pomenit mai sus, cu o mină „ușor
îngrijorată”. N‑am înţeles la început de ce era așa.
Am intrat în sala de mese și, surpriză, serveau
masa doar câteva persoane. Cât am mai stat
pe‑acolo, au mai apărut 3 persoane, dintre care
doi bărbaţi cu vârste „de mijloc”, bine „afumaţi”.
În total, preţ de vreo jumătate de oră, n‑am văzut
mai mult de 10 persoane care să servească masa.
Cei de la Primărie, nici n‑au venit să vadă cum
se derulează sprijinul oferit de Mănăstirea Prislop.
S‑au limitat să facă un tabel cu 40 de persoane ce au
nevoie de ajutor și pe care, probabil, i‑au anunţat
doar telefonic, altfel nu înţeleg de ce au venit atât
de puţini ca să mănânce la Centrul Social.
Iacob a plecat tare decepţionat de prezenţa
slabă și de interesul scăzut al celor necăjiţi de a
120
beneficia de hrana ce le‑a fost oferită gratuit de

către cei pe care i‑a racolat părintele Celestine.
Fie acești oameni nu sunt dintre cei cu
adevărat săraci, fie au ajuns la un asemenea
grad de deznădejde încât nu‑i mai atrage nici
măcar supravieţuirea, fie cei care fac organizarea
își fac treaba de mântuială, fie toate la un loc.
După o reţetă tipic românească… N‑ar strica să
se proiecteze un program de întrajutorare prin
implicarea parohiilor și a enoriașilor din parohii.
Pe „modul informal” sunt șanse mai mari de a‑i
găsi pe cei ce au nevoie de ajutor.
Ca faţetă complementară, va fi interesant de
urmărit cum se vor derula slujbele de „Sf. Maslu”
de miercurea după amiază… Până una‑alta,
„Primarul” a zis‑o pe „aia dreaptă”: „Nu‑mi pierd
vremea cu Iacob pe ici‑pe colo. Dacă vrea să facă
milostenie, îmi dă cât vrea să plătească și mă ocup
eu direct!”
La început, am privit atitudinea lui un pic mai
câș…
După ce l‑am văzut pe Iacob dându‑se „în
spectacol” cu inconștienţa celui bine intenţionat,
înclin să‑i dau dreptate „Primarului” privitor la
această chestiune…

Au fost luaţi prin surprindere de relatarea ce

trimite la „Ceaslovul cel Mare” și la ultimile pagini
ale acestuia în care se află o scrisoare despre care
s‑a vorbit foarte puţin. De fapt, aproape deloc! Eu
am văzut scrisoarea întâmplător, în urma căutării
121
Toma Pirău
diverselor acatiste care se citesc în zilele lucrătoare,

după Utrenie.
Când am citit‑o, nu‑mi venea să cred că
ierarhii bisericii au lăsat un așa înscris să circule.
Mai marele Edessei îi scria lui Iisus că are nevoie
de ajutor pentru a scăpa de o „boală grea”, iar
Iisus, ca un adevărat „om de lume”, îi răspunde
politicos, încurajându‑l și promiţându‑i că va
trimite un apostol să‑l lecuiască. Ceea ce, după
cum se relatează ulterior, s‑a și întâmplat!
Faptul ca atare, pentru mine cel puţin, este
copleșitor: o scrisoare semnată de Domnul Iisus;
document excepţional despre care eu nu am auzit
până acum să se spună ceva…
Alături de această „scrisoare provocatoare”,
o alta, scrisă de un roman, în care este descrisă
înfăţișarea Domnului Iisus cu lux de amănunte.
Între altele, se amintește că Domnul Iisus avea părul
lung, trecându‑i de umeri, de culoare – ţineţi‑vă
bine! – roșcată… Mai închis spre vârful capului,
mai deschis de la urechi în jos… Se mai relatează
că „n‑a fost văzut zâmbind niciodată”….
Ceaslovul este o reeditare a ediţiei din 1887, la
doi ani după ce Biserica Ortodoxă Română și‑a
declarat statutul de „Biserică autocefală”.
Cuvântul înainte este semnat de toţi membrii
Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de atunci,
ceea ce înseamnă că nu trebuie să avem dubii
asupra conținutului Ceaslovului.
Ce rost ar fi avut atunci, adică acum 127 de ani,
să atașezi acestei cărţi de uz pentru cult scrisori
care ridică unele semne de întrebare la adresa
122
celui care „mișcă” lumea de mai bine de 2000 de

ani – Domnul Nostru Iisus Hristos.
La mijloc s‑ar așeza, după slaba mea părere,
un gând neinspirat și naiv! Adică, uite domnule,
avem dovezi extrem de credibile pentru a putea
ilustra „prezenţa în Istorie” a Fiului lui Dumnezeu.
În consecinţă, nu vă mai îndoiţi atât, veniţi cu noi
în armata lui Hristos…
De departe, se vede copilăria unei asemenea
atitudini! Nu ne aflăm într‑un proces judiciar ca să
aducem probe pentru susţinerea punctului nostru
de vedere. Ceaslovul cel Mare este un îndreptar
pentru viaţa de cult. Cei care‑l folosesc zi de zi sunt
oameni credincioși care nu au nevoie de dovezi.
A spus‑o foarte bine Sf. Apostol Pavel, preluând
cele care au fost rostite de Domnul Iisus, regăsite
și la cei trei evangheliști: fericit cel ce crede fără să
vadă! Deci, fără să pună dovezi în mișcare pentru
a‑și susţine credinţa…
Găsind de cuviinţă să atașeze Ceaslovului
aceste scrisori, Sinodul lasă să se întrevadă o
relativă îndoială asupra persoanei Mântuitorului!
Petru, pe mare, s‑a îndoit și s‑a scufundat în apă…
”De ce te‑ai îndoit puţin credinciosule?”… așa‑i
spune Domnul Iisus și‑l scapă de primejdie…
Cei din Sinod, care‑au semnat Cuvântul înainte
la Ediţia din 1887 a Ceaslovului Mare, s‑au lăsat
în voia unui duh îndoielnic. Un duh care nu se
privește în oglindă cu încredere nestrămutată,
ci, mai degrabă, ca unul care nu și‑a găsit calea
pentru a lumina vieţile oamenilor…
123
Toma Pirău

Ioan Casian – socotit o punte de legatură între

Răsărit și Apus – a scris și despre felul în care se
cade a se organiza viaţa monahală, după ce ani
buni s‑a preumblat prin diverse așezăminte, în
special prin cele din Egipt.
Ca să nu pară că buna rânduială vine din
Răsărit, cei din Apus, când vorbesc despre Ioan
Casian, pun sub semnul întrebării originea
acestuia, respectiv Dobrogea românească, fosta
Sciţia Minor.
Cum înfiinţarea de obști monahale a săvîrșit‑o
în Galia – Franţa de astăzi –, implicit a trăit destul
de mult în această provincie, fiind și un bun
cunoscător al limbii latine – „Engleza” vremii de
atunci –, motiv pentru care este socotit ca fiind
din partea locului. Până la urmă, contează mai
puţin obârșia, cât ceea ce a făcut și a gândit pentru
buna rânduire a chinoviilor în sec. al IV‑lea și nu
numai.
Un loc bine alcătuit este cel referitor la slujbe.
Atât de important pentru vieţuitorii mănăstirilor,
de condiţii dintre cele mai variate, și care se
desfășoară după priceperea fiecărui întâi‑stătător.
Ca să nu răsară vrajba între comunităţi, pe motiv
de stabilire a „rânduielilor drepte” la rugăciune,
era nevoie de stabilirea unei reguli comune.
La întâlnirea întâi‑stătătorilor din mănăstirile
Egiptului, orgoliile, cum era de așteptat, au lungit
discuţiile la nesfârșit. Venind ora rugăciunii de
seară, au lăsat disputele deoparte și s‑au dus în
biserică pentru slujbă. Dintre ei, s‑a ridicat unul
124
care a cântat psalm după psalm, cu rugăciune

după fiecare, până la al 12‑lea. Când l‑a terminat
pe acesta de cântat, a dispărut dintre ei spre
înminunarea tuturor. Așa au înţeles cum trebuie
să se roage: simplu și cu evlavie.
De la această adunare, a fost adoptată regula în
toate mănăstirile egiptene: slujba constă în cântarea
a 12 psalmi, cu rugăciuni scurte între psalmi. În
timpul psalmodierii, monahii stau așezaţi și se
ridică doar când își spune fiecare rugăciunea în
tăcere.
Ulterior, din râvnă mai mare, s‑au mai adăugat
lecturi din Vechiul și Noul Testament, de regulă
cu durate scurte.
Ioan Casian știa din proprie experienţă că nu e
ușor să participi la „rugăciunea de obște” și să fii
cu inima și cu mintea într‑o priveghere constantă.
Îl citise, probabil, pe Isaia, care i‑a certat apăsat
pe israeliţi pentru că se rugau către Domnul „doar
cu buzele”. „Împietrirea inimii” – a spus‑o răspicat
marele prooroc – este izvor de pierzanie. Istoria
lui Israel a dovedit‑o din plin…
Dac‑ar veni acum, prin mănăstiri, Ioan Casian
s‑ar cruci… Tipic și formalism de colo până dincolo,
cântări peste cântări, texte tot mai complicate,
strădanie extinsă, la limită, cu trupul și cugetul ca
să poți prinde sfârșitul slujbelor fără sminteală.
Ioan Casian vorbea des despre „evlavia fără
cunoștință” ca fiind păguboasă pentru viețuitorii
obștilor monahale. Cu siguranță, a văzut, de‑a
lungul anilor de pelerinaj prin multele mănăstiri
125
Toma Pirău
ale Egiptului, cum iubirea fără discernământ a

Legii poate duce la sminteală.
În consecință, n‑a pierdut ocaziile în care să
nu vorbească despre „dreapta socoteală” ca leac
pentru multele rătăciri monahicești…

Din ce ne spune Ioan Casian, am înțeles că

rânduielile în obștile egiptene erau foarte aspre.
Mai „dulci” erau rânduielile în mănăstirile din
Palestina și Mesopotamia.
Athosul a venit după acestea. „Furăciune
grecească” în toată regula care, peste ani, pretinde
că ar avea o „condiție exemplară”. Grecii ăștia
alunecoși…

Trecându‑se peste diferențele dintre religii, am

putea schimba optica de raportare la acestea. Ceea
ce părea fără înțeles se dezvăluie ca aparținând unui
flux existențial peste care trecem cu nonșalanță
atunci când privim viața din „interiorul unui
singur sistem de referință”.
Mai concret, după „schema explicativă” a lui
Th. Veblen – plecat demult la cele veșnice, adică
prin 1929 –, oamenii au trecut treptat de la o
„civilizație prădalnică” primară la una „secundară”
prin schimbarea metodelor de dobândire a ceea
ce îi ajută să își susțină actul de „comparație
invidioasă”.
Atributul de „primar” se asociază cu forța
și îndemânarea necesară procurării bunurilor
care oferă satisfacții pecuniare. Încet – încet,
126
preocupările industriale au dobândit întâietate

față de jaful din faza barbariei, prin aceasta
obținându‑se prestigiu, putere, stimă de sine.
Uitându‑se mereu „unul la altul”, oamenii nu
se vor opri din goana lor nebunească a „acumulării
pecuniare”, standardul de onorabilitate impus
„de modă” fiind tot mai schimbător de la o fază de
emoție la alta.
Ce e așa de complicat în a înțelege mersul
lumii? După Veblen, așa norvegian cum se arată
după mentalitate, nu avem de ce ne bate așa de
tare capul. Oamenii se luptă între ei pentru a
obține stimă și respect.
Ereziile religioase sunt, oare, manifestări ale
efortului de a dobândi o recunoaștere într‑un
ansamblu de viață spirituală care, prin disimulare
interesată, a ajuns la o limită de creștere? Care este
pragul până la care repetiția oferă celor ce caută
identitatea personală și de grup, sub aspectul
confirmării lor, o satisfacție validă?
Lumea reală ne se oprește din mersul ei.
Căutările religioase par a se fi oprit atât ca „unelte
rituale” cât și ca viziune dogmatică. Cei care vor
și altceva decât „regresiuni spre trecut la nesfârșit”
caută alte răspunsuri.
Tradiționaliștii nu‑i înțeleg și‑i taxează ca
rătăcitori pentru că nu se pot desprinde de
comoditățile care le asigură „liniștea conservativă”.
Un anumit „nivel de acumulare pecuniară” pentru
fiecare stadiu de evoluție culturală și economică
ar putea să aibă un corespondent în planul vieții
religioase?
127
Toma Pirău
Descoperi‑vom, cumva, și aici, echivalentul

„clasei de lux“ din lumea laică? Componenta
psihologică, bine conturată de Veblen în mersul
economiei, vine și aici cu indiciile ei. Tot pe terenul
„stimei și respectului” de sine în detrimentul unei
ideologii rupte de lume….

Nu știu cum stă treaba prin alte părți ale lumii!

La noi, așa cum s‑au petrecut lucrurile în general,
greu a fost până când Domnitorul Cuza a pus
piciorul în prag și a scos Biserica din angrenajul
statului.
La Marea Unire, s‑a mai făcut un pas spre
consolidarea compromisului început în Regat,
ca să se liniștească spiritele credincioșilor din
Ardeal.
Regimul comunist n‑a schimbat mai nimic
în „obișnuinţele consacrate”: a finanţat toate
cultele religioase, după ponderea lor statistică în
ansamblul populaţiei ţării.
La fel se întâmplă și astăzi: statul alocă prin
buget resurse pentru plata celor din parohii,
protopopiate, episcopii, arhiepiscopii sau
mănăstiri. Pe trasee specifice, sunt finanţate
seminariile teologice și facultăţile de profil,
înfiinţate după 1990 ca ciupercile după ploaie.
Terenurile și clădirile bisericești și mănăstirești
nu sunt supuse impozitării de către stat. Veniturile
proprii ale structurilor bisericești și monahale nu
sunt impozabile.
128
Iată cum „sistemul instituţional religios”are

doar beneficii din partea statului și nu contribuie
cu nimic la „sacul taxelor și impozitelor percepute
de stat de la populaţie”, din care se împart resurse
pentru toţi.
Prin scutirea de impozite și taxe, bisericile și
organizaţiile religioase se încadrează în categoria
„beneficiarilor de privilegii”, un indiciu evident
al statutului special de care se bucură cei care
nu sunt implicaţi în activităţi industriale ca să
supravieţuiască.
O parte din resursele persoanelor fizice si ale
„entităţilor organizate” în câmpul social se duc
spre această zonă a vieţii sociale care se afirmă
ca „autocefală” și în raport cu organizaţia cea
mai cuprinzătoare la nivel social care este statul.
Rezultatul? După 25 de ani de la căderea regimului
trecut, sectorul bisericesc prosperă văzând cu
ochiul liber, în timp ce aproape 60 la sută din
populaţia ţării trăiește la limita sărăciei absolute
– adică cei din acest segment trăiesc cu sub 2 dolari
pe zi. E posibil? E drept?
Care sunt „credincioșii captivi”?
Din ce zonă provin? Cum se manifestă?
Sistemul relativ arhaic de credinţă este compatibil
cu modernizarea instituţională și legislativă cerută
de apartenenţa la UE?
Ierarhii simt primejdia pierderii de privilegii și
o traduc în presupuse atacuri la adresa credinţei
noastre strămoșești. „Credinţa strămoșească” se
împacă oarecum cu duhul veacului?
129
Toma Pirău
Indiferent pe ce parte a baricadei te situezi, nu

poţi să te îndepărtezi de militantism. Veacul ne
cere să împrospătăm evlavia prin cunoștinţă…
Chiar așa cum s‑a citit astăzi din Minei: dacă
vrei să te‑nalţi cu gândul, trebuie să te înnoiești…

Armele unui literat ca Giovanni Papini s‑au

dovedit fără suficientă putere ca să interpreteze
convingător tema Răului din lume, deci, implicit,
și din grădina creștină.
Nici alţi literaţi, de un calibru semnificativ,
nu au reușit, de‑a lungul vremurilor, să facă
tema mai accesibilă și să o așeze într‑o viziune
mai cuprinzătoare asupra omului și destinului
acestuia.
Dante, Alfred de Vigny, Goethe, Dostoievski
ș.a. n‑au reușit să ne lămurească prea mult asupra
rostului Răului în lume.
Dintre cei vechi, Origene rupe, cumva, „gardul”
dogmatic. La plinirea vremii, idee acceptată și de
Sfântul Grigore de Nyssa, cel Rău va fi salvat și el.
La fel a crezut și Sfântul Ieronim în tinereţea lui.
În comentariile la Epistola către Efeseni, acesta
arată că „Prinţul acestei lumi”, „Îngerul apostat se
va întoarce la starea dintâi și omul se va întoarce
în paradis de unde a fost alungat”.
În „Discurs catehetic”, Grigore de Nyssa spune
că răstingirea lui Hristos l‑a salvat pe om, „prin
eliberarea omului de păcat, creatorul păcatului
a fost și el eliberat”. Sf. Apostol Pavel – în 2Cor.
11,14‑15‑spune contrariant:
130
„Satana însuși se preface în înger al luminii!“

„Nu este deci lucru mare dacă și slujitorii lui
iau chip de slujitori ai dreptăţii”.
Cele afirmate de Origene contrazic teologia
catolică, după care Satana nu are cum să rămână în
adunările angelice, focul pedepsitor fiind veșnic.
Origene s‑a apropiat de teoria stoică a ciclurilor
cosmice și „a crezut și a susţinut că Mântuirea a
reprezentat începutul întoarcerii tuturor fiinţelor
create, acum divizate și corupte, în infinitele braţe
ale perfecţiunii divine” (G.Papini, p. 205)
Cosmosul și lumea respiră, zice Origene. În
„expiraţia” Creatorului, s‑a plămădit Creaţia, în
„inspiraţia” acestuia, se revine la „origini” și a lor
taină.
După cum spune Giovanni Papini: „Conform
acestei concepţii grandioase, istoria universului
a fost împărţită în două epoci, marcate de două
momente în imensa respiraţie a lui Dumnezeu:
emanaţia creatoare și reîntoarcerea salvatoare.
Coborârea lui Hristos a fost centrul actului
cosmic: Dumnezeu răspândindu‑se în creaturile
Sale, creaturile întorcându‑se în cele din urmă la
Dumnezeu. Cel mai important ţel al Mântuirii a
fost această măreaţă reîntoarcere, reconcilierea
universală, pe care Origene a numit‑o
APOCATASTASIS – refacerea rădăcinii divine
iniţiale din univers.” (p. 205)

Opinia provocatoare a lui Origene, după

așezarea dogmatică în biserică, n‑a mai revenit
131
Toma Pirău
la scriitorii ecleziastici. În Evanghelia după Matei

(25:41), avem răspunsul într‑o rostire memorabilă
a Domnului nostru Iisus Hristos, cu trimitere
la Judecata de Apoi: „Duceţi‑vă de la mine,
blestemaţilor, în focul cel veșnic, care este gătit
diavolului și îngerilor lui”:
O interpretare mai îngăduitoare, derivată din
circumstanţele mediului cultural‑istoric în care
au „apărut” evangheliile, poate lăsa o „firidă”
de dezvoltare pentru perspectiva integratoare a
iubirii pe care a promovat‑o Origene.
Cele de taină ale iubirii ar putea să ofere teologiei
o resursă de înnoire pentru a aduce lumea credinţei
mai aproape de „sufletul veacului”. În Răsărit,
unde abia mai clipim de atâta ritualizare, puţină
nădejde de înnoire… În Catolicismul apusean, e
prea puţină viaţă, vieţuitori tot mai rari… Ce a
mai rămas? O zonă căutătoare puţin cunoscută,
dar mereu și cu osârdie criticată de conservatorii
care‑și zic „drept măritori creștini”…

S‑a petrecut ceva cu un înţeles mai larg. A fost o

zi care, după Utrenie, „s‑a umplut”, pur și simplu,
de bunătate…
Iacob a făcut milostenie pentru aproximativ 30
de oameni necăjiţi, oferindu‑le o masă de prânz ca
într‑o zi de post. La sfârșit, s‑a spus și o rugăciune
iar „Patriarhul” (adică Iacob) a dat și binecuvântarea
celor care au consumat mâncarea. În general, erau
oameni mai în vârstă, marcaţi de ani, dar curaţi și la
locul lor. Puţini ţigani…
132
În drum spre Baia‑Borșa, mașina care ducea

mâncarea a rămas fără motorină. Ion, șoferul, care
e și cântăreţ la biserică – vioi, amabil, săritor și
zâmbăreţ mai tot timpul –, n‑a observat că i s‑a
aprins „becul roșu” de la carburant, așa că a avut
nevoie de ajutor.
Am luat un bidon și m‑am îndreptat spre
benzinăria OMV din Borșa, după motorină. Cu
„prada” de carburant, m‑am întors, am repus
mașina în mișcare și, în Baia-Borșa, Mia de la
Primărie a împărţit mâncarea caldă pentru încă
10‑12 suflete, dintre care cei mai mulţi copii.
Cu voie bună, am primit mere pentru compot
de la Aprozar și ne‑am îndreptat spre „casă”, unde,
la orele 16.00, trebuia să participăm la slujba de
Vecernie și la Sf. Maslu, astăzi fiind prima zi de
miercuri din Marele Post.
Biserica s‑a umplut de lume, majoritatea femei,
cu toţii având o evlavie deosebită în timpul citirii
din Evanghelie și în timpul rugăciunilor care se
rostesc într‑o așa împrejurare. La final, toţi au fost
miruiţi de „Primar”, după obiceiul consacrat prin
tradiţie.
Din Borșa, am cumpărat și pomi, 4 nuci și 4
pruni; adunaţi cu cei 18 pomi de data trecută (din
care 14 cumpăraţi împreună cu Iacob), avem 26 de
bucăţi (cireși, meri, pruni și nuci) pe care trebuie
să‑i plantăm pe terase.
La masa de seară, singura din zi, am mâncat
„fără ulei” – cartofi fierţi, varză și compot.
Le‑am dat făpturilor resturi „firave” de
mâncare; doar pe Panda și pe Piticul i‑am
133
Toma Pirău
„blagoslovit” cu câteva gâturi din pachetul ascuns

în tomberon.
La întoarcerea de jos, de la grajd, am întâlnit‑o
pe Paraschiva în dreptul bisericii și mi‑a arătat
focurile de lângă padure pe care le‑au lăsat
nesupravegheate muncitorii ce‑au curăţat locul
lui Rozica Neamţului. I‑am spus să‑l anunţe pe
„Primar”, ceea ce a și făcut. După câteva opinii
schimbate despre „pericolul de foc” de lângă noi,
obștea (mai puţin Abraham) a ieșit cu câteva găleţi
la stinsul focurilor.
Într‑o jumătate de oră, cu apa scoasă din cele
două bazine de apă pentru animale, cele trei focuri
au fost stinse.
Ne‑am întors „la chilii” într‑o bună dispoziţie
evidentă pe feţele tuturor. Inclusiv pe faţa „sorei
Paraschiva”, gâsculiţa vigilentă…
Făcusem împreună o lucrare în afara rutinei
cotidiene. Dintr‑o dată, duhurile s‑au luminat!
Ce minunăţie s‑ar petrece dac‑am descoperi
„chichirezul” prin care oamenii ar avea același
„duh voios” și la slujbă sau rugăciune.
Pentru o clipă, „ceaţa” se ridicase…
O împrejurare susţinută de fapte și gânduri
bune…
„Cu bunătate, învăţătură și cunoștinţă” – după
cum bine le cuvânta psalmistul –, putem descoperi
„alte lumi”… Evlavia și cunoștinţa, împreună, dau
roadă bună….
134

Eticheta pe care servitorimea trebuie s‑o

respecte faţă de stăpâni, pe lângă păstrarea
aparenţelor, constituie o adevărată „atitudine
spirituală”. Obedienţa constantă și ritualizată
faţă de stăpân se așează, pur și simplu, în
mintea fiecăruia dintre servitori și‑l obligă să se
conformeze unor deprinderi care se desfășoară
după un anumit „canon atitudinal”. Dacă se
îndepărtează de acesta, riscă să plece de lângă
stăpân și să ajungă într‑o „zonă productivă”.
Nemunca, pentru cei din această categorie
inferioară a „clasei de lux”, intră în „jocul de
imagine” faţă de terţi pe care „cel avut” este
obligat să‑l facă pentru a‑și menţine rangul social.
Într‑o anumită etapă a „evoluţiei culturale”, ce
marchează respectabilitatea afișată, membrii clasei
de lux se dedau la o risipă de resurse de‑a dreptul
stupidă.
Întreţin pe lângă ei servitori care „se află‑n
treabă” doar pentru a menţine o anumită atmosferă
destinată celor care‑i privesc, „așezare domestică”
destinată privirilor dinafară; se regizează, ca la
carte, o permanentă agitaţie în jurul „stăpânului”,
după un desen greu de înțeles pentru cineva din
afara acestei clase privilegiate, punându‑l pe
acesta sub reflectoarele atenției generale.
În zilele noastre, obiceiul acesta a reapărut
într‑o formă mult mai dizgrațioasă: clientela.
Cum privim la o „instituție de putere”, vedem
„personaje” numite aproape ca în evul mediu.
„Baronii” nu se întâlnesc doar în politică sau
135
Toma Pirău
finanțe. Sunt prezenți aproape peste tot, inclusiv

în universități și biserică. Chiar și‑n mănăstiri…
Câte unul ajunge în câte un loc din care se
distribuie resurse: materiale sau simbolice. Cele
din urmă fiind, la rândul lor, aducătoare tot de
resurse pecuniare, altfel n‑ar interesa lumea.
Dintr‑o dată, acel om domină un „centru de
interes” pentru foarte mulți semeni de‑ai lui și
care se întrec în a presta fel de fel de servicii pentru
a atrage atenția celui care distribuie resursele.
„Liota” profitorilor se colorează aproape cu
puterea unui fenomen natural: rubedenii asociate
într‑ale diverselor ticăloșii, „piloșii” de partid sau
de bogăție, traficanții de influență, etc; lista, în
Balcani, poate deveni fără sfârșit dacă ne gândim la
„balastul firii” pe care‑l cărăm cu noi din vremuri
de demult.
Când „încrengăturile ticăloșite” pun stăpânire
bine pe ierarhii, oameni și lucruri, mișcările de zi
cu zi, în diverse societăți, încep să semene tot mai
mult cu spectacolul grotesc al servitorimii lui Th.
Veblen, cu atât mai îngroșat, cu cât personajele nu
sunt autentice, ci de conjunctură. Toată lumea vrea
să devină nemuritoare: să nu se schimbe nimic.
Orice încercare de a ieși „din trecut”
declanșează o adevărată isterie în „grupul
clienților”. „Dizidentul” nu are altă șansă decât să
dispară…
Dintr‑un asemenea „joc social devenit
instituțional“, viața devine o „combinatorică
formală”. Simplă configurație existențială
preocupată doar de prezent și de aparențe. Nu
136
viziuni, nu idei, nu neliniște creativă! Doar spoială

și „forme fără fond”…
Oamenii își întristează îngerii chiar și atunci
când le adresează rugăciuni pentru că acestea „nu
vin prin ferestrele inimii”, ci, doar, prin „mișcarea
buzelor”.
Când „ziua de mâine” e doar o „umbră banală
a celei de azi”, cum să nu apară deznădejdea?
Când sufletul e umbrit și întunecat, chiar și pentru
înainte‑mergătorii noștri, pustiul supraviețuirii
sărăcește tot ce poate cuprinde…
Vai de vremurile în care nepricepuții „fac legea
prin cetățile vieții noastre”…

Socrate, cu „chichițele lui dialectice”, n‑a prea

avut cum să se bucure de spectacolul vieții. De
vrei „să mărunțești” viața ca Socrate, ajungi să te
bucuri când ți se oferă o „cupă de cucută”…
Rânduielile funcționale ale creierului nostru nu
sunt de neglijat. Căscatul, de pildă, reconfortează
creierul și‑l face să opereze cu un grad mai înalt
de atenție… Iar noi vedeam, până nu de mult,
că cel care cască se plictisește… Acum avem altă
perspectivă… Un strop în plus de înțelegere…

”Istoria! Totul se reduce la acea credință păgână

cuprinsă în nemuritoarele versuri ale Odiseei: zeii
urzesc și săvârșesc nimicirea oamenilor pentru ca
cei ce vin să aibă ce căuta.”
(Miguel de Unamuno – Sensul vieții, Ed
Himanitas, p.96)
137
Toma Pirău

Le e teamă să muncească. De ce oare? Un slujitor

al altarului este scutit, cumva, de respectarea
rânduielilor?
Din cele citite despre orânduirea vieții în
chinovii la Sf. Benedict și la Sf. Ioan Casian, preoții
din mănăstiri sau alți deținători de „ascultări”
importante, fără excepţii, nu sunt scutiți de
așternerea vieții proprii după muncă în folosul
obștei. Dimpotrivă! După vorba Domnului Iisus
Hristos, care spune că cel ce se află în frunte nu
stăpânește ca cei din lume, ci slujește.
Ocârmuitorii din mănăstiri, însă, se văd altfel!
„Duhul de stăpânire” lucrează la tot pasul! De
la cele mai mici, la cele mai mari, întâi‑stătătorii
se văd deasupra chinovnicilor și a chinoviilor.
Această ispită le vine de la „bunul plac” de care
s‑au atașat cu mare ușurință de‑a lungul vremii
pentru că, arareori, exarhii episcopiilor ajung prin
așezămintele din eparhii, iar, când ajung, cei de
pe‑acolo au deprins a „juca mieros” și slugarnic,
cu o falsă înfățișare în toate. Spiritul de supușenie
lucrează atât de alunecos și pervers asupra celor
care‑i cercetează pe cei din mănăstiri încât aceștia,
cei trimiși de „înaltele ierarhii” bisericești, sunt,
de‑a dreptul, luați de valul, „slavei deșarte”.
Lăudați cu „buze viclene”, priviți prefăcut, ca
de robi și tratați cu fel de fel de atenții – de la
cele simbolice la cele pecuniare –, se transformă
într‑un fel de „superior îngăduitor” cu supușii lui.
De obicei, se fac observații banale care, amplificate
peste poate și întoarse prin multe valuri de vorbe,
138
devin ceea ce se dorește să se audă de către urechile

„înaltului trimis” – îndrumare duhovnicească.
Obiceiurile lumești fac casă bună în aceste
„sălașuri ale evlaviei creștine”. Cei ce „vin de sus”
nu se amestecă decât rareori printre „poporeni”.
După „băile de mulțime”, devenite aproape
banale, se retrag mai la umbră de ochii curioșilor
și, agale, împart la puținii ascultători din anturaj
ziceri peste ziceri, cele mai multe spuse „doar de
ochii lumii”, cu glumițe de diverse nuanțe.
Venirile ierarhilor sau ale trimișilor lor într‑o
anumită localitate pun „pe jar” toată zona;
trepădușii au mult de lucru cu aceste ocazii.
Cei chemați „la locul faptei” sunt invidiați fățiș
de către cei care nu iau parte la întâlniri și povestesc,
multe luni după eveniment, vreo „năzbâtie cu tâlc”
cu care înalţii oaspeți i‑au învrednicit pe invitați și
pe gazde.
„Trimișii” se bucură de multă atenție! Se fac fel
de fel de aranjamente – dintre cele mai diverse
–, toate ducând la „deținătorul de autoritate
ierarhică”. Rareori se discută fățiș, mai mult se
șușotește și se aruncă priviri cu alte înțelesuri…
Mereu se spune despre Învățătură: Cuvântul
Meu e Adevărul… Da, într‑adevăr, sună frumos,
chiar bine, doar că cei care trăiesc în „corabia
creștină” instituțională uită, adeseori, să și facă
ceea ce propovăduiesc…
Plecarea oaspeților aduce liniște pentru
toată lumea și pentru multă vreme… Poate, din
mila Celui‑ de‑ Sus, să lucreze, în mod nevăzut,
139
Toma Pirău
binecuvântările așternute la tot pasul de către

ierarhi…
Cu cât a fost mai „voioasă atmosfera”, cu atât
certificatul primit de către gazde va fi mai bun. Un
gir garantat de „somn bun” pentru încă o bună
bucată de vreme… Și, tot așa, până la obținerea
de distincții și grade, la vreme și peste vreme,
spre buna așezare a ceea ce unii numesc „religie
exterioară”.
Mai contează, pentru tagma slujitorilor de
la altar, autosuficiența, ce se mai petrece cu
„înlăuntrul” credincioșilor?
Pentru „clasa de lux” clericală și pentru cei
din imediata lor vecinătate în ierarhie – și nu
numai –, o asemenea preocupare este echivalentă
cu trecerea la munca de jos; „nemunca” la care‑i
obligă „pozițiile înalte în ierarhie” nu se poate
preta la o asemenea neliniște a convingerilor.
Cu cât mai multă liniște, cu atât mai multă
indiferență… Ispitirile sunt refuzate ca venind de
la Cel‑Rău… Capete plecate, ascultări obediente,
vorbiri și amintiri scripturale în cel mai curat stil
levantin…
Grecii au „săgeți aprinse” peste timp, peste
Dunăre, peste Carpați… Noi, mai ales cei mari,
le‑am preluat din zbor…

Incredibil, dar adevărat! Iacob și‑a rupt unul

din cei doi dinți pe care‑i mai avea.
140
A căutat, prin pod, „șmirghel” ca să‑și îndrepte,

la propriu, ciotul din dintele rupt care‑l supăra
tare la gingie…
Când am auzit, am înlemnit: să frece dintele cu
șmirghel ca să scape de înțepătura din gură…
Vorbește despre dinții lui ca despre gard…
Mai știi, poate că principiile de întreținere sunt
similare…
„Acum dau cu șmirghel. După Paști, trec pe
la doctorul din Tășnad care m‑a tratat. Sunt în
garanție! Poate că nu mai trebuie să plătesc pentru
știft… Vezi?” – Iacob dixit!

În inima celor mânioși, Înțelepciunea nu are

loc – zicea preaînțeleptul Solomon în Pildele lui.
De ce oare?
Pentru că înțelepciunea „răsare” din liniștea
Duhului care se regăsește în „pacea sufletească” a
fiecăruia. Cel mânios are inima tulburată, voința
proprie iese cu îndrăzneală la lucru, la făptuire.
Se grăbește spre singurătate precum „bufnița din
dărâmături”.
Înțelepciunea inimii îndreaptă la cugetare, la
dreapta cugetare care vine din Marea Asemănare.
Dacă mânia trezește și îmbie voința și dorința
într‑o mișcare surdă, fricoasă, cum să vină starea
care șade într‑o altă alcătuire a înlăuntrului? Este
ca și cum „pelicanul din pustie” s‑ar îndestula
de revărsarea de ape. Apă în pustiu… Pustiu în
mânie… Mâniosul n‑are treabă cu lumea! Are
treabă doar cu voia proprie…
141
Toma Pirău

Evreii ţineau post ca să‑și întristeze sufletul.

