ALEXANDRU ISVORANÜ

PROFEŢII VECHI
9

§^
PROFEŢII
9
NESCRIITORI

UNIVERSITARIA
CRAIOVA
PR. CONF. DR. ALEXANDRU ISVORANU

PROFEŢII VECHI §1
PROFEJII NESCRIITORI
- activitatea sociala şi religioasa -
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ISVORANU, ALEXANDRU
Profeţii vechi şi profeţii nescriitori / Alexandru,
Isvoranu / Universitaria, 2006, Craiova
20,5 cm; 288p.
Bibliografie, Index

ISBN 973-742-006-3

222/224.07

ISBN 973-742-006-3
 ARGUMENT

Dumnezeu grăieşte omenirii prin aleşii Săi

De ce despre graiul lui Dumnezeu aflat în Sfintele

Scripturi? Cine sunt aleşii lui Dumnezeu şi care a fost rolul lor în
istoria mântuirii neamului omenesc? Care este mesajul profetic şi
în ce constă actualitatea lui? Iată doar câteva dintre întrebările
care motivează rândurile ce urmează.
în vremea noastră Sfânta Scriptură devine tot mai mult
obiect de atenţie şi de discuţie, atât în rândul credincioşilor, cât şi
în rândul oamenilor de ştiinţă, la rândul lor împărţiţi în credincioşi
şi sceptici. Puţini însă dintre aceştia o definesc drept un „mijloc
sau o cale de transmitere a Revelaţiei divine supranaturale"1, în
Schimb majoritatea celor care îşi întorc privirile şi cercetarea spre
această CARTE simt în ea un ecou al glasului sufletului lor,
definit aşa şi de credincioşi si de necredincioşi. Realitatea este că
acest părut ecou este un răspuns dat chemării noastre interioare,
este glasul Tatălui către fiul care îl strigă şi-L caută, este Cuvântul
Creatorului către făptura Sa.
Omul contemporan care pătrunde Cuvântul lui
Dumnezeu din SF. SCRIPTURA cu evlavie, cu stăruinţă, cu
umilinţă şi cu dragoste, nu poate să nu exclame asemenea unui
sfânt mai aproape de vremea noastră: „O Dumnezeule, Tu mi-ai
descoperit deplin lumina şi adevărul Tău. Instruindu-mă în ştiinţe,
Tu mi-ai deschis toate bogăţiile credinţei, ale naturii şi inteligenţei
umane. Am ajuns să cunosc Cuvântul Tău, Cuvântul lui

1 Prof. Diac. Dr. N.I. Nicolaescu, Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu,
Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Pr. Prof. Dr. Liviu Munteanu, Studiul Noului
Testament, manual pentru Institutele Teologice, Ed. a Il-a, Bucureşti,
1977, p. 5.
5
Dumnezeu „care pătrunde până la despărţitura dintre suflet si duh”
(livrei 4, 12)
Sufletul meu este încă însetat de cunoaştere si inima
mea nu este potolită; el este flămând, iar toate cunoştinţele
câştigate astfel prin inteligenţa mea nu au putut să-i procure
adevărata fericire. Când va fi el oare mulţumit? Va fi mulţumit
atunci când „întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi
când se va arăta slava Ta" (Ps. 16, 15). Până atunci voi fi flămând.
„Oricine bea din apa aceasta (a ştiinţei pământeşti) va înseta
iarăşi; dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va
înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de
apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică, zice Domnul (loan 4, 13-14)".2
Setea sufletului este setea de adevăr, setea de
cunoaştere, setea de divin. Numai Cuvântul lui Dumnezeu
potoleşte această sete. Rămâne însă pentru noi să ne îndreptăm cu
vasul curat spre a ne potoli această sete şi cu încredere
nestrămutată că acest lucru se şi împlineşte. Vasul curat este
sufletul, care trebuie curăţat de îndoieli şi porniri spre deznădejde,
curăţat de necredinţă şi patimi şi făcut binemirositor de duhul
smereniei, al curăţiei, al răbdării şi al dragostei (Sf. Efrem Şirul).
Cunoaşterea Sfintei Scripturi ar contribui la
îmbunătăţirea relaţiilor dintre oameni şi popoare, i-ar face pe
oameni mai înţelepţi şi mai atenţi faţă de semenii lor, i-ar
determina să caute căi şi mijloace de a fi mai aproape unii de alţii,
de a se considera fii ai aceluiaşi părinte. N u facem noi pentru
prima dată aceste constatări şi nu fixăm în premieră un astfel de
deziderat. Cu secole în urmă un gânditor medieval, bun
cunoscător al primei părţi din Sfânta Scriptură mai ales, afirma:
„Aşa cum orbul care nu are pe nimeni să-i arate drumul se loveşte
şi se răneşte pe sine si îi răneşte şi pe alţii fară încetare, fiind lipsit
de vedere, tot aşa în ceea ce priveşte adversităţile dintre oameni,
fiecare, pe măsura ignoranţei sale îşi pricinuieşte lui însuşi şi

2 Sf. loan de Constadt, Viaţa mea în Hristos, trad. din Ib.

franceză de diac. Dumitru Dura, Editura „Oastea Domnului", Sibiu,
1995, p. 29-30.
6
altora rele care apasă greu asupra indivizilor din neamul omenesc.
Dacă ar stăpâni ştiinţa, care este pentru fiinţa umană ceea ce este
facultatea de a vedea pentru ochi, oamenii ar fi împiedicaţi să-şi
facă rău lor înşişi şi altora, căci cunoaşterea adevărului face să
înceteze duşmănia si ura şi îi împiedică să-şi facă rău unii altora".3
Sfânta Scriptură deschide ochii celor întunecaţi de
pornirea spre rău şi le descoperă lumina care vine de sus, lumina
care îl îndreaptă în acelaşi timp şi pe om să privească în sus, să se
înalţe spre cele nobile şi nepieritoare, spre cele veşnice şi
aducătoare de bucurie şi fericire, într-o lume rece şi sceptică,
Cuvântul lui Dumnezeu încălzeşte şi determină, într-o lume
dezorientată si întunecată de rău şi perversiuni, Cuvântul lui
Dumnezeu călăuzeşte, luminează şi trezeşte la realitatea de care
ne îndepărtează grijile contemporane, preocuparea de lucrurile
trecătoare. Adevărul îl face pe om liber, îl eliberează de egoism.
Cunoaşterea adevărului sapă la rădăcina pornirilor spre rău, usucă
ramurile şi-l zmulg din comunitate. Cât de multă nevoie este
astăzi de o astfel de atitudine!
Cu cât un adevăr este cercetat cu mai mult răgaz, cu
seriozitate, evlavie, demnitate şi stăruinţă, cu atât limpezimea şi
strălucirea lui se disting pe firmamentul luminos al cunoaşterii,
această cheie care deschide larg porţile sensului existenţei umane.
Omul în general şi creştinul în special trăieşte sub
imperiul firesc al veşnicei întrebări: de unde am venit şi unde
mergem? în acest context îşi găsesc justificarea celebrele cuvinte
ale Fericitului Augustin, care insuflat de Duhul Sfânt, exclamă:
„Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru
până se va odihni întru Tine".4
Viaţa întreagă, ca dar divin şi răgaz acordat de Creator
de a merge pe calea ce duce spre rai, este o continuă căutare, un

3 Moise Ben Maimon - Maimonide, Călăuza şovăielnicilor,

p. 303, citat de Dr. Alfred Hărlăoanu, Istoria biblică. Bucureşti
1955, p. 19.
4 'Fericitul, Augustin, Confessiones (Mărturisi, Cartea 1, 1, trad.
rom. de Prof. Dr. Nicolae Barbu,în col. PSB, Bucureşti, 1985, p. 63.
7
urcuş „din treaptă în treaptă şi din mărire în mărire" spre a fi mai
aproapre de Dumnezeu, spre a-L cunoaşte si simţi în suflet prin
păzirea poruncilor Lui şi prin conformarea vieţii de toate zilele
învăţăturilor păstrate şi formulate de Biserică, spre a ajunge în
final la asemănarea cu Dumnezeu. "în Sfintele Scripturi, pe care le
recomandă autoritatea Bisericii Tale Ortodoxe - exclama Fericitul
Augustin - ai pus calea mântuirii oamenilor în viaţa care va fi
după moarte".5
Cărţile Sfintei Scripturi au constituit din toate
timpurile mijloace de călăuzire ale oamenilor spre împlinirea
scopului existenţei lor. „Ca să putem dobândi o cunoştinţă mai
deplină şi mai adâncă despre Dumnezeu, despre rânduiala şi
voinţa Lui, ne-a pus la îndemână Scriptura, pentru a face cercetări
despre Dumnezeu si cercetând să-L descoperim şi descoperindu-L
să credem în El şi crezând să-I slujim Lui".6 Astfel, „Biblia a
rămas pentru cei ce cred în ea călăuza vieţii la bucurii şi la
răstrişte, la bine şi la rău".7
Sfânta Scriptură cuprinde aşadar cuvântul lui
Dumnezeu către oameni, coordonatele unei vieţuiri spre
apropierea de Dumnezeu. Toate cărţile Sfintei Scripturi sunt
inspirate, cei care le-au scris au fost „oamenii cei sfinţi ai lui
Dumnezeu, care au grăit, purtaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1, 21).
însă „Dumnezeu n-a voit să pună întreg adevărul în Scriptură ca
să nu apară uşor de văzut şi luminos la o simplă lectură, având
drept scop să ne scoată din trândăvia noastră - zice Sf. loan Gură
de Aur - şi prin spiritul nostru treaz să scoatem cu efort, ceea ce
este de folos pentru noi. Fiindcă acel lucru pe care-1 aflăm cu mare
osteneală şi cercetare se înfige mai adânc în mintea noastră, pe