Probabil din cauza apropierii acestuia de cele
pământești prin care „lumina dinlăuntru” se
ascundea de rostul ei.
De Ziua Ispășirii, toși evreii posteau. Este
singurul post mai cuprinzător, celelalte fiind
voluntare și fără un canon prea clar.
La creștini, chestiunea postului capătă o
rânduială ce se alătură „stufosului calendar al
praznicelor”. Pe măsură ce „crește instituţional”,
biserica se preocupă asiduu de o cât mai riguroasă
supraveghere a pocăinţei. Sărbători multe, posturi
pe măsură…
Mereu, cineva trebuie să ne aducă aminte de
Cădere și de moștenirea grea a acesteia. Cu posturi
peste tot anul, ortodoxia lucrează cu sârg pentru
Mântuire…
În această Zi a Ortodoxiei, hotărâtă printr‑un
Conciliu la Constantinopol ‑ de pe la 843 d.Hr. –,
icoana a fost reconsacrată ca obiect de cult, după
ce, o bună bucată de vreme, a stârnit atâta agitaţie
în Biserică.
În acest an constantinopolitan, se întărește
hotărârea Conciliului de la Niceea, din 787 d.Hr.,
privitoare la recunoașterea rolului important al
icoanei în Ortodoxie, punându‑se capăt disputelor
înfocate ce s‑au purtat pe acest subiect.
Cred că și la așa ceva se referea Noica atunci
când vorbea despre teribilul fenomen din Răsăritul
creștin, petrecut pe parcursul a aproape 450 de
142
ani, și care a pus în mișcare mulţimi de credincioși

pentru câte o idee.
Hotărârea Conciliului a fost foarte limpede:
icoana, ca chip, nu înlocuiește persoana. Chipul
aduce aminte credincioșilor despre cel reprezentat
și nu se confundă cu acesta. Icoana se pretează
închinării și atât. Venerarea și adorarea icoanelor
nu sunt de acceptat; riscurile unor asemenea
practici, neconforme canonic și dogmatic cu
Ortodoxia, sunt greu de evaluat.
De‑atunci și până azi, icoanele atrag mulţimi
de credincioși în toate așezămintele de cult. Puţin
probabil să găsești la prea mulţi dintre aceștia
înţelegerea temeinică a ceea ce s‑a hotărât acum
multă vreme despre icoane. Stăpânitorii bisericii
nici nu sunt prea interesaţi despre o asemenea
lămurire, oarecum pretenţioasă pentru „evlavia
populară” creată în jurul icoanelor.
Mai ales în cazul „icoanelor făcătoare de
minuni” sunt greu de făcut diferenţele între
închinare și adorare; fenomenul este așa de extins
și așa de intens, încât o preocupare pentru această
suprapunere cu probleme nu‑și mai are locul.
Dealtfel, dezbaterile sau confruntările de opinii
lipsesc din viaţa bisericii. Tradiţia se dovedește
imbatabilă. Doar partizanii acesteia controlează
toate pârghiile de putere.
Fără idei, dar veșminte tot mai mari și mai
grele… Simboluri în exces și capete plecate…
Nimeni nu pare interesat de vreo schimbare…
143
Toma Pirău

Cu un an înainte de Conciliul de la
Constantinopol din 843 d.Hr., a murit împăratul
Teofil care n‑a înţeles ce‑i cu icoanele în biserică
și i‑a prigonit amarnic pe cei care se închinau la
sfintele icoane. Evlavia populară se potrivește de
minune cu „spaţiul iconografic” care înlocuiește
foarte bine tomuri întregi cu conţinut dogmatic.
Un „dascăl” cu pretenţii de la Facultatea
de Teologie a Univ. București, chiar prodecan
al facultăţii, opina, mai ieri, într‑o emisiune cu
tematică iconografică, că evreii n‑au înţeles ce‑i cu
icoanele pentru că erau atrași de practici idolatre.
Ce logică ciudată la un cadru universitar!
Iudeii n‑au agreat niciodată icoanele sau alte
chipuri cioplite pentru că aveau această interdicţie
prin Legea lui Moise! Să nu‑și facă niciodată
vreun chip cioplit și să nu se închine acestuia…
Știm foarte bine ce‑au păţit după ce și‑au făcut un
„viţel de aur” atunci cînd Moise era pe Muntele
Sinai ca să primească Tablele Legii de la Domnul!
Moise i‑a făcut să‑l toace mărunt‑mărunt și să‑l
mănânce ca să uite complet de el. IAHVE nu i‑a
uitat defel pentru această rătăcire și, prin urmare,
acea generaţie de „slăbănogi în credinţă” și‑a
lăsat oasele prin deșert. Nici măcar Moise n‑a fost
îngăduit să calce pe „pământul Făgăduinţei” deși
nu era implicat direct în Rătăcirea lor…
Nu s‑a stins bine „războiul icoanelor”, că a
apărut altul, stârnit de unul EUTIMIE, care susţinea
că firea Domnului Iisus este doar una, nicidecum
o mistică împletire divino‑umană. Este povestea
144
monofizismului care a iscat, în tot Răsăritul creștin,

valuri și valuri de ziceri cu reverberaţii până astăzi,
care de care mai apăsat predicată întru apărarea
dreptei credinţe.
La Bursă, „unda de aur” aduce creșteri pe toată
linia intr‑o scurtă perioadă de timp. „Gândirea
dogmatică” răsăriteană a avut un „ceas fast” de
aproape o jumătate de mileniu, cum bine remarcase
Noica. Vestul n‑a înregistrat o asemenea emulație
a gâdirii creștine.
Toate acestea se petreceau concomitent cu
presiunile arabe și turcești asupra „centrelor de
civilizație” din Răsăritul imperial: să ne‑aducem
aminte de acel an dramatic de la 638 d.Hr., când
Ierusalimul a căzut în mâna califului OMAR,
bornă în expansiunea islamică până la Pirinei.
Un alt episod eroic a fost cel al preluării Crucii
Sfinte într‑o incursiune a perșilor în Siria și, apoi,
recuperarea acesteia de către împăratul Heraclios.
Câtă emanație s‑o fi stârnit în legătură cu căderea
lemnului sfânt al creștinilor în mâinile păgânilor
prădători din Persia…
Chestiuni de viață și de moarte s‑au perindat
prin mințile și sufletele creștine din acele secole
agitate ale Răsăritului! Arabii și turcii n‑au venit
cu alte idei sau valori!
Cu toate acestea, sabia lor a adus sub ascultare
o parte a lumii creștine pentru câteva sute de
ani…
145
Toma Pirău

Astăzi a fost înmormântată mama lui Țiganu,

Aurelia. Avea 79 de ani și a murit pe picioare fără
să sufere de ceva. Au înmormântat‑o în Mândra,
alături de cei din familie. „S‑a adăugat neamului
ei!”
După cum mi‑a spus Liliana, soția lui
Zamfir și nora defunctei, a fost o înmormântare
frumoasă, într‑o zi foarte frumoasă ca vreme. A
fost înmormântată în costum național, așa cum
și‑a dorit. Pe cap, i‑au pus căița la care ținea foarte
mult, fiind făcută de bunica ei.
Liliana mi‑a zis: „Era așa de frumoasă și cu o
față așa senină!”. Nu i‑a părut rău că a plecat din
această lume. S‑a dus într‑acolo unde, probabil, îi
va întâlni pe unii dintre cei ce i‑au fost foarte dragi,
soţul ei – mort de mult – și băiatul ei, Zamfir, mort
acum 2 ani…
La înmormântare, au venit și nepoții ei din
partea „Profesorului”, Bogdan și Flavius. Acum
sunt pe picioarele lor…
Am sunat‑o pe Liliana chiar când intra în casă
la Moinești, după drumul făcut de la Făgăraș
– Mândra, unde a avut loc înmormântarea.
A plecat dintre noi un om cu o simțire specială.
„Fie‑i țărâna ușoară!”. Domnul are grijă de drepții
Săi…

„…. splendoarea enigmatică a înțelepciunii

superioare. În <Cântarea Cântărilor> avem o
nuntă mistică” – idee pe care un Julien Behaeghel
146
o conturează într‑o carte cu titlul „Biblia în lumina

simbolurilor”(Ed.Paralela 45, 2010). Între altele,
aflăm accente despre un înţeles cu un relief aparte:
”Frumusețea și puterea căutării amoroase duc la
înțelepciune, care nu este alta decât armonia
restabilită între cele două elemente opuse și
complementare ale simbolului, ale oricărui
simbol, pentru care perechea umană este cel mai
frumos exemplu. Limbajul simbolic al <Cântării
Cântărilor> îl înlocuiește pe Dumnezeu cu
frumusețea dragostei omenești. Această îmbinare
va provoca negreșit conștientizarea principiului
principiilor: Iar acest principiu este <Frumusețea>
pentru care dragostea este una din manifestările
lui cele mai extraordinare. Totul se naște și se
resoarbe în Dragostea – Frumusețe” (p.316)
Să fie limpede: fără simbolistica iudaică nu se
înţelege mare lucru.”Arborele sephirotic” deţine
„cheia” interpretării. Autorul pomenit stăpânește
bine subiectul. În rezumat, acesta are următorul
desen:
„Frumusețea”, a șasea Sephira, este centrul
Arborelui sephirotic. Pe aici, trece lumina lui Unul
(lumina‑ fără –de‑ sfârșit) pentru a se concentra
în Coroană (KETHER, prima Sephiră) înainte
de a se propaga, din aproape în aproape, prin
„Înțelepciune” (HOCHMA), ”Pricepere”(BINAH),
”Compasiune”(HESED), ”Judecată”‑ și a se
deschide în lumina centrului,” Frumusețea
„(TEPHERET), ale cărei raze înscriu ETERNITATEA
în creat prin REVERBERAȚIE (Hod) și TEMELIA
(YASED) Împărăției( MALKOUT)
147
Toma Pirău
„Această împărăție nu este alta decât lumina

manifestată, în însuși centrul acestei fabuloase și
imuabile frumuseți a lui UNU. Lumina pe care
numai frumusețea o concentrează în geniala
cosmogramă înfățișată de ARBORELE VIEȚII,
Arborele sepfirotic.” (p.316)
Prin această lumină se înlesnește trecerea de
la „inconștiența începutului la conștiința trează
a omului temporal. Astfel, unica întrebare, cu
adevărat importantă, pe care o iscă Geneza biblică
este: < Din ce pricină Yahve nu i‑a îngăduit omului
accesul la Arborele Vieții?>”(p.316‑317)

Lumea în zece cuvinte. Zece este numărul

totalității. Ce mai vine după acestea?
Ceva care nu prinde formă decât pentru cei
care primesc darul de a privi la lume în acest mod.
Cel mai des, „mintea” este trimisă să defrișeze
„stufărișul” realității și să‑l înlocuiască, fără prea
mult răgaz, cu o reprezentare destul de palidă,
dar riguroasă în raport cu cerințele raționale
obișnuite.
Avem atâtea și atâtea teorii care, după o clipă
sau mai multe de glorie, au fost uitate de‑a valma
fără ca oamenii să sufere în vreun fel.
Gânduri și emoții puse la treabă inegal. După o
rapidă privire a minții în această „adevărată satiră
a inutilității raționale”, ceva ne îndeamnă la un alt
fel de a lucra în apropierea de lume: armonizarea
a ceva ce „s‑a frânt” prin dualitatea firii.
148
Scriptura poate fi o cheie în dezlegarea acestui

mister…

Alchimiștii știau că în materie se află spirit.

De‑a lungul vremurilor, s‑au străduit să‑l caute
prin transmutația elementelor. Au și scris vreo
sută de mii de cărți… Lumea nu mai știe cine știe
ce despre toate acestea…

„Primarul” ne privește ca pe niște oi. După ce

în zilele trecute – tam–nesam – ne‑a pricopsit cu o
molitfă de dimineață, astă‑seară, pe nepusă masă,
ne cheamă la spovedanie. „Prea cuvioșia sa” a
venit la Utrenie pe la 8.30, a dormit apoi o bucată
de vreme și a „coborât” în oraș cu mașina albă;
după „osteneala” de oraș, a apărut după Vecernie,
exact când noi terminam cina.
S‑a hlizit prin bucătărie, cu Mihai și „Abraham”,
vreo oră, „experiență” revelatoare cu adânci
înțelesuri care l‑a îmboldit să cheme obștea la
mărturisire…
Teodor, Iacob și cu mine n‑am răspuns
chemării… Poate ceilalți…
S‑o fi simțit cineva ofensat?
Vom vedea în zilele următoare…

O expresie îmi „fâlfâie” de mai multă vreme

printre gânduri: „belferii monahali”. Felul de viață
al acestora: „belfereală”. Confort, teleconexiuni,
resurse, program de voie, voluntarism în toată
149
Toma Pirău
regula, chiar și în rânduielie consacrate. „Trândăvie

rea” în toată splendoarea… Priviri tot mai grele și
distanțe tot mai mici față de lume…

N‑am întâlnit până acum o atât de densă

explicație a ceea ce se s‑a petrecut și se petrece
cu lumea ca la C. Noica. Sociologii și istoricii au
o mostră „teoretică și metodologică” de excepție
pentru a‑și compara strădaniile lor explorative.
Când le citești „creațiile”, cu ochiul liber se vede
„geamul afumat” prin care cei ce se uită la „mersul
lumii” – indiferent cum își numesc disciplinele
– nu pot vedea cu claritate. Prea multe amănunte,
prea multe detalii… Săracii de ei au mers până
acolo că au inventat și formule matematice ca să
dea strădaniilor lor o culoare suplimentară de
onorabilitate.
Ce le lipsește acestora? Prin ceea ce face,
Noica a trecut pe lângă ei, ca și cum n‑ar fi, și
și‑a pus la lucru „schema explicativă”. Socialul
nu se pretează la „analize cantitative” decât pe
chestiuni punctuale; „mersul lumii” n‑are treabă
cu sondajele de opinie sau cu potriveli ocazionale
de date, după cum s‑au obișnuit cei din tagma
economiștilor.
Unii istorici s‑au gândit la o anumită succesiune
a etapelor vieții social‑istorice; Noica a sesizat
oportunitatea ideii acestora și s‑a apucat de treabă.
S‑a dedat la diverse analize comparative și a
început cu începutul: faza mitologică a lumii.
150
Ajutat fiind de propria viziune de ansamblu, a

constatat, simplu și concret, că din această etapă,
practic, lumea se mișcă pe o diversitate evidentă
pornind de la o idee știută încă de pe vremea
lui Aristotel. Cum putea să fie altceva decât un
indicator „încastrat” în viața de zi cu zi: atitudinea
față de natură.
Din Orientul Îndepărtat, trecând prin cel
Apropiat, până la „limes‑ul grec”, mitul „doar” se
bucură de spectacolul naturii. „Naturalul” susține
mitul iar acesta, la rândul lui, se înfățișează ca
oglindire a acestuia. Un „echilibru dinamic”
inconfundabil!
Nici grecii n‑au depășit, spune Noica, această
atitudine în mitologia lor. Cu‑atâta frumusețe în
jur, nici n‑aveau nevoie de mai mult, adică de
altceva…
Ceasul european al mitologiei vine cu altceva.
Oglindirea simplă nu se potrivea cu asprimea
vieții și cu provocările la care a fost aceasta expusă.
Impulsul spre „altceva”, cu totul autonomizat de
natural, a făcut mentalul colectiv să urmeze o
altă croială. Spațiul și timpul mitologiei europene,
„mitemele” ca atare, sunt aproape celeste de la
începutul începuturilor. Sunt autonome în raport
cu simțirea ce reacționează și se sprijină pe natural.
Nici Platon n‑a ajuns la acest „felinar spiritual”!
Doar Stoicii, prin a lor „conștiință autonomă
față de lume”, anunţă „ceva” din constructele
mitologice europene.
Simțim că doar pe acest teren mental putea să
prindă putere în lume viziunea ce are ca temelie
151
Toma Pirău
„Copilul născut în iesle!”. Printr‑o tainică prefacere,

această viziune – cu iz de „altă lume” – a mișcat
mulțimi peste mulțimi de suflete, până când
Unul a început să se multiplice prin autogeneză.
Cu matematica și muzica polifonică,, la început,
ajutate de filozofie și arte – într‑un mediu religios
ca fundal –, științele s‑au trezit băgate în seamă
oarecum pe tăcute.
Tot pe tăcute au răsărit și celelalte valori
autonome care au început să „rodească în
suflete”…
Desigur pe un sol pregătit pe „căi neștiute”…
Odată cu acestea, lumea a început să se înflăcăreze
„în stil european”! De ce oare?

„Băieții” s‑au înțeles încă o dată: au pus la cale

un joc religios diferit de cele ce prevăd rânduielile.
Un Maslu susţinut de trei preoţi! Ca și‑n alte
dăţi…
Oameni au venit în această sfântă zi de miercuri:
50 – 60 de persoane. Au adus, ca de obicei, diverse
bunuri – cele mai multe comestibile – și le‑au pus
pe masă pentru sfinţire…
Cu Pavecerniţa Mare, totul a durat cam o oră
și jumătate. După această „înscenare” de Maslu,
făptașii erau foarte veseli. Chiar puși pe șotii…
Cel puţin așa „trudeau” Primarul și ajutorul lui.
Preotul Constantin, din decenţă probabil, a plecat
direct acasă.
Dacă le‑ai spune adevărul, probabil te‑ai putea
trezi cu afurisenii…
152
Într‑o bună zi, Cel‑de‑Sus le va da cu tifla!


Întinzându‑mă pe pat, mi‑a căzut veioza peste

piept. Am prins‑o și, ușor, chiar am mângâiat‑o…
Am avut o tresărire ușoară: dacă întorci și
celălalt obraz când ești pălmuit, după pilda
evanghelică binecunoscută, menţii cursul trăirii
și, prin aceasta, se stinge de la sine într‑o armonie
alimentată pe căi misterioase.
Procedând invers, adică lovind și tu,
adâncești ruptura dintre tine și celălalt. Sporești
adversitatea.
Domnul Hristos a făptuit la „lumina lui DA!”.
Asta ne spune expresia „blând și smerit cu inima”…
Nu te opune lumii cu nimic…

„Băieţii” pășesc precum niște „geambași”.

După același tipic: și‑au luat „zeciuiala” și, dintr‑o
dată, au simţit că li se „umflă penele”. Vrăjmașul
își freacă mâinile încântat peste poate!
Lupii s‑au îmbrăcat în piei de oaie…

Ce încântat le spunea „Primarul” lui Nicolae și

Mihai: „Esenţele tari se află în flacoane mici!”. Se
minuna pe faţă de „înţelepciunea” vorbelor lui…

Despre Spengler, Noica vorbește ușor distrat.

Nu‑l prea agreează după tonul pe care vorbește
153
Toma Pirău
despre cele relatate de acesta în „Declinul

Occidentului”.
Cu toate acestea, fără să o spună, îi folosește
metoda pe care acesta o socotea potrivită pentru
cercetarea fenomenelor istorice: metoda analogiei.
Cu toate că aceasta surprinde doar „legăturile
slabe”, ajută la înțelegerea tendinţelor și, într‑o
oarecare măsură, la surprinderea unor ritmuri
evolutive la care nu se poate ajunge pe altă cale.
Analogiile sugerate de „uneltele” cu care se
lucrează „aluatul limbii” au fost preferate de C.
Noica, în buna prelungire a celor arătate de M.
Heidegger despre Limbă ca „sălaș” al Fiinţei. Un
exerciţiu aplicativ au avut prin „Cuvânt și rostire
românească”, desfășurat doar în „limanul limbii
române”…
Un pas înainte se înregistrează pentru „modelul
european”, unde Frobenius și Spengler, cu ale lor
morfologii situate spaţio‑temporal, rămân situaţi
în „nemișcare” sau în static, cu multe neputinţe
dovedite în a surprinde „fiinţa istorică”.
Ce direcţie sugerează Noica pentru a depăși
aceste limite? O morfologie a gândului sau
a logosului… Suntem în plină Gnoză… Un
panlogism destul de promiţător în deslușirea
unor taine ale devenirii de care istoricii, sociologii
sau economiștii par a se situa destul de departe.
De unde și producţiile lor în „registru minor” din
ultima perioadă.
Cu această „grilă”, religiosul intră într‑o
„cheie” mai cuprinzătoare și se înscrie în seria
manifestărilor fenomenologice (esenţiale) de
154
exprimare și afirmare a antropologicului. Tocmai

de aceea „legenda Copilului născut în iesle” pare
a fascina aluatul sufletesc al umanităţii…

„Primarul” și‑a scos la soare toate cele cinci

mașini din „parcul auto”. Le‑a așezat prin curte
în locuri diferite. Lipsea cea de jos, a șasea mașină
din dotare…
Bine zicea psalmistul: „Unii se laudă cu căruţele
lor, alţii cu caii lor/ Iar noi ne lăudăm cu numele
Domnului nostru…“ Aici, la noi, acestea se cam
amestecă diform!
Nicolae, ajutorul, participa susţinut la acest
„spectacol”. „Într‑o bună zi, își spunea în sinea lui,
probabil, voi avea și eu una dintre acestea!”
Umbra lui „a avea” a început să‑i lucreze în
suflet… Habar nu are ce‑l așteaptă…

De reţinut: până la sfârșitul sec. al III‑lea d.

Hr., scrierile dogmatice „neortodoxe” au fost
scoase din circuitul canonic al bisericii. O victorie
„ á‑la‑ Phyrrhus”… Prin liniștea dobândită într‑ale
căutării, „grădina instituţională”a Bisericii a
covârșit afirmarea vie a credinţei. De ce s‑ar teme
„ierarhii” de căutări?

Delăsarea își face loc în viaţa de zi cu zi a

„Primarului”. La Miezonoptică, n‑a fost deloc.
În timpul zilei, și‑a schimbat roţile la cele cinci
mașini ce le are, a mâncat cu poftă, probabil că
155
Toma Pirău
s‑a și nevoit într‑ale odihnei după amiază. „N‑a

servit” nici Vecernie…
Îl bântuie o mare plictiseală… Poate și din
această cauză, sunt zile în care ajunge „prin vale”
și de două ori în aceeași zi. Jos, în grădină, am
plantat cu Iacob și Teodor 21 de pomi fructiferi.
Peste ani, vor fi oameni care se vor bucura de
poamele „dăruite nouă de Domnul”. Cine știe pe
unde vom fi noi pe‑atunci?

Săpând la gropi, mi‑a trecut prin gând o idee

despre „parabola smochinului”. De ce n‑au fost
măslinul sau viţa‑de‑vie în atenţia Mântuitorului?
De ce smochinul?
Într‑un text al lui Jean Laporte din „Părinţii
greci ai bisericii”, se amintește despre faptul că
protopărinţii noștri, Adam și Eva, după ce au
gustat din roadele „Pomului cunoștinţei binelui
și răului”, la îndemnul Șarpelui, și‑au dat seama
de goliciunea lor. De materialitatea făpturii lor!
Ce diferenţă între „materialitate” și „goliciune”!
Se deschid noi înţelesuri ale tainei dintru început
din Grădina Edenului…
Deși nu mai era altcineva în preajma lor, i‑a
cuprins rușinea și și‑au făcut, din frunze de smochin,
o apărătoare a goliciunii lor. „Fructul” gustat de
cei doi era unul foarte gustos și plăcut privirii și
provenea din același pom ca și frunzele. Se poate
presupune, urmărind atent textul din Facere, că
Adam și Eva au gustat, de fapt, smochine…
156
„Căderea” lor, cumva, a fost urnită și de farmecul

plăcut al „fructului oprit”, care, întâmplător, se
poate asocia smochinului.
În scripturi, nu trebuie să căutăm înţelesuri
după cutumele obișnuite. „Supărarea pe smochin”
a Domnului Iisus vine în umbra „participării”
smochinului la drama izgonirii protopărinţilor
din Rai. Altminteri, afurisirea smochinului de
către Mântuitor ar fi doar „un capriciu” la care
greu îi putem găsi vreun sens…, din moment ce
se precizează că „nu era vremea smochinelor”
atunci când Domnul nostru Iisus Hristos a certat
smochinul pentru că nu avea rod… Smochinul
apare și în „parabola chemării la slujire a lui
Natanael”, cumva tot într‑o „ghicitură” tainică.
Înainte de‑a veni, te‑am „văzut sub smochin”, îi
spune Domnul Iisus noului venit între apostoli.
Iar acesta, surprins, îi recunoaște, pe loc,
dumnezeirea…
Natanael, spun unii, era zelot și se văzuse, în
taină, cu alţi fârtaţi „sub smochin”, departe de
ochii romanilor, dușmanii de moarte ai iudeilor.
Se schimbă, deja, perspectiva de înţelegere.
Textul evangheliei este destul de lapidar și ridică,
după obicei, multe semne se întrebare…

Diocleţian (284‑305 d.Hr.) a prigonit cu sârg pe

creștini pentru că aceștia n‑au acceptat „să aducă
jertfe idolilor”. N‑au acceptat, între altele, să se
închine „geniului împăratului” nici la sărbătorile
157
Toma Pirău
organizate cu ocazia împlinirii a 1000 de ani de la

fondarea Romei.
Printr‑un decret imperial, cu câtva timp în urmă,
se dăduse dezlegare „funcţionarilor imperiali” să
aducă la serbări „luptători și atleţi” neconsacraţi,
cu costuri de zeci de ori mai mici. Creștinii au
fost numai buni pentru a distra mulţimile în
arenă cu mari câștiguri pentru organizatorii
jocurilor… Prigoanele împotriva creștinilor aveau
și o motivaţie economică foarte concretă. Sângele
„martirilor creștini” au modelat sufletele pentru
primirea Învăţăturii…
Tertullian și Justin au lăsat mărturii elocvente
în acest sens…

„Praetor‑ul” era judecător imperial. „Legatus

augusti pro praetore – delegat de împărat pentru
a face judecata.

Tot încerci să ascuţi creionul și constaţi că

n‑ai spor defel pentru că „miezul” de cărbune
prins în lemn a fost strujit și s‑a fărâmiţat pe
toată lungimea lui. Poţi relua ascuţirea până la
terminarea creionului și nu vei reuși să obţii un
creion ascuţit. „Miezul”, bată‑l vina…
La fel se întâmplă și cu oamenii.
Firea, de e pervertită sau din aluat slab, nu
poate să susţină ceva consistent și convingător în
fapta cuiva.
158
„Primarul” și ajutorul lui, p.N, s‑au dat astă

noapte cu totul „în stambă”. N‑au venit deloc la
Miezonoptică!
La Vecernie, cu p.N. „la Epitrahil”, Primarul
n‑a rezistat până la sfârșit, adică, preţ de aproape
trei ore, După vreo oră și jumătate a plecat
învârtindu‑se… A apărut la masă, umflat de somn
și de odihnă, numai bun ca să arunce fel de fel de
„ziceri răutăcioase”. Iacob, naiv cum e, a‑ntrebat
despre „Mărturisire”, cu gândul că s‑ar putea
împărtăși mâine, fiind Duminică. Evident, n‑a
primit nici un răspuns… Acum câteva zile, am
fost chemaţi la spovedanie absolut pe nepusă
masă. Atunci nu s‑a dus nimeni. Astăzi, „Primarul”
plătește poliţa de atunci: se face că plouă când vine
vorba despre așa ceva…
E Postul cel Mare! Slujitorii altarului se comportă
de parcă n‑ar fi așa ceva… Și cred, desigur, că nu
sunt în slujba obștei, ci obștea se află în slujba lor…
„Despoţiile monahale” nu sunt puţine. Cei mai
mulţi întâistătători provin din medii tradiţionale,
rurale în covârșitoarea lor pondere. Când ajung în
frunte, trec cu mare ușurinţă peste semnificaţiile
duhovnicești ale statutului lor.
„Aproapele” lor, al întâistătătorilor, stă alături
de dobitoace în cele mai multe cazuri. Poate chiar
și după bunurile materiale…
Al nostru stareţ, de pildă, acordă mare atenţie
„parcului de mașini” (6 buc. în total), în schimb, nici
nu se uită la cei din obște decât atunci când umblă
să‑și impună voia. Aici, este acasă „stăpânirea”,
nu „îndrumarea duhovnicească”.
159
Toma Pirău
Nu i‑am auzit pe preoţi să vorbească vreodată

despre ceva din Scriptură pentru luminarea minţii
vreunui frate! Se feresc de așa ceva „ca dracul de
tămâie”…
La tipic, se uită mai aplicat: aceasta nu‑i ferește
să le‑ncurce pe la slujbă, din când în când, fără să
le pese cumva… Culmea, se cred invincibili! Faţă
de lume, fac pe smeriţii și pe evlavioșii… Dac‑ar
ști oamenii ce „mari făţarnici” sunt, ar pleca pe
unde ar vedea cu ochii…
Doamne, fă ceva! Oamenii au stricat Legea Ta!
Încă de pe vremea psalmistului David…

Evreii aveau inimile împietrite ca să nu‑l

recunoască pe Hristos în ipostaza lui divină. Iacob
spune că la fel a fost și el atunci când n‑a văzut‑o
pe soția lui, Florica, deși aceasta era lângă el.
„Teologul” Iacob – pus pe vorbă pentru că nu
are semnal TV – a înțeles rolul ingrat al lui IUDA,
care n‑a avut de ales. El sau un altul aveau de făcut
„treaba vânzătorului”, altfel iconomia divină s‑ar fi
pus în mișcare după o altă rânduială. Iuda s‑a pus
pe făptuit după ce a intrat în el „duhul cel rău”, cel
puțin așa relatează Scriptura. Între apostoli, era
mai răsărit, mai priceput la fel de fel de chestiuni
pământești, ceea ce l‑a și adus la o dregătorie
potrivită între cei aleși de Domnul.
Cele care s‑au tot adăugat de‑a lungul timpului
despre el, practic, nu‑și aveau rostul. Postura lui a
fost una tragică din capul locului, fără voia lui în
160
marea dramă a Fiului lui Dumnezeu cuprinsă „în

taina cea din veac ascunsă”.
Într‑un fel, Iuda este sacrificat dintr‑o rațiune
mai înaltă decât cea a lumii, destinul său fiind
plămădit, într‑o bună măsură, din cea mai evidentă
substanță dramatică.
A fost dintre cei care s‑au bucurat de prezența
unică a Domnului Iisus. A prins multe puteri prin
ceea ce a văzut și a auzit de la Învățător, s‑a mirat,
ca și ceilalți, de cuvântul Domnului care nu era
unul obișnuit, ci unul „cu putere multă”.
Știa că Domnul e „blând și smerit cu inima” și
că putea să‑l ierte pentru „fapta lui cugetată”. S‑a
căit atât de mult pentru gestul său și nu s‑a mai
putut „așeza în umbra nădejdii”. Credința lui în
Domnul s‑a înmuiat și nu și‑a mai putut stăpâni
părerea de rău care, după cerință, s‑a „topit” în
deznădejde. Învăluit într‑o asemenea stare de
spirit și‑a luat singur zilele… S‑a spânzurat…
N‑a mai avut răbdare cu sine și s‑a pierdut… O
vieţuire tragică!
Câte nu se petrec în lume din nevoi
asemănătoare și nu se strâng într‑un „tragism
pilduitor vieții”…

„Când mi‑am pierdut ceasul, m‑am rugat la Sf.

Anton – povestește foarte serios Iacob – și mi‑a
îndrumat pașii exact la locul unde‑l pierdusem în
pădure”.
La fel a făcut când a uitat unde a pus niște bani.
„Sunt bun prieten cu Anton!” – spune mai apăsat,
161
Toma Pirău
cu niște ochi deveniţi, dintr‑o dată, mai strălucitori

și parcă puși pe șotii.
Mare pezevenghi și Iacob ăsta! Face parte
dintre cei puțini care sunt în stare să creadă cu
ardoare în cuvântul mântuitor al Domnului. Pare
neclintit în convingeri.

«Acum ceva vreme m‑am dus și eu la „dizidenții

ortodocși” ce admit nevoia de a repeta botezul la
vârsta „alegerii în cunoștință de cauză”. Era cât pe
aici să mă mai botez odată!
N‑am mai auzit de așa ceva la ortodocși» De
la Iacob, zicere…

„Primarul” s‑a întors de la întâlnirea cu Vlădica.

Acolo, aproape de Complex, s‑a dus de dimineață,
alături de alți parohi din zonă, ca să participe la
o „binecuvântare” a episcopului asupra bisericii
recuperată de la „stiliști” (adică de la cei ce își duc
sărbătorile „pe stil vechi”)
După slujbă, probabil, preoții și Vlădica s‑au
retras „să‑și tragă sufletul” undeva mai la fereală
de ochii lumii.
După zicerile „Primarului”, s‑au amuzat nevoie
mare „de pradă”, spunându‑i‑se parohului, de
către unii, că „a recuperat biserica la telecomandă”.
Nu la cheie, ci la telecomandă pentru că lăcașul
avea o instalație de aer condiționat care se pornea
cu o „biată telecomandă”.
Încă o victorie binemeritată a dreptei credințe!
Au mai recuperat niște ziduri, inclusiv corpul de
162
chilii despre care p. Nicolae vorbea la masă pe un

ton admirativ.

Pe la 20.30, „Primarul“ făcea ture cu Jeep‑ul

cel nou în jurul bisericii. Cred că l‑a lovit strechea!
Sunt curios dacă vine la Miezonoptică… La
Vecernie, a făcut figurație vreo zece minute, după
ce, demonstrativ, a făcut, în fața tuturor, aprox. 9
mătănii.
Mare pezevenghi poate fi omul acesta!…
N‑a venit la Miezonoptică! N‑a venit nici la
Utrenia din 17.03.2014. L‑am văzut, pe la 9.00,
când se‑ndrepta spre baie. Noi eram pe terminate
cu slujba.
La Sf. Liturghie, astăzi s‑a citit pericopa
„vindecării slăbănogului din Capernaum”.
„Fiule, iertate fie păcatele tale” i‑a zis Domnul
Iisus slăbănogului (Marcu 2,2) după ce a văzut
credința celor patru prieteni ai acestuia care l‑au
așezat în fața Domnului, lăsându‑l în jos prin
acoperișul casei.
„Ridică‑te, ia‑ți patul și mergi la casa ta!” – ca
să se știe că putere are Fiul Omului ca să ierte
păcatele.
Prin devotament și credință, prietenii
slăbănogului au deschis „poarta puterii
Cuvântului”. (Marcu 2,9)
La suferință, e bine să nu fii singur!
Într‑o altă evanghelie sinoptică, Domnul
Iisus spune simplu: nu este mai mare dovadă de
dragoste decât să‑ți dai viața pentru prietenul tău.
163
Toma Pirău
Aceste ape ale devotamentului au „limpezimea

înțelesurilor bune”…

De‑a lungul veacurilor, prigonitorii s‑au trezit

când era deja prea târziu. Așa s‑a petrecut și cu cei
care i‑au prigonit pe creștini: sufletele martirilor
au modelat „mentalul colectiv” până la momentul
miraculos al iluminării.
Poate că și lumea căuta o ieșire din „marea
oboseală imperială”, fără să conștientizeze această
neliniște ce cuprinsese, pe la acel timp cumpănit
între veacurile trei și patru, întreaga lume
mediteraneană.
Libertatea începuturilor este căutată până
astăzi, când, după multe veacuri de viață religioasă
instituționalizată, se simte o lipsă de vitalitate
aproape prin toate „grădinile bisericești”.
S‑a vrut cantitate și s‑a ajuns la un „hieratism
ierarhic” tot mai străin de viața oamenilor.
„Zodia substantivului” ține, în biserică, de
prea mult timp. Lumea credinței a fost populată
„cu realități și substanțe” după dorințe care țin
mai mult de orgolii lumești decât de „inimile
noastre”.
Alchimiștii voiau să descopere „sufletul din
materie”, fiind convinși că vor putea reface ceva
din ce s‑a pierdut prin „căderea protopărinților”;
au produs experiențe și cărți într‑un ritm aproape
halucinant…
Credincioșii de‑acum se străduiesc oarecum
asemănător cu alchimiștii în căutările lor, doar
164
că, spre deosebire de aceștia, nu se pot bucura de

„adevărul libertății lor”. „Cel căutat” nu poate fi
găsit decât prin mijlocitori, iar aceștia, după cum o
dovedește viața, au eliminat din calea lor tot ce i‑ar
fi putut incomoda. „Croiala” credinței s‑a făcut
după preferințe greu de susținut cu argumente
scripturale temeinice.
Scripturi alese, crez, ritual, doctrină și
organizare – iată ingredientele supraviețuirii
creștinismului atâta „amar de timp”; totodată,
reperele care orientează perspectiva unui
„establishment sufocant”
Se simte nevoia unui ceas care să îmbine
adjectivul, adverbul și prepoziţia. Semnele acestuia
provoacă insomnii între ierarhi și speranţă la cei
care văd și înţeleg stagnarea. Unul și multiplul,
după vorba unuia ca Noica, se înfrăţesc în trecerea
și petrecerea lor spre schimbare…
Ce te faci, însă, cu dorinţele celor mulţi care nu
se învecinează prea bucuros cu spiritul dialectic…
Cei din preajma lui Iisus au primit învăţătura
cu „taina ei cu tot”; celorlalţi, după rânduială, li s‑a
vorbit în „parabole”, faţă de care văzul și auzul lor
nu prea sunt de ajutor pe „calea înţelegerii”… Să
nu putem scăpa de dualitate nici măcar în lumea
care exclude cercetarea?

„Primarul” se lasă‑n voia „lenevirii inimii”. La

ora de Miezonoptică, se cobora din pod, unde,
probabil, a fost ca să‑și repare antena TV.
Nici gând să apară la slujbă!
165
Toma Pirău
S‑a dus în chilie și s‑a dedat la vizionarea

vreunui program TV cu „conţinut duhovnicesc”…

Utrenia „rula” ca de obicei, cu ceasuri, metanii

dese, doar suntem în Postul Mare, nu?
Cum la citirea din Triod și Minei se spun multe
despre sfinţi și nu se pot urmări toate cu atenţie,
priveam pe fereastră. Cu relativă detașare…
La un moment dat, îl văd pe „Abraham”
îndreptându‑se, pe‑afară, spre ușa beciului care,
după cum apărea, era închisă. Mergea apăsat spre
beci, până aproape de intrare, când, tresărind,
constată că se află în faţa beciului și, într‑o clipă,
schimbă direcţia spre magazia de lemne. Într‑acolo
se și îndrepta iniţial, dar, „pe pilot automat fiind”,
n‑a mai urmărit cu atenţie ce face și s‑a trezit în
altă parte, unde, atunci, nu prea avea ce face.
Se mai întâmplă și la slujbă: citești ce citești,
mai mult „făcând zgomot” decât urmărind textele
cu mare luare aminte, și, la un moment dat, ai sărit
un rând sau un cuvânt și ţi „se rupe firul”… Parcă
te‑ai trezi dintr‑o reverie… Nu mai știi pe unde
s‑o apuci… Ai pierdut calea…
Ceva asemănător s‑a întâmplat și cu Teodor,
altminteri foarte implicat în tot ceea ce face. E de
rând la clopot și‑și face treaba foarte meticulos…
La Miezonoptică, însă, a bătut toaca și clopotul
mai devreme cu o oră. Așa arăta ceasul lui, după
cum ne spunea după slujbă… Poate că „viclenia
obiectului” își caută noi întruchipări…
166
Abia începuse să folosească „uneltele

sunătoare”, și se deschid ferestrele de la parter, de
la chilia „Primarului”, iar acesta, cu barba vâlvoi
și cu ochii scăpărând, îi strigă lui Teodor: „Băi,
ce faci? E abia zece, încă nu‑i vremea de clopot!
Oprește‑te, băi!”
Îţi vine să râzi în hohote…
Totuși, dacă te gândești bine, se mai petrec
și lucruri ciudate pe aici cu cei care „vieţuiesc
monoton”. Și lui Iacob i se mai întâmplă să
pornească să facă ceva și, pe drum, „se trezește” și
nu mai știe încotro trebuia să meargă…
„Rugaţi‑vă și privegheaţi!” – un îndemn de
toată isprava, plin de înţelesuri tainice.
Câteodată, însă, sufletele și trupurile nu mai
ascultă „vocile conștiinţei”. Poate că umbra ce
persistă mai mult asupra acestui loc face ca „stările
absente ale conștiinţei” să fie mai frecvente decât în
altă parte. Sau, mai știi, „acoperișul umbrei” să fie
pavăza delăsării? Să se hrănească, oare, „lenevirea
cea rea” din „substanţa umbrei”?

Maxim Mărturisitorul:
„În dispute este de multe ori și rătăcire”
(Filocalia, vol. 3, p. 460)
„Cel ce are numai tipurile, dar nu și arhetipurile
tainelor, are numai întrebarea, dar nu și cunoștinţa
iluminărilor în duh. El a primit ca împrumut
ceea ce s‑a spus mai înainte, adică experienţa
prin simţuri a simbolurilor legii, dar cu sufletul
167
Toma Pirău
flămânzește după duhul ei, socotind ca un miop

întrebarea drept adevărată cunoștinţă”. (idem)

Prin duh, vine adevărata cunoștinţă.

Prin simţuri, rămâi doar la litera Legii.
La fel susţineau și gnosticii…
Ca să‑l oprească pe Sf. Maxim să mai vorbească,
i‑au tăiat limba de la rădăcină și braţul drept, ca
să nu mai scrie. L‑au exilat undeva pe coasta de
răsărit a Mării Negre, în ţara lazilor, unde a și
vieţuit mulţi ani ca simplu monah… Împăratul
Heraclie socotea interesele politice și aranjamentele
cu monoteiștii (cei care susţineau că Mântuitorul
avea doar o fire…) mai importante decât „adevărul
de credinţă”! Aceasta‑i „vremea istorică” despre
care Noica vorbea cu admiraţie: acum se lupta
și se murea pentru câte o idee… O, tempora…
„substantivul” lucra din plin la popularea realităţii
cu substanţe… chiar sub forma unui Gând.

Pe la Năsăud, oamenii au început să se agite cu

lucrările câmpului. Cred că au luat‑o razna: e cam
devreme!
Aceasta a fost discuţia, în principal, cu F. Vlasin.
„Neamul Vlașinilor” sau „Întoarcerea vlașinilor”
– subiecte de literatură – să fie oare acei vlașini?

În „Capete”, Sf. Maxim presară multe lămuriri

ale unor texte din Scriptură peste care poţi
trece cu ușurinţă fără a le descifra înţelesurile.
168
Într‑una din stări, la Miezonoptică, se citește din

psalmul care exprimă împrejurările grele prin
care a trecut psalmistul într‑o perioadă a vieţii
lui. Se spune: „Făcut‑am ca pelicanul din pustie/
Asemănatu‑m‑am cu bufniţa din dărâmături, /
Fost‑am ca o pasăre singuratică pe acoperiș” (citat
din memorie!).
Când am întâlnit prima dată expresia „pelicanul
din pustie”, am luat‑o ca pe o licenţă poetică, habar
nu aveam de vreun înţeles tainic al acesteia.
La acesta am ajuns cu ajutorul Sf. Maxim,
răsfoind vol. II al Filocaliei: acest volum din
Filocalie cuprinde tot scrieri de‑ ale lui Maxim
Mărturisitorul, în principiu „Contra lui Talasie”.
Ce scrie Sf. Maxim despre „pelicanul din pustie”?
Acesta, pelicanul, știe ce mare dușman se află
șarpele locului pentru puii săi, așa că‑și face cuibul
la înălţime, unde cu greu poate ajunge șarpele.
Și, totuși, șarpele se dovedește priceput în a găsi
„soluţia” potrivită ca să vateme puii pelicanului,
oarecum înciudat că nu poate ajunge la ei. Simte
cum bate vântul și se așează, pe direcţia cuibului,
cu vântul venindu‑i din spate, și‑și lansează jetul
de venin spre puii pelicanului din cuib. Stropii de
venin paralizează puii pelicanului…
Ce face pelicanul? Zboară deasupra cuibului,
își perforează toracele cu ciocul și dirijează „stropii
săi de sânge” spre puii din cuib…
Stropiţi cu sângele părinţilor, puii își revin din
paralizia produsă de veninul șarpelui.
La evrei, sângele este „lăcașul vieţii” și, prin
urmare, se interzice consumul acestuia. Stropirile
169
Toma Pirău
cu sânge la Templu și altar purifică, în concepţia lor,

indivizi și comunităţi. Jertfele sunt bine rânduite
încă de pe vremea patriarhilor, poate, în primul
rând, datorită regăsirii sângelui cu a lui putere de
curăţire. Putere sporită de simbolizarea cu care se
însoţește ritualul…
Dar semnul din lume transpus de pelican?
Cu o vechime mult mai mare, probabil, decât
„ritualurile de jertfă” la evrei…
Sinaiul fumega „cu înţeles” pentru Moise și
l‑a ajutat sa‑și aducă poporul sub Lege: „sângele
pelicanului” din pustie i‑a mirat dintru început și,
prin aceasta, le‑a deschis ochii către descoperirea
misterului vieţii. La acest nivel „popular”, sângele
a plămădit un „buchet de practici ritualice” pe
care cu greutate îl înţelegi dacă nu citești „semnele
locului”. Substantivitatea populează lumea cu
realităţi miraculoase care te fac să te gândești la o
înţelepciune de alt tip decât cea discursivă.
Cele contrare se prefac în ceva armonios și
dătător de „corole de minuni”.
Câte n‑or fi așezate la fel în „povestirile
scripturale”?

De la sângele „ce vindecă” al pelicanului din

pustie, psalmistul trece la alăturarea mistică dintre
„cocostârc” și „chiparos”. Ce au mistic aceștia?
Pentru un profan, o pasăre – cocostârcul – își face
cuibul într‑un arbore – în chiparos.
170
Psalmistul David – în Ps. 103, vrs. 19 – spune

simplu: „Lăcașul cocostârcului în chiparoși”. Atât
și nimic mai mult!
Sf. Maxim Mîrturisitorul istorisește despre
cocostârc ceva de‑a dreptul fantastic: înainte de
a se împreuna, se „căiește” preţ de patruzeci de
zile. Se‑ntristează fără opreliște cocostârcul, cum
nu face nici o altă făptură, și își arată tristeţea în
tot ceea ce face. Aceeași „sărbătoare a tristeţii” și‑o
rânduiește și după împreunare. Toate făpturile
sunt bucuroase de împerechere, e legea firii care
lucrează prin ele. Nu la fel, însă, se petrec trăirile
și la cocostârc.
Cuiburile lor sunt pe vârfurile chiparoșilor, nu
mai au nimic deasupra, ca și cum ar vrea să ne
îndemne să vedem doar „înălţimile cerului” în faţa
ochilor lor, ai cocostârcilor. Graţia lor constitutivă
se „prelungește” parcă spre înălţimi. Nu însă pe
munte sau pe piatră, ci pe fruntea chiparoșilor,
arborii nemuririi… Se știe că acești arbori odrăslesc
rămurele din belșug dacă sunt tăiaţi, de un verde
aproape de pe altă „planetă a vieţii”.
Acest arbore seamană, la formă, cu focul, motiv
pentru care se găsea în faţa tuturor templelor
iraniene consacrate focului.
Iov o spune (Iov 14,7) cu sfială: „Un copac, și
tot are nădejde: căci, când este tăiat, odrăslește din
nou și iar dă lăstari”; viaţa lucrează în acest arbore
după alte măsuri, cu mai multă îndrăzneală și mai
vârtos decât în alte „făpturi vegetale”.
Până și înţelepciunea ‑ la Eccleziastul lui Iisus,
fiul lui Sirah ‑ se compară cu chiparosul: „M‑am
171
Toma Pirău
înălţat ca un chiparos pe muntele Hermon” (Ecl. (si)

24,14). De aici, din cuprinsul Hermonului, izvorăște
Iordanul, izvor de viaţă pentru toţi cei ce locuiesc
pe tărâmurile Țării Sfinte. Fecunditatea eternă a
lui Yahve se compară cu cea a chiparosului…
„Sfiala curată a cocostârcului” nu se poate arăta
în altă parte decât pe „culmea însorită și plină de
trăire” a chiparosului.
Încă o dată, simbolurile „se topesc” în semne.
Aici, în trecerea de la simbol la semn, se află
„rădăcina” folozofiei psalmistului. Noi, modernii,
ne străduim din răsputeri să înţelegem lumea
miraculoasă cuprinsă în aceste semne, pe câtă
vreme cei din vechime doar priveau la cele din jur
și se luminau de „cunoștinţa armoniei întru cele
înalte”.
Sunt multe teme ascunse printre cuvintele
psalmiștilor la care vom ajunge din ce în ce mai
greu datorită prăpastiei tot mai mari pe care
civilizaţia o așează între materie și spirit.
În vremurile despre care „istorisesc psalmii”,
fragmentarea lumii nu era așa avansată…

„Primarul” a fost pus pe zaveră. Probabil din

lipsă de ocupaţie. Se întâmplă ceva obișnuit în
cazul lui: nefiind preocupat serios de ceva, orice
prilej de a se băga în seamă este binevenit.
Printr‑un simulacru rutinier, mai greu observi
că se întâmplă ceea ce nu trebuie. De pildă, mi
s‑a părut nefiresc să se dea binecuvântarea de la
începutul Vecerniei din ușa de la baie. În pantaloni
de lucru, cu cămașă cu mânecă scurtă, abia ridicat
172
de la chiuvetă, „Primarul” n‑a ezitat defel în a da

„semnalul” începerii slujbei de seară.
Pe parcurs, intratul și ieșitul din bucătărie fac
parte, de asemenea, din ritual. N‑ar fi exclus să
guste câte ceva între timp…..
Cu toate acestea, are un aer grav, afectat de
vreun flecușteţ neînsemnat poate și din lipsa lui
de concentrare la slujbă.
Nu cred că se întâmplă ceea ce trebuie.
După canoane, atmosfera ar trebui să fie alta…
Varsanufie îi încuraja pe novici să pună întrebări
despre rânduielile duhovnicești. A întreba era
aproape o datorie pentru începători.
Pe aici, dacă întrebi prea multe este chiar
suspect. Îndrumarea duhovnicească, practic, nu
există… Doar ţâfne și ifose „de doi bani”…
În chinoviile de demult, vieţuitorii își
descopereau gândurile la duhovnic chiar și de
două ori pe săptămână. După cele descoperite,
Bătrânul știa cum să‑l sfătuiască pe cel care și‑a
„deșertat” tolba sufletească…
Părintele duhovnicesc are atenţia împărţită
în două: spre iertarea de păcate și spre primirea
gândurilor pe care și le descoperă cei pe care îi are
în grijă.
Dacă nu găsești „omul potrivit” pentru
îndrumarea duhovnicească, se recomandă studiul
atent al Scripturilor. De aici, din Scriptură, poţi
culege cele necesare pentru a‑l înlocui pe cel
nepriceput.
Cel nevrednic într‑ale duhovniciei trebuie
evitat pentru a nu se produce tulburare.
173
Toma Pirău
Mărturisirea păcatelor și îndreptarea cugetelor

după descoperirea gândurilor sunt „păsări rare” în
chinovia noastră. Sf. Maxim, parcă, vorbea despre
cei care „s‑au făcut monahi ca să fie nemonahi”.
Fără învăţătură și cunoștinţă, ca și fără bunătate,
obștile sunt doar forme de supravieţuire în afară
de lume, dar după rânduielie acesteia… Simple
forme lipsite de viaţă…

Neliniștea sufletească lucrează în multe feluri.

Cel mai aproape rod este nestatornicia. Cu sufletul
neliniștit, vieţuitorul din mănăstire nu‑și găsește
starea. Nu‑l rabdă locul!
În vecinătatea acestei neașezări lăuntrice, se află
nevoia de a avea atenţia orientată spre exterior.
Media sunt în mâinile multor întâistătători și
vieţuitori de prin mănăstiri. Neobișnuiţi să lucreze
cu mintea, ci doar să recepţioneze una și alta de
la unii și alţii, nu se simt în apele lor atunci când
rămân singuri. Teama de propria lor „singurătate
pustie” îi îndrumă spre zgomotul modernităţii:
canale info, emisiuni TV, site‑uri cu fel de fel de
„prostioare” spirituale, etc.
„Primarul” nostru pornește staţia radio de
dimineaţă socotind, probabil, că dacă difuzoarele
lansează mesaje cu ritmică religioasă din „vârful
dealului nostru”, enoriașii ciulesc urechile cu mai
mare râvnă. Închipuiri deșarte…
Așa s‑a întâmplat și astăzi, de dimineaţă – la
Sf. Sărbătoare a Bunei Vestiri – când, înainte de Sf.
Liturghie, difuzoarele obosite ale așezământului
au început „să bâzâie” ceva de la Postul de radio
174
Trinitas. Difuzoarele au pornit devreme, dar cei

doi preoţi au întârziat la slujbă. Delăsarea n‑are
limite… Cu toate acestea, „Primarul” susţine cu
obrăznicie ca cei din chinovie să i se adreseze
cu apelativul „Prea‑cuvioase părinte…”. S‑a
întors lumea cu fundu‑n‑sus: într‑ale credinţei,
târâș‑grăpiș, la‑nchipuiri deșarte, cu capu‑n nori!
L‑am întrebat pe p. Teodor ce înseamnă cuvios.
Mi‑a răspuns că, după cum crede el, un cuvios
e devotat și implicat într‑ale rugăciunii atât de tare
că nu mai poţi, din respect, să i te mai adresezi
cu altă formulă. Un răspuns relativ corect, de
bun‑simţ… Și a adăugat privindu‑mă complice:
Așa‑i prin mănăstiri! Trebuie să fii de acord cu
ceea ce‑ţi spun cei mai mari… Așa, numai așa, te
poţi mântui…
Oricum, zâmbea ușor atunci când îmi explica
ce‑i cu cele „de‑ale cuvioșiei”! Știa, pesemne, și
era de acord cu gândul meu legat de „Primar”, că
apelativul „Prea‑cuvioase părinte…” se potrivește
pe‑aici ca nuca‑n perete…
Cum să fie un asemenea făţarnic părinte
duhovnicesc? Părinţii de demult o spun răspicat:
într‑un părinte, ca să‑ţi fie duhovnic, trebuie să ai
încredere, ca să poţi să‑ţi „descoperi gândurile”.
Acest soi de descoperire este chiar deasupra
„iertării păcatelor” pentru că nu‑ţi atrage firea spre
trecut, prin reamintire, ci ţi‑o luminează ca să poţi
deveni vieţuitor al virtuţilor duhului.
Tot acești părinţi mai spun că duhovnicul
trebuie să fie „smerit și blând cu inima”. Ca să te
175
Toma Pirău
poată înţelege și să‑ţi îndrume pașii pe care‑i ai de

făcut…
Pe lângă acestea, părintele duhovnicesc nu
poate fi străin de cunoașterea Scripturii. Mai puţine
canoane, rod instituţional de‑a lungul vremurilor,
și mai multă cunoaștere și pricepere în apropierea
Învăţăturii celei de-Sus. Fără „făclia scripturilor”,
duhovnicia unora, ca „Primarul”, se transformă în
stăpânire ignorantă.
Cel‑rău e întotdeauna necruţător, neiertător…
Vătaf de monahi… Antonie și ai lui trăitori
adevăraţi, de‑a lungul a peste un mileniu și
jumătate, privesc spre aceste așezăminte, unde
întâi‑stătătorii sunt „lăutari în sutană”, cu duhul
înnegurat… Răzmeriţa lui Core, de pe vremea lui
Moise, s‑a‑ncheiat prin înghiţirea răzvrătiţilor în
măruntaiele pământului. S‑a crăpat, dintr‑o dată,
pământul sub ei și i‑a înghiţit cu cai, cu căruţe, cu
neveste, cu copii ș.a., ca să li se piardă urma dintre
cei vii…
Ce‑ar păţi cei care sunt „delăsători la altare”?
Un prooroc din vechime spune că aceștia sunt
blestemaţi… Cred că era Maleahi…
Îndestularea se însoţește cu trândăvia. „Pomul
credinţei” rămâne fără rod… Pentru mulţi ierarhi,
contează fastul și „băgarea în seamă”…

E cât se poate de adevărat: prin lume nu prea ai

timp de cugetare. Nici gând de dreapta cugetare,
despre care părintele Arsenie Boca spunea că e
176
mai importantă decât postul. De ce, oare, așeza

parintele Arsenie așa de sus „dreapta socoteală”?
N‑ar fi greșit să lăsăm gândul să alunece spre
începuturi: la Facere, Înţelepciunea era de faţă…
Ca să capete lumea rost!
Printr‑o așa însoţire de Început, când nu era
timp, tăria zidirii se face pe sine arătată pentru
om. Pentru cel de după Cădere, desigur; cel de
dinainte de Cădere, având natură duhovnicească,
nu avea nevoie să postească pentru că nu avea
nimic pătimaș. Și cum patima este „un risc asupra
firii”, în această stare a începutului firea era în
Duh, parte a Totului înduhovnicit.
Prin Cădere, începe bătălia dintre Spirit și
Materie, marea Dualitate ce umbrește firea cu
„chemarea spre fragmentare”. Multiplicitatea,
oarecum, dă culoare lumii și, prin aceasta, omul
se lasă antrenat de fel de fel de ispite. Într‑un
„ceas religios”, unul superior, spiritual desigur,
conștiinţa se trezește. Rodul ei cuprinzător este
discernământul, ca lucrare a ceea ce se numește
„dreaptă cugetare” sau „dreaptă socoteală”
E destul de limpede de ce părintele Arsenie
a pus „dreapta cugetare” mai presus de post:
postul apare ca „lucrare a cugetării” orientate cu
dreptate. Sau cu pace. La fel era și Melchisedec:
după înţelesul numelui – rege al dreptăţii. Ca rege
– „rege al Salemului, rege al păcii. „Preot în veac”
al Celui Preaânalt… Dinainte de vreme…
Tot dintr‑acolo vine și Înţelepciunea, respectiv
cugetarea dreaptă ca odraslă a acesteia, așa că
înfrânarea cerută de post – materială, simţitoare
177
Toma Pirău
sau spirituală – nu se poate înfiripa fără ajutor

„din Duh”. Cel ce ajută are mai multă putere decât
cel ajutat!
Judecata părintelui Arsenie, oarecum sibilinică,
este justă. Corectă. Cu toate că nu prea e pe înţelesul
poporenilor sau pe placul multor ierarhi…

Cum să trăiești în același duh cu cel diferit de

tine? Pe anumite „secvenţe atitudinale” se poate!
Sunt cele de natură liturgică sau, mai concret, cele
legate de cult, de ritual. Pe‑aici „nu se trece” decât
cu Tipicon‑ul în mână: toate se desfășoară după
formule deja consacrate. La fel sunt și cele care
se fac de către ortodocși la anumite evenimente:
naștere, căsătorie, moarte, „necazuri” de diverse
feluri ș.a. Totul, dar totul, este scris în „îndrumarele
de cult”, de la Sf. Liturghie până la rugăciunile
pentru „aducerea ploii” sau pentru „oprirea
apelor”.
Creștinii ortodocși nici nu‑și imaginează
credinţa lor altfel. E drept că și clerul joacă tot pe
această „carte”… De‑aici vin și resursele bisericii;
prin urmare, pare absolut firesc să se acorde o așa
atenţie practicilor de cult… Sinergiilor diferite…
Cugetarea asupra Scripturii n‑are nimic
lucrativ, fapt pentru care nu figurează ca
preocupare constantă a clerului decât într‑o destul
de restrânsă măsură și doar pentru o minoritate
a preoţimii. De obicei, se citește la Sf. Liturghie
din Scrisorile lui Pavel (la „Apostol”) și din cele
178
patru Evanghelii. Din Apocalipsă, nu se citește la

slujbele de duminică sau de sărbători.
Tâlcuirea celor citite pentru enoriași este făcută
de către preotul sau ierarhul slujitor la Altar în ziua
de liturghisire. Predica sau cuvântul de învăţătură
al slujitorului de rând le înlesnește credincioșilor
o mai bună și luminătoare însoţire cu textele
Scripturii. După „măsura duhovnicească” a celui
care propovăduiește…. Precumpănește „stilul
autoritar”, moralizator până la saţietate, dulceag
în mod voit ca să nu supere prea tare pe ascultători.
Dacă tonul ar fi prea aspru, bisericile nu s‑ar
umple duminică de duminică, pomelnice ar fi mai
puţine, ca și vânzările de diverse consumabile
de ocazie (lumânări, tămâie, calendare, acatiste,
suveniruri religioase etc). Ca să nu se întâmple așa,
se trec multe cu vederea și se pune la loc de cinste
nevederea…
Părţile se tolerează reciproc și nu se supără
nimeni prea des… Cei implicaţi de o parte și de
cealaltă s-au acomodat destul de ușor: fac ce‑au
făcut și cei dinaintea lor… Cu bune și cu rele!
„Registrul popular” face și „muzica și dansul”!
Cine și‑ar mai bate capul cu altceva dacă s‑ar dori
așa ceva… Și ce‑ar fi acest altceva? Actualizarea
„teologică sau dogmatică”, ca și cea legată de ritual,
sunt simple anunţuri de conjunctură, n‑au nici o
relevanţă practică…
Dacă privim în timp, vedem că la anumite
intervale se întâmplă să apară niște revoltaţi faţă
de o stare de lucruri, care fie pleacă „în afara
grădinii”, fie rămân în incinta acesteia și tac
179
Toma Pirău
supuși rânduielilor predominante. Mai puţină

evlavie, mai multă liniște prin parohii și eparhii!
Poate cineva să mai spună ceva? Vrea, oare, lumea
să trăiască „în Duh și‑n Adevăr”?

„Îndreaptă‑mi ochii ca să văd deșertăciunea“ –

așa se roagă la Domnul psalmistul David. Desigur,
deșertăciunea lumii acesteia…
Doar aceasta poate fi „văzută cu ochii”; ochiul
interior vede ceea ce este nevăzut și, prin aceasta,
este mai pătrunzător. Chiar mai durabil! Nevăzutul
nu intră cu totul în „marea trecere” sau, poate, este,
cumva, altfel? Mereu deasupra acesteia. Însoţitor
din umbră sau lumină?
Ceva din „deșertăciunea văzută”, materialnică
o găsim și în cele ale credinţei. P. Teodor, de
exemplu, simte nevoia să pună mâna pe icoana cea
mare a Maicii Domnului din paraclis. De fiecare
dată când se închină, pipăie icoana… Sărută până
și semnul de carte din Ceaslovul mare, pus la
troparele și condacele zilei de la sfârșitul cărţii.
La fel fac toţi cei „drept credincioși” la intrarea
și ieșirea din biserică: sărută icoanele din faţa
altarului. Și nu numai… Dacă iconoclasmul din
sec. VIII – IX ar fi ieșit victorios, ce s‑ar fi făcut
bisericile din Răsărit fără icoane?
Indicii materialnice sunt oferite pentru
credincioșii ortodocși și prin lumânări, tămâie,
anafură, chiar și „trupul și sângele Domnului
nostru Iisus Hristos” din potir sunt primite ca
„ceva” viu…
180
Dincolo de aspiraţia spre „ceea ce nu se

vede”, în cultul creștin se folosesc la fiecare
pas „fărâme materiale” umbrite de reprezentări
cu o mare încărcătură simbolică. Cred că la
aceste „corespondenţe simbolice” se referea
Nichifor Crainic atunci când vorbea despre
cosubstanţialitatea dintre religie și cultură. C.
Noica n‑ar ezita să încadreze religia ca „specie
culturală” și ar avea și el dreptate „după ceasul lui
de cugetător”.
Prin simboluri, se mai subţiază din
deșertăciunea lumii. Ajungem să trăim cumpănit
între ce se vede și ce nu se vede…
Psalmistul voia să se apropie mai mult de taină
punându‑și la lucru „ochiul interior”…
Tot la așa ceva năzuiește când cere ajutor ca să
primească „învăţătura, bunătatea și cunoștinţa!”
Cele două – învăţătura și cunoștinţa – sunt la
dreapta și la stânga bunătăţii.
La ce ne folosesc învăţătura și cunoștinţa dacă
nu devenim buni? – ne întreabă – din „ungherele”
a peste trei milenii – David, psalmistul, prins parcă,
precum druizii mai târziu, în farmecul muzicii din
psaltire…
Da, e adevărat, fără să sperăm în bunătate, pe
lume s‑ar lăsa un „strat gros de deșertăciune”…

S‑a prăzmuit Sf. Cuvioasă Maria Egipteanca. A

trăit pe la începutul sec. al V‑lea d. Hr. La biserica
din Ierusalim, s‑a dus din Alexandria pe la aprox.
431 d. Hr.
181
Toma Pirău
Când se ruga, levita la câteva palme deasupra

pământului. Iordanul îl trecea fără să se scufunde
în apă…

Cele trei popoare‑vector ale creștinismului:

dorienii, latinii și celţii. Au început să se miște pe
la anul 1000 î. Hr., fiind, deci, contemporane cu
psalmistul David.
(popor‑vector = popor înainte mergător,
deschizător de drum și capabil să pregătească
ceva)

Creștinismul n‑ar putea „vieţui” în absenţa

păcatului. Nu numai atât: nici n‑ar fi apărut.
Despre rolul temeinic al păcatului nu prea se
vorbește; nici măcar Sfinţii Părinţi nu fac o așa
pomenire despre păcat.
De obicei, tălmăcirile scripturale iau păcatul ca
atare, ca ceva ce a rezultat din încălcarea poruncilor,
demn de toată hula dreptcredincioșilor. Prin
Cădere, s‑a deschis lumea păcatului și a păcătuirii,
care trebuie ocolită sau evitată prin tot ceea ce ne
arată Biserica și ai ei slujitori.
Drama nu se limitează doar la om: se afirmă
la nivel cosmic. Sub Blestem – rod al Căderii
– cade toată făptura. De la cea neînsufleţită până
la cel ce a fost făcut „după chipul și asemănarea
Creatorului”.
Starea de păcat crește de la o generaţie de
oameni la alta; la fel și „întristarea Creatorului”,
până‑ntr‑acolo că Acesta se hotărăște să‑i
182
prăpădescă pe oameni. Păstrează doar „o rămășiţă”

din care vor ieși „la lumină” alţi și alţi păcătoși. Cu
toate suferinţele lor, nenumărate și de multe feluri,
oamenii n‑au învăţat mare lucru.
Libera lor voie sau „liberul lor arbitru” se‑nclină
mai mult spre cele pământești decât spre cele
celeste. Degeaba se tot amintește în biserici despre
această rătăcire a lor, ei fac tot ceea ce ţine de firea
lor nebună.
Toată viziunea creștină asupra lumii și tot ce
se întreprinde ca practică de cult nu au vreun rost
dacă le așezăm în afara a ceea ce înseamnă Păcat.
O spune chiar Domnul: nu se dorește moartea
păcătosului, ci să „se‑ntoarcă și să fie viu”!
Ca să se ridice, trebuie să cadă…
Dacă cel ce crede în Domnul nu greșește, la ce
bun toate cele ale credinţei?
De aici o întreagă artă a descrierii Căderii, cu
multe istorisiri chiar de la‑nceputuri. Ceea ce
urmează prin evanghelii și prin celelalte „scrieri
canonice” ale Noului Testament, pe de o parte, și
pe larg și metodic dezvoltat prin Tradiţia Bisericii,
pe de altă parte, se situează în etapa „remedierii
Răului”.
Se poate foarte bine numi și lupta pentru
îndepărtatrea „fructelor Păcatului”. „Neghina”
trebuie înlăturată cu orice preţ din „ogorul
semănătorului”. Aceasta a fost, după cum bine se
știe, semănată de Vrăjmaș într‑un moment când
lucrătorii „se odihneau”…
Libertăţile omului nu se potrivesc odihnei,
cer mereu și mereu priveghere… Și rugăciune
183
Toma Pirău
neîncetată… Ca să nu rătăcim Calea cea știută și

să ne ducem după semnele Amăgitorului. Chiar
dacă acestea ne pun la încercare Credinţa…

Filă după filă – din masiva carte a lui Serafim

Rose, „Scrieri” – și se deslușesc bunele deprinderi
de lectură din Scriptură și din Sfinţii Părinţi.
Despre Facere, au scris mulţi. S. Rose lucrează,
după cum recunoaște, doar cu tâlcuirile la Facere
făcute de Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Sf.
Ambrozie, Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei,
Simion Noul Teolog.
Toate bune și frumoase, dar, după mai bine
de o sută de pagini parcurse cu relativă atenţie,
constaţi că „prestaţia” lui S. Rose este pur didactică.
Capitol cu capitol, verset cu verset din primele trei
părţi ale Facerii, cu tâlcuirile Sf. Părinţi amintiţi
mai sus – prezentate selectiv, desigur – ilustrează
buna calitate de apologet a părintelui Serafim.
Marginile cugetării sale sunt destul de ușor
de văzut. Sunt enumerate, în ordinea consacrată,
temele principale ale Creaţiei, așezate după
cronologia consacrată a Scripturii. Fiecare zi
înseamnă câte ceva nou sub un „Soare”, care
nu exista la începuturi: cerul, pământul, apele,
„odrăslirea” prin acestea de la cele neînsufleţite
până la cel făcut „după chip și asemănare” cu
Creatorul – pus stăpân peste toate cele făcute
până la el –, după care vine „odiseea căderii” cu
„provocările” nenumărate ale acesteia.
184
Părintele Serafim s‑a școlit în America: nu‑și

permite nimic în afara canoanelor tradiţiei Bisericii
și nu îndrăznește defel să‑și pună măcar pentru
o clipă vreo întrebare despre ce‑au cugetat, la
vremea lor, Sfinţii Părinţi.
Cunoaște bine scrierile acestora, merge ușor
la ţintă când caută argumente pentru susţinerea
unei idei fără a se lăsa purtat de vreo tentaţie
dubitativă. Gândirea patristică e tratată într‑o
manieră canonică: se acceptă întrutotul ce s‑a spus
și cât s‑a spus de către cei care au cugetat asupra
Scripturii insuflaţi de către Sf. Duh. Îndoiala e pură
deșertăciune și n‑are ce căuta în „grădina ortodoxă”
atunci când aceasta e înfăţișată tinerilor…
În Scriptură, avem „învăţătura revelată”, scrisă
pentru mântuirea oamenilor de către cei insuflaţi
de Duhul Sfânt, așa că trebuie luată ca atare.
Maniera este mai degrabă „istorică și literală”,
în stilul școlii din Antiohia. Alegoria, ne spune
părintele Serafim, poate chiar răstălmăci sensul
tainic al Scripturii; așa se face că cei din Alexandria
– vezi cazul lui Origen – nu prea sunt băgaţi în
seamă.
Tâlcuirile Scripturii vin din mai multe obârșii,
nu neapărat separate între ele, după cum ne
arată p. Serafim: literală, alegorică și mistică. Din
motive ușor de înţeles, „Scrierile” lui Serafim Rose
izvodesc o preferinţă pentru „varianta literală”, de
unde și un anumit resentiment evident faţă de un
evoluţionism ce rezistă tot mai greu la „provocările”
cunoașterii contemporane a viului. Părintele
Serafim se luptă cu „orizontul conceptual” asociat
185
Toma Pirău
cu „Originea speciilor” a lui Ch. Darwin. Carte

apărută, după cum bine se știe, pe la 1859…
Deocamdată, p. Serafim mi‑a lăsat impresia
unui căutător temător… Mai vedem…

Pe la 14.00, astăzi, 4 aprilie 2014 ”Primarul”

se arăta foarte preocupat. Am aflat de la el că a
murit Grigore. Și nu oricum: stând pe WC. A făcut
infarct.
L‑au găsit vecinii. Janos, băiatul lui Lajos, a
sărit poarta. Televizorul mergea tare. Grigore nu
era în încăperea cu televizorul, așa că l‑a căutat în
încăperea vecină și l‑a găsit la baie, pe scaunul de
la WC, cu capul atârnând spre chiuvetă. Era, deja,
mort…
Marţea trecută (astăzi e vineri), i‑am cumpărat
Dulcolax de la farmacie ca să scape de constipaţie…
Zicea că‑mi dă banii la pensie…
După spusele vecinilor, aseară s‑a „ghiftuit”
cu cârnat și slănină; medicul de familie i‑a
recomandat să renunţe la post și să reia alimentaţia
cu grăsimi…
Parcă‑l văd pe Grigore reproducând vorbele
doctoriţei: „Gore, tu ești nebun! Cum să ţii post,
lasă‑i pe cei care sunt în stare să‑l ţină. Tu apucă‑te
și mănâncă bine, din nou, alminteri s‑ar putea s‑o
mierlești…”. N‑au fost necesare decât câteva zile
ca să se petreacă cele zise de doctoriţă…
Interesantă a fost și zicerea Paraschivei de
acum câteva zile. Când a intrat pe la Grigore, la
întoarcerea din Borșa, ca să‑i deretice prin casă:
186
„I‑am făcut curăţenie prin bucătărie. Nu prea arăta

bine. N‑o mai duce cine știe cât!”. Dacă i‑aș spune
lui Iacob despre zicerea Paraschivei, sigur ar zice
că e vrăjitoare…
De dimineaţă, am primit un SMS de la Șt.
Ungureanu: „Andrei Bodiu, prietenul meu, a făcut
aseară infarct la Oradea și a murit”.
Ce coincidenţă la trecerea spre veșnicie: printr‑o
așezare de alchimie existenţială, Grigore și Andrei
au lăsat în aceeași zi lumea aceasta în seama altora.
Unul, boxer în tinereţe; celălalt, universitar și poet.
Psalmistul spunea cu înţelepciune că Soarele
răsare la fel pentru toţi! Fie‑le tărâna ușoară!

C. Noica zice în cartea lui, „Despre demnitatea

Europei”, că timpul culturii europene este
unul „Kairotic”, adică un timp „al acceleraţiei”.
Timpul european ajută expansiunea acelui „Unul
– Multiplu”, ipostază a sinteticului în mișcare.
Ieșirea din linearitatea determinismului simplu
deschide spiritului european orizontul totalităţii
și al dominaţiei. Ipostazele spirituale în spaţiul
cultural european sunt surprinzător întocmite
după rânduiala gramaticii unui logos mereu
înnoitor. Timpul acestui Logos este unul kairotic,
articulat pe entuziasmul creator al fiecărui ceas.
La fel zicea și Bergson: timpul nu e monoton;
autenticitatea lui ţine de „durata creatoare”.
Prin Creaţie, Lumea a ieșit la lumină. Ceva din
înţelepciunea cea dintâi se regăsește în orice
187
Toma Pirău
libertate a spiritului care valorifică „înlesnirile

timpului kairotic”.
Filozoful Noica se uită de sus la Spengler
cu al lui timp, „fără fior”; totodată, observă că
Prigogine, omul de știinţă, nu lucrează bine cu
„timpul entropic”.
Modul prepoziţional al spiritului dă socoteală
de conectivitate; dincolo de aceasta, modelul
cultural european, prin schiţa și structura lui,
întreţine entuziasmul formelor care se multiplică
fără să se repete.
„Eternitatea fadă” a dat cel mult piramidele; cea
vie se bucură „de timpul kairotic”, de orizonturile
mișcătoare ale creaţiei… Nu întâmplător, Bergson
vorbea despre durata creatoare…

„Modelul cultural european” – acesta era titlul

iniţial al cărţii lui Noica; la ultima ediţie a cărţii,
apărute la Humanitas, se dă alt titlu: „Despre
demnitatea Europei”. S‑a gândit la ceva editorul
atunci când a lăsat deoparte o formulare relativ
tehnică și a „scos la iveală” un titlu cu evidente
nuanţe morale.
Editorul se cheamă G. Liiceanu și te poţi gândi
la ceva mai elaborat atunci când vezi că sub un
titlu nou găsești aceleași texte ca la titlul cel vechi.
Pentru mine, al doilea titlu aduce un plus de
confuzie: ceva care se străduiește să pătrundă
dinamica spirituală a omului în lume, respectiv
cultura, pare a fi înlocuită cu o judecată morală
asupra felului în care făptuiește omul european
188
prin cultura lui. Liiceanu a tratat problema noului

titlu destul de superficial sau, poate, că citise cartea
de multă vreme și nu mai știa exact ce temă dezvoltă.
Sau, mai lumește lucrând, s‑a mers cu un alt titlu
ca să pară o „altă carte” a filozofului Noica pe care
s‑o cumpere noicienii cei noi ai prezentului nostru
cultural și istoric. În al doilea caz, destul de cinic
ca natură, avem de‑a face cu o negustorie chioară.
Un ban în plus, fără o investiţie suplimentară,
n‑are cum să‑l neliniștească pe filozoful ce se răţoia
destul de agresiv la lichelele ce „fac legea” prin
societatea românească postdecembristă. Preluarea
de către același om de cultură, Gabriel Liiceanu,
a fostei Edituri Politice „la pachet” n‑are nici o
relevanţă morală și, prin uitare, pare a fi socotită o
„pescuire” de bunuri care nu merită să fie băgată
în seamă. Editura Politică – arhicunoscută în anii
regimului trecut – a devenit „Editura Humanitas”.
Alte glasuri, alte personaje…
Noica avea o cultură clasică solidă. Grecia, cu
toate ale ei, se află între „perlele Coroanei”, deci
nu trebuie să ne surprindă cumva corespondenţele
peste timp pe care un „priceput clasicist” le găsește
în dinamica spiritului creator de filozofie, adică de
cultură…
Despre „Unul – multiplu”, referenţial principal
al culturii europene moderne, Noica vorbește cu
referire la o pagină dificilă din „Critica raţiunii
pure” a lui Kant în care se face diferenţa între
„de sinteză” și „sintetic” în mișcarea spiritului
raţional. Și totuși, chestiunea „Unului” care se
189
Toma Pirău
„pulverizează în Multiplu”, cu apetenţe autonome

clare o găsim la neoplatonicul Proclus.
„Treimea”, celebră deja, pulsează după
proceduri similare. La fel și „Unul” la stoici…
Tot de la greci, ne vine și ritmica „timpului
kairotic”, cel al creaţiei, prin care reușim să
evadăm din „eternitatea placidă” a credinciosului.
(Kronos era tatăl lui Zeus; ulterior, a fost înlocuit
cu Chronos).
Limita care nu limitează, despre care
Liiceanu a vorbit în a lui „Peratologie”, a apărut
în cultura noastră și a Europei tot de la greci.
„Peras” – înseamnă limită. Peratologia – știinţa
despre limită. „Apeiron” – înseamnă fără limită
sau nedeterminat… „Prin translaţie”, se vede cu
ochiul liber că grecii, cu spiritul lor viu, au reușit
să „croiască” uneltele ritului creștin, pe care
răsăritenii le mestecă de secole fără să le simtă
cumva străine de geniul lor etnic…
Grecii, în timp îndelungat, au arătat că nu se
tem defel să se miște la concurenţă cu „spiritul
rătăcitor” al evreilor… Ceilalţi „rugători răsăriteni”
abia dacă sesizează „conștiinţa de sine” de care
are trebuinţă o religie vie…

Grigore, săracul, avea o pensie de boală de 600

de lei. N‑a vorbit despre asta niciodată. Probabil
că se simţea „tare amărât” din această cauză și își
ascundea acest sentiment printr‑o lăudăroșenie
zgomotoasă.
190
La „Sărăcustă”, au fost trei preoţi: unul de

la Parohie, doi de la Mănăstire (p. Pimen și p.
Nicolae). Cel de la Parohie era foarte glumeţ și
jovial cu „poporenii”: parcă ar fi fost la un botez
sau la o cununie.
„Isonul” l‑a ţinut Haralambie care nici n‑a vrut
să intre la priveghi singur, ci doar împreună cu
preoţii. Veronica și Toader – patronii „neamului”
– nici n‑au fost la slujbă… Toată ziua, spuneau
cunoscătorii, au fost plecaţi cu treburi…
Nu l‑au băgat în seamă pe Grigore nici în viaţă,
nu‑l bagă în seamă nici în moarte… Într‑un canon,
am citit că „moartea este răsplată a vieţii…”. Taină
în toată regula…

Am văzut căţeii lui Mura, căţeaua vecinului

Petrea. Ni i‑a arătat cu mândria gospodarului
căruia i‑a fătat un animal pe care‑l credea sterp. A
fătat târziu căţeaua Mura, abia după trei ani. Doi
căţeluși alb cu negru, mototoli și simpatici…
Din grădina noastră, unde trebăluiam la gard
cu Teodor, am văzut în curte la Petrea un mielușel
„pestriţ” – tot alb cu negru – care se agita pentru
că se rătăcise de mamă‑sa… Mi‑am adus aminte
de cele suferite de Iacob la casa lui Laban – pe
undeva prin Mesopotamia – unde se dusese să‑și
ia nevastă și de unde, datorită vicleniei socrului
lui, s‑a pricopsit cu două neveste: Lia și Rachela.
Într‑o vedenie, îngerul Domnului l‑a învăţat ce să
facă pentru a‑i ieși mielușeii de o anumită culoare
și, astfel, bogăţia casei lui Laban s‑a dus la Iacob…
191
Toma Pirău
La Vecernie, după obiceiul din Postul cel Mare,

s‑a citit din Facere și din Pilde.
Fragmentul din Facere, simplă coincidenţă, se
referea tocmai la episodul din viaţa lui Iacob – la
casa lui Laban – despre care îi vorbisem lui Teodor,
de cu zi, în grădină…

Părintele T mi‑a vorbit, la rândul lui, despre

cele constatate de el prin obștile pe unde a trecut
în cei aproape 20 de ani de vieţuitor prin mănăstiri.
Parva, Scărișoara, Schitul de la Vinișoru…
Cu durere, mi‑a spus că ceea ce se află astăzi
prin mănăstiri „nu mai sunt obști, ci găști de
monahi”. Cum vine unul mai râvnitor într‑ale
credinţei și‑ntr‑ale rânduielilor, îl izolează și,
într‑un timp mai lung sau mai scurt, îl înlătură
din mănăstire. Cu concursul întâi stătătorilor
desigur…
Unde să te mai duci?… îmi spunea cu un glas
amar… Mai bine stai unde ești, unde, cel puţin,
cunoști cât de cât locurile și oamenii.