5 Ibidem, p. 156.
6 TERTULIAN, Apologeticul, XVII, 1, în "Apologeţi de limbă
latină", col. PSB, Bucureşti, 1981, p. 65.
7 Arh im. D, Zareh Baron ian, In
*
loc de prefaţă un cuvânt către
cititori, la Dr. Alfred Hărlăoanu, Istoria biblică, Bucureşti 1995 p, 11.
8
când lucrul ce se înţelege mai uşor, se pierde repede din mintea
noastră".8
Inspirând Sfânta Scriptură, Dumnezeu nu s-a coborât
până la noi pentru a se adapta la vorbirea noastră, la mentalitatea
noastră, la felul nostru de exprimare. Dumnezeu, adresându-se
oamenilor în Sfânta Scriptură, prin mijlocirea oamenilor, a trebuit
să inspire sensuri ascunse, înalte, tainice. Origen spune că în
Sfânta Scriptură se află unele fraze vulgare şi antinomii cu un
scop didactic. El face în acest sens şi o comparaţie. Dumnezeu
este asemănat cu un om care se află pe vârful unei stânci foarte
înalte si de acolo dă îndrumări unuia de la poalele stâncii cum să
se urce la El, fară însă să se coboare jos şi să dea ajutor real celui
de jos. Frazele vulgare şi aşa numitele antinomii sunt doar nişte
mijloace de care se serveşte Dumnezeu pentru a stimula pe
oameni să se ridice până la El. Dacă Dumnezeu, inspirând Sf.
Scriptură nu s-a coborât până la noi, atunci noi trebuie să ne
ridicăm până la El, prin mijlocirea interpretării Sfintei Scripturi,
într-un chip tainic, spiritual.9
Cel care caută cu ochii credinţei descoperă adevărul
adânc al Scripturilor simte ajutor în urcuşul către Dumnezeu. De
fiecare dată când citim din Sfânta Scriptură descoperim noi
sensuri, noi adevăruri, pe care nu le-am descoperit până acum.
In zilele noastre este atâta nevoie de înţelegere a
cuvântului lui Dumnezeu de urmare a acestuia, de conformare a
vieţii noastre acestor adevăruri călăuzitoare de lumina şi căldura
acestuia într-o lume secularizată şi frământată într-un fel
îngrijorător la acest început de mileniu. Cu încredere si smerenie
este nevoie de urmat un program clar si sigur în acest sens.
„Dimineaţa când deschizi ochii citeşte întâi din Sfânta Carte: lasă

8 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a 32-a la Geneză, PG 53, p. 292-

293 ; citat de Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, Adaptarea divină la
condiţiile firii omeneşti, în lucrarea inspiraţiei divine după învăţătura
S f Ioan Hristostom, in Studii Teologice, 1959, nr. 7-8, p. 412.
Dr. Haralambie Rovenţa, Interpretarea Sfintei Scripturi după
Origen, Râmnicu Vâlcea, 1929, p. 43; Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op,
cit., p. 404.
9
pe Domnul să-ţi vorbească, apoi, sculându-te, roagă-te, spune-I si
tu adică ce doreşti. Ziua toată să-ţi fie gândul şi inima numai la El,
ca să iei putere si înţelepciune contra încercărilor dinlăuntru ale
omului vechi (apucăturilor vechi) si dinafară ale lumii rele. Seara
adu-ţi aminte de câte ori ai uitat pe Domnul. Numără-ţi greşelile
făcute cu inima, limba sau fapta. Revizuieste-ţi purtarea de peste
zi si adormi cu Cartea lui Dumnezeu în mână".10
Numai o lectură atentă a Sfintei Scripturi poate duce la
înţelegerea ei corectă, dar şi la punerea în aplicare în viaţa de toate
zilele a preceptelor înalte, care să-l ridice pe om la desăvârşire din
treaptă în treaptă. Urcuşul acesta duhovnicesc aduce mulţumire în
această viaţă vremelnică şi fericire în viaţa de dincolo de moarte.
Sunt daruri şi podoabe care trebuie căutate şi preţuite, bine
chivernisite şi încredinţate spre moştenire urmaşilor. Şi toate
acestea le cuprinde Biblia.
„Biblia este un pom al vieţii printre ale cărui uriaşe şi
veşnic verzi ramuri, aci adie dulce, aci suflă cu putere vânturi
cereşti; un pom cu roade care aduce sfinţenie, putere, sănătate,
viaţă de veci celor atinşi de otrava păcatului. Ea este o carte
îngrozitoare si plăcută, plină de tunetele şi trăznetele
atotputernicului Dumnezeu, care sfărâmă popoate, cum sfărâmă
olarul oalele sale şi înaintea căruia ele sunt ca o picătură de apă pe
peretele unei găleţi, plină de cele mai delicate şi mai plăcute
mângâieri şi făgăduieli ale unui Dumnezeu, care hrăneşte păsările
văzduhului, numără perii capului nostru şi dă sănătate copilului
pentru care se roagă cu lacrimi o sărmană mamă, o CARTE care
dezleagă cu vorbe simple cele mai adânci întrebări care au
frământat omenirea de când există , care dă răspunsuri copilului şi
se joacă cu înţelepciunea înţelepţilor, o poezie şi o epopee

10 Pr. loan Boboc, Hristofilia, Ed Valea Plopului, jud Prahova,

1997, p. 56.
10
impunătoare, care cuprinde totul în sine, atât de înaltă şi atât de
profundă, cum nu este nimic din tot ce s-a scris de oameni".11
Dumnezeu a grăit oamenilor prin trimişii Săi, prin
persoane anume alese ca să facă cunoscut acestora cele ce
Dumnezeu a voit să descopere în vederea mântuirii lor, a
îndreptării şi apropierii de El.
"După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în
multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele
acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus
moştenire a toate şi prin Care a făcut şi veacurile" (Evrei 1, 1-2).
Mântuirea omenirii este pregătită şi prevestită în
Vechiul Testament pe trei căi:
1. Pe calea profeţiilor verbale.
2. Prin simboluri profetice:
a. rituale: - circumciziunea
- sacrificiile
- sărbătorile
b. viziuni simbolice;
c. acţiuni profetice simbolice;
3. Prin chipuri şi prefigurări istorice:
- persoane
- lucruri
- acţiuni.
Proorocii despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel
la începutul epistolei sale către Evrei (1, 1-2) "au fost cei mai de
seamă învăţători ai poporului biblic, care, ca trimişi extraordinari
ai lui Dumnezeu, adică reprezentanţi autentici ai religiei celei
adevărate, au conservat, au apărat şi au cultivat monoteismul
(credinţa într-un singur Dumnezeu adevărat) Vechiului Testament,
pregătind astfel pe credincioşi pentru Testamentul cel Nou şi

11 Fr. Bettex, Die Bibel Gottes, Wort., p. 43, citat de Arhiereu

Irineu Mihălcescu şi Emilian Vasilescu, Apărarea credinţei, lecturi
apologetice, Bucureşti, 1937, p. 138.
11
desăvârşit, încheiat de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus
Hristos" 12
Aşadar profeţii au primit din partea lui Dumnezeu o
misiune aparte, aceea de a descoperi oamenilor voia Sa. Ei au fost
"reprezentanţii ideilor sublime de mesianism, oameni cu vederi
largi, la care extazul religios, se îmbina cu entuziasmul patriotic,
tribuni înflăcăraţi ai poporului, promotori activi ai dreptului şi
dreptăţii, modelatori ai opiniei publice şi iniţiatori ai unei politici
întemeiate pe înalte principii ale moralei biblice" l3. Profeţii
Vechiului Testament au format o categorie socială şi religioasă
aparte în rândul poporului biblic, fiind "persoane autorizate de
Dumnezeu însuşi în a arăta atât celor nelegiuiţi, celor puternici şi
celor slabi, care este voia divină şi cum poate omul să se
conformeze ei, dar mai cu seamă să mărturisească prin cuvânt şi
faptă că Dumnezeu singur este stăpân în lume” l4.
Glasul lui Dumnezeu pătrunde în inima profeţilor şi ei
sunt îndemnul tainic şi căldura divină, exprimând în cuvinte
omeneşti descoperirea lui Dumnezeu celor cărora sunt trimişi să
se adreseze. Graiul lor este presărat cu cuvinte sublime, juste,
determinante, fară menajamente, sub chipul unui mesaj divin.
Astfel "profeţii au exercitat o puternică influenţă educativă asupra
poporului evreu. Critica aspră făcută de ei tuturor scăderilor
morale ale compatrioţilor lor, de la cel mai de sus până la cel mai
de jos, ar putea fi transpusă în adevărate manuale de educaţie. Ei
vorbeau ca trimişi speciali ai lui Dumnezeu şi nici o ameninţare
sau represalii nu-i înspăimântau. Profeţii mesianici pregăteau
poporul ales prin numeroase îndemnuri pentru primirea Fiului lui

12 Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Pr. Prof. Nicolae NEAGA,

Pr. Prof. Ghe. BARNA, Pr. Prof. Mircea CHIALDA, Studiul Vechiului
Testament, Pentru Institutele Teologice, ed. a Il-a, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR),
Bucureşti, 1985, p. 215. Vom cita în continuare "Studiul Vechiului
Testament...".
13 Pr. Cristian MUNTEAN, Ierusalim, istorie şi eshatologie, în
"Studii Teologice", an LVI, nr. 1-2, ian.-febr., 2004, Bucureşti, p. 139.
14 Pr. Petre SEMEN, Aşteptând mântuirea, Iaşi, 2000, p. 158.
12
Dumnezeu, a lui Mesia şi descriau vremurile mesianice în culori
ideale; la venirea împărăţiei mesianice, legile cruzimii vor dispare,
inima oamenilor se va transforma total sub puterea sfinţeniei,
bunătăţii şi dragostei lui M esia"15.
Astfel motivele abordării problematicii profetismului
biblic ar putea continua, lucru de care ne vom convinge pe
parcurs, stăruind asupra diverselor aspecte istorice, morale,
sociale, religioase care caracterizează această instituţie unică în
felul ei în istoria omenirii.
Vom încerca să călătorim în lumea profetismului
biblic nu numai spre desfatarea sufletului, ci spre luminarea minţii
spre a înţelege tainele multiplelor daruri pe care Dumnezeu le-a
oferit oamenilor de-a lungul veacurilor, ca astfel să-L slăvim pe
Creatorul şi Proniatorul nostru prin faptele noastre vrednice de
numele de fii ai Celui Prea înalt, în vederea câştigării mântuirii
noastre.

15 Pr.Prof. Ioan G. COMAN, Frumuseţile iubirii de oameni în

spiritualitatea patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1988, p. 18-19.
13
 1. PROFETISMUL BIBLIC

Poporul israelit ocupă un loc aparte în istoria

popoarelor antice, urmând aceleaşi căi de dezvoltare politică şi
socială el este un popor cu totul deosebit prin faptul că a fost ales
de Dumnezeu în mod special pentru a primi misiunea pregătirii
venirii Lui.
Din întreaga istorie a poporului evreu este evident
faptul că ori de câte ori în sufletul acestui popor ardea credinţa-vie
în existenţa şi prezenţa reală a lui Iahve, primejdia alunecării spre
superstiţii, magie sau idoli, era inexistentă şi invers. 16 Aşadar
"ceea ce face din poporul lui Israel un popor de înaltă ţinută
religioasă şi morală în raport cu celelalte popoare contemporane
este credinţa vie într-un singur Dumnezeu, Părintele tuturor celor
care-L caută şi-L urmează, Creator al tuturor, necuprins, nevăzut,
spiritual, bun dar drept, ocrotitor al credincioşilor săi". 17
Din mijlocul israeliţilor niciodată n-a dispărut total
credinţa monoteistă, aceasta nu înseamnă că nu au existat perioade
în care slăbirea credinţei în Dumnezeu cel viu să fi permis invazia
credinţelor şi practicilor idolatre. "Poporul evreu fiind aşezat între
popoarele păgâne, nu era scutit de alunecări în idolatrie, deşi
Legea îi arăta categoric datoriile lui de a păstra credinţa cea
adevărată în Unicul şi Adevăratul Dumnezeu, Creatorul şi
stăpânul lumii". 18
De aceea Dumnezeu, ca să-l ferească de asemenea
alunecări, din timp în timp a ridicat bărbaţi, oameni de mare
valoare, ca personalităţi puternice care să aibă capacitatea de a-1

16 Prof. Nicodim BELEA, Importanţa Vechiului Testament

pentru activitatea omiletică şi pastorală a preotului, în "Biserica
Ortodoxă Română", an Cil, nr. 11-12, 1984, p. 784.
17 Pr.Drd. Gheorghe JERPĂLĂU, Respectarea bunurilor
aproapelui după Vechiul Testament, în "Studii Teologice", an XXXIV,
nr. 3-4, 1982, p. 242.
18 Pr.Prof. Nicolae CIUDIN, Studiul Vechiului Testament,
Bucureşti, 1978, p. 175.
14
întoarce de la calea cea rea, amintind atât poporului cât şi
conducătorilor lui Legea, voia lui Dumnezeu.
Aceşti bărbaţi se numesc profeţi, având chemare din
partea lui Dumnezeu, ca mijlocitori ai revelaţiei dumnezeieşti.
"Profetismul marchează o nouă etapă în evoluţia spirituală a
poporului evreu". 19 Responsabilitatea pe care poporul lui Israel şi-
a asumat-o o dată cu alegerea lui de către Dumnezeu drept vestitor
al voii Sale pe întreg pământul este pe cât de uriaşă pe atât de
specială. "Acest popor n-a înţeles că el a fost chemat să
pregătească venirea Mântuitorului şi n-a înţeles nici rostul său
universal care decurge din această alegere".20
Se poate spune că profetismul ar putea reprezenta
chiar cea mai înaltă treaptă a evoluţiei spirituale a poporului
evreu, ţinând cont şi de faptul că în marea majoritate evreii nu au
primit cu satisfacţie ci cu scepticism, apoi chiar cu ură învăţăturile
pacifiste propovăduite de proorocul prin excelenţă, Fiul lui
Dumnezeu înomenit, Care a venit să descopere tainele cereşti,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Apărând ca o instituţie religioasă specifică poporului
ales, profetismul a jucat un rol major în viaţa comunităţii israelite
în sensul că a contribuit la consolidarea şi păstrarea credinţei într-
un singur Dumnezeu şi a cultivat înalte sentimente religioase
exteriorizate prin punerea în practică a poruncilor divine cuprinse
în Legea relevată prin Moise pe muntele Sinai.
Cu toate că misiunea de bază a profeţilor n-a fost ceea
de a reforma societatea vremii, totuşi ei s-au implicat adânc în
combaterea fără menajamente a corupţiei şi a moravurilor
concetăţenilor lor. Pe lângă propovăduirea credinţei în Unicul şi
adevăratul Dumnezeu al Revelaţiei vechitestamentare, profeţii au
înfierat în scris sau oral, în public sau particular, pe cei care
nedreptăţeau poporul şi abuzurile poziţiei lor sociale.

19 Dr. Alfred HÂRLĂOANU, Istoria universală a poporului

evreu, Bucureşti, 1992, p. 149.
20 Prof. Nicodim BELEA, op. cit., p. 779.
15
 Profeţii au reuşit să realizeze multe dintre obiectivele
propuse. In mijlocul poporului evreu înclinat mereu spre idolatrie,
profeţii au avut marele merit de a fi mijlocitorii revelaţiei divine,
cât mai ales păstrătorii fideli ai monoteismului. în această calitate
ei învăţau poporul, îl sfatuiau, uneori îl şi ameninţau pentru ca
acesta să-şi păstreze credinţa într-un singur Dumnezeu.
Dumnezeu a ales în chip deosebit, din mijlocul
poporului lui Israel, profeţii şi i-a înzestart cu puteri speciale, ei
devenind "gura lui Dumnezeu" faţă de oameni.

1.1. E tim ologie şi definiţie

în scrierile Vechiului Testament persoana investită de

Dumnezeu cu autoritate pentru a le transmite oamenilor mesajul
voii sale şi a-i învăţa căile Domnului se numeşte profet sau
prooroc. Denumirea de profet vine din limba greacă de la verbul
“profini” [7ipo(|)r|(j.i] “a spune mai înainte, a spune mai sus" şi de
la substantivul „profitis” [7ipo(f)r|TiCT] "profet, prooroc,
prevestitor". Cuvântul prooroc vine de la verbul 7ipoopain"a
prevedea, a avea în vedere dinainte, a purta de grijă d e " .21 Astfel
profetul este "cel ce vorbeşte pentru altul, în favoarea altuia,
interpret, crainic"22 dar şi "cel ce vesteşte evenimente viitoare".23
De fapt, prin prooroc sau profet se traduc trei termeni ebraici
folosiţi spre a desemna aceste persoane alese, şi anume, termenii:
"navi" (pl. nebiim), "acela căruia i se vorbeşte, adică acela care
aude sau percepe un glas lăuntric" 24 deci un mesager; "roeh" sau
"hozeh", care înseamnă văzător, sau sol al lui Dumnezeu, care

21 Prof. Vasile IONESCU, Prof. Nicolae ŞTEFĂNESCU,

Vocabular, în Antologie din literatura greacă a primelor secole,
Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1960, p. 312 şi 315.
22 Dicţionar Biblic, voi. 3, traducere C. MOISA, Ed. Stephanus,
Bucureşti, 1998, p. 132.
23 IbidemL
24, Studiul Vechiului Testament, , p. 214; Petre SEMEN, op. cit.,
p. 160; Pr. Teodor BABA, Profeţi vechi, oratori sau nescriitori în
Vechiul Testament, în rev. Altarul Banatului, an V(XLIV), nr. 7-9, p. 34.
16
primeşte de la Dumnezeu ceea ce profeţeşte. Profetul se mai
numeşte: sol, trimis, bărbatul lui Dumnezeu, robul lui Dumnezeu,
păstor, păzitor, veghetor. El este în acelaşi timp tălmăcitor al
cuvântului lui Dumnezeu, propovăduitor şi predicator al acestuia
şi prezicător al unor evenimente viitoare.
De aici concluzia că "Profeţii Vechiului Testament au
fost cei mai de seamă învăţători ai poporului biblic, care, ca
trimişi extraordinari ai lui Dumnezeu, adică reprezentanţi
autentici ai religiei celei adevărate, au conservat, au apărat şi au
cultivat monoteismul Vechiului Testament, pregătind astfel
omenirea pentru Testamentul cel Nou şi desăvârşit, încheiat de
Mântuitorul lumii, Domnul nostru lisus Hristos".25