Din Triod, paremi‑se, „Abraham” a citit despre

„Gândul care se întreabă despre sine”. Parcă grăia
Hegel…
Mi‑am adus aminte și despre cugetarea
filozofică profană, ce se trage, cred, de la Aristotel
în legătură cu „gândirea care se gândește pe sine”
și plămădește „Logica”… Nechifor Crainic zice
bine în „Nostalgia Paradisului”: Ortodoxia a luat
din cugetarea profană sau păgână doar ceea ce
192
nu‑i punea în pericol dogmele. Dogmă vine de la

gr. „dogmata” care înseamnă „învăţătură”…
Ortodoxia, zice Crainic, a îmbrăţișat „eclectismul
critic”; altfel spus, a avut „opţiuni multiple”,
preluări și influenţări diverse, operate cu dibăceală
și discernământ… Nu același „mod de operare” a
îmbrăţișat și romano‑catolicismul: alegerea lui
pentru Aristotel a fost exclusivă. Toma de Aquino
devine, prin decret papal, „filozof normativ al
catolicismului” iar Juan de la Cruz, tot prin decret,
„mistic normativ”. Prin Aristotel, catolicismul a ales
și o anumită „viziune despre cunoaștere”, un anumit
model al știinţei. Noutăţile în cunoașterea naturală,
neconforme cu perspectiva aristotelico‑ptolemeică,
au declanșat confruntări și prigoane pe parcursul a
aproape 1500 de ani.
Culmea ironiei, până la Toma de Aquino,
occidentalii l‑au cunoscut pe Aristotel prin
intermediul filosofului arab Averroes. Un Aristotel
mahomedizat… Abia prin Toma de Aquino, pe
„filieră greacă”, Aristotel va amenaja „grădina”
cunoașterii occidentale: catolicii preiau integral
perspectiva metafizică a acestuia…
În Răsăritul bizantin, Aristotel e apreciat doar
ca „tehnician al gândirii”: se valorifică cele potrivite
cu perspectiva teologică care provin din logică și
din cunoaștere naturală (astronomie, matematică,
știinţe naturale etc). În Răsărit, Platon și Dionisie
Areopagitul s‑au bucurat de mai mare trecere ca în
Occident… Până la 1808, Aristotel „a făcut legea”
în cugetarea teologică romano‑catolică… Aproape
un mileniu și jumătate…
193
Toma Pirău

„Primarul” îi spune lui Iacob: „cheamă‑l și pe

<Antonie> ăsta al tău ca să dea cu barosul la bătutul
parilor de la gard”. A zis în mod deliberat așa ceva,
ca să‑l aud bine, aflându‑mă foarte aproape de ei.
La vin, scap de „Primar” pe terasă; la venirea
vecinului Loaţi, au discutat, probabil, despre cele
petrecute ieri la Baia-Mare… Tonul batjocoritor
nu era deloc ușor, ci apăsat bine…

Antonie cel Mare… fondatorul vieţii

călugărești.
În Egipt, desigur… Pe filiera latină (din
Antonius), etimologia este neclară. La nivel
popular, gr. anthos (floare) pare a da un oarecare
înţeles… În Proloage, la pomenirea lui Pimen, se
spune că înţelesul numelui este de „păstor”…

Sf. Maxim Mărturisitorul – și el „luntraș” al lui

Aristotel – vorbește despre „gândul care preoţește”.
Ce‑o fi vrut să spună? Să fie vorba despre slujire…
Doar asta face un preot, nu? Dar dacă Sf. Maxim
însoţea preoţia cu „mijlocirea”? Se deschid multe
zări…

Traducătorii „Bibliei mici” – folosită selectiv la

slujbele de dimineaţă (Utrenie), de seară (Vecernie)
și la Miezonoptică – au găsit corespondenţe diferite
pentru diferite formulări ale textelor, provenite,
probabil, de la textul de referinţă. Sau după limba
194
din care se traduce. Ebraică sau greacă. Cel ebraic

se mai numește și monarhic. Cel grec vine pe
„filiera” Septuagintei, varianta greacă a Scripturii
vechi, „plămădită” prin sec. al III‑lea î.Hr. în
Alexandria Egiptului.
Spre pildă, să luăm Ps. 90. Unii au tradus
„molima de amiază”, alţii au tradus „demonul cel
de amiază”. Prima translare, spun unii exegeţi
ai Scripturii, are în vedere degradarea organică
mai accelerată la prânz, cănd un cadavru se strică
foarte repede datorită căldurii foarte ridicate din
ţinuturile Palestinei. Nu e lipsită de noimă această
formulare, dar mi se înfăţișază ca una strict
constatativă, aproape ca vederea unei crengi ce se
mișcă sub adierea vântului.
E drept că, prin Canaan, s‑au perindat fel de
fel de prădători, din Babilon până în Egipt, când
într‑un sens, când în altul. Vremurile din prima
jumătate ‑ și nu numai ‑ a mileniului I î. Hr. au
purtat cu ele multă cruzime. Oamenii străini de
„steagul celui puternic” nu erau cruţaţi de suferinţă
sau moarte… Sabie ascuţită, mînie trufașă…
Poate că cei din vremea lui David au văzut
moartea în multe chipuri și s‑au speriat mai tare
„în miezul zilei”, când formele corpurilor umane
dispăreau prin lucrarea căldurii iar mirosurile
emanate sporeau groaza stârnită de vederea
nenorocirilor…
„Demonul de amiază” te trimite într‑o cu totul
altă viziune. La lumina Soarelui, cu bună știinţă
desigur, omul se dedă la fel de fel de fărădelegi…
Duhul demonic lucrează…
195
Toma Pirău

Nu știu cum se cheamă, în limbajul de cult, acele

invocări asemănătoare unor rugăciuni pe care
psP‑ul le săvârșește la terminarea Sf. Liturghii dar,
este evident, că zicerile sunt luate cam în felul în
care, la facerea lumii, Cuvântul lucra într‑o formă
ziditoare. Dacă spui cuvântul, te aștepţi, aproape
instantaneu, ca el să lucreze după gândul pe care
l‑ai pus în cuvânt și prin aceasta, cele nepotrivite
cu firea bună să fie alungate de la faţa noastră și
din viaţa noastră.
Prin așteptări de acest fel, ca și prin gesturile de
atingere între închinători – ca și cum cu toţii s‑ar
revărsa într‑o unitate de comuniune –, resorturile
de putere ale cuvântului încep să lucreze între cei
care chiar cred în purificările cuprinse în mesaj.
La „corabia”credinţei, vine puterea cuvântului.
Ca la esenieni, înţelepciunea cuprinsă în credinţă
are două aripi care bat împreună și o fac să zboare
prin sufletele noastre: puterea și iubirea; obârșia lor
este înfrăţită cu comuniunea. Sau cu liturghia. Nu
este aceasta din urmă doar împreună (fiinţătoare)
lucrătoare?

„În tăcere și liniște, sufletul evlavios înaintează

pe calea virtuţii și pătrunde tainele Scripturii”
(Toma de Kempis, Imitaţiunea lui Hristos, Cartea
I, cap. 20, vrs. 27)
196

9 August 2013. La Radio România, se pomenește

despre grozăvia de la Nagasaki de după cea de la
Hiroshima și despre august 1945, când au pierit
aproape 70.000 de suflete.
Einstein: „Dacă știam ce se va întâmpla, mai
bine mă făceam instalator…”
Aici, la B.B, ca un ecou peste timp, Toroioaga
este în flăcări. Vâlvătaia se extinde tot mai mult.
Noaptea, la clopot, culmea muntelui aduce cu
craterul unui vulcan…
Ziua, un elicopter survolează, din când în
când, zona și ilustrează, prin nefacere, neputinţa
oamenilor. Vorbe, vorbe, și iar vorbe… cu muntele,
ca în vremea Sodomei și Govorei…

Astăzi, 10 August 2013, după masă, pe la 14.30

– 15.00, pe cer se strâng nori groși, vântul începe
tumultos să bată, fulgere brăzdează cerul de colo
până colo, tunetele se grăbesc să le însoţească în
ritmul lor, și, după vreun sfert de ceas, ploaia mult
dorită și așteptată se pornește să bată ca și cum
s‑ar fi urnit la comandă.
Aria de acoperire aproape că era circumscrisă
muntelui în flăcări. N‑a durat decât puţin și fumul
a început să se subţieze…
Suspinele muntelui s‑au rărit, cum, de altfel,
s‑au ușurat sufletele celor din vale după ce câteva
nopţi au urmărit neputincioși cum focul mistuise
pădurea și, odată cu aceasta, o parte din inima
lor.
197
Toma Pirău
La 22.30, ploaia, maruntă și deasă acum, ajuta

viaţa din vale să se așeze în albia firescului…
La slujba de seară, părintele Modest a citit
din Proverbe, din Minei și din Înţelepciunea lui
Solomon:
‑ Viaţa este la dreapta și bogăţia este la stânga
‑ Înţelepciunea este ca lumina cea dintâi; poate
că a fost de faţă la Facere?
‑ Într‑un psalm, se amintește despre
înţelepciunea inimii. La aceasta, probabil, se
ajunge doar sub Har…

„IB” – „V” a plecat. A venit „Mt” A venit și

ploaia.
Prin Rugăciune, se deschid ferestre
nebănuite…

Prin înţelepciune, care începe prin Porunci și

Iubire, se poate năzui la descoperirea tainelor ce
se ascund prin Duhul veacurilor, chiar și cele ale
începuturilor…

La citirea Acatistului Adormirii Maicii

Domnului, se amintește că:
Numele tău, Maică, îi face nebuni pe întrebătorii
îndărădnici…
În faţa tainei, mintea se face mică, neputincioasă,
neliniștită. Fără un reazem de la Cel‑de‑Sus, își
iese din matcă și nu mai e bună la ceva…
198

Învăţăm, oare, ceva din venirea ploii ca la un

semn? E de ajuns mintea pentru așa ceva?
Ajută, Doamne, neputinţelor noastre!!!

La Apostol, s‑a citit din Epistola către Romani,

cu accentuarea referitoare la bunele roade pe care
creștinii le pot culege dacă‑și poartă de grijă unii
altora.
Cu alte cuvinte, lucrarea împreună a creștinilor
ajută la creșterea lor duhovnicească, purtarea de
grijă fiind, de fapt, oglinda atenţiei pentru aproape.
Așa cum mădularele trupului lucrează împreună,
fiecare după felul său de legătură cu firea, Biserica
luptătoare reunește pe credincioși și pe clerici
întru mântuire urmând învăţătura revelată de
către Domnul nostru Iisus Hristos, înainte și după
Înviere.
La Evanghelie, vindecarea a doi orbi și a
unui mut din Capernaum este posibilă întrucât
aceștia au crezut cu multă ardoare. Cu înflăcărare
sufletească, regăsită într‑o credinţă fierbinte, se
rupe vălul întunericului, al orbirii și al absentei
vorbirii.
Orbirea și muţenia sunt bariere ale vieţii. Cu
ele, viaţa se exprimă ca „în ghicitură”. Lumea se
așează după o altă rânduială, mai puţin deschisă
spre bucurie și armonie. Prin Duh și prin Har,
ceea ce era slut și timorat devine întreg și apt de
bucurie pentru că milostivirea divină lucrează
199
Toma Pirău
după intensitatea credinţei celui ce are nevoie de

ajutor spre îndreptare.
Dacă acești neputincioși amintiţi la Evanghelie
n‑ar fi apărut în calea Domnului Iisus, și‑ar fi dus
neputinţele după cum le‑ar fi fost scris pentru
niște oameni obișnuiţi. Întâlnirea cu Fiul lui
Dumnezeu se transformă în semn pentru întreaga
lume creștină.
Prin credinţă curată, mărturisită cu încercările
negrăite ale suferinţelor, de la lipsă se trece la
plinătate. Strâmbul devine drept, muţenia dispare
și revine graiul.
Orbii și mutul n‑au fost întrebaţi ce au făcut
în viaţa lor, nici măcar nu s‑a amintit ceva despre
prezenţa lor în lume sau în cetate. Am aflat doar
că unii erau orbi și fără grai ‑ lipsiţi de măsurile
complete ale normalităţii.
Relatarea evanghelică este foarte simplă: cei
ajutaţi erau în necaz și aveau nevoie de ajutor. Mai
puţin au contat faptele, aproape deloc râvna lor
pentru poruncile vechi. Important peste măsură
a apărut crezul lor pentru ceea ce reprezenta
prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Printr‑o întrebare simplă, „Crezi tu aceasta?”,
și printr‑o completare elocventă, „Fie ţie după
credinţa ta!”, au trecut de la ritmul obișnuit al
vieţii la cel minunat, miraculos. Ceea ce părea
hidos și trist, prin credinţă tare, se transformă în
frumuseţe și bucurie.
Marea milostivire a Păstorului de suflete este,
de fapt, dragoste nemărginită pentru lume și
oameni. Prin Iubire, Binele și Frumosul îndrumă
200
viaţa și soarta celui credincios spre Lumină și

Desăvârșire.
Este limpede că mărturisirea credinţei de către
cei neputincioși se face într‑o chemare a Harului,
care, după cum bine se știe, nu vine din această
lume și nici după vrerea acesteia… Să stăm bine,
să stăm cu frică, după cum se amintește la Sf.
Liturghie, și, dacă voiește Cel‑de‑Sus, vom vedea
alte zări și alte priveliști ale devenirii noastre
întru Hristos. În Împărăţia cerească se ajunge prin
tainica și minunata cunoaștere a Tatălui…

Mdt vorbește foarte ușor despre orice.

Ceva lucrează dizarmonic în sufletul lui…
Trebuie lăsat în plata Domnului…

Bucură‑te, Mihaile, arzător al duhului

nemulţumitor… Bucură‑te, Gavriile, înger al
darului…

Mihail, conducător al oștilor îngerești, luptă cu

duhul nemulţumitor. Ce poate să însemne acest
„duh nemulţumitor”?
Mai întâi, cred că se face trimitere la nepăsarea
fiinţelor faţă de Creator, la indiferenţa faţă de Cel
ce le‑a așezat între făpturile însufleţite.
O spune foarte limpede și psalmistul: „Veșnic
Îţi voi cânta și Te voi lăuda.” Dacă Cel‑de‑Sus Își
întoarce faţa Sa, toate se vor ofili și vor pieri, și duh
nu va mai fi întru ele. Odrasla trebuie, în veci, să
201
Toma Pirău
mulţumească Părintelui său ca să se poată așeza în

orizontul plinătăţii fiinţiale sau fiitoare.
Ca să se poată bucura de energia cea fiitoare, cu
dragoste și cu frică de Dumnezeu. Din Bunătatea
și Mila Tatălui ceresc, se nasc toate și nu poate
făptura să se rupă din lumina Iubirii‑de‑Sus fără
să rătăcească Drumul.
În taina lumii, mulţumirea faţă de Izvoditor
face să vibreze ca Iubirea de la Facere, așa cum
apa unui pârâiaș de munte tresaltă cu recunoștinţă
faţă de izvorul cel de curgere dătător.
Apoi, îngerul Mihail îl arde pe cel care e
oţărât pe lume și pe oameni. Cum să nu se mânie
conducătorul oștilor cerești pe cei care se sluţesc
prin neliniște și neâmpăcare cu soarta lor și a
lumii?
Asupra acestei stări ne atrage atenţia și Sf.
Apostol Pavel atunci când grăiește despre nevoia
de a ne mulţumi cu ce avem.
Lăsându‑ne în voia impulsurilor trupești sau
netrupești, fără o potrivire cu Legea Iubirii, nu
facem decât să ne descoperim faţă de provocările
cele viclene ale tatălui minciunii.
Sufletul nostru, din fire, tinde către pace, ori,
prin duhul nemulţumirii personale, alungăm
pacea din cetatea noastră interioară și ne lăsăm
purtaţi pe aripile unui război care urâţește
fiimea. Aproapele apare ca sursă și scop al unui
duh neliniștit care‑și sporește împătimirea și se
rătăcește în pustie.
Nemulţumirea duhului, într‑o altă alcătuire a
minţii, este rodul unei voiri peste măsura cerută
202
de echilibrul cel tainic al virtuţilor. Aluatul ei ne

îndeamnă să ne băgăm în seamă mai mult decât
trebuie și, de aici, nașterea unor trăiri cu adevărat
rătăcitoare.
Să nu uităm, cum spunea divinul Apostol, că,
pe lumea aceasta, nu suntem nici măcar nimic…

Darul îngerului Gavriil este Bunavestire. Poate

cea mai mare Bucurie adusă oamenilor și lumii,
venirea între noi a celui care, trimis de Tatăl ceresc,
va deschide calea Mântuirii noastre.
Prin acest dar, Iubirea Tatălui faţă de întreaga
creaţie se ivește prin umanitate. Marea sărbătoare
soteriologică luminează bolta Fiinţei…

În Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos,

ce se citește duminica, înainte de Sf. Liturghie,
se amintește de „credincioșii magi”. Întrebare:
în ce credeau magii de la Răsărit de sunt numiţi
credincioși?
Aceștia erau, probabil, caldei sau perși!!

Astăzi, între sloavele de la Paraclisul Maicii

Domnului, s‑a spus: Bucură‑te Preacurată că ai
crescut „Strugurele cel din TAINĂ”.
La Liturghia arhierească, se amintește „Eu
sunt Viţa…”, ceea ce trimite la familia celor trei
„Stâlpi vegetali ai civilizaţiei mediteraneene”:
MĂSLINUL, VIŢA‑DE‑VIE și SMOCHINUL.
203
Toma Pirău
Lucrarea tainică se prinde greu prin cuvinte

obișnuite. De aici nevoia unui limbaj cu o plasticitate
mai accentuată, loc mai potrivit pentru a cuprinde
sensurile mișcătoare ale celor nevăzute.

Cu Mdt, păreri despre: VISTIER‑VISTIERNIC

Forma VISTIER, din „Împărate Ceresc”, trimite
la un obiect. Fără îndoială, Duhul Sfânt nu are
vreo legătură cu obiectualitatea. Ar fi un non‑sens,
ţinând cont de faptul că Unimea este Iubirea din
veci a persoanelor din Treime.
Fiind vorba despre persoane, trebuie să ţinem
cont de rigorile limbii și să renunţăm la arhaizarea
cuminte, adică să‑l utilizăm pe „VISTIERNICUL
BUNĂTĂŢILOR” în loc de „VISTIERUL
BUNĂTĂŢILOR”. Primul termen trimite la
ACTIVITATE, al doilea la ceva PASIV, inert… Fără
noimă personală…

Oarecum similar se petrec lucrurile cu:LOCAȘ

– LĂCAȘ
În Ceaslov, cel puţin în ediţia ce o folosim noi,
deseori se folosesc unul în locul celuilalt, sensul
multor texte fiind deturnat din necunoaștere.
Primul termen, LOCAȘ, trimite la un loc îngust,
fie între două entităţi materiale alăturate, fie la
un „șănţuleţ”, decupat într‑o bucată mai mare de
material. Al doilea termen, LĂCAȘ, trimite la un
edificiu, la o construcţie de sine stătătoare, cel mai
frecvent înţelegându‑se biserică, așezământ, loc
de rugăciune. Când se trimite, ca sens, la Domnul,
204
desigur că termenul potrivit este LĂCAȘ, adică

lăcaș sau casă de rugăciune.
Locașul n‑are ce căuta într‑o construcţie a
limbii cu un asemenea sens!
Cum să te rogi într‑un locaș??

… să MÂNEC și să laud (Slava Ta) Numele

Tău… (într‑un psalm)
I s‑ar putea asocia la „a mâneca“ sensul de „a
zări”, „a se ivi” sau de „a înțelege”. Arhaismele
care se mai țin agățate în plasa curentă a limbii,
cel puțin unele dintre ele, se ascund sfioase în
curgerea acesteia prin duhul veacurilor.

Marți – 13 August 2013 – se citește, ca de obicei,

„Acatistul Proorocului și Înaintemergătorului
Ioan”
Bucură‑te, Sfinte Ioane, alungătorul vicleniei…
Aspru și drept, Sf. Ioan Botezătorul i‑a spus
verde în față lui Irod că nu se cade să ia femeia
fratelui său, Filip.
Nu s‑a lăsat înfricoșat nici de manevrele
Irodiadei. La un ospăț, după ce Salomeea – fiica
Irodiadei – a dansat ispititor de plăcut pentru Irod,
i s‑a oferit, la cerere, drept „răsplată” din partea
lui Irod, capul Sf. Ioan Botezătorul…
La botezul Domnului Iisus Hristos, în Iordan,
Sf. Duh a zăbovit în chip de porumbel deasupra
celui botezat de Sf. Prooroc Ioan.
Totodată, s‑a auzit un glas din cer: „Acesta este
Fiul Meu cel Iubit, pe Acesta să‑L ascultați!”
205
Toma Pirău
Sf. Prooroc și Înaintemergător Ioan, cel mai

mare născut din femeie până la venirea în lume a
Mântuitorului, și‑a pus mâinile la botez pe capul
Acestuia. L‑a atins…
Tot grăitor a fost și salutul pe care Ioan l‑a dat
din pântecele mamei sale, Elisabeta, atunci când
Preacurata, după umbrire, a zăbovit ca la trei luni,
în casa rudei sale…
Andrei a fost ucenic al Înaintemergătorului,
alături de alții… Chemarea fierbinte la Pocăință a
Sf. Ioan a fost cămara de trecere spre luminoasa
Lege a Iubirii a Domnului și a Mântuitorului
nostru.

Bucură‑te, Sfinte Ioane, pecete a două

testamente…
Bucură‑te, Sf. Ioane, făuritor al grădinilor
nematerialnice… (vezi Acatistul)

Împărăția cerească se ia cu asalt, cu îndrăzneală.

Înflăcărarea Sf. Prooroc Ioan arată o metodă la care
vor face deseori trimitere Sfinții evangheliști.
Sf. Ioan este cel care ne‑a arătat că nu trebuie
să‑ți lipești inima la cele lumești și vremelnice și
că, în afară de „Iubirea nebună de Dumnezeu”, nu
mai este nimic (vezi Paul Evdokimov –„Iubirea
nebună de Dumnezeu”)
206

Iadul îi spune lui Satana (Apocrifă): „Tot ce‑ai

câștigat prin lemnul cunoașterii ai pierdut prin
lemnul crucii (Patimile, Coborârea…p.212)

Acatistul Acoperământului Maicii Domnului:

În tine a încăput cel ne‑ncăput…
Preacinstita și Preanevinovata Maică a
Domnului este mai presus decât heruvimii cei cu
ochi mulți și decât serafimii cei cu șase aripi…
Desigur în ordinea sfințeniei. Vezi „numărul
Aleph” al lui G. Cantor…

„Neamestecată și neâmpărțită”… natura

Unimii în Treime, formulă adoptată la Conciliul
de la Calcedon…
Ca să pricepem, noi – oamenii – avem nevoie
de ierarhie. Iată de ce Dionisie Areopagitul s‑a
ocupat de Ierarhii – Calcedonul face doar o
sugestie prin cuvinte obișnuite, în urma insuflării
Duhului Sfânt…

La urcarea Golgotei, Veronica, impresionată

de suferința Domnului Iisus, se apropie de acesta
cu o MAHRAMĂ și îi oblojește fața.
Retrasă la locul ei de pe marginea drumului
ce urca pe Golgota, aruncă o privire asupra
MAHRAMEI și vede, cu mirare, că pe aceasta s‑a
imprimat chipul lui HRISTOS.
207
Toma Pirău
Este prima icoană a Domnului nefăcută de

mână și care s‑a descoperit sub privirile unei ființe
evlavioase.
Urcând Golgota, Domnul Iisus face loc unor
semne pe care oamenii, în pornirile lor pătimașe,
sunt incapabili să le înțeleagă.
Nu este lipsit de interes a privi în „cheie
alegorică” acest episod al urcușului spre pătimire.
„Dealul Golgotei” seamănă cu o oglindă a
vieții. Suferințele multe vlăguiesc trupul și carnea
până la limita dincolo de care nu se mai vede
decât suspinul sufletului. Între „gândul trupesc”,
cu sensibilitatea ce‑i este proprie, și „durerea în
Duh”, apare un „soi de semne” contopite într‑un
CHIP jertfelnic fără egal în mersul vremelnic al
vieții.
Curioșii și mânioșii, alături de cei stârniți ca
turmă de „lupii cărturari” și de „bătrânii iudei”
otrăviți de literă, au ochii fără vedere și urechile
fără auz. Se poate spune, că ne‑simțirea lor
„respiră” cu naturalețe.
Văzuți așa, e oarecum firesc să‑i vedem ca
figuranți într‑o dramă care se petrece după alte
rațiuni decât cele la care ne‑am putea aștepta în
mod obișnuit.
Atunci când Domnul Iisus i‑a spus lui Petru,
ucenicul lui, „Piei din fața mea, satano!” s‑a vădit
că totul se desfășura după Taina Scripturilor, după
voia Tatălui Ceresc…
Iuda vânzătorul și „duhul iudaic”, și unul și
celălalt așezate într‑o perspectivă tainică, devin
208
„personaje” tragice într‑o succesiune de evenimente

indispensabile Eshatonului…
Veronica, prin trăire și compasiune, deschide
o altă cale, rezonantă cu izvorul suferinței
pământești, ce se arată străină de pulsiunile
mulțimilor întărâtate.
În locul spiritului de turmă, mutilant și
nesimțitor, apare oarecum chemată de ceea ce
nu se vede la suprafață, o undă simțitoare ce ne
aduce aminte, pesemne compensator, că Răul nu
poate hălădui de unul singur prin lume. Prin Har,
desigur, Veronica, muceniţa, ne ajută să simțim
poarta luminoasă a Iubirii pentru Fiul omului care
devine, prin voia Tatălui, Jertfă și Salvator pentru
tot neamul omenesc.
O altă femeia aleasă, Veronica – în acest caz
– deschide un fel de a fi care va lăsa multe urme
în strădania oamenilor de a înțelege taina hristică:
bucuria unui răspuns primit prin imagine de la
Cel care coboară Cerul pe pământ și care, în același
timp, urcă Pământul la Cer.
Prin chip, n‑avem nevoie de cuvinte ca să
înțelegem mesajul primit. Este suficient să vezi
cu „ochii sufletului”, dacă acesta este curat, ca
să te minunezi de toate cele puse la cale cu o
înțelepciune de negrăit.
Cu această „trăire înțelepțită” sau, altfel spus,
cu o „inimă aprinsă” la înțelepciune, libertatea,
cum spune Evdokimov, nu mai are ce căuta în
lumea alegerilor. Nu are a lucra cu constrângerea
inclusă în alternative.
209
Toma Pirău
Pur și simplu în orizontul mistic de trăire, totul

lucrează sinergic, „mistificator.”…
Chipul de pe MAHRAMA muceniței
VERONICA ne ajută să vedem un „pământ nou”
și un „cer nou”, amândouă fiind cărămizi al
Împărăției…

Nu cu „înțelepciunea cuvintelor” să mărturisim

Învățătura ca să nu fi fost în zadar „lemnul Crucii”,
ne spune Sf. Apostol Pavel în Scrisoarea întâi către
Corinteni.
…………………………………………………
În Evanghelia după Matei, din care s‑a citit
astăzi, ni se relatează despre una dintre înmulțirile
de pâini și pești, de lângă lacul Tiberiada, pentru
hrana mulțimilor care au venit să asculte
Cuvântul.
Accentul trebuie pus pe „înalta măsură” a
Fiului lui Dumnezeu. Ceea ce nu este cu putință la
oameni este cu putință la Fiul lui Dumnezeu.
Suntem, trebuie să recunoaștem, în lumea
miracolului și a Tainei. Aici se ajunge altfel decât
prin „înțelepciunea cuvintelor”.
Cel mai probabil prin jertfă, aidoma a ceea ce
s‑a întâmplat cu Domnul și Mântuitorul nostru
Iisus Hristos.
Cum se poate ajunge aici? Iată o frumoasă temă
de predică!!
210

P. Nicolae, la predică, l‑a amintit pe Anton

Pann: Când oamenii se ceartă, fiecare cu fiecare,
Aghiuță râde de toți!!! Bine zis!!!

La tropare, condace și stihoane se vorbește mai
în amănunt despre sfinți și sărbători. Până‑ntr‑acolo,
că, acum multă vreme, un înalt ierarh‑ dacă rețin
bine, un papă – a limitat întinderea tropei sau
troparului.
Măsură oarecum de înțeles dacă urmărim cu
atenție o pornire firească a slujitorilor cultului,
mai ales ai celui ortodox: evlavia se sprijină pe
reeditările „evenimentului de referință”.
Dintr‑o înflăcărare a inimii, se tot adaugă fel de
fel de înțelesuri la cele care s‑au arătat până la un
anumit moment…
N‑am văzut pe undeva vreo explicație a acestei
tendințe, dar, cred, că, prin cuvânt și muzică, ne
bucurăm în primul rând, de succesiune și de
orizontalitate.
Câtă vreme operăm cu „măsuri”, suntem
obligați să privim „pământește”. Dacă vrem să
urcăm pe Scară, suntem obligați să accesăm alte
„unelte”… Spre taine, inima înțeleaptă, după
spusele Psalmistului, este cea care simte Lumina
și Calea.
De altfel, se spune că „cheile” Împărăției se află
în inima noastră. Dacă nu L‑ai descoperit acolo pe
Dumnezeu, degeaba Îl cauți în afară cu fel de fel
de ziceri și cântări…
211
Toma Pirău

„… când lucruri și gânduri se revarsă” – așa se

încheie poezia „Și moștenește verdele” a poetului
romantic Reiner Maria Rilke.

Prin ritual, după cum spune un hermeneut de‑al

masonilor, respectiv C.W. Leadbeater în cartea
„Partea ocultă a Francmasoneriei”, se urmărește
realizarea unei „forme‑gând”care prinde contur
doar prin îndeplinirea foarte precisă a atribuțiilor
prescrise pentru toți participanții la evenimentele
lojilor.
Denumirea de „formă‑gând” este specioasă,
mai potrivită fiind cea de „stare de spirit”
La creștini, fie în Orient, fie în Occident,
lucrarea împreună la sărbători (sau praznice) este
confirmarea unei stimulări reciproce între oficianţi
și participanţi la evenimentul ritualic.
În zona creștină, unde individualismul este la el
acasă, mântuirea fiind strict individuală, enoriașii
și oficianţii își aduc „darul de energie” lucrând
împreună. Se stimulează reciproc.
În Orient, chiar și în Egipt, energia pleacă de
sus. Minoritatea deţine controlul și face rânduiala.
Gloata doar se minunează și, prin aceasta, participă
la efuziunea mistică generală.
Prin urmare, avem două tipuri de manifestare
energetică. La creștini, spaţiul locuit este presărat
de la un capăt la altul cu biserici ‑ locuri consacrate
pentru crearea atmosferei specifice manifestărilor
mistice ‑ iar în Orient avem un „spaţiu – timp”
212
decorat cu evenimente apte să stârnească

participări mistice la nivel de masă.
La creștini, comunităţile teritoriale restrânse
dau viaţă unui „spaţiu – timp” foarte variat,
decorat prin sărbători și prin drumurile dintre
sărbători.
La cei care trăiesc pe coordonate orientale,
adunările impresionante, mulţimile – decor
în spaţiu – sunt cele care croiesc arhitectura
sărbătorilor.
În Orient, te regăsești într‑o mulţime înflăcărată
care asistă la ceremonial; în spaţiul european,
preponderent, comunităţile, prin viaţa ce le e
specifică, multiplică emoţia mistică pe un relief
extrem de diversificat. Multe lăcașuri, dar un
pământ străin…
„Cum să aduc laudă Domnului în pământ
străin?”, după cum bine spune inspirat Psalmistul,
sugerând, desigur, că ruga trebuie să aibă ca suport
o anumită căldură a inimii pe care, din fericire, n‑o
poţi găsi decât Acasă….Adică acolo unde sufletul
tău respiră sincron cu Duhul locului…

În sfârșit, au reușit să stingă focul de pe munte.

Cam greu, pentru mulţimea de fărădelegi care se
cereau a fi ascunse…
Să fie, oare, așa cum spune lumea? Să fi pus
cineva focul pentru a acoperi furtișagul din
pădure?
Deunăzi, spre seară, după slujbă, d‑na Mariana
spunea că i‑a văzut pe pădurari la pensiune la o
213
Toma Pirău
bere, iar muntele era acoperit de flăcări…. Ce să

mai crezi?
Focul era aproape stins după ce venise și o
ploaie binecuvântată. Prin delăsare sau interes,
pârjolul a revenit…
Împinși de la spate, în sfârșit, oamenii au scos
două elicoptere la lucru, au anunţat și utilizarea
unui tun pentru apă cu o capacitate de 3000 l/min.
Rezultatul s‑a vazut azi: după două zile de
cărat apă cu elicopterele, n‑a mai apărut nici măcar
o șuviţă de fum pe munte…
Să sperăm că va fi bine…
Toată lumea vorbește despre o incendiere
deliberată a pădurii pentru a acoperi „cioatele”…
Iacob povestea că și la Baia‑Mare se vorbea despre
o așa ticăloșie. Sigur că instituţiile statului nu vor
reacţiona pentru a domoli suspiciunile…
…………………………………………………
Zgomotul făcut de elicopterele în zbor ne
scotea din ritm chiar și de la slujbă. După orele
7.00, auzind elicopterele, preoţii – atât cel mare,
cât și cel mic – deschideau ușa de la altar pentru a
privi zborul zgomotos al acestor „păsări de fier”,
care cărau sub a lor burtă un „sac cu apă” de
aprox 3000 l. Amândoi aveau ochii spre muntele
în flăcări și urechile la strană, pentru a răspunde,
conform rânduielii, la replicile acesteia.
Ceea ce nu se poate înţelege ţine de devoţiunea
faţă de ceea ce se întâmplă în spaţiul sacru.
Cum să aduci mulţumiri, laude și rugăciuni
câtă vreme imboldul lăuntric lipsește?
214
Poţi spune „pe deasupra” o stihoavnă, un

tropar sau un codac, pe lângă o mulţime de psalmi
și icoase, dar, dacă inima este indiferentă, nu se
întâmplă cine știe ce.
„Forma‑gând” sau „forma‑stare”, la care se
poate ajunge prin ritm, trăire și luminare vor fi
departe, cu certitudine, atunci când formalismul
este acoperământ pentru cult.
Poţi, oare, descoperi Împărăţia doar dând din
buze și lăsând să se ofilească „lumina cunoașterii”și
„bucuria inimii”?
Gândul nostru „cel trupesc” este atât de departe
de „înţelepciunea inimii”!! Cum să îndepărtezi
pustiul dintre acestea?
Pentru început, prin credinţă și fapte bune, mai
apoi, prin nădejde și dragoste… Dacă ai, evident,
proiecte conforme cu poruncile… Și dacă nu uiţi
de nădejde și dragoste… Și să faci Milă…

Pe vremuri, această zi fremăta sub imbolduri

bine rânduite. Zilele omului, ca „floarea
câmpului”… La fel și „zilele mai colorate ale
puterilor lumești”…
În Borșa, ziua aceasta nu arată, astăzi, nimic
semnificativ, totul fiind de‑o banalitate aproape
naturală…
Media au amintit doar sporadic despre
momentul istoric reprezentat de „23 August
1944.”
Mai mult s‑a vorbit despre înmormântarea
regelui Cioabă al ţiganilor decât despre acea
215
Toma Pirău
„întorsătură” a României într‑acel război nimicitor–

graniţă în istoria lumii…
Așa popor, așa memorie colectivă.
Despre Antonescu abia au scăpat câteva vorbe…
Ne vom reveni, oare, vreodată din letargia noastră
de „popor vegetal”? Sintagma a fost folosită,
culmea, de un poet: Ana Blandiana…

Cu multe secole în urmă, Sf. Benedict –

întemeietorul vieţii monahale din Occident – a stabilit
o regulă de viaţă monahală cu largă rezonanţă și
astăzi: ora et labora (Rugăciune și Muncă).
Fără dubii, a munci și a te ruga sunt referinţe
de bază pentru strădania spre desăvârșire.
În obștile monahale de astăzi se aplică oarecum
simplist. Fie că se pricep la ceva, fie că nu se pricep,
vieţuitorii se străduiesc la fel de fel de activităţi,
cele mai multe fiind de natură gospodărească.
De la reparat garduri, la tăiat lemne – la care
se mai pot adăuga multe altele –, munca este, în
general, văzută ca muncă fizică. Într‑un fel, cel care
cosește bine, cel care crapă lemne cu îndemănare
sau care repară ce vrei și ce nu vrei sunt la mare
preţuire în obștile noastre.
După câte mi‑am dat seama până acum, studiul
Scripturii și cugetatul asupra celor aflate sunt, pe
undeva, de interes secund. N‑am întâlnit vreo
situaţie care să ilustreze o altă rânduială decât cea
de factură simplistă: munca este înţeleasă doar
ca muncă fizică. Nici gând să orânduiască cineva
altfel programul vieţuitorilor din mănăstiri.
216
Oarecum este paradoxal: în liniștea specifică

acestor locuri, aprofundarea și studiul asupra
tainelor fie nu sunt înţelese, fie sunt evaluate ca
ceva rezervat doar pentru o elită destul de greu de
identificat. Și care e mereu absentă…
În astfel de locuri, nimeni nu‑și pune întrebări.
Dacă îţi trece ceva prin minte – ce te așează cumva
în rândul „întrebătorilor cumpliţi”, după cum
sunt amintiți aceștia într‑un acatist –, este destul
de riscant să te manifești. Chiar dacă ceea ce faci
tu nu este altceva decât propria strădanie pentru
a înţelege câte ceva din multele „ziceri” care se
folosesc în diverse ocazii.
Pe lângă cei cu deprinderi practice, la mare preţ
sunt și cei care cunosc tipicul. Mai puţin contează
„firul conducător” de care avem nevoie pentru a
înţelege câte ceva din alăturarea „absconsă” a
diferitelor „genuri și specii” de ziceri și faceri, cât
buna lor succesiuine după tipic pe care, după cum
lesne se poate vedea, nu‑l înţeleg nici cei care se
cred pricepuţi la așa ceva.
Imaginea bună se întregește, de cele mai multe
ori, cu o voce aptă să se manifeste la felurite cântări
cultice.
Ascultăm și muncim. Facem diferite slujbe
după o rânduială închegată pe parcursul multor
ani și respectată aproape „idolatru” de către
practicieni.
În timpul liber, atâta cât este, chestii lumești,
îndeobște…
217
Toma Pirău
Unde s‑ar putea ivi ceva înnoitor într‑o așa

așezare conservatoare? Îndrăznește, oare, cineva
să cugete la așa ceva?
La al treilea conciliu ecumenic, s‑a stabilit că
Simbolul credinţei – Crezul – nu poate fi modificat,
forma lui având recunoaștere semnificativă asupra
completitudinii.
Câte ceva din această suficienţă se regăsește
și asupra altor chestiuni de interes liturgic sau
dogmatic…
În Răsărit, deci și la noi, trăirea este la mare
trecere. Cunoașterea poruncilor și cugetarea
asupra acestora se fac mai cu fereală… Teama de
Lucifer…
Și chiar dacă se fac, temele mari nu prea sunt la
îndemâna celor care se preocupă de așa ceva…
Ne place sau nu, cu câteva excepţii, ne situăm
la periferie și în preocupările de natură teologică și
dogmatică. Respirăm sufletește și spiritual într‑un
registru minor…
Cam multe, și în acest domeniu, sunt aduse
de aiurea, cu un înconfundabil „aranjament”
elinesc…
Oare de ce? Să ne fie, oare, prescris un drum
pe care, înaintea noastră, s‑au nevoit alţii și care‑și
păstrează secretele cu strășnicie?

Astăzi am mai întâlnit: „ochii inimii”,

„înţelepciunea inimii”, „să pășim cu inima spre
înţelepciune”: adevărul din pământ a răsărit,
dreptatea din cer… a privit…
218
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și

dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă”
(Matei 6, 33)
Accentul spiritual se pune pe primul cuvânt –
„Căutați…”. Împărăția n‑o putem găsi fără căutare,
fără luptă, fără nevoințe….