1.2. Vocaţia p ro fe ţilo r

Cuvântul vocaţie vine de la latinescul "voco, vocare"

care înseamnă "a chema". Vocaţia este o chemare pentru
îndeplinirea unei misiuni, a unei responsabilităţi pe care nu şi-o
asumă fiecare cum doreşte, ci în baza unei încredinţări. Profeţii
Vechiului Testament au fost chemaţi la împlinirea misiunii lor
profetice. Sfântul Apostol Pavel spune că "Dumnezeu odinioară,
în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin
prooroci" (Evrei 1, 1). "Profeţii sunt purtătorii de cuvânt ai lui
Dumnezeu. Termenul prin care sunt desemnaţi în mod curent
"navi" este legat de această funcţie: să transmită cuvântul divin.
Este vorba în acelaşi timp de propovăduire şi prezicere. Dar, în
timp ce termenul "profet" pune accentul pe această ultimă funcţie
şi-l prezintă pe profet ca pe un vizionar, terminologia ebraică
defineşte profetul în primul rând ca pe un tălmăcitor în care
sălăşluieşte cuvântul divin".26
Profeţii au simţit vocea tainică a lui Dumnezeu în
fiinţa lor, glasul divin care le grăia lucruri necunoscute, cuvintele

25 Studiul Vechiului Testament, p. 215.

26 Josy EISENBERG, O istorie a evreilor, trad. Jean ROŞU, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 32.
17
lui Dumnezeu pe care ei trebuiau să le comunice ascultătorilor.
Unii dintre ei precizează acest lucru, astfel:
"Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul
grăieşte..." (Isaia 1, 2).
"Ascultaţi cuvântul Domnului... luaţi aminte la
învăţătura Domnului..." (Isaia 1, 10).
"Şi a zis Domnul către mine" (Isaia 8, 1).
"Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis:
"înainte de a te fi zămislit în pântece, şi înainte de a ieşi din
pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare"
(Ieremia 1, 4-5).
"Trimis-a Domnul la noi necontenit pe toţi robii Săi
prooroci..." (Ieremia 25, 4).
"Mi s-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii
dumnezeieşti... A fost cuvântul Domnului către m ine..."
(Iezechiel 1; 1, 3).
"Atunci am auzit glasul Unuia care mi-a zis "Fiul
omului scoală în picioare, că am să-ţi vorbesc". Şi cum mi-a zis
Acela vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a ridicat în
picioare şi am ascultat pe cel ce-mi vorbea". (Iezechiel 2, 1-2).
Aşadar, "profeţii au fost chemaţi la înalta lor misiune
prin vocea lui Dumnezeu, care s-a îndreptat către ei în chip
extraordinar. Slujirea oficiului profetic n-au întemeiat-o pe o
autodeterminare, ci pe o trimitere specială din partea lui
Dumnezeu, trimitere care a biruit opoziţia şi sfiala naturală a celor
chemaţi. Profeţii ne comunică, în scrierile lor, convorbiri intime
cu Dumnezeu şi experienţe religioase de ordin mistic, pe care le-
au trăit şi care le-a cutremurat întreaga lor fiinţă. Momentul
vocaţiei li s-a imprimat profund în conştiinţă, rămânându-le
pururea viu în m em orie".27
Chemarea lui Dumnezeu adresată profeţilor era
acceptată de aceştia în mod liber. Formele acestei chemări erau

27 Prof. Dr. Vladimir PRELIPCEAN, Vocaţia la profeţii

Vechiului Testament, în rev. Candela, Cernăuţi, 1943, p. 54.
IX
 diferite: mai întâi acea voce tainică, alteori viziunea sau vedenia şi
mai rar visul.
Profeţii au fost oameni cu mari caractere, sinceri, de o
mare probitate, cu trăire intensă, cu o credinţă puternică şi o viaţă
curată trăită după poruncile lui Dumnezeu. Ei nu erau părtinitori şi
erau totdeauna de partea lui Dumnezeu.
Chemarea la profeţie era însoţită de o tresăltare
lăuntrică, profetul simţind puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a
arătat vizibil patriarhilor (Facerea 18, 35, 1-15), către Moise
grăieşte dintr-un rug care ardea şi nu se mistuia, asigurându-1 că
va veghea asupra lui şi-l va învăţa ce să spună poporului, pe care
avea să-l izbăvească din robia Egiptului.
Mai târziu Amos va primi poruncă: "Du-te şi
porunceşte în poporul Meu Israel" (Amos 17, 15), iar când Isaia
îşi exprimă nevrednicia ca un om cu buze spurcate (Isaia 6, 5) faţă
de misiunea la care este chemat, el este curăţat şi purificat,
devenind un om nou care răspunde fară şovăire: "Iată-mă, trimite-
mă pe mine!" (Isaia 6, 8).
Când Ieremia este chemat la misiunea profetică el
încearcă să se scuze aducând ca argument faptul că la 20 de ani ai
săi ar fi prea tânăr: "O, Doamne, Dumnezeule, eu nu ştiu să
vorbesc pentru că sunt prea tânăr" (Ieremia 1, 6), totuşi Dumnezeu
îl cheamă să fie solul său "peste popoare şi peste regate" (Ieremia
1, 10), iar el se supune plin de cutremur "Şi Domnul mi-a întins
mâna, mi-a atins gura şi mi-a zis: Iată am pus cuvintele Mele în
gura ta!" (Ieremia 1, 9). In timpul activităţii sale misionare,
asemenea altora, Ieremia va suferi prigoane şi batjocoriri, motiv
pentru care va exclama: "Doamne, Tu m-ai aprins şi iată, eu sunt
înflăcărat, Tu eşti mai tare decât mine şi ai biruit, iar eu în toate
zilele sunt batjocorit şi fiecare îşi bate joc de m ine... Dar iată era
în inima mea ca un foc aprins, încins în oasele mele şi eu mă
sileam să-l înfrânez şi nu am putut" (Ieremia 20, 7, 9). Avem aici
proba caracterului supranatural al profetismului lui Ieremia şi în

19
general al profetismului biblic. 28 însă harul lui Dumnezeu
hrăneşte curajul şi puterile profetului. Astfel, "profetul vede o
mână misterioasă, mâna Domnului, care-1 ocroteşte şi-l conduce la
împlinirea misiunii încredinţate. El se simte numai o slugă
credincioasă în mâna providenţei, care îl inspiră cu duhul puterii
şi-l conduce pe căile sale ".29
Profeţii trăiesc conştiinţa vocaţiei lor şi realizează o
iluminare prin care li se încredinţează adevăruri supranaturale, dar
ei îşi păstrează personalitatea, astfel încât în exprimare sugestiile
divine se amestecă cu ideile şi sentimentele fiecăruia.
Fondul acesta lăuntric prinde expresie în cuvântările
lor care sunt însoţite de acte simbolice. Uneori chemarea profetică
era însoţită de un semn extern, ca de pildă ungerea ca profet.
Chemarea profeţilor poate fi numită extraordinară, dacă privim la
modul de acordare, şi ordinară dacă o privim sub aspectul în care
profetismul apare ca autoritate didactică supremă în mijlocul
poporului Israel.

1.3. M isiunea p ro feţilo r

Misiunea (de la lat. mitto, -ere şi gr. apostoleo „a

trimite”) creştină este „trimiterea Bisericii în lume în vederea
uniformalizării şi a integrării oamenilor în împărăţia lui
Dumnezeu, întemeiată pe lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos,
inaugurată ca arvună sau ca anticipare a ei în istorie în Biserică
prin pogorârea Duhului Sfânt, care se va manifesta în plenitudinea
ei la a doua venire a lui Hristos în slavă”. 30
Profeţii Vechiului Testament reprezintă oamenii lui
Dumnezeu sau purtătorii de cuvânt ai voinţei divine, adică sunt

28 J. CONDAMIN, Le livre de Jeremie, Paris, 1920, p. 164, citat

de Pr. Dr. Aurel PAVEL, Vechiul Testament - perspective misionare,
Sibiu, 2002, p. 71.
29 Prof. Dr. Vladimir PRELIPCEAN, op. cit., p. 61.
30 Pr. Conf. dr. Vaier BEL, Temeiurile teologice ale misiunii
creştine, în Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Edit. Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 7.
20
„persoane alese de Dumnezeu care au auzit glasul Lui în fiinţa lor
interioară, în profunzimile propriului spirit, la fel cum l-a auzit şi
Moise” 31, cel care, la chemarea Domnului, i-a eliberat pe israeliţi
din robia egipteană. Aceşti oameni aleşi au fost consideraţi pe
bună dreptate „purtători privilegiaţi ai Duhului Sfânt”. 32
Profeţii sunt trimişi pentru „a converti inimile, pentru
a vesti pedepse sau a face făgăduinţe, rolul lor este strâns legat de
Cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l transmită oamenilor.
Alte misiuni privesc, mai direct, destinul istoric al lui Israel: Iosif
este trimis pentru a pregăti primirea fiilor lui Iacob în Egipt
(Facere 45, 5), iar Moise pentru a-1 scoate pe Israel din Egipt
(Ieşirea 3, 10; 7, 16; Psalm 105, 26)” . 33
Conştiinţa unei misiuni personale primite de la
Dumnezeu este o trăsătură esenţială a adevăratului profet.
Misiunea profetică nu era o stare permanentă ca
preoţia, ci ocazională. Ea nu era legată de nici un fel de privilegiu
sau stare, ci la slujirea ei puteau fi chemaţi, cum au şi fost, bărbaţi
de orice stare, din orice seminţie. Astfel, ei sunt direct implicaţi în
procesul de pregătire a mântuirii 34 şi aceasta prin chemare la
săvârşirea binelui şi la îndepărtarea răului.