Astăzi s‑a citit din Evanghelia după Matei și,

din nou, Petru a avut un moment de îndoială și,
cât pe‑aici, să se ducă la fund, sub ape…
Dacă este să vedem noi bine, de fapt i s‑a făcut
frică văzând valurile cele mari.
Înainte de frică, a avut un moment de ezitare,
atunci când i‑a spus Domnului Iisus „Dacă ești tu,
Doamne, fă să merg și eu pe apă ca Tine…”
Parcă, Petru n‑ar fi sigur că‑L vede pe Iisus
mergând pe apă, chiar și după ce L‑a și auzit
spunând „Îndrăzniți, nu vă fie frică. Eu sunt!”…
Dincolo, de partea minunată, episodul pare,
oarecum, aranjat. După risipirea mulțimilor,
Domnul Iisus îi trimite pe apostoli, cu corabia, pe
celălalt mal al Tiberiadei, răstimp în care Dânsul
merge pe munte să se roage. Apoi, apare undeva
în apropierea corăbiei, pe o mare foarte agitată,
tocmai bună pentru a fi imobilizată.
Acum este un prilej special, în care apostolii
spun, după ce au văzut, „Cu adevărat, ești fiul lui
Dumnezeu!”
Mersul pe apă, probabil, i‑a făcut pe dochetiști
să vadă în Iisus doar o prezență virtuală, fără trup,
deci rupt de umanitate. Mare eroare: Dumnezeu
219
Toma Pirău
întrupat este și om firesc. Cerul nu s‑a unit cu

Pământul, după dochetiști, așa că nu e de mirare
că au fost așezați la locul lor ca eretici periculoși.
În altă ordine de idei, Cel singur fără de păcat
poate merge pe apă pentru că nu este greu ca cele
din lume, ființa Lui desăvârșită ivindu‑se într‑o
altă așezare a privirii.
Minunea l‑a ținut pe Petru doar o clipă deasupra
apei, suficient răgaz pentru a înțelege că primul
impuls într‑ale credinței nu este suficient pentru
a face față chemării. Ca să nu te lași ispitit de cele
pământești trebuie să te rupi cu totul de lume și să
lași în urmă simțurile cu ale lor limitări.
Cu sufletul și cu spiritul la cele cerești, ești
legănat de alte „valuri” decât cele materialnice.
Universul credinței te ajută să treci peste greutăți
și necazuri și, prin aceasta, să vezi lumina de
dincolo de lume, de departe și, totuși, de aproape.
Fără Călăuză, acest drum este de negăsit…
Și, totuși, trebuie să îndrăznim, așa cum ne
spune Păstorul. Împărăția se ia cu asalt, atitudine
ce lipsește din lăcașul celor căldicei…
Dar și cu răbdare îndelungă…

Cele mai multe „ziceri” sunt cu încărcătură

emoțională. Mai punem lumina, tămâia, imaginile
și gesturile cultice, de o parte și de alta a celor ce tind
la comuniune, și întrezărim atmosfera de reunire
a credincioșilor într‑o formă trăită cu un specific
inconfundabil: ritm și simțire interindividuale.
Împreună lucrători…
220
Sobornicitatea ne deschide poarta originilor.

Despre acestea, aflăm câte ceva de la Sfinții
Părinți…

Citirea Scripturii te poate disciplina spiritual.

La așa ceva nu m‑am gândit până acum și, trebuie
să recunosc, cred că mi‑au trecut prin fața „ochilor
minții” multe oportunități de reflecție.
De un lucru trebuie, musai, să mă feresc: să nu
fac din „mărgăritarele” Scripturii, după cum zise
un grec, doar o „joacă” a rațiunii.
Dac‑ar veni gândul „doar așa”, i se poate
întâmpla ca lui Pleșu: dincolo de eleganța stilului,
se simte o minte jucăușă, și doar atât.
Cu mintea, Pleșu este zmeu; cu sufletul,
este doar silitor. Parabolele se pretau la un alt
tratament.
Cu Germania lui, se simte de departe izul
neoprotestant. Buchereală sistematică, oarecum,
nelucrătoare în sens răsăritean. Rușii respiră
spiritual diferit: emoția și trăirea sunt în echilibru
relativ cu rațiunea… .
Am să încerc să vedem ce „roadă” pot culege…

„… să ai tot atâta sănătate precum îți este

sufletul de spornic” (Ep. sob. a Sf. Apostol Ioan
3,.2)
„… că pentru Numele Său au plecat ei la drum…
Noi, deci, datori suntem să‑i sprijinim pe unii ca
aceștia, ca să le fim împreună – lucrători pentru
adevăr”. (vrs.7)
221
Toma Pirău
„… Cel ce face binele, din D‑zeu este; cel ce face

răul, nu L‑a văzut pe D‑zeu.”(vrs.11)
„… vom vorbi gură către gură” (vrs.14)
„… i s‑a dat mărturie din partea tuturor și din
partea adevărului însuși” (vrs.12)

Iată o idee‑forţă într‑un psalm al

prealuminatului David: adevărul din pământ a
răsărit, dreptatea din cer a privit. De menţionat,
că adevărul despre care se vorbește este așezat
în ordine sufletească, morală. Nu are valoare
raţională, ci una ziditoare.
De altfel, ethosul apare ca piatra de temelie a
antropologiei creștine ce se desprinde din lumea
Scripturii. Cunoscând Învăţătura sintetizată în
porunci, facem un pas hotărâtor de trecere de
la omul vechi la omul cel nou, de la anarhie, la
libertatea întru adevăr.
Așa cum, la liturghie, împreună lucrează
slujitorii din altar cu credincioșii din faţa altarului,
tot așa, ne spune Sf. Apostol Ioan, trebuie să
lucrăm atunci când ne mărturisim învăţătura faţă
de cei care n‑o cunosc.
Pentru acest adevăr, se cade să lucrăm
împreună. Doar prin „tăierea împrejur a inimii”,
după fericita zicere a Sf. Apostol Pavel, deschidem
poarta prefacerii sufletești și existenţiale.
Devenim, cu adevărul lucrat‑împreună, fii
lumești, în stare să facă binele cuprins în poruncile
pe care le urmăm.
222
Dincolo de limitele individuale, la lucru fiind

pusă, învăţătura prinde putere și‑și arată roadele
prin viaţa celor care o îmbrăţișează.
Gestul unui samaritean de rând este mai grăitor
decât toată știinţa unui fariseu a cărui inimă se
leagănă în indiferenţă și semeţie.
Purtându‑ne de grijă unii altora, arătăm, de
fapt, că suntem fii întru Iubire.
Da, putem spune că, într‑un fel, nu suntem din
această lume… Nu așa ceva a spus Domnul Iisus
despre cei aleși? Despre sfinţi…

Problemă: Fără noi, poate fi mărturisit

adevărul? Cum se poate spune că se dă mărturie
„… din partea adevărului însuși” (vrs.12)?
Cred că e o figură de stil prin care se vădește
ceva important sau, altfel spus, ceva ce este
evident, deci nu are nevoie de „lucrări împreună”
ale oamenilor pentru a ieși la lumină.
De regulă, în câmpul evanghelic, al Buneivestiri,
adevărul se mărturisește prin pilde sau pericope.
Și‑ntre acestea, unele pot fi înţelese ca la „privit
sau cântat”, altele, însă, au nevoie de tălmăciri.
Fără ajutor de la Sf. Duh, Luminarea minţii
pentru pricepere poate fi anevoioasă. În fapt, în
absenţa acestui ajutor, se petrec ratările.
Ceva se tălmăcește bine atunci când ni se
deschide inima spre înţelepciunea poruncilor. Este
cazul să se simtă „respiraţia” Tainei…
223
Toma Pirău

În „Dimineaţa magicienilor” (Louis Pauwels și

J. Jacques Bergier, Ed. Nemira, 1994) se spune:
„Vocaţia mea nu e să fac ceva, ci să înţeleg. Nu e
de a realiza, ci de a vedea. Cred că, așa cum spunea
bătrânul meu prieten Andre Billy, < a înţelege este
la fel de frumos ca a căuta > chiar dacă înţelegerea
e doar fugitivă” (p.83)
În nota de subsol, se spune că „În închisoarea
de la Reading, Oscar Wilde descoperă că în atenţia
spiritului este fundamentala crimă, că atenţia
extremă dezvăluie acordul perfect dintre toate
evenimentele unei vieţi, dar, fără îndoială, și, pe
un plan mai vast, acordul perfect dintre toate
elementele și toate mișcările Creaţiei, armonia
tuturor lucrurilor. Și el exclamă: < Tot ce e înţeles e
bun >. E cea mai frumoasă vorbă pe care o cunosc.”
(p.83)

Este un alt fel de a vorbi despre trezvie, stare a

sufletului sesizată cu multă fineţe de către părinţii
filocalici. Dacă Oscar Wilde i‑ar fi citit, cu darul lui
de scriitor, ar fi descoperit „pietre preţioase” fără
număr în căutările duhovnicești ale acesora.

Alchimiștii, spunea cineva, au realizat, prin

recomandările lor, o adevărată „ucenicie mistică
întru răbdare”. (p.86)
„Studiind puţin textele alchimice, am constatat
că ele sunt în general moderne în raport cu epoca
224
în care au fost scrise, în timp ce celelelte lucruri

din ocultism sunt mai vechi. Pe de altă parte,
alchimia este singura practică parareligioasă care
ne‑a îmbogăţit cu adevărat cunoașterea realului”
(p.86)

În Epistola sobornicească a Sf. Apostol

Iuda: „… rob al lui Iisus Hristos și frate al lui
Iacob”;„mântuirea noastră obștească” se poate
obţine doar prin „Să vă luptaţi pentru credinţă”,
care a fost dată sfinţilor „odată pentru totdeauna”
(Vrs.3)

Mihail, Arhanghelul, când se împotrivea

diavolului certându‑se cu el pentru trupul lui Moise,
n‑a îndrăznit să‑i aducă judecată defăimătoare, ci
a zis: „< Ceartă‑te pe tine Domnul >” (vrs.9)

Acești visători, care pângăresc trupul, leapădă

Stăpânirea și blasfemiază Slăvile, „blasfemiază
tot ceea ce nu cunosc, dar cele pe care le cunosc
firește (nota de subsol: prin instinct, nu prin
raţiune și nici prin descoperire), ca dobitoacele
cele necuvântătoare, între ele‑și găsesc pieirea”
(vrs.10)
Acestia sunt:
‑ „curse ascunse la agapele voastre” (vrs.12)
‑ „nori fără apă și purtaţi de vânturi” (vrs.12)
‑ „pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi
și dezrădăcinaţi” (vrs.12)
225
Toma Pirău
‑ „valuri sălbatice ale mării care‑și spumegă

propria lor rușine!”
‑ „stele rătăcitoare, cărora‑n veac li se păstrează
întunericul întunericului!” (vrs.13)

„Aceștia sunt cei ce murmură, cei nemulţumiţi

cu soarta lor, cei ce trăiesc după poftele lor; și gura
lor grăiește vorbe umflate, pe oameni lăudându‑i
ca să tragă folos” (vrs.16)

„Aceștia sunt cei ce fac dezbinări, oameni firești,

care nu‑l au pe Duhul” (vrs.19) (în notă: călăuziţi
de afecte și pasiuni instabile, spre deosebire de
oamenii duhovnicești, călăuziţi de criteriile stabile
și puterea Sfântului Duh)

Voi, însă, iubiţilor „zidiţi‑vă pe voi înșivă întru

prea sfânta voastră credinţă, rugându‑vă în Duhul
Sfânt” (vrs.20)

„Și de unii, de cei șovăielnici, fie‑vă milă; iar

pe alţii mântuiţi‑i smulgându‑i din foc; pe alţii,
fie‑vă milă‑ntru teamă, urând și cămașa întinată
de carnea lor” (vrs.23)
„…și‑naintea Slavei Sale să vă pună pe voi
neprihăniţi, întru bucurie, singurului Dumnezeu,
Mântuitorul nostru prin Iisus Hristos, Domnul
nostru…” (vrs.25)

226
Liniștea din Biserică pregătește pacea atât de

necesară Mântuirii. Apostolul Iuda vorbește în
a lui epistolă sobornicească despre „mântuirea
noastră obștească”.
Cei nemulţumiţi și cei ce murmură au duhul
neliniștit, ceea ce, cum se întâmplă de fapt, agită
„sufletul colectiv” și‑l îndepărtează de la dreapta
credinţă.
Epistola are în ea un „duh de îndrumare”
pentru ceea ce trebuie făcut ca să se scape de
gâlcevitori și, în plus, ca să avem discernământ
faţă de cei șovăitori.
Pentru ultimii, apostolul ne sfătuiește să
procedăm, cu atenţie, de la caz la caz, ca să nu
ajungem să fim învăluiţi, și noi, de cauza care
întreţine șovăiala: credinţa îndoielnică.
Clădită această credinţă pe temelie bine pusă,
pașim, întru Bucurie, către Slava cea mare a
Domnului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
Ce fel de bucurie? Bucurie întru Bunătate…
Că Bun și Miluitor ești Tu, Doamne, Dumnezeul
nostru și Ţie Slavă‑nălţăm…

Se petrec și lucruri trăznite! La predica de

astăzi, 29 august 2013 – Praznic: Tăierea capului
Sf. Ioan Botezătorul –, părintele Nicolae, după o
descriere a pericopei din Evanghelia Sf. Apostol și
Evanghelist Marcu, făcând o legătură între viaţa în
păcat a lui Irod Antipa cu Irodiada, femeia fratelui
său Filip, și viaţa libertină a multor tineri din ziua
227
Toma Pirău
de azi, s‑a exprimat așa: „Acești tineri trăiesc cu

binecuvântarea Diavolului!”.
În mod cert, nu și‑a dat seama despre ce a spus:
cum să dea Aghiuţă binecuvântare?
Eventual, se putea spune ca tinerii libertini
trăiesc sub oblăduirea sau patronajul acestuia,
nicidecum sub binecuvântare!!! Pot fi îndemn,
încurajare sau viclenie a Tatălui Minciunii, dar nu
binecuvântare!!
Indiferent ce „ajutor” oferă, acesta nu
poate fi oferit din ceva care‑i este străin:
Binele… Binecuvântarea nu poate fi străină de
„binele‑bunătate”, dar acestea n‑au cum să se afle
în fiinţa Răului.
Dacă ar fi posibil așa ceva, s‑ar amesteca atât
de periculos reperele că n‑am mai ști și nici putea
cum s‑o scoatem la capăt… Ce oare s‑a petrecut
în mintea celor care au fost atenţi la zicerile
părintelui: cum sunt binecuvântările diavolești?
Diferă acestea, ca substanţă, de cele care vin
dinspre Lumină?
Îngerul căzut, Tatăl minciunii, poate
binecuvânta?
E clar: în mintea părintelui, toate acestea sunt
cam amestecate…
Apoi, pe lângă acestea, ne‑a mai spus că Sf. Ioan
Botezătorul a fost ultimul prooroc al Vechiului
Testament și primul prooroc al Noului Testament.
Chiar așa să fie?
Că a fost ultimul prooroc al Vechiului Testament
e neîndoielnic! Dar că este primul prooroc al
228
Noului Testament apare ca cel puţin discutabil,

dacă nu eronat.
Și aceasta pentru că Noul Testament nu întreţine
„instituţia proorociei” întrucât nu mai este necesară.
Ce rol să mai aibă proorocii dacă în lume a venit
chiar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu: Învăţătura
Sa s‑a transmis nemijlocit către lume, prin chiar
lucrarea sa exemplară!!! Ioan Botezătorul devine,
în raport cu propovăduirea Învăţăturii chiar
de către Domnul și Mântuitorul nostru, Iisus
Hristos, doar Înaintemergător, ca râvnitor într‑ale
pocăinţei și ca oficiant al Botezului, la care Tatăl
și Sf. Duh sunt de faţă. Odată venit Lucrătorul în
lume, Învăţătura este lucrătoare prin natura sa
divină și prin așezarea ei, prin Iubire, în sufletele
oamenilor.
Se va răspândi printre aceștia, mai întâi la iudei,
apoi la neamuri, prin apostoli și ucenici, apoi prin
biserică și prin slujitorii acesteia.
Iată cum, dacă Ioan este numit și primul
profet al Noului Testament, trebuie să adăugăm
că este și singurul profet și asta doar până la
începutul lucrării de propovăduire a Domnului și
Dumnezeului nostru, Iisus Hristos.
Prezenţa Minunată a Fiului lui Dumnezeu în
lume face superfluă „munca de profet” întrucât
aceasta nu mai este folositoare.
Învăţătura revelată prin chiar prezenţa
Dumnezeului celui Viu va fi prezentă în viaţa
oamenilor prin sfânta Biserică ce‑și are rădăcinile
în evenimentul plin de lumină prin care Sf. Duh – a
229
Toma Pirău
treia persoană a Sf. Treimi – coboară la Cincizecime

asupra sfinţilor apostoli.
De acum, alte energii fac Lucrarea să se așeze
în inimile oamenilor.

„Omul lipsit de minte nu are nevoie de

înţelepciune, că mai bine o duce cu nebunia!“
(Proverbe 18,2)
Din folclorul românesc: „Nu te pune cu prostul
că are mintea odihnită…” Și vei îndura mult amar
(compl. mea‑TP).
Dintr‑un psalm: „Fă‑mă Doamne, să iubesc
legea Ta și să nu mă smintesc”; (aprox.) chiar dacă
elanul interior pentru Lege este foarte înflăcărat,
se recomandă măsură în facerea întru Lege.
Prin echilibru, prin măsură, ne putem înţelepţi
la inimă, roadă bună pentru cel ce știe de ce bun
folos este frica de Domnul.
„Apă adâncă este cuvântul în inima omului
și râu ce tresaltă și fântână de viaţă.” (Proverbe
18,4)
„Nu e bine să‑i dai cinstire omului fără
Dumnezeu” (Provebe 18,5)
„Când omul dă, darul său îl lărgește și printre
cei puternici îl așează” (Proverbe18,16)

Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, într‑o reluare la

Radio – Trinitas, amintea un verset din Evanghelie
referitor la o zicere a Sf. Ioan Botezătorul: Eu vă
botez întru pocăinţă cu apă, dar cel ce vine după
mine vă va boteza cu Duh și cu Foc. Zicerea e
230
făcută cu smerenia celui care‑și cunoaște obârșia

și rostul în lume.

Dacă suntem făpturi ale Domnului, de ce, oare,

suntem predispuși la întristare?
Așa de pildă, psP‑ul mereu este posomorât.
Parcă a pierdut câte ceva în fiecare clipă și‑i pare
rău de aceste pierderi.
Slujind la biserică, de la cele mai importante la
cele mai mărunte, se formează o anumită „forma‑
mentis” care‑ţi îndrumă firea spre cele luminoase.
Se mai poate întâmpla ceva de‑a dreptul tragic:
implicarea în cele care se săvârșesc să fie una de
suprafaţă, fără aderenţă sufletească profundă.
Izvor, iată, de năpraznică întristare…
Cum să găsești Împărăţia dacă tu mergi pe
poteci lăturalnice? Cum să vezi lumina bucuriei
dacă te legi de „limita ce limitează”?
Pe răzoare și la hotare, după frumoasa vorbă
a lui Noica, se află locul nimănui. Pe acolo
sălășluiește cel care‑i așteaptă pe rătăciţi…
La toate acatistele, se tot spune „Bucuraţi‑vă…”,
practic avem de‑a face, la acest gen de slăvire,
cu un elogiu adus Bucuriei întruchipate de
prezenţele exemplare în viaţa noastră religioasă.
Aceste „făpturi grăitoare” – acomodând o vorbă a
lui Francis Bacon – leagă lumea de la Mic la Mare,
fiind atât de gingaș abordate că nu au cum să te
ţină departe de un elan lăuntric de nestăvilit.
„Bucură‑te, …” – iată un îndemn care, prin
repetiţie, ar trebui să ne facă mai apropiaţi unii
231
Toma Pirău
de alţii, mai sârguincioși sau mai lucrători spre o

comuniune ziditoare.
Ne dorim un „tărâm nou” și un „om nou”.
Pentru acestea sunt sacrificate, oarecum, chiar
vieţi! Și să nu fim în stare după atâtea strădanii
nici măcar de un surâs…
Să fie, cumva, arondat acest loc unei „văi a
plângerii”, așa cum spune Psalmistul?
Și noi credeam că această expresie îi aparţine
lui Marx sau Engels…
La fel ca „sarea pământului” a lui M. Șora…
Sau cu „aripile vînturilor” ale americanilor… Și
câte și mai câte…
Cred că „bucuria” despre care se face vorbire
se așează, într‑un fel, într‑un alt registru al trăirilor
umane. Dacă virtuţile creștine de referinţă, despre
care vorbește divinul Pavel în prima sa Scrisoare
către Corinteni, sunt credinţa, nădejdea și
dragostea – ultima fiind condiţia chiar a fiinţării –,
atunci bucuria nu poate vieţui sau lucra decât în
armonioasa boltă susţinută de acestea.
A ne bucura, în acest caz, nu înseamnă a ne
hlizi cu nesimţire și a „bifa” viaţa în deșert. Mai
degrabă, bucuria se asociază cu plenitudinea vieţii.
Cam cum se situează spiritul în raport cu sufletul
sau cum lucrează mintea în deplinul‑spiritual…
Ne bucurăm aici, pe pământ, și iubim pe
Domnul dacă ne străduim să cunoaștem și să
urmăm poruncile…
Iată cum până și cunoașterea, e drept că una de
un tip special – duhovnicesc –, face casă bună cu
bucuria… În hora acesteia din urmă, surprindem
232
multe dintre darurile pe care le credeam a fi

așezate într‑o umbră a cuminţeniei călduţe…
Apostolul ne îndeamnă: „Nu fiţi căldicei!”. Cu
unii din acest aluat, Biserica luptătoare ar fi avut
cam mult de așteptat iar despre „plinirea vremii”
s‑ar vorbi doar episodic…
Se poate afirma fără ezitare: bucuria își are locul
și în această lume, așa cum „biserica luptătoare”
este cea care premerge „bisericii triumfătoare”. De
la una, la alta, raza bucuriei ne luminează Calea…

„Bucură‑te, tu care ai unit cele contrarii (sau cele

potrivnice)”, așa se spune în Acatistul Buneivestiri.
„Bucură‑te, tu în care a‑ncăput cel de neîncăput”…,
al doilea verset fiind, cum lesne se poate înţelege,
răspunsul la cel dinainte.
Cele contrarii sau potrivnice sunt cele două
lumini ale firii lui Iisus Hristos, Domnul și
Mântuitorul nostru, cea lumească (omenească)
– preluată prin Maica lui – și cea Dumnezeiască,
venită de la Tatăl prin umbrirea (sau adumbrirea)
Sf. Duh.
Fără sămânță firească a venit Domnul Iisus
Hristos în lume. El, Fiul lui Dumnezeu, reunește
Cerul și Pământul prin Peștera preacurată a Maicii
Sale.
Ce să spună ritorii (retorii) sau filosofii caldei
despre această minune? Unii au tăcut ca peștii,
alţii au plecat „cu sufletul mărit” de minunea care
le‑a fost sortit s‑o vadă…
233
Toma Pirău
Tăceri și plecări – sunt aceste „ziceri” în frăţia

Tainei de nepătruns cu mintea omenească? Într‑un
anumit chip, DA!
Și plecările sunt o formă de tăcere, cu atât mai
mult atunci când se înfăptuiesc cu luare aminte și
dreaptă cugetare…
Tăcerile pregătesc așteptarea Mesajului,
afânează lutul sufletesc pentru rod, mai mult
decât orice pâlpâire a raţiunilor cuvântătoare.
Ceva asemănător ne spune Blaga atunci când ne
oferă darul poetic prin a sa „corolă de minuni a
lumii”.
După acestea, dar însoţindu‑se cu ele, vin
plecările magilor (înţelepţilor) ca o preînchipuire
a transmiterii semnului la neamuri, adică în lume.
Într‑o interpretare tropologică, așa cum ne
spunea Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania,
caldeii au fost înaintemergători ai apostolilor. Unii
doar s‑au minunat și au istorisit despre ceea ce
le‑a fost dat ochilor să vadă după un plan pe care
nu‑l cunoșteau, adică magii, alţii au fost făclii ale
învăţăturii lui Iisus Hristos în Iudeea și în lumea
cea largă, de la Răsărit la Apus și de la Miazăzi la
Miazănoapte, binevestitori ai Celui care S‑a jertfit
pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire,
Lumina Lumii, Pâinea Vieţii, Mielul de Jertfă,
Pâinea Vieţii și Izvorul Vieţii fără de moarte…
„Bucură‑te, cea care ai zdrobit pe întrebătorii cei
crânceni…” – Ce Dumnezeu, de ce să mai intrebi
când o așa minune te copleșește?
Aici sălășuiesc „adâncul înţelepciunii” și
„adâncul tainei”…
234

Apostolii n‑au putut vindeca pe copilul cel

lunatec. Însă, Domnul Iisus, da, l‑a vindecat…
Văzând aceștia că Domnul Iisus l‑a vindecat pe
bolnav, duhul cel rău fiind alungat din acesta, au
întrebat de ce ei n‑au reușit aceasta.
Răspunsul lui Iisus vine ca un toiag într‑un
car cu oale: din cauza puţinei credinţe. Și din
cauza faptului că acest duh nu poate fi alungat
decât prin post și rugăciune. Evanghelistul Matei
relatează, oarecum diferit, că Domnul Iisus le
atrage atenţia ucenicilor asupra rarităţii credinţei
autentice, adevărate. Spune Iisus: că de‑aţi avea
credinţă măcar cât bobul de muștar, aţi spune
muntelui să sară în mare și acesta s‑ar duce în
clipa următoare.
Cei mai mulţi își imaginează că buna și dreapta
credinţă, la propriu, poate muta muntele. Să fie
chiar așa?
Pe „tărâmul cel nou”, în Ierusalimul ceresc,
unde păcatul n‑are ce căuta, mutarea este posibilă
pentru că realităţile sunt în totalitate, de natură
duhovnicească. Practic, muntele se confundă
cu gândul sau invers, ceea ce înlesnește mutatul,
dintr‑un loc într‑altul, al oricărei entităţi. Lipsind
materialnicul, putem regăsi autenticul. Degradarea
nu se regăsește pe aceste „plaiuri” și, prin urmare,
fiinţarea este de un alt tip, de un alt ordin.
„Bobul de muștar”, despre care vorbește
Domnul nostru Iisus Hristos, se aseamănă,
oarecum, sfinţeniei. În cadrul acesteia, nu
cantităţile sunt prevalente, n‑avem mai multă sau
235
Toma Pirău
mai puţină sfinţenie. Pur și simplu, aceasta există

și atât. Cu ajutorul Harului, desigur…
Credinţa curată, aptă să facă minuni cu firescul
unei acţiuni obișnuite, este o „marfă” rară. Câte
ceva din puterea tainică a acesteia regăsim, mai
târziu, la unii dintre apostoli – vezi cazurile lui
Petru și Pavel –, la unii dintre sfinţi prin minunile
pe care aceștia le‑au săvârșit de‑a lungul timpului,
dar, și reiese foarte limpede aceasta, drumul „spre
nevăzut” trece misterios prin inima noastră.
Dacă aceasta este curată, harul poate poposi
întru aceasta și, abia atunci, se poate produce
miracolul amintit astăzi în Evanghelia după
Matei.
Se întrevede, în ce ne spune aici Domnul
nostru Iisus Hristos, că „saltul spre lumină” nu
se înfăptuiește doar prin încercări rutiniere. Sau
doar prin imitaţie fadă. Avem nevoie de mai mult:
de strădanii constante pentru a atinge acel grad
de curăţenie trupească și sufletească, compatibil
cu trecerea într‑un alt registru de existenţă sau de
vieţuire.
În pericopa de astăzi se amintește ucenicilor că
neputinţa lor faţă de duhul din copilul lunatec se
află aproape de neîntrunirea potrivită a postului
și rugăciunii.
Un duh rău, ne spune Domnul Iisus, se alungă
cu un duh bun. Ca să‑l dobândim pe acesta din
urmă și să covărșim cu el pe duhul cel rău, avem
nevoie de o putere de un fel special: de nevoinţa
și smerenie.
236
Travaliul Mântuirii trece prin împrejurări bine

împreunate cu viaţa noastră de zi cu zi.
Se ivește o bună și grăitoare însoţire: de vom
crede, vom posti și ne vom ruga. Prin acestea,
mlădiţele puterii încep să se‑nvigoreze, chiar dacă
drumul pare a fi ocolitor…
Cel ce se smerește, de fapt, se înalţă…
Totul trece prin inima noastră… Nici că s‑ar
putea altfel, atâta vreme cât Legea Iubirii ţine
lumea în lumină și în viaţă…
„Bate și ţi se va deschide…”. Se poate fără
îndrăzneală?

În Sinaxar, se face trimitere la acel INDICTIS

al romanilor pentru a spune de ce începe anul
bisericesc la 1 septembrie. Ce treabă are anul
bisericesc al creștinilor cu modul de a percepe
impozitele de către romani după un sistem care
trebuia actualizat o dată la 15 ani?
Mai plauzibilă pare legătura care se face cu data
la care a început Domnul Iisus să propovăduiască.
A deschis cartea în Templu la Profeţia lui Isaia care
vorbea chiar despre Mesia…

Cine s‑ar fi gândit că alchimia și diferitele forme

de ritual religios sunt destul de asemănătoare?
În „Dimineaţa magicienilor”, Pauwels și
Bergier consemnează că, de‑a lungul timpurilor,
s‑au strâns aproape 100.000 de cărţi despre
nenumăratele experienţe ale alchimiștilor.
237
Toma Pirău
Multe și diferite „roade” s‑au strâns de către

aceștia în îndelungile și chiar periculoasele lor
încercări de a dezlega mistere despre care noi doar
bănuim câte ceva.
„Piatra filosofală”, după cum ne spun cei doi
autori, nu avea menirea de a transforma orice
metal în aur: „transmutaţia” elementelor era doar
pretextul.
Metoda de lucru consacrată de Claude
Bernard recomandă desfășurarea experimentelor
cu variaţia câte unui factor pentru a putea
observa schimbările și a stabili, pe această
bază, regularităţile care pot înlesni descifrarea
„ritmurilor” materiei sau a legităţilor care
guvernează „viaţa” acesteia.
Alchimiștii fac altceva decât „știinţificii”, ei
repetă „ciudatele” lor încercări pe parcursul
unui interval de timp aproape nedefinit, chiar
și ani de zile, fără să modifice vreo variabilă a
experimentului.
Mizează pe o descoperire a „tainei spirituale”
ascunse în materie, fapt pe care îl asociază pe
o conjunctură micro și macro ce s‑ar constitui
indiferent de voinţa și conștiinţa lor. Împrejurări
terestre sau cosmice (raze solare, lunare, corpuri
termice, magnetice, etc) lucrează împreună pentru
a scoate la lumină taine ascunse în adâncuri.
Se amintește despre un amestec lichid, obţinut
după purificări îndelung repetate prin schimbarea
succesivă a stărilor materiei, care avea luciri ce
reproduceau „pulsaţiile luminoase” ale Căii
Lactee. Sau starea de agregare a materiei numită
238
„aripa corbului”, obţinută după încercări repetate

în același fel pe parcursul câtorva ani sau chiar
zeci de ani…
Câte ceva din misterele lumii se află în
cele aproape o sută de mii de manuscrise ale
alchimiștilor, la care avem acces dar care sunt
lăsate, din nefericire, în uitare.
Toate sacrificiile făcute de cei care au făcut și
fac parte din ordinul alchimiștilor duc, în fapt,
către altceva decât strădaniile asupra diferitelor
forme ale materiei.
Aproape că ceea ce fac seamănă cu ritualurile
de rugăciune întâlnite în diferite religii. Pentru noi,
creștinii, sunt rugăciuni pe care le repetăm de mii
de ani, la fel și pentru alţi credincioși, din alte zări
spirituale.
Rânduielile cultice s‑au schimbat foarte puţin
faţă de cele stabilite cu mult timp în urmă.
Vorba lui Pleșu: „ritm și repetiţie”. Acestea
sunt verificate de‑a lungul timpului ca fiind utile
în trudnica lucrare de transformare spirituală a
credincioșilor.
„Iluminarea” minunată o întâlnim și la
alchimiști și la credincioși: sufletele acestora parcă
s‑au înfrăţit ca să zărească Lumina lumii.
Ca într‑un psalm: „… să mânecăm și să slăvim
Puterea Ta”.
Ascunse mai sunt căile Domnului…

L‑am întrebat pe Iacob: <Care e diferența între

„iconomie” și ”economie”?> Primul termen a fost
239
Toma Pirău
amintit în Acatistul Sf. Mihail și Gavriil: „…să

vedem iconomia Puterilor Cerești„…

Prin tot ceea ce se face la slujbă, prin rânduielile

de fiecare zi, se formează moduri de a fi și a face
prin care „duhul tradiţiei” își cere dreptul de
afirmare.
Filosofii raţionaliști vorbesc despre o „forma
mentis” ca rezultat al unei viziuni despre lume;
în cazul nostru, avem ceva mai mult: o formă de
viaţă, un om politropic într‑ale credinţei.
Omul nou, în tărâmul cel nou, este un om întreg,
înclinat spre o dreaptă cumpănire între raţional și
sufletesc. Adevărul, mereu invocat, este un adevăr
de viaţă. Aceasta presupune o bună cumpănire
între dreptate, milă și înţelepciune.
„Păsăreasca” laică surprinde doar o clipită din
mersul omului spre Mântuire… Poate fi asimilată
aceasta cu „pământul dreptăţii”? Doar din cer
privește dreptatea, după cum spune Psalmistul, iar
adevărul răsare din pământ. Probabil din „lumea
omului” rânduită după poruncile Domnului.
Cel ce iubește pe Tatăl respectă poruncile
Acestuia…

Modelul structurii atomului, după spusa lui

Bergier din „Dimineașa magicienilor”, este de „tip
saturnian”: în centru „ceva” (nucleul) ce atrage
altceva care se mișcă pe orbite (electronii). Despre
„centru” se știa destul de puţin, acolo „hălăduind”
protoni și neutroni. Despre aceștia se poate spune
240
câte ceva doar observând mezonii, situaţi undeva

printre protoni și neutroni.
Ce se întâmplă la centru, mai mult ţine de
domeniul teoriei, „spaţiul” fiind croit și pus în
mișcare destul de misterios.
Mecanica cuantică și teoria ondulatorie se pot
aplica la „lumea electronilor”, dincolo de aceștia,
spre centru, nefiind valabile teoriile referitoare la
diferitele tipuri de energii – mecanică, electrică,
magnetică sau gravitaţională.
Un firav principiu al lui Pauli, parcă numit „de
excludere”, spune că dacă o „entitate” se află într‑o
stare, această stare nu se repetă la o altă „entitate”.
Cam neliniștit centrul ăsta!!!
Rutherford, după spusele lui Bergier – care era
fizician – și‑a croit modelul atomic lucrând doar
cu cutii de conserve. Nu poate fi socotit foarte
performant, dar, deocamdată, pare a susţine o
direcţie explicativă care, încă, dă roade.
La ce se întâmplă în lumea subatomică, pare
tot mai plauzibilă constatarea lui Fritjof Capra,
care spune undeva că fizicianul atomist, prin a lui
fizică matematică, se află, ca atitudine și nu numai,
în faţa unei realităţi extrem de volatile și are nevoie
de un spirit similar celor al marilor mistici.
Transpunerea spirituală a celui ce oficiază
cercetările realităţii se aseamănă cu cea a
misticului care cuprinde, prin iluminare, zona
care nu se pretează unei raţionalizări de tip vulgar,
pragmatic.
241
Toma Pirău
La această altitudine a viziunii, duhurile

rezonează într‑un fel de asemănare, despre care,
din nefericire, știm atât de puţine.
Alchimiștii cei buni, în diverse etape ale muncii
și vieţii lor, cu sau fără îndrumare, urmăresc – în
smerenie și răbdare îndelungă – transmutaţii ale
materiei care permit dezvăluirea spiritului ascuns
în diferitele ipostaze ale acesteia.
Ca să ajungă la un așa eveniment – sărbătoare
a întâlnirilor, trudnicul alchimist trebuie să devină
un altul, apt a ști că se află într‑o împrejurare
minunată, rod al bunătăţii Creatorului faţă de
făptură și faţă de lume.
Cei ce privesc „din periferie” îi văd pe alchimiști,
cu a lor „piatră filosofală”, niște rătăcitori zănatici,
pierduţi în zările vieţii. Preocuparea pentru
transmutaţia elementelor, în speţă decantările
materiei în aur, argint sau platină, nu reprezintă
„o ţintă a lui a avea”, ci, în primul rând, un drum cu
mișcare antropică. Desigur, cu roade deschizătoare
de noi perspective, diferite de tot ce se petrece în
ordinea firii: prin inima noastră, ajungem la Cel ce
a făcut cerul și pământul.
Cu Rugăciune, Milă și Adevăr, ne apropiem
de Împărăţia Verească… Într‑o clipită, ca un fur,
parcă, o umbră ne poartă pe „aripi trăitoare” ce
ne lasă fără grai. Acel „Întuneric negrăit”, despre
care ne‑a vorbit cu mult timp în urmă Dionisie
Areopagitul, amintit, cum se știe, și de Sf. Apostol
Pavel într‑una din epistole…
242

„… mântuirea sufletului, care are legătură

directă cu <Pacea‑de‑Sus>, căci ea nu se poate
realiza fără împăcarea cu sine, cu aproapele și
cu D‑zeu. Aceasta arată că omul este o fiinţă
dihotomică, cu trup și suflet, iar <chipul lui
Dumnezeu> este mintea și sufletul imaterial,
nevăzut, duh superior timpului (protopresbiter
Stefanos Anagnostopaulos – „Explicarea
Dumnezeieștii Liturghii”, Ed.Bizantină, Buc.,2010,
p.60‑61)
„<Chipul lui Dumnezeu> din om tinde spre
<asemănarea> cu El, este fără final, nemuritor și
veșnic” (p.61)
„Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5)
„Căci ce‑i folosește omului să câștige lumea
întreagă, dacă‑și pierde sufletul, sau ce ar putea
omul să dea în schimb pentru sufletul său” (Marcu
8,36‑37)
„Dobândind răsplata credinţei voastre,
mântuirea sufletelor” (1 Petru 1,9)
„… cereri către Dumnezeu cel în Treime”
(p.63)
„… roadele păcii sunt: îndurarea, îndelunga
răbdare, iertarea, frățietatea, iubirea, la Biserică și
după Sf. Liturghie” (p.63)
„Oamenii pornesc invers, întâi ar vrea să
schimbe lumea și, după aceea, pe ei înșiși” (p.64)
„Să ne fixăm în minte, așadar, Pacea‑de‑Sus,
care trebuie să devină moștenirea sufletului nostru,
o parte din noi, precum răstignirea” (p.64) – așa
devenim „fiii lui Dumnezeu”.
243
Toma Pirău
Biserica – „trupul tainic al lui Hristos” (p.67)

Despre preoţi: „să fie sfinţi ai Dumnezeului lor
și să nu pângărească numele Lui, că ei aduc jertfă
Domnului și pâine” (p.68 – din Levitic 21,6).