31 N. BERDIAEV, Adevăr şi Revelaţie, Timişoara, 1993, p. 51.

32 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Duh în Revelaţie şi în
Biserică, în rev. Ortodoxia, an XXII (1974), nr. 2, p. 231.
33 Joseph PIERRON, Pierre GRELOT, Misiune, în Vocabular de
teologie, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti,
Bucureşti, 2001, p. 4.
34 Diac. Prof. dr. Emilian CORNIŢESCU, Persoana lui M esia şi
lucrarea Sa în lumina profeţiilor vechitestamentare, în “Studii
Teologice”, an XXXVII, 1985,’ nr. 9-10, p. 606-615 ; Pr. Prof. Dr.
Dumitru ABRUDAN, Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii, în
«Mitropolia Ardealului », nr. 3-4, 1983, p. 139; Idem, Mântuirea şi
sensul ei comunitar în scrierile profetice ale Vechiului Testament, în
«Studii Teologice», an XXVII, nr. 1-2, 1975, p. 35-41; loan
POPESCU-MĂLĂIEŞTI, Proorocii.Noţiuni introductive, în « Studii şi
comentarii », Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1926, p. 9-12.
21
 Este îndeobşte constatat şi recunoscut faptul că
proorocii Vechiului Testament au fost chemaţi de Dumnezeu la
misiunea de a fi mijlocitori între El şi poporul ales, pe care aveau
să-l păzească de orice rătăcire idolatră („Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”), să-l cheme
la pocăinţă şi îndreptare, în caz de abateri păcătoase, să-i
vestească pedeapsa lui Dumnezeu când i-a călcat poruncile (în
spiritul dreptăţii) şi mai ales să-i ţină mereu trează în suflete
conştiinţa m esianică.35
Proorocii s-au dovedit vrednici de misiunea divină ce
li s-a încredinţat tocmai prin faptele vieţii lor, prin zelul deosebit
pentru slava lui Dumnezeu şi binele oamenilor, prin împlinirea cu
conştinciozitate a voinţei divine. Un aspect aparte în misiunea
proorocilor îl constituie eliberarea de interese personale egoiste,
dând dovadă de o autentică abnegaţie şi jertfire de sine în
împlinirea misiunii asumate. Apoi, la chemarea lui Dumnezeu ei
răspund prompt prin părăsirea locului în care se află, a familiei, a
oricăror agoniseli în scopul dedicării complete misiunii ce li s-a
dat.
In misiunea lor, proorocii nu cruţă pe nimeni care a
păcătuit, fie împărat, fie muritor de rând, ei critică păcatul şi
fărădelegea, abuzurile şi corupţia, nedreptăţile de orice fel,
deoarece împlinirea poruncilor divine este o obligaţie a oricărui
muritor. 36 Tocmai acest lucru a făcut ca ei să fie stimaţi şi

35 Petre SEMEN, op. cit., p. 160; DICŢIONR BIBLIC, trad. C.

MOISA, voi. 3, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1998, p. 136-138 (vom cita în
continuare "D.B., 3..."; William Mac DONALD, Comentariu biblic al
credinciosului - Vechiul Testament, Oradea, p. 845-846; Pr. prof.
Nicolae CIUDIN,Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, 1978, p. 176-
178.
36 Petre SEMEN, Combaterea corupţiei morale de către profeţii
Vechiului Testament, în « Mitropolia Moldovei şi Bucovinei », Iaşi,
1992, nr. 8-10, p. 3-14 ; Pr. Prof. Nicolae NEAGA, Valoarea spirituală
a Vechiului Testament, în «M itropolia Ardealului »,1966, nr. 9-10;
Drd. Gheorghe BURTAN, Rolul îndrumător al Vechiului Testament, în
Studii Teologice, anXXV ; 1978, nr. 9-10.
 respectaţi şi să capete autoritate faţă de cei cărora îşi exercitau
misiunea.
Nelegiuirile de orice fel nu sunt fapte bine plăcute lui
Dumnezeu. Pentru a se reţine poziţia lui Dumnezeu faţă de răul
existent între oameni, profeţii amintesc permanent acele lucruri
care sunt urâte de Domnul. „în aceste formulări lapidare găsim
cea mai mare parte din fărădelegile săvârşite de mai toate tipurile
de societăţi, minciuna care poate dezlănţui cumplite răzbunări fară
motiv, omorul de orice fel, mai ales împotriva fiinţei umane 37,
uneltirile de natură a determina măsuri de retorsiune împotriva
celor care sunt potenţiali făptuitori, calomnia ce poate determina
certuri, uneori cu deznodământ fatal, inculparea pe nedrept a unor
persoane prin mărturii mincinoase ş.a.” . 38
Avacum îşi exprimă mâhnirea că nu poate să-i înlăture
pe cei nelegiuiţi dintre oameni: „Prăpădul şi silnicia sunt în faţa
mea, certuri şi gâlcevi se iscă! Pentru aceasta, legea nu are nici o
tărie şi dreptatea nu se arată niciodată; cel nelegiuit biruie pe cel
drept, iar judecata iese strâmbă” (Avacum I, 3-4).
In dorinţa de înavuţire rapidă, şi atunci ca şi în
timpurile noastre era uzual să înşeli cel puţin la cântar, dacă nu
altfel. „Oare voi ierta pe cel cu cântare nedrepte şi cu greutăţi
înşelătoare în sac? Că bogaţii din cetate sunt plini de silnicie şi
locuitorii grăiresc cuvinte mincinoase şi este numai viclenie în
gura lor” (Miheia 6, 11-12).
Dregătorii casei lui Israel sunt condamnaţi de profetul
Miheia, de pildă,pentru nedreptatea lor, pentru păcatele lor şi
pentru lăcomia lor. Ei s-au purtat cât se poate de neomenos faţă de
săraci, iubind în schimb răul. în loc să fie păstori ai oilor, cum ar
trebuie să fie dregătorii, aceşti politicieni au fost în realitate nişte

37 Aceasta înseamnă “să nu cazi din înfierea celui ce face vii pe

cei morţi şi să te faci prin fapte fiu celui ce dintru început ucigător de
oameni a fost (adică diavolul, Ioan 8, 44)” . Sf. Grigorie Palama,
Decalogul legiuirii celei după Hristos, trad. Drd. Ioan I. Ică, în
Mitropolia Ardealului, an XXX, 1985, nr. 3-4, p. 213-214.
38 Ida SCHOTTEK, Vechiul Testament - adevăruri eterne,
Editura Coresi, Bucureşti, 2002, p. 95.
23
lupi răpitori, care au făcut din supuşii lor carne pentru oala lor de
pe foc şi hrană pentru cazan (Miheia 3, 2-3).
Nu sunt ocoliţi nici regii, deşi regele deţine rolul de
conducător suprem în stat. „Aşa zice Domnul Dumnezeu! Destul
regi ai lui Israel” Lăsaţi nedreptăţile şi împilările şi faceţi judecată
şi dreptate! încetaţi de a mai asupri pe poporul Meu” (Iezechiel
45, 9).
Profetul Natan a mustrat pe regele David, folosindu-se
de o parabolă impresionantă, care l-a determinat pe David să se
pocăiască de atunci tot restul vieţii. Mustrarea avusese loc în
legătură cu episodul în care David căzuse în păcat cu Batşeba,
soţia lui Urie Heteul.
La fel, profetul Ilie a cutezat să-l mustre pe regele
Ahab şi pe soţia sa Izabela pentru cruzime şi crime şi pentru
închinarea la idoli şi îndepărtarea de credinţa în adevăratul
Dumnezeu. Deşi prigonit, llie va căpăta autoritate.
Profetul Ieremia atrage atenţia acelora care strâng
averi prin intermediul unor nedreptăţi, folosind o metaforă demnă
de remarcat, zicând: „Ca o potârnichie care cloceşte nişte ouă pe
care nu le-a ouat ea, aşa este cel care agoniseşte bogăţii pe
nedrept; trebuie să le părăsească în mijlocul zilelor sale şi la urmă
nu este decât un nebun” (Ieremia 17, 11).
Asupririle şi nedreptăţile, nerespectarea bunurilor
celor fară protecţie socială, asuprirea văduvelor şi orfanilor sunt
tot atâtea fapte asupra cărora profeţii atrag în permanenţă atenţia.39
Miheia este fară egal în afirmaţia asupra scindării
societăţii în categorii sociale: „puternici-răi şi sărmani-buni” şi
„prin teza orientării integrale a puterii de stat ori religioase doar în
folosul celor puternici-răi. Căpătăm impresia că textul ar fi fost
scris de un modern care ar condamna „opoziţia dintre clase”,
precum şi caracterul de clasă al statului, al justiţiei,al preoţimii,