„Vino și vezi!”, i se spune Evanghelistului Ioan

în Apocalipsă:
‑ un cal alb și cel ce ședea pe el „a pornit biruind
să biruiască” (Apoc 6,2);
‑ un „cal roșu ca focul”: „și celui ce ședea pe el i
s‑a dat să ia pacea de pe pământ” (6,3);
‑ iată „un cal negru”; „și cel ce ședea pe el avea
în mâna lui un cântar” (6,5);
‑ și iată un cal șarg: „și numele celui ce ședea pe
el era Moartea” (6,7);
Martiri vor fi „până ce vor împlini numărul”
(6,11)
La Judecată, cei de pe pământ, mici și mari,
vor striga munţilor și stâncilor: „Cădeţi peste noi
și ascundeţi‑ne de faţa Celui ce șade pe tron și de
mânia Mielului; c‑a venit Ziua cea mare a mâniei
Lor, și cine poate să stea‑n picioare?” (6,16)

O viziune cu spirit aspru. Parcă n‑ar fi același

autor! În cazul Evangheliei, mult mister, adâncurile
tainei care lucrează. În celălalt caz, al Apocalipsei,
lucrează un alt duh. Este o altă lucrare.
Număr, culori, forme – amestecate după o
rânduială greu de pătruns – aduc la limanul
înţelegerii noastre provocări peste provocări,
misterioase și obscure cu bună știinţă. Oricât
244
te‑ai strădui, cheile vor fi multiple pentru că

numai așa taina se poate păstra… Strădanii parcă
asemănătoare urmelor lăsate de păsări în zbor sau
făcute după urmele lăsate de pești prin apă.
Textul Apocalipsei pare destul de autoritar,
de multe ori nu prea înţelegi ce vrea să spună
înșiruirea unor detalii care,altminteri, sunt destul
de stridente…
Ca să nu greșim altitudinea „lecturii”, fiind
vorba despre o parte importantă a Sf. Scripturi, ne
vedem obligaţi să cugetăm asupra stării de spirit
necesare unei lecturi potrivite…
Sufletul meu, cum se spune la Psalmul 142,
unul dintre cei mai frecventaţi psalmi, „ca un
pământ însetoșat”. Adică dornic să primească
Învăţătura…
Dacă ni se descoperă…

Am senzaţia, după o zi de coasă la lucernă și la

iarbă, că refac trasee pe care le‑am uitat de mult.
Munca în aer liber are avantaje multiple. Unul
dintre acestea se referă la diminuarea riscului de
îmbolnăviri cardiace, exact invers faţă de ce se
întâmplă când trăim sub stres sau când ne hrănim
nesănătos.
Fără vlagă fizică, duhul pare predispus
la supușenie. Nu‑și caută limitele, nici măcar
neliniștile…
Cu toate acestea, am reţinut alăturări frumoase
și relevante: mila și adevărul s‑au sărutat; dreptatea
245
Toma Pirău
și pacea s‑au îmbrăţișat. Adevărul din pământ a

răsărit, dreptatea din cer a privit…
Merită aceste alăturări o cercetare mai
amănunţită?

Cred că se difuza la Radio Trinitas o conferinţă

a unui profesor de la Fac. de Teologie din București
pe tema legăturilor între Vechiul Testament și
Noul Testament, mai concret despre prefigurarea
lui Iisus Hristos de către Melchisedec, rege al
Salemului (orașul dreptăţii și al păcii) și preot în
veac al Dumnezeului celui Preaînalt.
Precizări despre Melchisedec se fac în
Scrisoarea către Evrei și în 1 Corinteni, fără ca Sf.
Apostol Pavel să aducă referinţe prea clare.
În Facere, trimiterile sunt mai clare: Avraam se
întoarce victorios de la război, recuperându‑l pe
nepotul său Lot, care fusese răpit de niște triburi
nomade.
Este întâmpinat cu pâine și vin de către
Melchisedec, rege al Salemului și preot al
Dumnezeului celui Preaînalt, care, fapt important,
îl binecuvântează pe Avraam și pe ai lui.
Cel mai mic ia binecuvântarea de la cel mai
mare, se spune în Scriptură, și, conform obiceiului
vremii, i se și face parte din pradă.
Conferenţiarul spunea că, printr‑o așa primire,
se face trecerea de la un fapt istoric la unul spiritual,
mistic. „Pâinea și vinul” de întâmpinare, folosite de
Melchisedec la întâlnirea cu Avraam, preînchipuie
Sfânta Euharistie instituită de Preotul, Arhiereul
246
și Regele lumii, de Domnul și Mântuitorul nostru

Iisus Hristos.
Melchisedec este „preot din veac al
Dumnezeului Celui Preaînalt”, fără o origine prea
clară în lume, la fel cum va fi cu Domnul Iisus
Hristos. Fraţii mei, spune Mântuitorul nostru
într‑o evanghelie, sunt cei care fac voia Tatălui
meu și îi urmează poruncile. „Rudenia”, ca fapt
materialnic, trupesc, devine, printr‑o fericită și
minunată prefacere, o realitatae duhovnicească,
spirituală, așezată, desigur, într‑un alt orizont de
viaţă și de semnificare…
Conferenţiarul, care, altminteri, vorbea destul
de plăcut la Radio Trinitas, a amintit, la un moment
dat, și despre trecerea de la Vechiul Adam – prin
care au intrat în lume păcatul și moartea – la Noul
Adam – adică Iisus Hristos, prin care moartea a
fost biruită și păcatul iertat. Desigur, în acest caz,
avem și un Ierusalim Nou, creștin, precum și un
alt Israel, mai larg, mai cuprinzător, cu lumea și
cu neamurile.

S‑a ascultat ca la biserică. Fără comentarii, cu

atenţie și, parcă, fiecare a încercat să absoarbă cât
mai mult din ceea ce se auzea, cu convingerea că,
astfel, are ceva în plus faţă de ceilalţi ascultători.
Să ţinem minte și să reproducem cele reţinute
cu fidelitate și implicare, dacă se poate fără să
punem probleme și fără întrebări nelalocul lor.
„Cuminţenia” credinţei se așează după o altă
247
Toma Pirău
logică: înţelepciunea cerească bate, de departe,

înţelepciunea lumească.
Dacă este așa, nu ne rămâne decât să ne rugăm
cu ardoare, așteptând să se realizeze, cu voia
Stăpânului, luminarea mult așteptată a sufletului,
descoperirea prin har a „luminii cunoștinţei”.
Aici, în acest spaţiu de viaţă, nu căutăm și nu
aflăm; nu batem și nu ni se deschide; nu cutezăm
și nu îndrăznim.
Calea pe care se merge este una de laudă și
de așteptare; lucrurile mai „de taină” sunt doar
pentru cei recunoscuţi de Ierarhie… Iar, pentru
o bună călăuzire, Părinţii Bisericii sunt cei care
ne feresc de rătăciri de la „adânca înţelepciune”
cuprinsă în Scripturi…
Despre Lege – veche sau nouă – se cugetă cu
multă evlavie și luare aminte, îndrumaţi de Sf.
Părinţi și de Sfânta Tradiţie…
Și tot așa înaintând, vedem cum „tonul” pe
teme semnificative de credinţă este dat fie de greci
sau ruși, fie de neoprotestanţii occidentali.
Ceilalţi răsăriteni se preocupă de slujbă la
fel cum procedau pe vremuri alchimiștii: repetă,
repetă, repetă, într‑un duh de așteptare a unei
revelatoare prefaceri…
Se leagă bine, nu? Că atâta minte la lucru, nu‑i
de bine…
Rugăciune și muncă…, într‑un orizont
patriarhal de necontestat…
În lume, vorba lui Thomas Kempis, omul
se pierde; ca să se salveze, trebuie să se rupă de
aceasta, chiar până la dispreţul de sine. Cum să
248
te dăruiești cu totul celui Preaînalt dacă mai ești

legat cu ceva de cele de aici, de jos?
„Dumnezeu și totul” – după Sf. Francisc – ne
lasă libertatea alegerii… Știm, oare, ce să facem?

Vieţuit‑am în lărgime respectând poruncile

Tale. Sau împlinind poruncile Tale.
Fiind atotcuprinzătoare, poruncile acoperă
întrutotul viaţa omului, de la cele trupești la
cele duhovnicești, ceea ce oferă, pentru cel care
își croiește viaţa după duhul lor, priveliște largă
asupra văii în care sălășluiește.
Lucrurile se petrec aidoma cu ceea ce se
petrecee cu limba care ne ajută să fiinţăm, așa cum
bine și frumos spune C. Noica în a lui „Cuvânt
împreună despre rostirea românească”.
Ceea ce nu se poate traduce pentru cineva
din afara locului în care se vorbește o limbă oferă
partea neschimbătoare a acesteia. Perenitatea
este cea care face trecerea de la „comunicare la
cuminecare.”
Prin aceasta, nativii au parte de împărtășire de
ceva, se scaldă într‑un duh de viaţă ce nu poate fi
simţit de către cel care „privește” doar pe fereastra
comunicării.
Poruncile Tale, Doamne, formează miezul
vieţii noastre, hotarul lor, văzut și nevăzut, fiind,
de fapt, hotarul vieţii noastre!
Așa trecem de la Înţelepciunea, părtașă la
Facere, la Priceperea care croiește viaţa ca zidire.
Desigur, una care se reface și se înnoiește în fiecare
249
Toma Pirău
clipă. Prin învăţătură și aplecare asupra „vocilor

ascunse” ale lumii, găsim ușile prin care trecem
spre multitudinea vieţuirilor în Duh și‑n Adevăr.
În Milă voită și nu în jertfă. În jocul cerut de
însoţirea Păcii cu Dreptatea Celui din veac. Iată de
ce, în Ps 84, se spune atât de frumos că Dreptatea
din cer a privit și Adevărul din pământ a răsărit.
Ceea ce vine în „umbra Totului” vine de la
Părintele luminilor, de la cel nevăzut și tainic, de
la cel Netrecător.
De la El, am primit și primim toate cele
trebuincioase pentru o viaţă cu rost și care, doar
prin „uitarea”noastră, devine fără rost. Acel
ceva negrăit, dar făcător de viaţă, ne ajută să ne
bucurăm de chemarea de neoprit a Unimii.
Fără Porunci, viaţa, toată, se poate rătăci…

Mielul îi va paște pe ei „și‑i va aduce la izvoarele

vieţii” (Apoc.7,17)
„Și când Mielul a deschis pecetea a șaptea,
tăcere s‑a făcut în cer, ca la o jumătate de ceas”.
(Apoc.8,1)
Da, tăcerea dinaintea furtunii… La al patrulea
înger, soarele, luna și stelele și‑au pierdut o treime
din strălucire iar ziua o „să‑și piardă o treime din
lumină” și noaptea tot așa” (Apoc.8,12)
Ritm și repetiţie – nu numai în Parabole, așa
cum zice Pleșu. Număr de aur, proporţie de aur,
viaţă întru Armonia tainică a lumii – forme de
ritm și repetiţie.
250

Prin așa ceva, se ajunge la „viaţa împlinită”,

echivalentă cu viaţa „în lărgime” a celui care
respectă poruncile.
Ce sunt, de fapt, acestea? „Pârâiașe” spre „apa
desăvârșirii”, indicii spre „izvorul de apă vie”.
De la cele 613 porunci ale evreilor ortodocși,
se ajunge la 10, care, la rândul lor se topesc în
două – rezumat a ceea ce spun Legea și profeţii:
să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta, din tot cugetul tău și din tot sufletul tău
și pe aproapele tău ca pe tine însuţi. E limpede:
temeiul vieţii este iubirea. Prin ea, lumea se adună
și capătă strălucirea‑i întregitoare. E de ajuns. „Să
iubești” și să ţi se deschidă porţi nebănuite spre
lume… Sf. Augustin: Iubește, apoi fă ce vrei… (Pe
Domnul, desigur…)
„Înţelepciunea inimii” tocmai așa ceva vrea să
exprime: „Celălalt” se înfăţișează sufletului tău
fără determinări ocazionale. Este evident că ni
se înfăţisează un alt fel de înţelepciune decât cea
obișnuită, încâlcită de convenţii și de mulţimi de
cuvinte. Învăluit în „lumina interioară” a legăturii
nemijlocite și curate, rupte de patimi și obișnuinţe
lăturalnice, „Celălalt” devine un aproape al nostru
rezonant, precum un clopot sensibil la vocile‑i
negrăite ale bunei simţiri…

Astăzi, la lemne, părintele H. a povestit ceva ce

citise într‑o cărticică de relatări duhovnicești.
251
Toma Pirău
Prietenul unui pelerin care a fost în Ţara Sfântă,

la Ierusalim, l‑a rugat pe acesta să‑i aducă niște
aghiasmă de la Biserica Sfântului Mormânt cu
care spera să scape de o boală ce‑l supăra de multă
vreme.
Luat cu alte cele, se relatează în povestire,
pelerinul a uitat de aghiasmă și și‑a adus aminte
abia când se apropia de casă. Ca să nu‑l întristeze
pe prietenul bolnav, a luat, pe drumul de întoarcere,
niște apă de la un izvor și i‑a dat‑o celui bolnav,
spunându‑i că e apă sfinţită de la Ierusalim.
După un timp relativ scurt, cel bolnav s‑a
însănătoșit la găndul că aghiasma i‑a făcut bine.
Povestitorul tălmăcește întâmplarea ca fiind
revelatoare pentru „puterea credinţei”. I‑am spus
părintelui Haralambie că această întâmplare
este un caz tipic de „efect Placebo”, bazat pe
autosugestie.
Reacţia acestuia a fost una relativ apăsată,
spunând că nu‑i nici un „efect Placebo”, ci doar
credinţă curată și fierbinte…
Ne aflăm în „corabia religiei populare”, de care
nu te poţi apropia cu alte unelte fără să stârnești
adversităţi…
Văzând că nu se poate discuta „mai aplicat”,
am renunţat la subiect și am schimbat vorba…
Oamenii, de regulă, își folosesc convingerile ca
pe niște „bărci de salvare”, orice îndoială asupra
acestora fiind socotită ca o formă de directă
agresiune la adresa confortului lor sufletesc.
Se întâmplă mai rar să dai peste cineva care să
se comporte ca cel înţelept la care se face trimitere
252
în Pilde: Ceartă‑l pe înţelept și el devine și mai

înţelept…, pricepând că este ajutat de către cel
care‑l ceartă.
Spune‑i „ceva înţelept” celui care își este
suficient și vei afla de la el vorbe de ocară… Cu‑n
strop de smerenie, lumea se bucură de fructele
păcii…
Fără acestea, ne așteaptă neliniște și frică…

Culmea, pe Muntele Sfânt, într‑o peșteră, B,

aflat în apropierea unei femei, nu s‑a putut abţine
și a pus mâna pe piciorul acesteia.
Ce poţi spune despre această întâmplare? Mai
mult de atât, după spusele lui, același gest l‑a făcut
și S, care se afla de partea cealaltă a femeii…
În acea peșteră, în care s‑au refugiat pelerinii
pe timp de noapte, poate că a călcat, demult, și
Moise, cel cu fire blândă, în drumul acestuia spre
Canaan…
Cum de s‑au comportat atât de banal acești
oameni pe acest munte al Sfinţeniei?
Firea omului e învăluită în multe ascunzișuri,
are multe locuri tainice… Pentru cei doi, purtători
de rase monahale, „gândul cel trupesc” a învins…
”Gândul cel duhovnicesc” încă nu a răsărit sau,
poate, că s‑a ascuns cu tristeţe după ce a zărit în
inima lor dorinţe păcătoase…
Ce‑o fi simţit femeia care s‑a trezit pipăită,
dintr‑o parte și din cealaltă, de doi bărboși care
purtau rasă?
253
Toma Pirău
Ei, ca ei! Au chicotit cu nerușinare unul faţă

de celălalt, au ascuns gestul adânc în sufletul lor
și, din când în când, probabil, îl mai scot la iveală,
cu găndul sau cu vorba, pentru a‑și „măsura”
slăbiciunile … și a râde cu nepăsare…
Să vezi și să nu crezi! Și acum, după câţiva ani
buni de la întâmplare, B avea ochii strălucitori
când povestea, ceva ce arată, încă, o umbră de
plăcere tainică ce s‑a întipărit destul de bine în
memoria unui om cu barbă albă…
Oare cea pipăită își mai aduce aminte de
întâmplare? Poate că i‑a înţeles și i‑a iertat…
Poate că s‑a bucurat de interesul lor pentru ea și
a îmbrăţișat păcatul cu mare bucurie… Poate că
a fost atăt de surprinsă de gest, că n‑a putut să
reacţionezeîn vreun fel… Pe Muntele Sfânt, după
aproape 2500 de ani, pelerini închipuiţi fac gesturi
cugetate într‑ale păcătuirii…
Pe‑atunci, și evreii cei mulţi, care‑l așteptau pe
Moise în tabăra de la poalele muntelui, s‑au dedat
la „desfrâu idolesc”, fapt care l‑a supărat tare pe
Moise, până‑ntr‑acolo că acesta a spart Tablele
Legii cu care coborâse de pe Munte…
Scriptura spune că toţi cei care s‑au dedat la
așa ceva au pierit în cei patruzeci de ani de rătăcire
prin pustiu… Păcatul lor a fost de neiertat și, prin
urmare, au plătit cu viaţa… Pustiul este, în fapt,
„focul purificării”. Cum să „privești cu inima”
învăţătura Celui Preaînalt dacă aceasta este prea
aproape de pământ?
În această împrejurare, trebuie să vedem ceva
mai mult decăt se înfăţișează la prima vedere…
254
Legaţi de atracţia idolatră, evreii erau neliberi,

incapabili să se bucure de învăţătura înduhovnicită
a Tatălui… Ca să urci scara luminată a Cuvântului,
trebuie să fii „fiu al libertăţii”!
Ceva în genul celor regăsite în Evanghelia după
Matei din care s‑a citit astăzi: Cine vrea să‑Mi
urmeze, să‑și ia crucea și să vină la Mine… Crucea
luptei cu Patimile cele multe ce vin din lume…
Cum să te dăruiești Domnului atâta vreme cât
mai ești legat prin atâtea fire nevăzute cu Lumea?
Despre aceasta, bine le zice și Thomas Kempis în a
lui „Imitaţiune a lui Hristos”…

Am adus, de pe deal, a doua pradă de parasolare

și p. Teodor le‑a pregătit cu mare pricepere, spre
bucuria comesenilor. M‑au însoţit: Leo, Panda
și Ţigănușul. În lanţ m‑am muncit cu Mara.
Sus, Leo și Ţigănușul au avut‑o ca parteneră de
joacă… Dintre toţi, Panda nu s‑a jucat deloc… A
stat relativ deoparte și ne‑a urmărit cam distant…
Ceilalţi iradiau bucurie și veselie… De‑o parte,
Munţii Maramureșului; de cealaltă parte, Munţii
Rodnei… Ucraina la doi pași… Pentru o clipă, am
respirat starea de libertate…

„Vegheaţi și vă rugaţi, zice Domnul, ca să nu

cădeţi în ispită” (Matei 26,41)
„Doamne, ce este omul, că‑ţi amintești de el,
sau fiul omului că‑l vizitezi”? (Ps.8,5)
255
Toma Pirău

La vârsta de 5 ani, Ib, într‑un cimitir, a luat în

braţe o statuie ce reprezenta un înger.
Tare s‑au mirat părinţii lui văzând cu ce
ușurinţă a ridicat acea statuie întrucât aceasta era
destul de mare și grea, fiind de piatră.
Acum, la cei 73 de ani pe care‑i are, Ib. este
convins că a reușit să ridice greutatea cu ajutorul
unei credințe foarte intense, mai mult pentru că
povara păcatelor, la vârsta mică ce‑o avea, era
aproape ca și inexistentă.
Acea „clipă de aur” din copilăria lui, regăsită,
oarecum, și în viața lui de acum, lucrează
neîntrerupt.
O stare de spirit anume îl face să trăiască
momente pline de înțelesuri speciale: telefonul
ce‑i cade singur din buzunar, ceasul dispare de la
mână iar apoi, poc‑tronc, îi reapare la mână din
senin, zgomote ca de bec spart pe masa din chilie
ș.a. Nu mai departe decât astăzi, uitând în chilie
cheia de la lacătul de la poarta grădinii, unde
ducem vacile la păscut, este convins că lacătul
închis s‑a deschis miraculos chiar în clipa în care
l‑a atins…
Această întâmplare mi‑a povestit‑o, urcând
dealul, la întoarcere…
După masă, lucrând la lemne cu frații din obște,
apare Herr Gore, care, pe lângă altele, a povestit
că a văzut astăzi, mai devreme, lacătul deschis de
la poarta grădinii când a trecut prin fața acesteia
în drumul ce avea să‑l facă spre Poștă.
256
„Luați‑vă cheile de la lacătul grădinii ca să

puteți intra acolo. Or fi trecut coconii și‑or fi căutat
după pere sau nuci!” – a grăit Gore.
Era destul de clar! Iv uitase, de ieri, lacătul
deschis dar a uitat, probabil, să‑l închidă cu cheia
după ce l‑a înfășurat cu lanțul…
Cu toate acestea, era atât de convins de minunea
deschiderii lacătului și n‑am încercat în nici un fel
să risipesc mirajul acestei „minunate clipe” care‑l
transpusese în spațiul miraculosului.
Un elan sufletesc, cu o alchimie tainică, îl
poartă, cu osârdie chiar spre plămădiri (alcătuiri)
sufletești cu mai multe deschideri spre lumea de
dincolo.

„… O fi fost Florica… Ea avea obiceiul, când trăia,

să‑mi facă fel de fel de ghidușii, ascunzându‑mi
una, alta…
Poate vrea să‑mi atragă atenția că este pe aici,
pe undeva, pe lângă mine…”.
Ținându‑i, oarecum, isonul, i‑am zis: „Să știi că,
poate, un înger, te‑a atins cu aripa lui!”.
Poate că e chiar îngerul pe a cărui reprezentare
în piatră a cărat‑o Iacob, la vârsta de 5 ani, când s‑a
aflat în cimitir cu ai lui…

Dintr‑o stare tainică similară, provine, probabil,
și convingerea lui nestrămutată că poți scoate pe
cineva apropiat din iad dacă dai pomelnice de
pomenire la șapte mănăstiri.
257
Toma Pirău
„Să știi că poți să‑i scoți din iad pe părinți sau

pe alții, dacă se reunesc rugăciunile de la șapte
mănăstiri…”, mi‑a spus el foarte concentrat și cu
o privire cu sclipiri metalice… Cred că „America”
a început să‑i facă semne…

„… înțelepțește‑mă și voi fi viu, Doamne…”

– din Catisma Miezonopticii de toate zilele.
”… când m‑ai făcut să trăiesc lărgimea vieții,
Doamne.” (idem)
„Începutul cel bun „întru Milă și Adevăr”

În Epistola către Efeseni, care s‑a citit la

Apostolul de astăzi, Sf. Apostol Pavel îi îndeamnă
pe aceștia să lupte împotriva „răutăților
văzduhului”. Ce‑or fi aceste răutăți?
Înalt Preasfințitul Bartolomeu, undeva într‑o
notă a Bibliei deortosite de sfinția sa, spunea câte
ceva despre sălașurile din văzduh ale duhurilor
rele, după mentalitatea evreiască a timpului. Cu
acest fundal, înțelegem mai bine și existența
vămilor pe care trebuie să le străbată sufletul în
drumul său către tronul Marelui Judecător.
„… și să cunoașteți iubirea lui Hristos cea mai
presus de cunoaștere, pentru ca să vă umpleți de
toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 19)
„… Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos,
Tatăl slavei, să vă dea vouă duh de înțelepciune
258
și de descoperire spre cunoașterea Lui; și să vă

lumineze ochii inimii…” (Efseni 1, 17‑ 18)

Iată nota la 2,2 din Efeseni: „… după

stăpânitorul puterilor văzduhului, adică duhul
care lucrează acum în fiii neascultători” (În vechea
mentalitate iudaică, spațiul dintre pământ și cer
era imperiul diavolului)
„… Făcând voile trupului și ale simțurilor, și
astfel din fire erau fiii mâniei ca și ceilalți” (Efeseni
2,3) (n.m. TP = mânia lui Dumnezeu)
„Căci în har sunteți mântuiți prin credință; iar
aceasta nu‑i de la voi: e darul lui Dumnezeu; nu
din fapte, pentru ca nimeni să nu se laude. Fiindcă
a lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre
fapte bune pe care D‑zeu mai dinainte le‑a găsit
pentru ca noi să umblăm întru ele” (Efeseni 2,8)
„… Întru El sunteți voi zidiți împreună spre a fi
lăcaș al lui Dumnezeu întru Duhul” (Efeseni 2,22)
„Iconomia harului” (Ef 3,21 = nota: modalitatea
în care Dumnezeu și‑a pus în aplicare planul
asupra lui Pavel)
„El ne‑a făcut cunoscută taina voii Sale pe care,
potrivit bunăvoinței Lui, mai dinainte întru Sine o
plănuise spre buna rânduială a plinirii vremurilor:
toate cele din ceruri și cele de pe pământ, să fie
iarăși adunate întru Hristos” (Efeseni 1,9‑10)

Charles Fort, despre care vorbesc autorii

cărții „Dimineața Magicienilor”, a fost un tip cam
trăznit.
259
Toma Pirău
Autodidact fiind, presupun că nu a sesizat

gravitatea problemei ridicate în legătură cu logica
binară și cu necesitatea creării unui limbaj diferit
de cel utilizat de oameni în acest moment.
Într‑o anumită măsură, trebuie să recunoaștem
că anumite semne de întrebare, legate de legătura
cu lumea prin limbaj, sunt justificate; dar a te gândi
la refacerea întregului arsenal al cunoașterii prin
renunțarea la polaritate ține, mai degrabă, de zona
fantasmagoricului. Natura binară a cunoașterii
noastre este înscrisă în neurofiziologie.
Chiar și trupul este, întrucâtva, croit după
această formă, fără suflet fiind doar o materie
lipsită de esență. Grecii vorbeau mai nuanțat:
carnea brută o numeau SARS, cea în stare să simtă
o numeau SOMA, iar cea îmbrăcată cu spirit purta
numele de PLEROMA.
Cum ar porni oamenii pe un asemenea drum?
Trăirea religioasă, prin îmbrățișarea întregului,
oferă o sugestie plină de interes… Așa cum
spunea Noica: gândul este „leagănul” ideii…
Fără acest „relief în mișcare”, cuvintele, noțiunile,
conceptele, ideile n‑ar putea fi. El reunește toate
acele „luminițe ale vieții”, aidoma iubirii, în faptul
de credință.
Ce intuiție grozavă a avut Sf. Apostol Pavel
(sau ajutor prin har, mai degrabă!) atunci când
ne‑a arătat piscul cel luminat al iubirii, deasupra
celor „locuite” de Nădejde și Credință…
„Perspectiva duhovnicească”, dacă putem
spune așa, este genul, iar „perspectiva rațională”
este diferența specifică…
260
Cum să le facem să lucreze acestea fără să se

excludă? Rămâne de vazut…

• Fii cu băgare de seamă în toată viața ta pentru

a nu rătăci Calea…
• Ascultă‑ți glasul inimii și vei descoperi
mărgăritare nenumărate dacă‑i vei descoperi
înțelepciunea.
• Privește cu luare aminte și nu te grăbi să
vorbești despre ce se înfățișează privirii tale…
• Tăcerile sunt mai cuprinzătoare decât
cuvintele. Lărgimea primelor nu poate fi cuprinsă
cu gândul…

Când l‑am auzit pe p. H., acum câteva zile, fiind

foarte tranșant la adresa lui Thomas de Kempis,
am avut o rezervă ușoară la ceea ce spusese, În
concret, H. spunea că autorul cărții „Imitaţiunea
lui Hristos” este luat de valul slavei deșarte…
Reluând lectura la carte, am sesizat metoda
folosită de Thomas Kempis: întrebări și răspunsuri
între „Domnul” și „Sluga Sa”.
A te pune în postura Creatorului denotă o
atitudine de mărire care, într‑adevăr, ridică niște
semne de întrebare destul de importante pentru
„valea” Ethosului…
Toate virtuţile, regăsite, în Sf. Scriptură, la Sf.
Părinţi, sunt, de fapt, valori morale apte a înălţa pe
om către Prototipul omului desăvârșit, Domnul și
Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.
261
Toma Pirău

Ioan Damaschin ne spune că Fecioara Maria a

fost consacrată, pe drept cuvânt, drept Născătoare
de Dumnezeu la Sinodul al III‑lea Ecumenic.
„Noi, creștinii ortodocși, primim și mărturisim
această denumire fără să o îndumnezeim pe
Maica Domnului… Închinarea acordată Macii
Domnului este de cinstire curată, cu evlavie
și nu de adorare”. (Stefanos Angnostopoulos,
Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Ed. Bizantină,
2010, p.105)

De dimineaţă, la Utrenie, p.H. s‑a aplecat

foarte prompt în faţa p. Nicolae pentru a primi
binecuvântare.
M‑am gândit în sinea mea că ar fi ceva făcut
pentru câștigarea bunăvoinţei. Această bănuială
cred că nu rezistă.
Ce interes ar avea p.H. să câștige bunăvoinţa p.
Nicolae? Niciunul prezent, palpabil…
Pur și simplu, trebuie să înţelegem gestul lui p.H.
din perspectiva obișnuinţelor și a convingerilor
cu care este învăţat. După aproape 20 de ani de
viaţă în mănăstire, i s‑au format deprinderi care‑l
ghidează, fără să se gândească prea mult, în ceea
ce întreprinde: îl vede, prin preajmă, pe p. Stareţ,
se înclină pentru binecuvântare, se întâlnește cu
p. Nicolae înainte de slujbă, se înclină pentru
binecuvântare, citește la strană și, dacă‑l zărește
pe p. Stareţ prin preajmă, îl întreabă din priviri
dacă nu vrea, cumva, să citească…
262
Aseară, la Pavecerniţă, stătea lângă pupitrul

de citit și spunea pe de rost ceea ce trebuia citit,
după rânduială, din Ceaslovul mare. În timpul
slujbelor, de multe ori, spune sau cântă din Octoih
sau Minei fără să se uite în cărţi…
La fel este și p.Teodor. În plus, acesta arată o
evlavie aparte pentru icoane… În trapeză, unde
am început să ţinem slujbele din cauza frigului, p.
Teodor se apropie de icoana Maicii Domnului cu
o sfială evlavioasă, fără îngrădiri, ducând gestul,
prin alura lui, dincolo de cinstire, către ardoare.
Presupun, cumva, că p. Teodor nu face diferenţa
între cinstire și ardoare…
Am fost surprins să constat că și acesta, ca și
p. H, știe „hectare” întregi de text pe deasupra,
sesizând, la slujbă, chiar și cea mai mică abatere de
la tipic… Și cuvioșia sa are mulţi ani în monahism,
aproape douăzeci de ani, și stăpânește foarte bine
ceea ce este rânduit să se întâmple la mănăstire,
de la slujbă, la pregătitul bucatelor.
Mi‑a apărut ca o fire delicată, și așa și este, dar
nu în sensul comun, vizibil, ci, altfel, oarecum ferit
de autenticitate prin aducerea la lumină a regulilor,
a normelor sau obișnuinţelor (formate) rezultate
din îndelunga vieţuire în mănăstire…
Unul, adică p.H era croitor, celălalt – p. Teodor
– este, la origine, tâmplar… Primul are preocupări
de lectură așezate, doar că, neavând repere de
valoare prea clare, înclină să ia de bun ceea ce i
se potrivește mai bine firii și convingerilor sale.
Nu mai departe decât de acum câteva zile, s‑a
arătat destul de agresiv în a susţine părerea unuia
263
Toma Pirău
Ioanichie Bălan care, nici mai mult, nici mai puţin,

susţine în ceea ce a scris că dacii vorbeau latinește,
ca și tracii de altfel. Ultimii sunt văzuţi chiar ca
întemeietori ai Troiei…
P. Haralambie, în zicerea sa, se referea la
Vasile Pârvan și la „Getica” sa, doar că îl numea
Pârvulescu și spunea că este născut la Focșani.
Cartea acestuia n‑a citit‑o pentru că, dac‑o citea, ar
fi putut constata că Pârvan nu a „emis” asemenea
absurdităţi…
Atitudinea aceasta face parte dintr‑un registru
similar cu cel din perioada „extremă” a Germaniei,
când, așa cum arătă Powels și Bergier în „Dimineaţa
Magicienilor”, știinţa oficială s‑a dezis de teoria
relativităţii și de mecanica cuantică pentru că nu
erau plămădite de sufletul german…
Lumea gândului nu are graniţe bine așezate.
Cea a ideilor, însă, are chiar borne foarte temeinic
așezate. Rădăcinile ideologiilor sunt, cam tot astfel,
așezate. Gânduri puţine sau chiar deloc, în schimb
cuvinte și emoţii cu toptanul.
Cu așa unelte, nu este de mirare cum firile
simple, ca și mulţimile, devin captive după o
întâlnire cu aceste unelte ale prădătorilor în istorie
și viaţa socială.

Dintotdeauna, clericii au fost refractari inovaţiei.

Statu‑quo‑ul și promovarea acestei atitudini le‑au
adus, de‑a lungul vremurilor, comodităţi de care
se desprind foarte greu.
264
„Robota” este pentru cei din afara spaţiului

sacru al altarului, mai ales în comunităţile
tradiţionaliste cum sunt obștile monahale.
Nu întrebări, nu discuţii, ci supușenie în
tăcere.
Așa cum s‑a citit azi, în Acatistul Bunei‑Vestiri,
la sfârșitul Utreniei:
„Bucură‑te Maică, cea care ai înnebunit pe
întrebătorii cei cumpliţi”, ca să nu rătăcim calea
mai ales atunci când suntem ispitiţi spre taină…

S‑a citit din Evanghelie pericopa referitoare la

pescuirea minunată.
Ce observaţii se pot face?
1) S‑a ales, cum spunea un priceput, calea
comodă: bună parte din predică s‑a povestit
pericopa, plus câteva divagaţii făcute despre
virtuţi;
2) Referinţe timide despre interpretare
alegorică: a) curăţirea plaselor – prefacerea omului
prin renunţarea la cele rele și redescoperirea
„virtuţilor” iniţiale;
b) corabia – asemănată lumii celor care au o
învăţătură;
c) ieșirea spre larg – desprinderea de cele
la‑ndemână și intrarea într‑un loc al încercărilor…
Pe lângă acestea, s‑a amintit chiar de
„înţelepciunea peștilor” care au ascultat de
cuvântul Domnului.
Și, totuși, mai este ceva: prinderea mulţimii de
pești, după o noapte plină de strădanii dar săracă
265
Toma Pirău
în roade, ne sugerează faptul că, într‑ale credinţei,

totul vine prin har. Nu e destul să te străduiești,
chiar dacă ceea ce știm ne spune că noaptea se
pescuiește mai bine, ci, așa cum ni se mărturisește
în pericopă, în mod obligatoriu trebuie să crezi.
Pescarii (Petru, Andrei, Iacob și Ioan) n‑au stat să
cerceteze porunca Domnului Iisus nici măcar o
clipită: au tras mai spre larg și au aruncat plasele
„fără să se gândească la ceva”.
Și, cu simplitate și firesc, miracolul s‑a înfăţișat
privirilor pescarilor: năvoadele s‑au umplut cu
atât de mulţi pești că a fost nevoie să‑i cheme și pe
cei din cealaltă corabie ca să‑i culeagă.
Într‑o așa împrejurare surprinzătoare, Petru,
curat cu inima, îi spune lui Iisus: Pleacă de la mine,
Doamne, că sunt păcătos!
La care Domnul îi spune că ei vor fi chiar mai
mult decât pescarii obișnuiţi: vor fi pescari de
oameni…
Putem continua analogia cu destulă ușurinţă:
în „plasele” învăţăturii revelate iau loc mulţimi
nenumărate, de căpătâi fiind priceperea harică a
pescarilor de oameni. Nu din fapte vom obţine
mântuirea, spune divinul Pavel, ca să nu ne
mândrim, ci din har, care vine, pe căi ascunse, de
la Părintele luminilor…
Privind un pic altfel: peștii erau la mare căutare,
oferind o sursă de hrană obișnuită pentru locuitorii
din preajma lacului Ghenizaret… Căutarea
avea, deci, întemeiere cotidiană: asigurarea celor
necesare pentru traiul zilnic.
266
Pescarii deveniți apostoli îi ajută pe oameni

să treacă peste cele strict materiale, de zi cu
zi, și să năzuiască spre cele veșnice, tainice și
nematerialnice, ale Împărăției cerurilor.
Așa ceva ne arată „plasele” pescarilor – apostoli
sau ale apostolilor – pescari. În treacăt, ne putem
aminti că apostol înseamnă vestitor…
… Cu bunăvestirea cuprinsă în ceea ce au
deprins de la Domnul Iisus, ucenicii și‑au făcut
bine treaba: au luminat popoarele până la
marginile lumii.
Prin lumina cunoștinței, ajungem la alt tărâm al
vieții încreștinate, apropiat unei așteptări străine de
„gândul nostru cel trupesc”, adică legat de sensibil.
Acest fel de așteptare pregătește pe creștin pentru
întâlnirea cu Pâinea vieții. Dacă suntem statornici
și trăitori, putem întrezări „plaiurile” veșniciei…
Nu mai flămânzim în veci; nu mai trăim
acum și aici, ci într‑o „lumină neapropiată”
atotcuprinzătoare. Nepătimitor, cum se povestește
și în folclorul nostru…

Ne place sau nu ne place, lumea trebuie luată

așa cum este: cu bune și cu rele.
Ce‑o fi fost în capul lui Prenandez: mă cheamă
la citit, după care se răzgândește. Fără să spună
un cuvânt…
Probabil că prezența persoanelor de afară (în
acest caz o doamnă și maistrul Costică Merișoreanu)
modifică ceva în „atmosfera” lui sufletească, ca și
în cea, destul de monotonă, a slujbei de seară.
267
Toma Pirău
Ușor ostentativ s‑a prezentat astăzi și Abraham

care, după ce s‑a instalat primul ca să citească
Ceasul nouă, s‑a tot străduit, atât la citit cât și la
cântat…
De preferat, urmând logica „bunei și dreptei
cugetări”, să pășesc pe calea despre care vorbea
Abraham chiar astăzi, după amiază: atunci când
te paște ispita, fugi din calea ei…
În cazul de față, nu e bine să scot vreo vorbă de
mulțumire, nici să mă comport duplicitar față de
cei mai înainte pomeniți, ceea ce ar tulbura în mod
sigur apele.
Psalmistul minunat a spus‑o: Ferește‑te de rău
și fă binele…
Ca atitudine, poate părea destul de alunecoasă,
să te strecori pe lângă „obstacol” și, strunindu‑ți
pornirile emoționale, să eviți confruntarea cu care
suntem obișnuiți din viața de zi cu zi.
Și, totuși, nu se întâmplă ceea ce se zărește în
prima clipă, adică „amânarea confruntării”,fiindcă
„fereala” necesită un angajament mult mai complex
decât un expedient agresiv punctual…
Stăpânirea, evaluarea implicării, evitarea unor
consecințe volatile, consum de energie fizică și
sufletească la întâmplare etc., iată doar câte ceva
din ceea ce susține comportamentul bazat pe
„dreapta socotință”.
Și, cel mai important din tot, se așează în jurul
altei cerințe: ceea ce ține de „slava ce o așteptăm
de la oameni” nu aduce nimic folositor pentru un
suflet preocupat de prefacere.
268