39 Pr. Drd. Gheorghe JERPĂLĂU, Respectarea bunurilor

aproapelui după Vechiul Testament, în “Studii Teologice”, an XXXIV,
nr. 3-4, 1982, p. 65.
24
mânuite contra celor de jos, de către cei de sus”. 40 De asemenea,
Miheia avertizează pe căpăteniile lui Israel (Miheia 3, 9) în
legătură cu nedreptăţile săvârşite, pentru că „conducătorii
poporului urăsc dreptatea, în loc să o iubească. Ei urăsc orice
lucru bun legat de această virtute, aflat în concordanţă cu legea
morală. In consecinţă ei săvârşesc numai fapte rele înaintea lui
Dumnezeu”. 41
In viziunea misionară a profeţilor un loc aparte în
deţine dreptatea. Acela care face din viaţa sa un mod de a împlini
voia lui Dumnezeu este un om drept. Aceasta este dreptatea:
practicarea a ceea ce este drept, just, măsurat nu numai pe temeiul
unui cod de legi, dar şi prin ceea ce contribuie la stabilirea unor
realităţi juste, la armonie şi pace. Practicarea dreptăţii presupune a
menţine sau a realiza ceea ce este drept, de pildă, nişte relaţii
onorabile între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, între conducători
şi subordonaţi, între guvernanţi şi cetăţeni, între om şi Dumnezeu.
Un conducător, un rege nu poate cârmui decât dacă judecă cu
dreptate şi umblă pe calea dreptăţii: „Iată un rege va stăpâni prin
dreptate şi căpeteniile vor cârmui cu dreptate” (Isaia 32, 1), „jilţul
lui se va întări prin milostivire şi pe el va şedea de-a pururi în
cortul lui David un judecător apărător al pricinii drepte şi râvnite a
dreptăţii” (Isaia 16, 5). Regii au fost unşi ca să facă „judecată şi
dreptate” (Ieremia 22, 15) în tot poporul.
Profeţii s-au ridicat împotriva nedreptăţii şi au refuzat
să se supună neegalităţii, abuzurilor şi privilegilor. 42 De
asemenea, s-au întrecut în a combate nedreptatea şi pe cei care o
săvârşeau. De exemplu, Isaia „avea concepţiile unui adevărat om

40 Ion BANU, Profeţii vorbind filosofici, Edit. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1994, p. 71.
41 Dr. Nifon MIHĂIŢĂ, Profetul Miheia, Bucureşti, 2001, p. 93.
42 Ernest RENAN, Histoire d u p eople d ’Israel, IlI-e ed., voi. 3,
Paris, 1907, preface, p. VI.

25
de stat cu vederi profunde” 43 şi a scris pagini „ce sunt într-adevăr
culmi ale prozei universale”. 44
Maleahi are ca preocupare permanentă ridicarea
societăţii din decadenţă şi restabilirea dreptului şi a dreptăţii,
restabilire care este pusă în legătură cu reîntoarcerea la Dumnezeu
şi care este în deplină concordanţă cu iubirea: „Ţi s-a arătat
omule, ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine:
dreptate, iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea
Domnului (Miheia 6, 8). „Căutaţi binele şi nu răul ca să fiţi vii -
îndemna profetul Amos - urâţi răul şi iubiţi binele şi hotărâţi
judecata cea dreaptă la porţi” (Amos 5, 14) 45 - aceasta în
contextul în care toţi profeţii Vechiului Testament, neîncetat
„învioraţi de idealurile mesianice, luptau pentru crearea unei lumi
mai bune şi mai drepte”. 46
Iubind binele şi dispreţuind răul, orice om are
perspective largi de a-şi îmbogăţi atât viaţa sa spirituală, cât şi a
întregii comunităţi de care aparţine, cunoscut fiind că prin faptele
bune el urmează porunca divină de a stăpâni pământul. Omul bun
este activ şi mereu angajat în perpetuarea bunelor relaţii cu
semenii săi, el caută înţelegerea, iubeşte viaţa şi o apară atunci
când este ameninţată de furia celor răi. El este o fire deschisă,
paşnică, temător de Dumnezeu, încrezător în forţa binelui şi a
biruinţei lui asupra răului, caută în orice clipă să fie de folos celui
nevoiaş şi să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de convieţuire

43 Will DURANT, Histoire de la civilization, vol. II, Paris,1937,

p. 28.
44 Ibidem, p. 29.
45 Pr. Conf. dr. Alexandru ISVORANU, Dreptate, iubire şi
milostivire (Miheia 6, 8) în contextul Vechiului Testament. Aspecte
exegetice, în Analele Universităţii din Craiova, Seria Teologie, Edit.
Universitaria, Craiova, an VI, nr. 7, 2001, p. 88 ; Pr. Dr. Mircea
BASARAB, Cartea profetului Amos. Introducere, traducere şi
comentariu, în Studii Teologice, 1979, nr. 5-10, p. 480.
46 Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEANU, Aspecte sociale în
scrierile profeţilor, Edit. Candela, Iaşi, 1946, p. 341.
26
socială, viaţa fiind pentru el o pregătire continuă pentru
moştenirea împărăţiei cerurilor.
Misiunea profeţilor s-a concretizat şi într-o
permanentă chemare la pace şi la comportare morală. înfăptuirea
şi urmarea păcii este o chemare generală a scriitorilor Vechiului
Testament, la care şi-au adus o contribuţie însemnată şi profeţii,
propovăduitori neînfricaţi ai armoniei dintre om şi Dumnezeu,
dintre om şi semenii săi. îndemnul lor la pace a devenit o
permanentă chemare pentru cei ce ascultă de poruncile divine,
pătrunse de spiritul bunei convieţuiri cu aproapele şi al bunelor
relaţii cu Dumnezeu.
Apoi, păstrarea curăţiei morale este siguranţa
adevăratei cinstiri a lui Dumnezeu, după cum încălcarea ei a dus
la dezordine moral-socială şi la înstrăinarea de Dumnezeu.
Comportarea morală este girul curăţiei vieţii religios-morale pe
care profeţii au recomandat-o cu ardoare contemporanilor, sfatul
lor fiind valabil pentru păstrarea nealterată a credinţei şi vieţii
creştine.
Atitudinea profeţilor faţă de desfrânare este exprimată
sugestiv, prin intermediul relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său,
prezentată ca o legătură conjugală întinată de infidelitate şi
desfrânare ori de câte ori Israel cădea în idolatrie. Astfel,
proorocul Isaia se întreabă: „Cum a ajuns o desfrânată cetatea cea
credincioasă şi plină de dreptate” (Isaia 1, 21), iar proorocul
Ieremia, într-un rechizitoriu la adresa necredinţei lui Iuda şi Israel,
spune: „Şi deşi am lăsat pe fiica lui Israel cea necredincioasă
printre atâtea fapte de desfrânare şi i-am dat carte de despărţire,
am văzut că necredincioasa ei soră Iuda nu s-a temut, ci s-a dus şi
ea să se desfrâneze. Şi prin neruşinarea desfrânărilor ei, a pângărit
ţara şi s-a desfrânat, cu pietrele şi cu lemnele” (Ieremia 3, 8-9).
De asemenea, profetul Osea mustră poporul pentru
„duhul de desfrânare” care „i-a făcut să rătăcească şi au săvârşit
destrăbălări, depărtându-se de Dumnezeu” (Osea 4, 12). Starea de
decădere morală a condus poporul la pieire: „Nu voi pedepsi pe
fetele voastre că au fost ticăloase şi nici pe nurorile voastre că s-au
desfrânat, că ele însele merg laolaltă cu desfrânatele şi aduc jertfă
27
la un loc cu ticăloasele, astfel poporul merge la pieirea lui” (Osea
4, 14). Numele soţiei profetului Osea este semnificativ, acela de
Gomer, care înseamnă „a termina”, „a distruge”. Ea este o
persoană idolatră care a părăsit monoteismul şi a îmbrăţişat
politeismul cu o mulţime de comportări de imoralitate. O credinţă
idolatră nu putea să reclame o morală egală cu cea bazată pe
monoteism, de aceea îndepărtarea de Dumnezeu a fost cauza
căderii celor două regate în robia asiriană (721 î.Hr.) şi
babiloniană (587 î.Hr.).
Pe păstorii nevrednici de misiunea lor, profetul
Zaharia îi mustră zicând: „Vai de păstorul cel rău, care lasă turma
în părăsire! Sabia să lovească braţul lui şi ochiul lui cel drept să se
usuce cu totul, iar ochiul lui să rămână orb de tot” (Zaharia 11,7).
„Reproşurile la adresa falsului cult şi a falsei credinţe sunt
adresate falşilor profeţi ai unui fals templu. Profeţii adresează
tuturor o totală convertire, şi în primul rând slujitorilor lui
Dumnezeu (Osea 6, 6; Isaia 1, 10-17; Amos 5, 21-23; Iezechiel
34)”. 47
Niciodată misiunea de a fi vestitorul voinţei divine şi a
poruncilor lui Dumnezeu n-a fost o misiune uşoară, deoarece de
cele mai multe ori, Legea lui Dumnezeu părea aspră pentru
oameni. Astfel, ni se fac cunoscute numeroase privaţiuni, prigoane
sau umiliri la care sunt expuşi trimişii lui Dumnezeu pentru
activitatea lor misionară. „Profeţii, din poruncă dumnezeiască,
trebuie să vestească cuvântul lui Dumnezeu fie plăcut, fie
neplăcut, mustrare ori mângâiere. Este cu neputinţă a spune că
profeţii, când amintesc de misiunea lor divină, fac aceasta din
îndemn propriu sau din socoteli mărunte. Apoi, însuşi Dumnezeu
a confirmat adesea spusele lor cu minuni şi profeţii”. 48
Profetismul scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu”nu
este separat de lume, ci se poartă faţă de aceasta ca un tată cu