Barosul mi‑a trecut, aproape de cap, cu viteză

destul de mare dată fiind forța cu care era mânuit
acesta. În plus, poziția din care lovea stâlpul, adică
din deal, adăuga o forță suplimentară dacă e să
ne gândim la „doamna gravitație”. Am avut înger
bun și am scăpat teafăr…
Poate că întâmplarea a fost un semnal de
atenționare ce mi‑a fost adresat dată fiind
atitudinea destul de tranșantă pe care am avut‑o în
legătură cu „codeala” la care s‑a dedat Prenandez
în a intra în echipa ce trebuia să confecționeze
gardul de la grădină.
Cu scândurile în spate, chiar i‑am spus lui Iacob
că aici nu suntem la pension și că nu trebuie să ne
comportăm ca niște domnișoare acrite de ani…
De față era și Abraham și, ca și altădată, n‑a
spus nimic. Face ce i se spune, se supune cu mare
ușurință, nu iese cu nimic în evidență. Pe tăcute,
tatonează diverse nișe pentru o convenabilă
poziționare…
Gestul „binecuvântării” cerute azi‑dimineaţă,
de la p. N. de către Th și Abraham, ilustrează destul
de bine atitudinea acomodantă a acestora. Ca să
nu mai spunem altceva în plus despre „pupatul”
mâinii p.P de către aceștia la împărţirea anafurii.
Smerenia haotică îl poate sminti pe cel faţă de
care te smerești. Un cuvânt, când apare clipa de
aur, poate cuprinde o lume și poate dirigui viaţa…
.
269
Toma Pirău

Nu am pretenţia unei observaţii neutre:

intrarea mea în această lume mă face să văd și să
simt „duhul” care lucrează în diverse ocazii.
Poate chiar mai mult: constat cum lucrează
instituţional… Nu știu cum se întâmplă pe alte
„plaiuri”, dar ortodoxia noastră are un pronunţat
iz patriarhal: cel mai mare, întotdeauna, „dispune”
de cel mic. Până și formulele de adresare te duc
în atmosfera tradiţionalistă generată de modelul
paternalist întâlnit cu deosebire în vremuri și medii
sociale, culturale și simbolice ce ţin, preponderent,
de ruralitate.
Rugăciune și muncă – iată „stâlpii”
așezămintelor monahale din Răsărit, și nu numai.
Nu poate fi întâmplător faptul că „lumea” aceasta
are mai mare vitalitate spre „Soare‑răsare” date
fiind caracteristicile socio‑culturale specifice.
Pe când, după cum spun francezii ce au scris
„Dimineaţa magicienilor”, încă nu s‑a născut
un Copernic al disciplinelor umaniste care să
reunească câte ceva din ce s‑a sedimentat până
acum, ca și cunoaștere a umanului, cu fizica,
chimia, astrofizica, biologia cu ramurile ei diferite,
completate cu parapsihologie. Într‑un demers
unitar? Nu revin, oarecum mascat, ambiţiile
pozitiviste de secol nouăsprezece? Sau, poate,
aspiraţiile neștiute ale specializării de secol
douăzeci?
Ca să depășim aceste pericole, va trebui să
cercetăm sau să experimentăm „strategii” de
270
asimilare a trăirilor de tip integrator în înţelegerea

multidimensională a fenomenului uman…
Nu poate fi întâmplător faptul că în
așezămintele monahale de la noi avem de‑a face
cu vieţuitori ce provin în special din mediul rural,
la prima sau la a doua generaţie.
Toate metehnele trecerii dintr‑un mediu volatil
într‑unul riguros ierarhizat și, oarecum, protector
pentru anumite categorii de vieţuitori, prin reguli
și norme aproape imemoriale, se regăsesc, cu vârf
și îndesat, în frământările de zi cu zi din chinovii.
La evrei, interogarea și căutarea răspunsurilor
ţin de o atitudine incontestabil și cu necesitate
binefăcătoare… Și aceasta i‑a ajutat să‑și pregătească
mintea și sufletele pentru a supravieţui „între
neamuri”; la ortodocși, în special, e important să
asculţi și să‑ţi tai voia. Despre întrebări? Despre
răspunsuri? Nu e cazul să ne batem prea mult
capul… Ne ajută Sf. Tradiţie și duhovnicii… Dacă
mai sunt…
Lumea se mișcă într‑o direcţie necunoscută.
Câţi dintre cei ce stăpânesc, utilizând o ierarhie
de mare autoritate ca cea a Bisericii, obișnuiesc
să întrebe și să caute răspunsuri pe măsura
vremurilor în care trăim?!!?
Cine cutează să treacă de literă? Mi‑e teamă că
acestea rămân doar simple întrebări într‑un jurnal.
Lumea reală pare a fi mulţumită cu ce are…
Dintotdeauna, reformatorii au fost niște
ciumaţi în ochii celor ce se scăldau în dulcea rutină
aducătoare de pustietate…
271
Toma Pirău

Părintele Nicolae a povestit, că N. Steindhardt,

vieţuitor la Mănăstirea Rohia, sub numele de
Nicolae, era tot timpul foarte nervos.
Prin ce‑o fi trecut sărmanul părinte văzând, zi
de zi, altceva decât ce se vede pe „tapetul” privit
cu ochi indiferenţi?
Tipicul, aici respectat cu osârdie, e unealta de
bază cu care se lucrează în laude și slăviri… Cu
rânduiala lui, verificată de timp, liniștea este ca la
ea acasă. Dar nici nu iese din casă…

Desigur „înţelepciunea inimii” are altă natură

decât cea a raţiunii sau a minţii.
Ce am Eu, spune undeva Mântuitorul, am
primit de la Tatăl, Eu sunt doar urechea sau
ochiul care primește „lumina” din afară, fără să
lucreze în vreun fel asupra ei. Cam așa apare,cred,
„înţelepciunea inimii”, o „deschidere spre lume
sau o poartă dinspre lume” prin care se trece
fără vreo încercare, cât de mică ar fi aceasta, de
numărare sau de iscodire a conţinutului primit
prin „poarta” inimii.
Ce este, de fapt, această „poartă” a inimii?
Noica ne oferă o bună sugestie atunci când ne ajută
să înţelegem drumul ce‑l avem de parcurs de la
„ispitire, prin încercare, spre iscusire”. Mai clar, cei
trei pași ai actului creator… „Înţelepciunea inimii”
va să exprime o anumită iscusință imediată în a
simţi lumea, oamenii și semnele Împărăţiei, sau,
272
poate, lărgimea vieţii libere în care bunul creștin,

aici, își are sălașul…
Iată cum duhul potrivit viziunii creștine
ortodoxe se regăsește prin câte un cuvânt purtător
de arhaicitate. Un cuvânt sau mai multe cuvinte
de acest tip susţin o anumită vieţuire a gândului,
privitor asupra ideilor făcute să nu se bucure de o
prea mare libertate.
Dacă precumpănesc cuvintele și ideile, mare
hotar se pune între om și lume. Atunci, însă, când
acestea n‑au îndrăzneală prea mare, gândul e
cel ce luminează și, prin aceasta, ne cheamă spre
„ispita iscusinţei”.
Ne invită (sau atrage) spre lume pentru a ne
identifica măsura…
Modul arhaic de vieţuire poate părea altfel decât
modernitatea, mai conservator, dar nicidecum
străin de ritmul sufletesc atât de necesar celui
care nu vieţuiește „în pământ străin”. Bogăţia cea
bună nu se face sub zodia cantităţii; o altă zână o
ajută să se înalţe și aceasta vine doar de pe „plaiul
bucuriei”…
Ce‑mi plac semnele de suspans. Gândul are,
acolo, și el, un loc umbrit unde să se răcorească…

Expresia mi‑a părut foarte frumoasă atunci

când am auzit‑o prima dată, la citirea unui
psalm. Va trebui să fiu mai atent la slujbă pentru
a identifica locul din Psaltire unde se folosește
această formulă: „umbra morţii”.
273
Toma Pirău
„Pace multă au cei ce iubesc Legea Ta și nu se

smintesc” (Ps. 118, 165)
„Începutul cuvintelor Tale este adevărul și
veșnice toate judecăţile dreptăţii tale”(Ps. 118,
160)
Sensul acestei expresii (sau înţelesul acesteia)
te trimite la natura trecătoare a vieţii și a viului.
Deci, inclusiv, a omului.
Toate au un început și un sfârșit, așa că, în pas
cu firea, felul pieritor a ceea ce cuprinde lumea
pământenilor este semănat în orice făptură.
Încă de la naștere, umbra morţii plutește peste
toţi pământenii, după croiala și voia de dinainte
de veci a Legiuitorului.
În Iov, cel ce a trecut „vămile multor încercări”,
expresia are, deja, alt înţeles. Toma de Kempis
citează în felul următor din Iov (p.275): „Lasă‑mă
puţin <să plâng durerea mea, mai înainte de a mă
duce în pământul întunecos și acoperit de umbra
morţii>” (Iov 10, 20‑ 21)
Trimiterea spre Lăcașul întunecat al Șeolului
este evidentă. Fără ocoliș, ni se spune: acolo, jos,
e durere și întuneric, e moarte. Umbra acesteia
acoperă tot… Poate fi umbră fără lumină? Cel puţin,
după cele știute din această lume, formularea din
Iov ridică niște evidente semne de întrebare.
Dacă‑mi aduc bine aminte, la Psalmist,
contextul era altul, mai reflexiv, mai tainic, menit
a ne trezi luarea aminte asupra celor ce sunt în
aparent frumoasa „copaie a vieţii”…
274

Se vorbea despre felul cum se salută monahii

între ei. (De faţă eram: Prenandez, Abraham,
Iacov și Toma – adică, eu). Abraham vorbea
despre echivalenţa între „Blagosloviţi” și
„Binecuvântaţi”.
Cum i s‑a părut greu la pronunţie, Iacov, în felul
lui direct, a zis că spune mai ușor „Boscorodiţi”
decât „Blagosloviţi”. Desigur, s‑a râs cu poftă
atunci… Ulterior, Abraham mi‑a zis că o „să‑i
citească vreo câteva” bătrânelului de Iacob pentru
bășcălia la care s‑a dedat prin înlocuirea unei
formule respectabile cu una batjococritoare. Mi
s‑a părut că tonul era destul de ameninţător… Cu
toate acestea, „sudist” fiind acesta (recte Brăila),
nu cred că se va întâmpla vreodată așa ceva.
Avem câte ceva de învăţat din orice întâmplare
ce ne răsare în cale. Tâlcul zicerii lui Iacov, într‑un
fel, este de‑o cruditate de neimaginat. În sensul de
reală…
Îndeobște, monahii nu sunt foarte comunicativi,
din diverse motive. Înclinarea în faţa celui pe care‑l
saluţi face ca „zicerea” să nu fie prea clar auzită de
către cel căruia i se adresează salutul. Cum, tot așa,
în virtutea unei decenţe destul de bizare pentru
un mirean, răspunsul la salut poate veni destul de
confuz: o înclinare a trunchiului corpului, urmată
de zicerea unor vorbe într‑o manieră mai greu de
deslușit de cele mai multe ori.
Toate acestea, te pot face să iei expresia jucăușă
a lui Iacob de „boscorodiţi” chiar în sens propriu.
A zice ceva nedeslușit, bolborosind, neclar, confuz
275
Toma Pirău
este chiar ceea ce se vede și se aude, de cele mai

multe ori, atunci când se întâlnesc doi sau mai
mulţi singuratici.
Ceea ce părea a fi o expresie de derâdere este
un „fapt de comunicare” pur și simplu și se petrece,
cu regularitate, zi de zi.
În loc de acel arhaic și mai puţin cunoscut în
ordine semantică, o vorbă cu iz bășcălios pare a fi
mai aproape de ceea ce se petrece în fapt.
Blagoslovirea sau binecuvântarea făcută doar
cu buzele, cu o privire, mimică și gesturi reci în
indiferenţa lor, ne ţin mai strâns în… ”umbra
morţii”. Așa că naivităţile par subţiri în înţelesuri
doar dacă nu cugetăm bine…

„Vistierul bunătăţilor” versus „Vistiernicul

bunătăţilor” (aseară psP‑ul m‑a corectat, subliniind
pe „vistierul.”…) Rămân la impresia că suntem cu
toţii într‑o eroare a utilizării cuvintelor, la fel ca
cea referitoare la „locaș” și „lăcaș”.
De verificat în DEX!!!
Poate ieși o explicaţie boantă ca cea plămădită
în a susţine „greșalele” faţă de „greșelile”…

După Ţiganul, iată, i‑a venit rândul lui Gigi

Boantă să plece dintre noi.
Aseară, mi‑a telefonat Nelu Radbâţă și mi‑a
spus despre ce‑a păţit Gigi, împrejurare de la care
i s‑a tras moartea: la masa de seară, o bucată de
mâncare i s‑a oprit în gât și s‑a sufocat. Sperietura
a fost foarte mare că a făcut și comoţie cerebrală.
276
Mi‑amintesc de întâlnirea noastră din 30 iunie

a.c. și de faptul că avea o culoare roșiatică, oarecum
nefirească, până și pe pielea capului.
Am pus, totuși, roșeaţa pielii pe seama
alcoolului consumat, ceea ce era și nu era valabil.
Grăsimea acumulată arăta, cel puţin, un regim de
viaţă sedentar și, oarecum, dezechilibrat d.p.d.v.
al consumului de proteine de origine animală.
La pomelnicul obișnuit al celor din liceu (Nicu
Motoc, Rozica Dascălu, Ţiganul, Crișan, Lucia
Mănăstireanu, Doina Comșa ș.a.), va trebui să‑l
adaug și pe Gigi Boantă!
Dumnezeu să‑l odihnească‑n pace!

În mănăstiri, se lucrează de dimineaţa până

seara. Cele mai multe preocupări sunt de natură
gospodărească: de la flori până la animale.
Lucrul împiedică vorbirea prea multă, obosește
trupul și te ţine cu privirea, cel mai frecvent,
aplecată spre șireturi.
Când se aude clopoţelul pentru masă, apare,
de regulă, o bună dispoziţie evidentă.
După masă, se trece, din nou, la alte treburi,
apoi la slujba de seară, la ascultări diverse, după
care se merge iar la masă, pauză până la 23.00, când
începe Miezonoptica, slujba de la miezul nopţii.
Dimineaţa, la orele 7.00, programul începe cu
Utrenia. Și tot așa…
În zilele de sărbătoare și când plouă, programul
este mai lejer, cu libertatea fiecăruia în a‑și alege
treburile sau activităţile.
277
Toma Pirău
Zilnic, se realizează un anumit ritm prin care

se croiește forma în care urmează să se reverse
un anumit conţinut, presupus a lucra asupra
sufletului și a vieţii.
Universul ţărănesc de viaţă se combină cu
un „ritual religios” bine rodat, într‑o parte, iar în
cealaltă, o ierarhie de tip tradiţional cu întâietatea
vârstei și a subordonării așezate după „distanţa
faţă de altar”. Libertăţile personale sunt invers
proporţionale în raport cu această distanţă.
Fiecare așezământ monahal este de sine
stătător, nefiind interesat și nici legat de ceea ce se
întâmplă în alte părţi.
Acest spirit autarhic se însoţește și cu atitudinile
individualiste ale vieţuitorilor, oarecum paradoxal
în raport cu ce presupune „viaţa de obște sau
chinovială”; „asocierile” sunt periculoase și chiar
prost văzute. Pot întreţine „spiritul de răzvrătire”,
despre care se amintește și într‑o rugăciune.
Palmele sunt bine bătucite și, prin urmare,
călduţe spre seară; mușchii se relaxează oarecum
„îngrijoraţi”după o zi încărcată cu fel de fel de
lucrări; iată cum se pregătește terenul pentru o
stare de spirit care nu mai lasă loc decât pentru
rugăciune. Fără ocoșenie…
Fără a fi, cumva, bigot, trebuie să mărturisesc
că un trup vlăguit și hrănit mai selectiv găzduiește
cu folos un spirit pregătit pentru slujirea „întru
smerenie”,virtute ce face casă bună și care este
atât de bine văzută în ortodoxia răsăriteană.
Iată ingredientele ce te îndrumă spre o realitate
compatibilă cu „duhul umilit” și cu „inima
278
înfrântă” și care fac din rugăciune o cântare

susţinută cu suficientă naturaleţe, fără prefăcătorii
găunoase. În această „umbră de viaţă”, gândul nu
se simte în „apele” lui pentru că nu are resursa
de voiciune care să‑i întreţină îndrăzneala, până și
privirea pierde din strălucire și acuitate; oboseala
simţuală… Cum ar putea mintea să se zbenguie
câtă vreme „fratele măgar” este pe butuci? Marii
noștri duhovnici sunt „buni trăitori” dar cam
slăbuţi într‑ale teologiei…
Acestea sunt roadele care se pot culege de
pe urma unei simplităţi patriarhale autentice…
Rugăciune multă, creaţie puţină… Ascultare, nu
interogare…

Bine zice psalmistul! Fărădelegile ne urmăresc

peste tot… Spun și eu: ca umbra!
Iată Gigi Boantă s‑a dus la Domnul! În 4.10.2013,
a fost înmormântat.
Au venit mulţi colegi să‑l petreacă pe ultimul
drum. Oarecum surprinzător, cei de‑acasă s‑au
cam lăsat așteptaţi. Între aceștia: Nicu Lazea,
Andrei Onescu, Costea Babanu, Keslică… Din
afară, au lipsit Stoica Nelu și Karda Tibor. Au venit:
Nonu (nașul) – București, Nelu Radbâţa – Brașov,
Adrian Petroiu – Zărnești, Valer (Tg. Mureș), plus
subsemnatul.
Ne‑am lăsat, cumva, purtaţi de duhul cel
tineresc de pe vremuri la casa din Râușor. Acolo
ne‑am cinstit cu Nonu și cu Moky, am picurat și
pe jos în amintrea lui Gigi, am povestit vrute și
279
Toma Pirău
nevrute, până când, din senin ‑ aducându‑ne

aminte de o promisiune neîndeplinită faţă de
profesoara noastră de matematică și, totodată,
dirigintă câţiva ani ‑ am pornit spre Galaţi, fiind
orele 8.00 – 8.30 PM.
Era deja întuneric și nu ni s‑a deschis de la
început, apoi, insistând la sonerie, a venit, probabil,
fiica ei și i‑am spus cine suntem și ce vrem. S‑a
dus sus aceasta, i‑a spus Stelei dar n‑am reușit să
o înduplecăm să deschidă. Măcar i‑am transmis
florile și gândurile noastre bune.
Dumnezeu să o ajute în suferinţa ei!

Legea și proorocii au ţinut până la Ioan; de

atunci încoace, „Evanghelia Împărăţiei lui D‑zeu“
se propovăduiește (Luca 16:16) și, continuă
Domnul Iisus în a spune apostolilor, „… fiecare o
ia prin asalt” (idem.)
Domnul Iisus le‑a zis fariseilor: „… dar
Dumnezeu vă cunoaște inimile; căci ceea ce
la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui
Dumnezeu” (16:15)
„Nu puteţi sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”
(16:13)
Din Acatistul Sf. Ioan Botezătorul și
Înaintemergătorul: „Bucură‑te… grădină a celor
nematerialnice”
„Bucură‑te… nume al harului”;
La final, „… tu, cel de patru ori luminat”. În ce
sens, oare?
280

Ar fi interesant de urmărit în Scripturi cam ce

animale sunt amintite și în care părţi ale acestora.
Latura pastorală, arhaică, pare a fi mai pronunţată
în VT, cel Nou așezându‑se, într‑un fel, mai departe
de preocupările domestice.
Poate că am fi surprinși când vom cerceta
„împrejurările domestice” în care apar Domnul
Iisus și Apostolii săi…
Sf. Ioan Botezătorul, pentru o perioadă, a
propovăduit și în Samaria, despre aceasta amintind
chiar Domnul noastru Iisus Hristos, atunci când le
spune ucenicilor săi (Ioan 4:35 – 38). „Alţii s‑au
ostenit și voi aţi intrat în oseneala lor”. Ceea ce
au secerat ei (Ioan 4:39,41) a fost semănat de Ioan.
(Dicţ. Biblic – p.581)

„… noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu

adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”. (Ioan 4:42)

Cunosc duhul care‑l bântuie pe Prenandez.

Mi‑a adus aminte de ziua în care, la Poiana
Brașov, în zi de iarnă și în costum de sky, a apărut
puntea ce l‑a trecut pe Bșa spre acele frământări
sufletești care, mai târziu, au fost asociate cu
compulsivitatea.
Din senin, atunci, a fost „păpușa” în care s‑a
trezit dihania, ziua în amiaza mare, căreia M., din
nepricepere, i‑a adresat vorbe grele.
281
Toma Pirău
Era, pare‑se, prin 2001 – 2002. Cine‑și putea

imagina, atunci, ce va urma? În 2002, după ce a
terminat cu licenţa, neliniștea s‑a accentuat până
într‑acolo că am apelat la Călinescu, apoi la d‑na
Becheanu. Am ajuns și la Predeal, fără să se facă
ceva semnificativ…
În iarna lui 2002 – 2003, mergeam pe la Pietrele
lui Solomon ca să putem rezista, cât de cât, atunci
când reveneam acasă…
Într‑una din zile, pe Iuliu Maniu, trecând cu
mașina, am văzut‑o pe Mau pe trotuar, tare abătută,
venind spre casă. Am compătimit‑o din toată
inima, pe undeva chiar simţindu‑mă responsabil
de suferinţa ei. Nu i‑am spus despre aceasta
absolut nimic. Ceva dinlăuntrul meu mă oprea
să‑mi deschid inima… Ca‑ntotdeauna, dealtfel…
Văzăndu‑l pe Prenandez cum cobora dealul
mănăstirii, pierdut în „căutarea lui de fiinţă fără
liniște”, mi‑au răsărit, parcă anume așezate pe
scara timpului, impresiile de demult provocate de
acest fel de duh.
Am oprit mașina și l‑am întrebat dacă‑i trebuie
ceva. A dat din mână aproape absent și a plecat cu
pas apăsat și cu privirea în pământ spre drumul
de autobuz… Acum mi‑aduc aminte ce mi‑a spus
ieri, pe deal, când veneam în vale: „Uite, ăla e
autobuzul care mă duce pe mine!”. Hotărârea de
plecare era, se pare, deja luată…
Prezenţa lui Mihai la tăiat de iarbă, alături
de noi, a putut înlesni formarea „masei
critice” necesare pentru declanșarea puseului
schizofrenico‑maniacal? Sper să nu greșesc și
282
să fiu prea bănuitor asupra lui Mihai ca „factor

perturbator” de atmosferă…
La pregătirea materialelor pentru cușca de
iepuri, s‑a putut observa o anumită rezervă pe
care Prenandez o arăta faţă de noi (eu, Nicolae
și Mihai), deranjat fiind de corvoada la care era
expus în prezenţa unor diletanţi… După cuvintele
batjocoritoare și ieftine ale lui Mihai la adresa
„priceperii” mele la bătut cuie, am plecat să aduc
iarbă la iepuri, lăsându‑i pe ceilalţi să trudească în
voia lor la confecţionarea cuștii pentru iepuri. Iată,
din nou, vorbe peste vorbe spuse la întâmplare de
către cei prezenţi, probabil, care au putut agita în
mod „specios” atmosfera…
Acum câtva timp, aproximativ de vreo trei
săptămâni, Prenandez spunea că a văzut pe înserat,
prin fereastra chiliei lui, niște umbre la liziera
pădurii. În mod precis, spunea el, „sunt cei care
mă caută de mai multă vreme, ca să‑mi plătească
niște poliţe mai vechi legate de o învinuire de crimă
asupra cuiva din familie”. A fost destul de neclar în
relatare dar, după câte s‑ar părea, era vorba despre
tatăl lui… Din cele povestite, reieșea că a și fost
condamnat tatăl lui dar n‑a făcut pârnaie pentru
că avea un copil minor în întreţinere… Adică, pe
el, Prenandez. Toate acestea se petreceau prin
anii 60‑70. Trauma pierderii tatălui a fost foarte
accentuată, făcându‑se simţită și astăzi, după atâta
vreme… Dușmanii familiei lui îl urmăresc peste
tot, crede el, pentru a‑l lichida… Până și cumnaţii
lui au fost aleși tot pentru asemenea scop…
283
Toma Pirău
Nu de mult timp, unchieșul lui, mare fumător

și mare beţiv, a fost scos de către el dintr‑un
morman de lemne în flăcări, după ce i‑a luat casa
foc dintr‑o crasă neglijenţă, reușind să‑i recupereze
doar trunchiul corpului, membrele nemaiputând
fi recuperate datorită carbonizării la care au fost
supuse prin foc…
Când povestea, avea lacrimi în ochi…
Să se fi reactivat acel „strat traumatizant de
memorie”??
La o mănăstire din Botoșani pe la care a trecut
acum câtva timp, preotul de acolo l‑a fotografiat
cu telefonul în timp ce el trebăluia la câte ceva
în haine civile și, după spusele lui, avea de gând
să pună înregistrarea pe internet ca să‑l arate
dușmanilor unde să vină să‑l găsească…
Săracul Prenandez! Poartă cu el neliniști pe care
nu le poate stăpâni și pe care, din ce‑am înţeles,
cei cu care a avut de‑a face până acum habar nu au
cum să le vadă și să și le lămurească…
Ferește‑l, Doamne, de duhul cel pierzător!
Plecarea lui va pune în mișcare o mulţime de
probleme de natură domestică pe care, cred, cei
îndrituiţi să le gestioneze nu vor fi în stare să le
rezolve; nu duhovnicește, ci practic.

Încă o „cugetare” a lui Prenandez, spusă într‑o

seară, nu cu mult timp în urmă, pe un ton aproape
tainic. Nu se mai uita la telejurnalul de la orele
20.00 și povestea din tot sufletul că omul este „cea
284
mai strălucitoare stea din tot Universul. Alta ca

aceasta nu mai există!”
Strălucirea „stelei umane” s‑a subţiat, în timp,
urmare a căderii. Dacă vrem să ne bucurăm de
„strălucire cosmică” în continuare, nu o putem
dobândi altfel decât prin programarea „foarte
precisă” a tot ceea ce se leagă de om: gânduri, trăiri,
simţuri, voinţă și acţiuni. Poate că chiar și somnul
și visele se cer a fi aduse în „sinodia” strălucirii.
Nu se mai oprea Prenandez din povestit, fapt
care l‑a iritat vizibil pe Iacob, care, în acele momente,
se preocupa cu butonările telecomenzii.
De unde să‑i fi venit această idee lui Prenandez?
Din vreo lectură „gen Magazin”, ceva înscrisuri
astrologice de la R. Steiner, discuţii fragmentate
purtate sau auzite cu diverse ocazii?? Sau, de ce nu,
vreo „nălucire a minţii” aparută într‑un moment
de „inspiraţie” sau prin rezonanţă cu alte căutări
ce ne înconjoară clipă de clipă.
Tot de „gândirea la limită” aparţine și opinia că
e periculos să iei cu tine ceea ce nu‑ţi aparţine. Așa
se explică lăsatul pantofilor pe care, împreună cu
Iacob, i‑am cumpărat lui Prenandez din târg acum
vreo 30‑40 de zile, lăsatul prosopului pe care i l‑am
dat la venirea mea din august 2013… Nu acceptă
nimic de la cineva dacă pleacă din locul în care
le‑a primit…
Despre cele văzute sau citite, povestea ca și cum
ar fi fost reale… Neliniștea i s‑a accentuat, aparent
fără motiv, în ultima perioadă, fără să fi făcut vreo
legătură cu „Luna nouă” pe care‑am zărit‑o pe cer
ieri seară. Era așa de aproape de pământ și atât
285
Toma Pirău
de frumoasă… De la o așa impresie, cred, că au

pornit și Kant și Laplace atunci când, independent
unul de altul, au elaborat teoria influenţei Lunii
asupra formării mareelor…
„Un duh al tenebrelor” lucrează în cei care au
fost înstăpâniţi de asemenea forţe care hălăduiesc
în lume amestecate cu celelalte. Ar fi bine să
știm unde se situează acestea pe traseul: ispitire,
iscodire, iscusire, făptuire.
Cel care făptuiește, indiferent de palier, are
ocazia să descopere acel „geniu local” ce întreţine
nădejdea ce ajută trecerea de la „omul cel vechi” la
„omul cel nou”.
Cultura ultimului, dacă nu e absorbită de
civilizaţie, se face simţită doar întru „desfătarea
inimii”. Toţi oamenii, sau aproape toţi, vor fi
instruiţi, dar puţini vor fi și cultivaţi… Vor avea
multe informaţii, dar vor înţelege puţine. Facem
ce facem și ajungem la elite…

Viziunea creștină asupra lumii nu se „simte”

prea bine în mediul urban. Dintotdeauna, orașul
și cetatea, mai ales după modernitate, și‑au
„aplecat ochii” mai ales asupra individualităţii și a
individului și mai puţin asupra colectivităţii…
De ceva vreme se observă, și prin biserică, un
duh oarecum special: viaţa performează într‑o
direcţie, cea lucrativă, iar creștinului i se cere să
uite de această lume, trecătoare și să se preocupe
doar de cea viitoare, netrecătoare.
286
Nu cred că se va ieși din această dilemă prea

curând. La mijloc sunt realităţi sociologice de
neocolit: urbanitatea românească, în mare măsură,
este una relativ recentă, ancorată în rural mai mult
decât se poate observa la prima vedere datorită
marii migraţii de la sat la oraș, generată de procesul
relativ recent de industrializare.
După o jumătate de secol, cei mai mulţi
pendulează între două lumi, altminteri greu de
alăturat una cu cealaltă, cu legături identitare
împovărătoare pentru o viaţă rânduită după valori
concrete de civilizaţie. Ruralitatea s‑a împestriţat
și s‑a diluat într‑un timp foarte scurt, rezultând un
fel de „maidan” la margine de civilizaţie. Pentru
urbanitate, semiveacul a fost prea scurt pentru
ca aceasta să prindă cheag. Dezrădăcinaţii din
orașele românești se bucură doar de forma goală
a orașului, de „haina” lui aparent modernă: străzi
asfaltate, locuinţe suprapuse, instituţii oarecum
„deasupra comunităţii”, volatilitate individuală și
socială foarte accentuată.
Satul și‑a pierdut vitalitatea iar orașul încă nu
și‑a dobândit‑o pe a sa… Un stil de viaţă nesincron
cu veacul, de o parte; o așteptare prelungită și
nelucrătoare, pe de altă parte…
Ce să facă bietul om? Fie se lasă dus de chemările
unei lumi pe care n‑o înţelege, fie se duce cu gând
izbăvitor, de o clipă, la cei care o spun că sunt
urmașii Celui ce are grijă de cei sărmani și de cei
rătăciţi…
Experţii spun că „erezia protestantă” nu poate
fi altceva decât rodul unei căutări așezate într‑o
287
Toma Pirău
răscruce a vieţii: între individ și comunitate,

s‑a interpus colectivitatea cu ale ei provocări
materialnice.
Ortodoxia, la rândul ei, pare a nu observa
încotro bate vântul: o ţine cu tradiţionalismul ca
și cum veacul modern ar fi doar cu numele. Și
aparent…
Uneltele modernităţii, în special cele de natură
tehnică, le găsești în fiecare colţișor al realităţii
ortodoxe, dar reperele de valoare etică se duc în
urmă cu mai bine de 2000 de ani…
Teologic și dogmatic, ortodoxia s‑a hotărât
să reziste la orice asediu… Ritualic, pare a‑și fi
autosuficientă… Doar că, parcă, se simte cum
adie un duh de apostazie, dincolo de „patina”
practicilor ce se arată frumos aranjate chiar până
la „Judecata de Apoi”…
Astăzi, a fost priveghere pentru Sf. Cuvioasă
Parascheva. S‑a citit atât de mult: canoane, stihoave,
icoase, irmoase, condace și tropare până‑ntr‑acolo
că n‑a mai lipsit mult ca „slujitorii și ajutoarele lor”
să „pice laţi”, cu cărţile în mână…
La un moment dat, p. Teodor abia mai respira,
și a plecat deși e atât de devotat treburilor cultice.
Se poate spune că a lăsat totul baltă și s‑a dus în
spate să‑și tragă sufletul…
P. Haralambie, la fel: a cântat „pe note” ce‑a
cântat, apoi s‑a dus și el mai în spate ca să nu‑l
tragă prea tare curentul, exact atunci când se intra
într‑o porţie zdravănă de „citeală”… La fel a făcut
și aseară, când n‑a venit deloc la Vecernie deși, la
288
fel ca astăzi, „hectarul de citit” nu putea fi ocolit

indiferent ce s‑ar face…
Dacă măcar ar mai fi fost și Prenandez,
„rucsacul” nu s‑ar fi încărcat așa de tare…
În celelalte zile, sunt repetate identic texte
și cântări; la privegheri, parcă totul se așează în
spiritul altor vremi…
N‑am văzut și n‑am auzit pe nimeni care să
încerce o cât de mică interogaţie.
Anticii au reprezentat Justiţia ca legată la ochi,
ca să nu fie părtinitoare. Să nu se uite la faţa celui
judecat.
Să fie, oare, și credinţa legată la ochi? Are
aceasta, cumva, conștiinţă de sine?

Vorbind despre câte un cuvânt din limba

noastră, Noica spune, cum este cel de lucrare, că
are în spate un car de fapte de civilizaţie.
Prin analogie, avem și vreo „făptură
instituţională” cu un asemenea potenţial?

Voi nota zicerile frumoase pe care le citesc

în cartea lui C. Noica „Cuvânt împreună despre
rostirea românească”, Ed. Eminescu, 1987
Ce mi‑o fi trebuit așa de mult timp să răsfoiesc
această carte?

Pe atunci, greu găseai un subiect care să‑ţi

permită mișcarea liberă a ideilor. Ei, uite, Noica
și‑a apropiat o temă care nu prea a fost frecventată
289
Toma Pirău
în cultura română, virtuţile rostirii românești. Sau,

mai degrabă, ale limbii române.
Se simte, sub condeiul lui, cum limba trăiește
împreună cu omul și se zbate și se neliniștește,
de cele mai multe ori, ori lenevește aidoma
oamenilor.
Cu toate calitățile frumoase, per ansamblu,
persistă, totuși, impresia unei viețuiri periferice.
Acolo unde Noica găsește nuanțe care nu se
regăsesc pe alte plaiuri, legăturile originare
ne trimit mai degrabă la sociologie decât la
metafizică.
Cum rar s‑au petrecut făptuiri exemplare în
viața făpturilor de pe aceste locuri, subtilitățile
limbii vin să compenseze „sărăcia faptei”.
Alături de frumusețe, am așezat comodități și
jocuri declamatorii pur și simplu. E drept că
suntem aproape de săvârșiri în drumul spre
desăvârșire, dar ni le spunem doar pentru noi, iar
de făptuit, făptuim doar după urechea noastră
individualistă.
Chiar într‑ale ortodoxiei, vedem un limbaj, în
mare parte, de împrumut. Greu ne vine, spunea
unul din vechime ca Varlaam, să punem zicerile
străine în forme potrivite firii noastre.
Dac‑ar fi să inventariem ce ne aparține din ce
se spune cu diverse ocazii în biserică și în afara
acesteia, vom vedea că aportul nostru nu prea se
vede. Evrei, greci, latini, ruși sau sârbi ‑ iată națiunile
conducătoare într‑ale vieții spirituale din ortodoxia
noastră, din Răsărit. Ceilalți „mestecă” ceva ce nu
le aparține…
290
Vom avea un reformator care să aducă

„respirația spirituală” mai apropiată de Sinea
noastră? Este nevoie de așa ceva?
Mă tem că nu voi prinde răspunsurile la aceste
întrebări…
Acolo, în Occident, plictisul vine din prezența
desăvârșitului fără săvârșire. Prea mult confort
datorat tehnicii, prea multă iscusință și prea
puține repere îndreptătoare moral. Printre lucruri,
te rătăcești destul de ușor. Cu atât mai hotărât, cu
cât oamenii sunt mai mult grăbiți decât cu luare
aminte. În „cheie cantitativă” și lucrativă, se
muncește mai mult și se lucrează mai puțin.
În ce sens să ne îndrumăm căutarea ca
să descoperim „legăturile” îndreptătoare
ale veacului? Acesta este temeiul originar al
religiosului, despre care acel francez nu s‑a
învrednicit să vorbească. A spus doar foarte direct:
„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!”…
(André Malraux)
Nu știu de ce presimt că felul predominant al
gândirii acestuia ne duce spre Iluminism, filon
ce nu ne oferă vreun ajutor potrivit căutărilor
noastre…

Dealul (sau „muntele”) pe care stăm, când

plouă, e ca un burete: absoarbe apă până la
saturație după care gravitația o mână devale. Pe
coastă, din loc în loc, iarba are o culoare verde mai
crud, semn că umiditatea, acolo, este mai ridicată.
291
Toma Pirău
Din apa de precipitații, colectăm, în bazine

așezate deasupra noastră, apa necesară consumului
nostru curent, la oameni și animale.
Ce bine când plouă! Avem apă din belșug și
nu trebuie să trăbăluim pe afară. Nu e greșit să
se spună că mai avem un rând de sărbători… Nu
de altceva, dar, de sărbători, în afară de slujbă, nu
mai avem alte obligații… Apare și voia bună…
Astăzi s‑au cumpărat provizii pentru iarnă:
cartofi și varză. PsP‑ul spune că totul ar face
cam 850 de lei; cu Iacob, am vorbit doar pentru
cartofi: 500Kg la 1,20 lei/Kg, total de plătit 600
lei. Împărțit la trei, așa cum s‑a stabilit: 200 lei/
căciulă. Băgându‑se în beci, împreună cu p. N. și
cu Mihai – „pelerinul”, am constatat că, de fapt,
ar putea fi mai puțini cartofi: eu am băgat 2 saci,
ceilalți doi, să presupunem că tot câte doi saci,
deci încă patru, în total 6 saci de cartofi. Dacă un
sac ar avea, cum ni s‑a spus., 40 Kg, ar rezulta o
cantitate de aproximativ 250Kg. Concluzia: ne‑a
ciupit la cartofi!
La varză, preţul ce ni l‑a spus a fost de 1,5lei/kg.
Iacob povestește de 50 de bani la kg.
Evidenţa n‑are nevoie de comentarii.
Iacob, ușor influenţabil, după ce‑a vorbit cu
psP‑ul, s‑a întors cu lecţia învăţată: de fapt, ar fi
13 saci a câte 40 kg fiecare. Așa ar ieși socoteala la
cartofi.
La masă, psP‑ul a fost suspect de zâmbitor și
comunicativ la adresa mea, indiciu clar că fusese
sensibilizat de ceva și încerca să‑mi distragă
atenţia.
292
Evident, nu s‑a pomenit nici măcar o vorbă

despre proviziile de iarnă…

Noica făcea mereu trimiteri la Mineiul din 1776

și la prima versiune în limba română a Bibliei, cea
din 1688…
N‑ar strica, încet‑încet, să răsfoiesc Mineiul și
să‑mi notez expresiile sugestive pe care am să le
găsesc.
Când citim, după valurile de vorbe sau, mai
degrabă, printre „valurile de vorbe”, răsare câte
un mărgăritar surprinzător de cugetare.
Iată o mostră: „înţelepciunea după fire” și
„înţelepciunea duhovnicească”.
P. Haralambie citea și căuta: într‑un loc – pe
toate, „cu înţelepciune” le‑ai făcut; în alt loc – pe
toate,” întru înţelepciune” le‑ai făcut… El n‑a
sesizat diferenţa mare dintre „cu” și „întru”. L‑am
întrebat de ce așa și răspunsul a fost unul foarte
simplu: așa scrie!
Ce șmecher și Noica ăsta: a învăţat lecţia despre
limbă de la Heidegger și „se joacă printre răzoarele
limbii române”. Trebuie să recunosc că‑mi plac
accentele lui naţionaliste, mai ales acum când „ce
e românesc” riscă să piară sub povara vremilor.
Noroc cu „trăirea populară” a ortodoxiei: nu
poate fi înlocuită cu nimic.
Ne duce chiar „dincolo de vremi”.
Cele culte n‑au o asemenea vitalitate.
Ce lecţie! Să fie, oare, „altă Cruciadă”?
293
Toma Pirău

De cuvioasa Paraschiva, spre Iași au urcat

aproximativ 150.000 de oameni, iar la slujba de
pomenire a Cuvioasei au participat aprox 15.000
de oameni.
Odată cu evanghelistul, să spunem și noi:
1) Cere și ţi se va da;
2) Bate și ţi se va deschide;
3) Vei căuta și vei afla.
Toate cele trei arată că doar prin făpturie
se poate obţine ceva. La scară individuală sau
colectivă.
Cum or fi, oare, popoarele leneșe?

Să fie, oare, la mijloc doar faptul că muncesc,

scăpându‑le rostul pentru care o fac? După cum
spune Noica, aflăm ceva în plus atunci când
trecem la făptuiri și lucrări…
Nu avem ceva cu mult diferit atunci când ne
uităm (sau privim) în lumea credinţei. Rugăciunile
și gesturile, individuale sau colective, ne așează
ca „simpli rugători” și ca „simpli muncitori”.
Zicem cu buzele și derulăm gesturi, cu aparentă
implicare… Repetăm, repetăm spuse și nespuse
într‑o rânduire neschimbată de multă vreme.
După „slujbe”, la robote… De toate felurile, cu
râvnă și fără râvnă… Lucrând cu mâinile, intri și
te păstrezi în orizontul „bunului gospodar”, simţi
materia și făpturile. În plus, te poţi minuna de ele
și de ceea ce nu se vede, dar care, printr‑o tainică
îmbinare, le păstrează în bună rânduială…
294
Până și mirosul de grajd te trimite spre forme

de viaţă de care te‑ai îndepărtat de multă vreme și
care poartă cu ele câte ceva din farmecul divers al
mersului lumii.
Ce spectacol plăcut îţi oferă bucuria animalelor
atunci când le faci un bine… Vaci, câini și pisici,
toate împreună, așteaptă de la tine, aproape cu
un iz de lume psaltică, să ceară de mâncare și
atenţie. Până seara, iese și omul la lucrarea lui și
se străduiește să‑și croiască drum printre lucruri
și fiinţe. De multe ori, printre acestea apar bucurii
și tristeţi ce ne atrag atenţia asupra nevoii de a fi
cu băgare de seamă la ceea ce ni se întâmplă…
Oare, după cum a scris S. Baștovoi, suntem
singuri în faţa libertăţii? Un literat ar putea spune
așa ceva… Un bun creștin n‑ar putea să conceapă
libertatea în singurătate, nici măcar să le privească
separat pe acestea, pur și simplu pentru că nu
poate fi niciodată singur. Dacă Domnul este în
inima ta, căci cu El este Împărăţia, toate se regăsesc
în Iubire mai întâi și, abia apoi, în ipostaze cu iz
cultural…
Dacă tot ar trebui să spunem ceva despre
libertate, ar prinde bine să nu ne îndepărtăm de
„cunoașterea duhovnicească”, mai presus fiind
aceasta, spun Sf. Părinţi, decât „șăgalnica” iscodire
a lumii…

De câteva zile, psP‑ul nu se atinge nici măcar

de epitrahil. Citește la slujbe, se nevoiește aparent
295
Toma Pirău
smerit, probabil pentru a ispăși vreun păcat

săvârșit de puţină vreme.
Ca să‑i fie mai ușor, „s‑a resemnat” în faţa
lumii și a adus, în curtea așezământului nostru,
încă o mașină, „Grand Cherokee”; cu aceasta,
„parcul” auto a crescut la 5 mașini: „Audi” – de
protocol (ţinută în garajul de jos), „Audi” – de
corvoadă pentru drumuri, VW – Golf alb și VW
– Golf gri‑metal pentru drumuri la piaţă… Unii
se laudă cu căruţele lor, alţii se laudă cu caii lor.
Noi ne lăudăm cu mai multe mașini germane! Mai
întâi, mașini! Apoi, numele Domnului…
Noua achiziţie, aseară, a fost băgată în garaj,
după ce „șulfa” de Mihai i‑a spălat roţile vreo
două zile la rând…
Ca un făcut, astăzi au apărut, în civil, doi tipi
de la Poliţie și l‑au întrebat pe Iacob ceva despre
cei care au animale din apropiere…
Pe înserat, în tinda bisericii, psP‑ul vorbea cu
stăpânul casei de lângă noi, care, și astăzi – ca
de obicei – și‑a lăsat mașina de teren cu numere
galbene ceva mai jos, în faţa grajdului nostru.
Am avut impresia că psP‑ul l‑a anunţat despre
ce‑au întrebat poliţiștii cu câteva ore înainte…
S‑a putut vedea o mină „ușor preocupată” pe
faţa lui… Nu mi‑a lăsat impresia unui om de bună
credinţă…
Între altele, poliţiștii l‑au întrebat pe Iacob: „Și
câţi sunteţi pe aici?”…
Când am coborât la câini cu mâncare, poliţiștii
plecau cu mașina… Aceasta n‑avea însemne, ci
numai numărul cu deja știutul „MAI….”.
296
Un VW alb, tip Vento… Cam vechi…


Uneori, un mic detaliu se dovedește capabil să

deschidă chiar „adevărate porţi ale gândului”.
Coborând dealul spre grajd pe lângă pădure și
foșnindu‑mi sub picioare frunzele mari și colorate
de paltin, am avut o străfulgerare prin minte:
armonia vieţii aparţine tainei pentru că renaște
o multitudine de „semne” ce se sprijină unele pe
altele după o rânduială ce nu poate fi accesibilă
făpturilor. Cred că un gând similar a avut Blaga
atunci când a creat acea frumoasă și tainică zicere:
„corola de minuni a lumii”.
Fără abordări panteiste, imaginile pe care le
primim prin „fereastra privirii”, sunetele care ne
asaltează simfonic, mirosurile încă tainice pentru
oameni, semnele primite prin „bunăvoinţa” celui
mai întins organ pe care‑l avem, respectiv pielea,
universurile pulsânde ale minţii și imaginaţiei
noastre, chemările duhului și ale vrerilor noastre –
iată doar creionate „magistralele” aflate la hotarul
dintre noi și lume.
Cel-de-Sus, Atotţiitorul, ne cercetează în fiecare
clipă „adâncuri de înţelepciune”, prin minunile
cele multe ce ne sunt așternute la picioare (în
fiecare clipă, în fiecare ceas, în fiecare zi…) spre
desfătarea și sfinţirea a ceea ce avem „în chip și‑n
asemănare”.
Cugetarea duhovnicească, sigur, nu poate să
se rezume doar în ethos, ci, trece dincolo de acesta,
întru vieţuirea prin lume. Chiar dacă aceasta se
297
Toma Pirău
rezumă frumos într‑o vorbă cu duh a lui Noica

„fiind simplă trecere și petrecere prin lume”.
Trecerile și petrecerile au nevoie de un anumit
ritm, sau, poate mai bine zis, de o anumită
ritmicitate sincronă cu lumea în a ei taină…

La plecarea de la Miezonoptica de azi, p.

Nicolae îi spunea lui Iacob că, după Ioan Gură de
Aur, păcatul vine de la oameni, de la lume și de la
diavol.
Poate să‑și ţină Iacob promisiunea făcută în
stilu‑i caracteristic: „Mâine n‑am să păcătuiesc
deloc!”???
Ce e, de fapt, păcatul? Este pus în joc același
duh ca cel ce l‑a făcut pe Pilat să‑l întrebe pe Iisus:
„Ce e adevărul?”.

În Evanghelia de la Luca, din care s‑a citit astăzi,

la Utrenie, am reţinut că o împărăţie dezbinată nu
poate să dăinuie; tot aici, s‑a amintit și o vorbă pe
care a preluat‑o și Lenin. Cine nu este cu noi este
împotriva noastră…
În pericopă, s‑a relatat despre scoaterea
unui duh necurat dintr‑un copil mut care, după
curăţire, a început să vorbească. Iudeii ce‑au fost
de faţă la săvârșirea minunii îl acuzau pe Iisus
că l‑a scos pe diavol cu ajutorul lui Belzebut… Și,
de aici, prezentarea graduală a semnificaţiei unei
pilde, după modelul arătărilor în duh de pace, cu
solemnitate și‑n „pas” liniștit…
298

Vine lumea peste tine? Fugi de aceasta sau

înfrunt‑o! Să fie, oare, și a treia cale?

„În dar aţi primit, în dar să daţi!“, așa le‑a spus

Domnul Iisus ucenicilor Lui. Urmașii acestora, cel
puţin după ce spune Sf. Tradiţie, mai înţeleg ceva
din această apoftegmă a Domnului?

Cred că acel papă ce a dat o hotărâre prin care

a limitat întinderea și numărul troparelor adresate
diferiţilor sfinţi știa ceva mai mult decât alţii
despre inimile oamenilor…
Văzând căte se găsesc în Minei și în Octoih
acum, și cum se așează acestea în iconomia
ceremoniilor de la slujbe, rămâi perplex la ce a
putut să se întâmple.
Și toţi, de la arhierei la simpli cititori, o iau ca
atare, fără să simtă „pietrele de moară” de la gâtul
drept‑credincioșilor…

Uite, vezi?, ce frumos ni se povestește cum

„întru” – prepoziţie care le cuprinde pe toate
celelalte semene ale ei – trimite la universul
fascinant al creaţiei.
La oameni, trecerera de la „ceva” la „altceva”
înseamnă cât de mult am reușit să preluăm din
lumea altora și să o „topim” în orizontul nostru
de vieţuire.
299
Toma Pirău
Ne‑am mișcat și ne mișcăm pe lângă alţi oameni

și, de cele mai multe ori, constatăm că „stihiile lui
întru” nu‑și găsesc corespondent pe măsură. În
cazul acestui „ceas al românităţii”, nu reușim să
creștem defel întrucât „trăim doar alături” de alţii,
nicidecum împreună cu ei.
Se produce ceea ce poate fi mai rău cu putinţă,
săvârșim fără desăvârșire, stihiile nu se apropie de
altele spre creștere, ci doar să‑și constate propriile
lor limite. Sau chiar ale lor singurătăţi.
Lumea, parcă, nu se mai mișcă „întru sistem”,
indivizii nu se mai regăsesc în învăluiri mai largi:
nu resimt prietenia cu duhul ei, iubirea însufleţită
de nădejde, nici măcar domesticitatea normală
a vieţuirii. Doar strădanii pentru supravieţuirea
individuală, ancorare mai mult în „natură” decât
în cultură.
O atmosferă aproape apocaliptică, cu
dominantă materială și cantitativă fără echivoc.
Acesta e terenul numai bun pentru frici
existenţiale din faţa cărora omul încearcă să se
refugieze în mai multe feluri. Cel mai evident
apare cel al credinţei.
Cu o frică „primitivă”, căutarea unui bun
acoperământ se expune, de cele mai multe ori,
unui hazard lipsit de lumină.
Ne trebuie o „frică în duh și‑n adevăr” pentru
a dobândi îndrăzneala celui care nu este niciodată
singur. De la elementele dintâi, de la stihiile vieţii,
se ajunge la cele care le cuprind pe acestea, la
„stihiile mântuirii”.
300

Noica, parcă, spunea că „stihiile” din limba

noastră trimit la elementele din greaca veche.
Prin „întru”, facem carieră într‑ale comunicării,
faţă de alte limbi, pentru că ne indică mișcarea
prin ceea ce acesta are specific: limita care nu
limitează.

Subiecte frumoase, de nuvelă, povestite de p.

Haralambie, pe înserat, la muls vaca.
În porţile Bistriţei, pe la Mușeni – locul unde a
răsărit apă sub așezământul monahal ctitorit prin
anii ’90 ‑, oamenii povestesc frumos.
Un vânător, bine orânduit sufletește, se afla la
pândă undeva în pădure, într‑un loc ce‑i fusese
repartizat de ceilalţi ortaci într‑ale vânătorii de
mistreţi. La un moment dat, în faţa postului său,
apare un lup care, pentru câteva clipe, l‑a scrutat
pe vânătorul pitit în ascunziș.
Deși avea pușca încărcată și îndreptată spre lup,
n‑o folosește și îi face lupului cu mâna să treacă și
să se ducă în plata lui spunându‑i: „Hai, pleacă
de‑aici, n‑am de gând să‑ţi fac ceva. No, șterge‑o!”
Și lupul a plecat într‑ale lui…
Nu după multă vreme, a venit omătul.
Vânătorul nostru, cel milos, avea să ducă niște fân
la un consătean, aflat ca la 7 km depărtare, și a
pornit spre acesta, dis de dimineaţă, pe o vreme
frumoasă.
După ce a parcurs o bună bucată din drum, se
stârnește o viforniţă din senin, atât de puternică
301
Toma Pirău
încât omul nostru, deși cunoștea drumul foarte

bine, se rătăcește și se tot duce aiurea că, la un
moment dat, până și caii s‑au oprit de osteneală.
Privind în jur, zărește o mulţime de ochi care
priveau spre el și cai din toate părţile… Ochii
lupilor care pândeau după pradă… Era, dară, un
moment prielnic pentru asta…
Într‑o clipă, un hăulit specific unui șef de haită
s‑a auzit deslușit printre rafalele de vifor și toţi
lupii, dar toţi!, s‑au îndepărtat, ca la o comandă,
de el și de cai…
… După puţin timp, s‑a oprit și viforniţa și a
putut constata că rătăcise drumul cu vreo 20‑30
km. Omul povestea, mai târziu, cunoscuţilor că
a avut convingerea că lupul care a oprit haita de
la atac a fost cel pe care n‑a vrut să‑l împuște în
pădure, când avusese loc vânătoarea de mistreţi, și
căruia‑i vorbise ca de la „vietate la vietate”. Lupul
nu‑l uitase… Acum i‑a răspuns în același fel…

Terminând de povestit această întâmplare care

te cam pune pe gânduri, p. Haralambie continuă a
povesti în același registru:
Recoltele oamenilor dintr‑un sat bistriţean
erau călcate des de mistreţi. Un fârtat, într‑o bună
zi, după ce a luat câteva șnapsuri, și‑a luat pușca
și, însoţit de doi tineri de 13‑14 ani, a pornit să
împuște mistreţii ce le călcau hotarul. Se așează la
pândă în umbra unui copac iar tinerii ce‑l însoţeau
pândeau ceva mai departe ascunși și ei printre
tufișuri.
302
Din cauza băuturii, adoarme… După ceva

timp, se trezește din cauza unui zgomot venit din
apropiere. Tinerii au văzut scena: El deschide ochii
și, foarte aproape, vede un urs care‑l privea „cu
luare aminte”. Vânătorul nostru, deși avea pușca
încărcată și pregătită, încă ameţit de băutură, îi
spune ursului și, în același timp, îi face semn cu
mâna: „Hai pleacă! Cu tine n‑am nici o treabă!”.
Rezultatul? Ursul dă de două ori din cap și pleacă,
mai departe, prin pădure…

Iată două întâmplări care ne aduc aminte de

lumea protopărinţilor, cea edenică, care era străină
de frică și pericole… Locul minunat în care lupul
trăia alături de miel și, la fel ca acesta, mânca
iarbă…
Cine ar fi crezut mesajele care ne vin, peste
timp, dintr‑o asemenea vieţuire armonioasă…
Concordia minunată de la începutul Lumii…

La știri, s‑a anunţat că în Georgia s‑a descoperit

în aceste zile un cap de om cu o vechime de aprox.
2 milioane de ani, fapt care îi obligă pe specialiști
să revadă teoriile referitoare la dezvoltarea omului:
nu cinci rase diferite, ci una singură, cu variante
ulterioare de evoluţie…
Bine spunea cineva despre Biblie: nu trebuie
luată ca document istoric. Datele care se regăsesc
în cuprinsul acesteia au altă semnificaţie decât cea
cu care suntem noi familiarizaţi…
303
Toma Pirău
Pe care, probabil, încă nu am reușit să ne‑o

facem cunoscută până acum… Tainele se lasă mai
greu deslușite… Și nu e rău defel…

Să scrii „capete”! Iată, pentru început, o formulă

ce aduce multiple înţelesuri.

După ce și‑a adus „Audi” cea bună de jos, ca

să‑i schimbe jantele, psP‑ul trebăluia mulţumit
printre „fiare”. Se vedea de departe, chiar și în
poziţia corpului și în mișcările acestuia, că se simte
bine alături de „averea” sa.
Ceilalţi, care‑ncotro!
La un moment dat, p.N îi spune psP‑ului: „Cu
mașina asta, nu vă mântuiţi! Așa că aţi face bine să
mi‑o daţi mie!”
Răspunsul primit: „Ai face bine să‑ţi vezi de
treabă și să încetezi cu bășcălia!”
Tonul vocii exprima o oarecare afectare
sufletească provocată, probabil, de prima
parte a interpelării p.N: „Cu mașina asta, nu vă
mântuiţi!”…. Are și număr de BH, de pe vremea
„Ducă‑i Vodă” dela „Izbuc”… Nici nu vreau să
mă gândesc la costul de atunci al mașinii și cum
un „pârlit de stareţ” îl poate achita ca să obţină
unealta…
Bine zice Sf. Apostol Pavel (Romani, 7, 23):
„Simt în carnea mea legea păcatului care luptă
împotriva legii minţii mele și mă ţine rob”; cei mai
mulţi, ca și Toma de Kempis, invocă senzualitatea,
când, de fapt, ţinem în „braţele fiinţei noastre”,
304
parșivele „pofte viclene”. Ce să fie vinovăţie în

deţinerea unei mașini? Dar în a avea, două, trei,
patru sau cinci mașini?
Da, chiar așa, psP‑ul are cinci: „Audi”, de
protocol (cu număr de Bihor și argintie), „Grand
Cherokee” cel recent garat cu număr de BG (pe
care‑l tot „bibilește” Mihai, fostul bucătar), Jeep‑ul
cel „bătrân” (bun la cărat prin curte), VW – alb și
VW‑ul gri – metal, numai bun în a‑și face rând la
piaţă…
Văzând „bidigania” argintie în faţa garajului,
fără să știe a cui e, p. Haralambie întreabă cu haz:
„A cui o fi basculanta asta?”; spunându‑i‑se că
este a psP‑ului, el neștiind că o ţine în garajul de
jos, ascunsă vederilor indiscrete, nu prea își mai
găsea cuvintele. În cele din urmă, improvizează:
„Cu atâtea mașini, se ocupă mai mult de service
decât de stăreţie!”
M‑am abţinut să fac vreun comentariu pentru
a nu mă trezi cu eventuale surprize… Rămâne așa,
ca fapt divers: pe aici, ca și aiurea, dealtfel, se cam
întrec „băieţii” în sutană în a‑și procura fel de fel
de „utilaje” pentru transport persoane. Probabil,
în scopuri pastorale…
Au ce vedea la fel de fel de ierarhi… Nu departe
de acum câteva zile, p.N. povestea despre un înalt
ierarh care și‑a vândut mașina de lux pe care a
găsit‑o la „urcarea în scaun” pentru că, spunea
acesta, „oamenii nu mai îndrăzneau să se apropie
de arhiereu atunci când acesta cobora din mașina‑i
strălucitoare”. Cred, dacă‑mi aduc bine aminte, că
305
Toma Pirău
era vorba despre Înalt Preasfinţitul Ioan, episcop

de Covasna și Harghita.
Nu‑i exclus ca fastul diferitelor ceremonii să
întreţină o dispoziţie naturală pentru onorabilitate
sau, cel puţin, pentru una aparentă.
Chiar și un ierarh mai auster, ca Înalt
Preasfinţitul Bartolomeu, fostul mitropolit al
Clujului și Feleacului, s‑a lăsat „chemat”, la
bătrâneţe, ca un ostaș călit, în ierarhie printr‑o
„mecanică interpersonală” mai specială, ce n‑a
ascuns‑o, în relaţia cu Patriarhul Teoctist, cel atât
„de încercat” la schimbarea de regim din anii ’90.
Când vizita vreun așezământ, o spunea răspicat
celor „din periferie”: „Eu sunt Generalul iar voi,
cei de jos, soldaţii! E clar, nu?”. S‑a sacrificat, ca
un „bătrân soldat ascultător”, și a acceptat „cârja
mitropolitană”, probabil, pentru a‑l potoli „la
gură”, știut fiind ca mai direct și mai slobod la
gură… Patriarhul era vulnerabil atunci și nu putea
să facă faţă și unui atac „la baionetă” din partea
unuia ca Bartolomeu Anania… Așa că „i‑a închis
gura” făcându‑i, într‑o „manieră haiducească”,
mitropolie de Cluj și Feleac, și lăsându‑i lui
Laurenţiu Streza o Mitropolie a Ardealului serios
ciopârţită… Deh, calcule arhierești…
„În dar aţi primit, în dar să daţi!” – oare‑și mai
aduc „slujitorii altarului” – mici sau mari – aminte
de acestea?!!?
Sf. Apostol Pavel mulţumea pentru „ghimpele”
ce‑l avea în trup și care‑l „bătea peste faţă ca să
nu se trufească”… La rându‑i, muncea pentru a‑și
306
asigura cele trebuincioase, ca să nu fie o povară

pentru credincioși…
Acum, ierarhii sunt, în primul rând,
administratori și manageri… Și abia pe urmă
„iconomi ai tainei lui Hristos”, dacă mai au timp
pentru așa ceva…
„Cei mici” privesc la „cei mari” și, prin subtila
și eficienta imitaţie, procedează în consecinţă…
Lupii nu mai stau pe lângă stână la pândă:
nu‑și mai pierd vremea cu așa ceva!
Ei au intrat de‑a dreptul în stână ca să nu mai
piardă vremea ce‑o au…
Iartă‑i Doamne, că nu știu ce fac…

Se vorbește mai mult despre „mărhăi” decât

despre psalmi!
Cum rămâne cu „Înţelepţește‑mă și voi fi viu!”
citită la Miezonoptică? Cum e doar să vieţuiești
patriarhal?
Nu știu prea bine ce susţinea vitalismul din
veacul stârnit de calea ferată și războiul de ţesut,
dar, ca prin ceaţă, mi‑amintesc despre locul
deosebit pe care‑l acorda vieţii și celor legate de
această minunată lume.
Presupun că prin viaţă se înţelegea zona viului,
de la cele mai mărunţele și mai simple, până la
cele mai mari și complexe. Avântul cunoașterii
nu putea rămâne străin de această mistică
manifestare „a înţelepciunii Creatorului”. Ce
agitaţie o fi stârnit cartea lui Ch. Darwin „Originea
307
Toma Pirău
speciilor”, publicată pe la 1859. Chiar în anul

Unirii Principatelor Române…
Astăzi, mi‑a fost dat să asist la un fapt tulburător:
„solidaritatea originară” a prădătorilor.
Iată povestea mai pe larg…
Am scos animalele la pășune. După ce‑am
trecut în grădina lui Petrea, acestea au luat‑o
la stânga iar vaca cea mare și juninca au intrat
în trifoiul de deasupra așa‑zisei grădinuţe a
mănăstirii. Cea mică, Florica, păștea undeva, în
apropierea bazinului nostru de apă, așezat pe
locul lui Petrea.
După ce le‑am lăsat pe cele două vaci mai
mari să pască ceva trifoi, cu Mara de lanţ (câinele
Husky), Leo, Panda și Piticul (ceilalţi câini), le‑am
mânat spre grădina lui Petrea. Au fost destul de
ascultătoare și chiar au trecut poarta spre grădina
lui Sava fără prea multe mofturi. Cea mică, Florica,
n‑a vrut să treacă după cele mari și a continuat să
pască de din sus de bazinul de apă, unde găsise,
probabil, niște iarbă mai bună, necălcată…
Ca să‑mi fie mai ușor, am legat‑o pe Mara de
un ciot dintr‑o tufă de alun de deasupra locului
unde păștea viţica și m‑am îndreptat spre aceasta
cu băţul pentru a o mâna spre poarta de trecere la
Sava, alături de cele două vaci mai mari.
De obicei, viţica a fost ascultătoare la pășune,
ceea ce nu s‑a întâmplat acum. Dintr‑o pornire
ciudată, aceasta o ia la fugă spre Mara, la deal; eu,
după ea. Gâfâind din cauza alergării la deal, am
prins‑o din urmă și‑am reușit s‑o întorc spre vale.
308
În clipa în care viţica s‑a îndreptat, fugind spre

bazinul de apă, „ca o umbră”, Mara alerga prin
dreapta acesteia. Stârnită, probabil, de agitaţia
mișcării noastre, Mara, jumătate lup – jumătate
câine, s‑a smuls din legătură și a pornit în
urmărirea „prăzii”.
Mi‑a fost dat să văd cum, din alergare, a
sărit la gâtul viţelușii care, sub o așa ameninţare
periculoasă, a început să ragă a disperare, parcă
peste puterile ei.
Eu, după ele ‑ viţica și căţeaua Mara ‑ în cea mai
mare viteză, surprins, oarecum, de împrejurarea
nou apărută.
Lângă bazinul de apă, le‑am prins, strigând,
„din toţi rărunchii” la Mara. În prima fază, reușisem
s‑o prind de lanţ, dar, în agitaţia sporită a celor
două – prădător și victimă –, l‑am scăpat. Ochelarii
mi‑au sărit de la ochi, lângă tufa mai mare, după
care se refugiase îngrozită viţica având pe Mara
prinsă de gâtul ei.
Fără să ezit, am făcut un efort și am reușit
să prind capătul lanţului lui Mara și, cu un gest
hotărât și strigând destul de tare, am reușit să trag
căţeaua de pe viţelușă.
La auzul strigătelor disperate ale viţelușei,
mama acesteia (Viorica) și sora ei (Odalisca) au
sărit gardul, dincolo de care pășteau, și au venit
în ajutorul celei mici care se afla încolţită de Mara,
câinele‑lup . Fiind pe jos, alături de căţea și viţelușă,
n‑au împuns agresorul, dar, se vedea limpede,
păreau tare stârnite de împrejurare. Chiar și după
ce am eliberat viţelușa din încleștare, mama ei,
309
Toma Pirău
Viorica, m‑a urmărit, înfuriată, voind, după cum

s‑a văzut, să atace câinele agresor, chiar dacă
acesta se afla, acum, în lanţ și controlat de mine.
Mi‑am recuperat ochelarii și am pornit, marcat
de întâmplare, spre mănăstire, ca să se liniștească
animalele. La un moment dat, apare Iacob, care,
râzând șmecherește și cu ochii jucăuși, îmi spune:
„Ce i‑ai făcut, mă? S‑a îndrăgostit vaca de tine?”
Nu i‑am raspuns pentru că nu puteam vorbi din
cauza efortului…
De reţinut, că ceilalţi trei câini (Leo, Panda
și Piticul) „participau” la întâmplare alături de
atacator, care era, chiar dacă diferită de ei, din rasa
lor. Vânzoleala și agitaţia produsă de fuga Marei, a
viţelușei și a mea i‑au atras în „atmosfera de atac”.
Lătrau agitaţi, și ei, în jurul viţelușii și „pândeau”
clipa fatidică…
Ca la alegerea apelor, de partea opusă, mama
și sora viţelușei n‑au întârziat defel să sară peste
gard în ajutorul acesteia, care fusese atacată, prin
surprindere, de Mara. Așa sprinteneală în a ajuta
„puiuţul” ameninţat de moarte n‑am văzut, până
acum, nici la oameni.
Viaţă contra viaţă… Și, la mijloc, eu, purtător
de ochelari, cu „simpatii” și de‑o parte și de
cealaltă…
„Duhul fiarei”, pentru câteva clipe posedând‑o
pe Mara, a fost foarte aproape „să verse sânge”,
trecând peste faptul că, de o bună bucată de vreme,
le‑a văzut trecând, spre și de la pășune, de cel puţin
două ori pe zi. Așa ceva nu cred că poate să apară
la ceilalţi trei câini, prezenţi la întâmplare, aceștia
310
fiind, se pare, ceva mai departe de sălbăticie decât

Mara…
Daca sălbăticia se asociază cu „duhul răutăţii”,
în lumea oamenilor duhul Marei are „fârtaţi”
fără număr… Poate chiar mai periculoși datorită
vicleniei, acest otrăvit fruct al raţiunii…

Le‑a povestit‑o un pic diferit din motive viclene,

lesne de înţeles.
Iacob mi‑a spus spre seară: „Astăzi ai fost un
erou! Putea să te muște. Eu aș fi desfigurat căţeaua
în bătaie. Când eram mai mic, doi lupi mi‑au
mâncat doi mânzi și, de atunci, urăsc lupii din toată
inima mea. Din cauza lor, a trebuit să plec de acasă
în vara aceea. E drept că eu am blestemat mânzii și
am cerut să‑i mănânce lupii pentru că voiam să fac
altceva decât să stau cu ei, voiam să merg la film.
Eu i‑am blestemat și lupii au venit și i‑au mâncat.
De fapt, i‑au rănit și din cauza rănilor au murit.
De‑atunci, urăsc lupii! Și blestematul ăsta de căine,
e lup… Să nu‑l văd! Trebuie să scăpăm de el cât
mai repede!”.

PsP‑ul. a avut ședinţă la Protopopiat la V. În

final, au luat și masa, poate chiar una consistentă,
după „aerul satisfăcut” pe care‑l arată la sosire și
după pântecul rotofei care devine, ca o oglindă a
stilului de viaţă, tot mai bine conturat…
Desigur, la ședinţă a mers cu o mașină mai
necăjită, VW – gri metal. Nu e bine „să bată la ochi”
311
Toma Pirău
cu o mașină mai acătării. Are o viclenie ţărănească

nativă…
Goya și‑a intitulat un tablou „Somnul raţiunii
naște monștri”; ce‑ar fi pictat pentru un altul
pe care l‑ar fi intitulat „Somnul bunului simţ
și‑așteaptă odraslele…”

Zis‑a Domnul: De nu veţi fi precum unii dintre

aceștia, nu veţi intra în Împărăţia cea cerească!
Lăsaţi‑i să vină la mine! Adică, se înţelege, pe
copii…
Ca și acum, firea lucrează după rânduiala
ei: crezând că‑L protejează, ucenicii i‑au ţinut
departe pe copii de Domnul… Probabil că se
socoteau singurii îndreptăţiţi să stea în apropierea
Învăţătorului… Fiind mai aproape de Izvorul
vieţii, ucenicii preluau ceva din prospeţimea lui,
făcându‑i, cumva, să se vadă într‑o lumină diferită
decât cea obișnuită…
Cel ce aparţine unei minorităţi, din diferite
motive, privește la lume cu mai pregnantă
hotărnicie chiar dacă graniţa cu care operează îi
face lumea în care trăiește mai mică și, destul de des,
mai săracă decât lumea de care se diferenţiază.
Așa se vede spusa Domnului referitoare la
copii: aceștia, știindu‑le felul de a fi, nu sunt deplin
aparţinători lumii în care trăiesc…
Au mai puţine de‑ale lumii și mai multe care te
duc cu gândul dincolo de aceasta.
Nu întâmplător, la Fericiri, ni se atrage atenţia
asupra acestui fapt dar, de ce să n‑o spunem,
312
rareori sesizăm că doar una ne ajută și ne bucură

„să‑L vedem pe Dumnezeu”.
Prin celelalte, avem Împărăţia Cerurilor, ne
mângâiem, vom moșteni pământul, ne vom sătura
de dreptate, vom deveni fiii lui Dumnezeu ș.a.‑
destul de multe și bune, nu?‑, dar niciuna ca cea
care ne spune că prin „curăţia inimii” vom vedea
pe cel Nevăzut…
Mi‑am adus aminte de această tainică legătură
între pilda evanghelică și „Fericiri” – amândouă
venind din gura Învăţătorului – când l‑am auzit
pe Gică – la slujba din biserică spunând Crezul și
Tatăl nostru… Le‑a zis fără greșeală și fără nici un
fel de ajutor…
P. Nicolae l‑a îndemnat, primul, pe Gică să
zică rugăciunea la strană, Iacob a fost, ca de obicei,
împotriva acestei îndrăzneli; Haralambie a simţit
un impuls asemănător celui al p. Nicolae și, până
la urmă, Iacob s‑a lăsat păgubaș în a‑l opri pe Gică
să zică rugăciunile la strană.
A ieșit ceva cu adevărat surprinzător: nimeni,
cred, nu s‑a așteptat ca Gică să aibă o așa bună
prestație. Stăpân pe sine, fără să se piardă că
vorbește la microfon, rar, dar, totuși, ferm în
intonaţie, Gică a zis amândouă rugăciunile
„într‑un duh” care m‑a făcut să văd legătura între
îndemnul evanghelic al apropierii copiilor și
„Fericirea” ce trimite la „curăţia inimii”…
Desigur, după cele făcute, l‑am îmbărbătat pe
băiat pentru felul în care s‑a descurcat la rugăciuni,
i‑am spus să nu plece după Sf. Liturghie, cu gândul
de a‑i da zece lei ca recompensă pentru prestaţia
313
Toma Pirău
lui… I‑am și dat banii, la trapeză, de faţă cu Iacob și

p. Teodor, spunându‑i să‑i dea jumătate și fratelui
său, Vasilică pe nume, ce asistase la isprava lui
Gică din biserică…
Au fost bucuroși, cei doi fraţi, toată ziua, chiar
dacă au stat destul de mult cu vacile pe pășunea
de pe Bobeică…
Cum s‑a pus în mișcare această minunată
„alchimie a bucuriei”? Printr‑un impuls interior al
p. Nicolae, de care, după câte am putut constata,
nici măcar nu și‑a dat seama. Mângâietorul,
„Duhul Adevărului”, ne‑a deschis o „fereastră”
în plin cotidian liturgic care, după tipic, n‑ar fi
promis ceva special.
În cele mici, uneori, vedem cum „bobul de
grâu” moare pentru a nu fi singur și a da „roadă
mult înmulţită…”.
Iacob, fiind ziua lui, le‑a dat copiilor și patru
ciocolăţi ca să le ducă fraţilor de acasă…
Copiii au venit și la slujba de seară… Au stat
doar la început, apoi, la îndemnul ce l‑am adresat
p. Nicolae, au plecat spre casă, înserarea începând
să se facă simţită…
„Aţi văzut – observase p. Nicolae – cel mic avea
încălţările găurite la călcâi… I se vedeau ciorapii…”
Cel mic era Vasilică și, dincolo de neajunsuri, a
plecat spre casă mult mai vesel faţă de cum venise
de dimineaţă…
Fiecare zi are punţi nenumărate către sufletele
semenilor noștri… Miracolul creștin dăinuie
de peste două mii de ani datorită acestor „lumi
314
interioare” care se ivesc în cele mai diferite

chipuri…
Vai de cei care le pervertesc…
- Sfârșit -
Va continua
315
Tiparul executat la SC ECRAN MAGAZIN SRL
Brașov, str. De Mijloc nr. 104A,
www.ecran.ro
Culegere text: Ileana Ștefan
Tehnoredactare SC Ecran Magazin SRL

Carte Peratologie - Volumul 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Peratologie - Volumul 1

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toma Pirău

Aproape doi ani, am primit darul de a vieţui

Cartea se poate lectura după voia oricărui cititor,

Stări diferite se întâlnesc în viaţa unui om: de

„Cel căruia i se pare că stă‑n picioare să ia seama

Omului i s-a dat putere să lupte cu Răul și

pavăza credinţei cu care veţi putea stinge toate

Vrăjmașul plămădește dezarmonia prin

Așezarea ochilor asupra minţii, inimii și

mulţi ochi. Prin vedere, creația este mai aproape

După Sf. Grigore de Nyssa, oamenii, la

„Pe cel ce se leapădă de Mine și nu primește

Dumnezeirea ‑ prin cugetare se văd din făpturi.”

Comunităţile monahale funcţionează ca un

ascultarea. Monahii ar trebui să trăiască în același

drumul către adevăr? Dar, cum bine a întrebat cel

Un mare semn de întrebare se pune dinspre

Procedeul înșiruirii „capetelor” de către

Oricât ar părea de ciudat, trebuie să recunosc

Multe se reiau și se asamblează într‑o evocare

„Iisus e centrul luminos al vieţii ortodoxe”

Pornirile pătimașe tulbură sufletul. Dacă‑și

Despre trăire, în sens creștin, în această stare, ce se

În organizaţii, instituţii sau comunităţi, inclusiv

Un „rus alb”, plecat dintre noi pe la jumătatea

Astăzi a fost o zi dedicată agriculturii: semănat

Oricât ar părea de colorat, îmi trece prin cap să

Nu poţi spune mai bine despre importanţa

Frica de Dumnezeu deschide porţile smereniei,

În Răsărit, contemplaţia nu e la mare preţ. Poate

rezultată nu putea fi decât una de tip prădalnic, cu

Puterea exemplului nu este doar o vorbă

Pe văzute și pe tăcute, se obţine mai mult și

„Ib” debitează fel de fel de prostii! Ba că am

la psP la umbra de M, ca să nu mai amintesc și de

„Ochii inimii”, „înţelepciunea simţirii”….

Este clar că „înţelepciunea inimii” ne îndrumă

După „încercarea Sovata”, venită parcă

financiari s‑au prins cu toții în acest „joc”printre

Ieri, 20 mai 2012, în ziua în care s‑a căsătorit

e însoţită de o zicere cu miez sau, pur și simplu,

Dacă e ceva real din această poveste, mi‑e

Credeam că scriitorul Camil Petrescu a deschis

Mi se pare că trebuie să schimbăm felul de a

E greu să‑ţi imaginezi că cineva e în stare să

O anamneză bine făcută ar putea să dea o

Toate acestea într‑un tandem formidabil cu

A fost bine, oare, să întreb despre fel de fel de

sălășluiește în lumea monahală de ani buni. Chiar

Într‑o situaţie mai delicată, este important să‑ţi

greoi, așa că nu prea sunt frecventaţi. Sunt prea

E clar că au discutat între ei pentru că „Ib” a

Fluxurile de conștiinţă se realizează în cadrul

gând nimicnicia și chiar netrebnicia celor din

Caracterul universal al Ortodoxiei și

pentru că o vede într‑o formă minunată, rezultat

cei cu mintea luminată și trează. Dumnezeu să‑l

În Facere, Creatorul dă omului, așa cum spune

într‑o simţire și o cunoaștere formate prin sinergie.

Pe vremea când ne băteam capul să dăm fel de

spanac. Era clar! Trebuie să intru și eu în echipă,

În timp ce, cu „echipa” de faţă și la lucru, psP‑ul