47 Pr. Constantin NECULA, Ascultă, Israel...,(Şema Israel),

Activitatea învătătorească a profeţilor Vechiului Testament, Iaşi, 2004,
p. 73.
48 STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT, p. 214.
28
copiii săi, pe care îi creşte, îi ajută, le poartă mereu de grijă, se
bucură când merg pe calea cea bună şi se întristează când aceştia
greşesc căzând în păcate”. 49
Legislaţia rânduită poporului ales nu poate să
cunoască o dezvoltare în aplicarea ei „decât pornind dinăuntru ca
o aplicare a principiilor sale generale la circumstanţe istorice.
Profeţii fac aluzii în acest sens (Osea 4, 2 ; Ieremia 7, 9; Iezechiel
18, 5-17; 22, 7-21) şi vor căuta să menţină climatul de legământ ca
o unitate a istoriei lui Israel” . 50
Misiunea încredinţată de Dumnezeu instituţiei
religioase pe care o reprezintă profetismul este specială şi, în
acelaşi timp, are un caracter universal, deşi profetismul este
caracteristic poporului biblic. Din mijlocul poporului lui Israel, a
ales Dumnezeu în chip deosebit profeţi şi i-a înzestrat cu puteri
speciale, ei devenind „gura lui Dumnezeu” pentru oameni.
In vremea în care activează profeţii, deosebirile
sociale erau atât de mari încât însăşi viaţa poporului biblic era în
primejdie de pieire şi de aceea profeţii combat răul sub toate
aspectele lui, înfierând egoismul, lăcomia, minciuna, luxul şi
chemând pe toţi la pocăinţă. Ei luptă pentru restabilirea dreptului
şi a dreptăţii în raporturile dintre oameni, pentru întoarcerea la
Dumnezeu, căci Dumnezeu iubeşte pe cei drepţi, pe când
nedreptatea aduce pedepse şi necazuri. 51 Intr-un cuvânt, putem
afirma că profeţii Vechiului Testament, neîncetat, „învioraţi de
idealurile mesianice luptau pentru crearea unei lumi mai bune şi
mai drepte” . 52 Misiunea profeţilor „s-a extins chiar şi asupra
neamurilor păgâne, fie că apărau cu energie împărăţia întemeiată
de Dumnezeu, fie că învăţau pe evrei că Dumnezeu este împăratul

49 Drd. Teodor N. BURCUŞ, Aspecte morale în predica

profeţilor Vechiului Testament, în Studii Teologice, an XVIII, 1966, nr.
9-10, p. 575.
50 Pr. Dr. Aurel PAVEL, Vechiul Testament, perspective
misionare, Sibiu, 2002,p. 34.
51 Pr. Conf. dr. Alexandru ISVORANU, op. cit., p. 88.
52 Pr. Prof. dr. Vladimir PRELIPCEANU, Aspecte sociale..., p.
341.
29
şi Stăpânul oamenilor de orice neam” 53 şi că toate neamurile sunt
chemate la mântuire.
Din dorinţa de a sublinia actualitatea şi eternitatea
misiunii profeţilor Vechiului Testament, ca fundament sau
rădăcină a misiunii Bisericii în ziua de astăzi, am găsit potrivit să
scot în evidenţă unele aspecte din care să putem ajunge la
concluzia că actualmente, nu este vorba de inovaţii, de iniţiative
singulare, de atitudini fără rost, de chemări spre irealitate, ci pur şi
simplu de descoperire a identităţii noastre, de descoperire a
adevăratului sens al vieţii, misiune care stă la îndemâna tuturor şi
pe care trebuie să o facă fiecare prin metode şi mijloace potrivite,
atât cât stă fiecăruia la îndemână.
Biserica înseamnă cler şi popor, oameni de ştiinţă şi
cercetători, cârmuitori şi funcţionari, birocraţi şi muncitori,
ostenitori de tot felul care doresc numai bine oamenilor şi sunt
datori să desfăşoare o misiune în acest sens. De fapt, misiunea este
aceea de a contribui la binele, bunăstarea, prosperitatea, liniştea,
siguranţa, atât pentru ei, cât şi pentru cei cu care convieţuiesc.
In măsura în care oamenii Bisericii vor arăta, de pe
poziţiile lor de clerici şi cu mijloacele adecvate stării sacerdotale,
interes pentru nevoile materiale ale poporului credincios, în
măsura în care se vor strădui să reducă sau să facă să dispară
egoismul, inegalitatea dintre oameni, când se vor strădui să
promoveze împlinirea idealului de justiţie socială, de egalitate şi
fraternitate, ei vor merita cu adevărat numele de „nabi” ai
poporului creştin şi aprecierile celor rânduiţi la conducerea
„cetăţii”. Nu putem afirma că aparţinem lui Hristos dacă nu ne
anagajăm cu pasiune alături de eforturile oamenilor de a se ridica
la o viaţă mai bună.
Un alt aspect al misiunii profetice care trebuie
actualizat este combaterea formalismului în cult. Sunt mulţi
credincioşi care socotesc că respectarea unor anumite acte de
pietate, cum ar fi ţinerea posturilor, aprinderea lumânărilor la
vremea liturghiei, aducerea parasteselor pentru cei trecuţi în

53 Pr. Prof. Nicolae CIUD1N, op. cit.,p. 176.

30
veşnicie, prezentarea „liturghiilor” la altar, reprezintă suma şi
esenţa întregii religiozităţi. Aici trebuie clarificate aceste lucruri,
pentru că oamenii să înţeleagă că trebuie să facă deosebire între
ceea ce este esenţial în faptele evlaviei şi ce este datorie
secundară, datină omenească şi act periferic. Trebuie, astfel, feriţi
de formalism fariseic. Viaţa interioară este adevăratul domeniu al
religiozităţii. Dumnezeu trebuie adorat „în duh şi adevăr”; El cere
inima omului, nu numai închinarea exterioară, cere mai întâi:
dreptatea, curăţia, dragostea şi sfinţenia.
Creştinismul este un drum vechi, dar nu şi învechit; el
nu este doar teorie, ci viaţă, experienţă de trăire după nişte norme
rânduite din vechime, menite să-l ajute pe om să descopere sensul
existenţei sale pe pământ.
Biserica are astăzi menirea să răspundă unei chemări
spre înnoirea omenirii, dar nici chemarea nu este nouă şi nici
dorinţa de înnoire nu este o noutate, ci obârşia lor, precum şi a
îndreptării, desăvârşirii şi împlinirii rostului existenţei a apărut
încă din zorii creaţiei şi continuă în vreme, este actuală şi
constituie o necesitate până la sfârşitul veacurilor.
Misiunea Bisericii nu este o osteneală fară rost şi nici
nu este o îndeletnicire a unui anumit grup de oameni, ea este un
răspuns la chemarea adresată tuturor oamenilor, şi, în acest sens,
nu numai ierarhia, conducătorii Bisericii, clerul sau o anumită
autoritate bisericească trebuie să dea acest răspuns, ci tot omul
care vine în lume şi care trăieşte pe acest pământ. Misiunea
profeţilor Vechiului Testament este, astfel, mereu actuală şi va fi
cât va dura lumea.

1. 4. N u m ă ru l şi îm părţirea p ro fe ţilo r

Cunoaştem 48 profeţi şi 8 profetese. împărţirea o

putem face astfel: profeţii vechi şi profeţii noi.
a). Profeţii vechi, care au predicat dar n-au scris:
Valaam, Samuel, Gad, Natan, Ahia din Şilo, Şemaia, Addo,
Azarie, Henani, Iehu, Miheia, Iahaziel, Eliezer, Uie, Elisei.

31
 La aceşti profeţi vechi, în afară de cei oratori, am
adăugat şi pe Moise şi David, de la care ne-au rămas scrieri, însă
aceste scrieri sunt catalogate în rândul cărţilor istorice.
b). Profeţii noi - 4 profeţi mari: Isaia
Ieremia
Iezechiel
Daniel

- 12 profeţi mici: Osea

Ioil
Amos
Obadia
Iona
Miheia
Naum
Avacum
Sofonie
Agheu
Zaharia
Maleahi
c). Ordinea cronologică a profeţilor

Epoca asiriană - Obadia (sec. IX sau VIII în.Hr.)

Iona (780)
Amos (760)
Osea (750)
Ioil (sec.VIII)
Isaia (740-690)
Miheia (734-700)
Naum (761)
Avacum (630-610)
Sofonie (630-610)

Epoca haldaică - Ieremia (627-586)

Iezechiel (598-570)
Daniel (605-536)
32
 Epoca persană - Agheu (520)
Zaharia (520)
Maleahi (450).
Ultimul şi cel mai mare dintre prooroci este socotit
Sfântul Ioan Botezătorul.

1.5. P roorocite sa u p ro fetese

Darul profetic a fost împărtăşit şi unor femei.

1 . 5.1.M A R I A M sa u M IR IA M , în ebraică "miryam"
înseamnă: "încăpăţânare, revoltă", a fost fiica lui Amram şi a
Iohabedei din neamul lui Levi (Numeri, 26, 59) şi sora mai mare a
lui Moise şi Aaron. Ea este cea care şedea pe malul Nilului (pe la
570 în.Hr.), când, după naştere Moise a fost pus într-un coş între
trestii, şi urmărea să vadă ce se întâmplă cu el. Văzând că fiica
faraonului este preocupată de soarta copilului, ea a întrebat-o pe
aceasta dacă nu cumva doreşte să-i aducă o femeie evreică pentru
a-1 alăpta şi a-i fi doică. Fiica faraonului a acceptat, iar Mariam a
adus chiar pe mama lui Moise. De menţionat că pruncul refuzase
sânul unei femei egiptene.54
La un moment dat, când Moise era conducătorul
poporului, "Aaron şi Mariam au fost îndemnaţi de familie să-l
critice pentru că îşi asumase întreaga conducere a poporului în
pustiu" 55 , luând ca pretext căsătoria lui Moise cu o femeie
etiopiană.
Datorită acestei atitudini, Dumnezeu a pedepsit-o pe
Mariam, care îmbolnăvindu-se de lepră, a trebuit să fie scoasă din
tabără şi izolată (Numeri 12, 10-14) timp de şapte zile. Aaron
roagă pe Moise şi acesta pe Dumnezeu şi Mariam de vindecă de
lepră.

54 Viorica CONSTANTIN ESCU, Baruch TERCATIAN,

Dicţionar de personaje biblice şi reprezentarea lor în arte, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2002, p. 219.
55 Ibidem
33
 Acestea ar fi câteva aspecte din viaţa lui Mariam,
despre care însă trebuie să spunem că înainte de a fi în rândul
conducătorilor neamului său, ea este prima femeie care este
numită şi profetesă. Apelativul acesta l-a primit cu prilejul unui
eveniment deosebit din istoria poporului evreu şi anume ieşirea
din Egipt şi trecerea în chip minunat prin Marea Roşie.
"Atunci a luat Mariam proorociţa, sora lui Aaron,
timpanul în mâna sa şi au ieşit după dânsa toate femeile cu
timpane şi dănţuind. Şi răspundea Mariam înaintea lor: "Să
cântăm Domnului, căci cu slavă s-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ
în mare i-a aruncat!" (Ieşirea 15, 20-21).
Cântarea lui Mariam este o rugăciune de mulţumire.
Origen lămureşte aceste cuvinte profetice precizând că este vorba
de Mesia, întrucât "un lucru este să fii slăvit şi alt lucru e să fii
"preaslăvit cu slavă" 56 căci Domnul nostru Iisus Hristos care "a
venit să mântuiască pe cel pierdut" (Matei 18, 11), a fost văzut de
Isaia "dispreţuit... ca cel din urmă dintre oameni" (Isaia 53, 2-3),
dar El a fost preaslăvit, singur spunând "Părinte... preamăreşte pe
Fiul Tău ca şi Fiul să Te preamărească" (Ioan 12, 1) şi "trebuia să
pătimească şi să intre în mărirea Sa" (Luca 24, 26), iar când va
veni în toată strălucirea ca să judece lumea va străluci în slava
Părintelui Său şi "toţi cinstesc pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl"
(Ioan 5, 2 3 ).57
Faptul că Dumnezeu a aruncat în mare pe cal şi pe
călăreţ este interpretat în continuare de Origen cum că Dumnezeu
s-a făcut ajutătorul şi apărătorul nostru pentru mântuire prin
Hristos: "Domnul însă a aruncat în mare calul şi pe călăreţul lui şi
S-a făcut mie mântuire. El este Dumnezeul meu şi eu îl voi cinsti,
El este Dumnezeul părintelui meu şi eu îl voi slăvi. El este deci
Dumnezeul meu şi Dumnezeul părintelui meu. Tatăl nostru care

56 ORIGEN, Omilii la Ieşirea, VI, 1, P.G. 12, col. 332, Atena

1998; A se vedea şi ORIGEN, Scrieri alese, Omilii la cartea Ieşirii II, 1,
trad. pr. prof. Teodor BODOGAE, pr. prof. Nicolae NEAGA, Zorica
LAŢCU, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1941, p. 94-95.
57 Ibidem, trad.cit., p.95.
34
ne-a dat viaţă şi care ne-a renăscut, este Hristos. Doar el ne zice:
"Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi la
Dumnezeul vostru (Ioan 20, 1 7 ).58
Prin cuvintele rostite şi cântate Mariam aduce laudă de
preamărire lui Dumnezeu, îmbărbătând poporul la vremuri tulburi
din istoria sa, dovedind prin aceasta harul său profetic.
Mariam a murit la Cadeş, aşa cum consemnează
Moise: "în luna întâi a ajuns toată obştea fiilor lui Israel în pustiul
Sin şi s-a oprit poporul în Cadeş. Şi a murit Mariam şi a fost
îngropată acolo" (Numeri 20. 1). Era atunci în vârstă de 87 de ani.
în cartea lui Miheia, Mariam este profeta femeilor,
pentru că ea este amintită alături de Moise şi Aaron, ca trimişi ai
lui Dumnezeu pentru popor: "Eu sunt Cel care te-am scos din ţara
Egiptului şi din casa robiei şi ţi-am trimis înainte pe Moise, pe
Aaron şi pe Mariam!" (Miheaia 6, 4).
"Prin viaţa sa morală demnă de urmat, cu misiunea
profetică, religioasă şi socială împlinită, secondând pe fraţii săi
Moise şi Aaron, Mariam şi-a scris cu cinste numele în istoria
neamului să u " .59
1.5.2. D E B O R A (ebr. deborah = albină) o proorociţă
care "era judecător în Israel (Judecători 4, 4), către anul 1125
î.Hr., fiind soţia lui Lapidot. Este numită "ca o mamă în Israel"
(Judecători 5, 7). Locuia între Betel şi Rama şi judeca
neînţelegerile dificile între israeliţi sau între triburi. Când israeliţii
sunt atacaţi de Sisea care conducea pe cananei, Debora este
solicitată să vină în sprijinul israeliţilor şi îl însoţeşte pe Barac în
lupta de pe Tabor, biruind pe asupritori. Cu acest prilej Debora, în
cinstea victoriei a alcătuit o cântare (Judecători 5, 2-31), unul
dintre cele mai vechi texte din Vechiul Testament.
1.5.3. H U L D A ("cârtiţă, nevăstuică") este o proorocită
din vremea regelui Iosia, în cea de-a doua jumătate a sec. al VII-
lea î.Hr.(639-609). Era soţia lui Şalum, îngrijitorul şi păzitorul
veşmintelor (preoţeşti sau regale). Este menţionată în cărţile 4

58 Ibidem, p. 96.
59 Pr. Teodor BABA, op. cit., p. 37.
35
Regi (22, 14) şi 2 Paralipomena (34, 2), cu prilejul descoperirii
unei cărţi de învăţătură de către preotul Hilchia, pe care scribul
Şafan o citeşte regelui Iosia, care înţelege că mânia divină se
revarsă asupra acelora care încalcă poruncile Domnului. Astfel,
deşi în acea vreme profeţeau în Israel, Ieremia şi Sofonie, pentru
marea stimă de care se bucura Hulda din partea israeliţilor este
consultată în privinţa evenimentelor care urmau să se abată peste
popor şi atunci profeţeşte venirea unor nenorociri, care însă vor
avea loc după moartea regelui.
1.5.4. N O A D IA (numit de Dumnezeu) este amintită în
cea de a doua jumătate a sec. al V-lea î.Hr., doar într-un singur
verset din cartea lui Neemia. "Pomeneşte, Dumnezeul meu, pe
Tobie şi pe Sanbalat după aceste fapte ale lor şi pe proorociţa
Noadia ţi pe ceilalţi prooroci care au vrut să mă sperie!"(6, 14).
Tobie este un oficial amonit, iar Sambalat, guvernatorul Samariei,
iar Noadia este amintită prima în rândul profeţilor, care s-au opus
ca Neemia să reconstruiască cetatea Ierusalimului, ca urmare a
dorinţei acestuia de a ajunge rege.60 El respinge aceste acuzaţii şi
reuşeşte să ducă la bun sfârşit lucrarea începută. Noadia se pare că
avea o deosebită autoritate în rândul celorlalţi profeţi din
momemnt ce este amintită înaintea lor, iar misiunea ei după exil,
constituie o excepţie.
1.5.5. S O Ţ IA P R O F E T U L U I IS A IA este numită de
acesta proorociţa (Isaia 8, 3), probabil pentru faptul că ea a
profeţit. Ei au împreună doi fii cărora le dau nume simbolice.

60 Tamara Cohn ESKENAZI, Ezra - Nehemiah, în "The

Women's Bible Commentary "(col.), Londra, 1992, p. 121. Rabin
Pauline BEBE. Femeile şi iudaismul, Dicţionar, trad. Janina IANOŞI,
Ikl. Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 192.
36
 2. PROFEŢII VECHI

2.1. PROFEŢII VECHI SCRIITORI

2.1.1 . M01SE CA PROFET

Moise ("moşeh" = "scos din apă") era levit din familia

lui Cahat (Ieşirea 6, 18), tatăl său fiind Amram, iar mama sa
lochebed (Ieşirea 6, 20). A avut frate pe Aaron şi o soră Mariam.
"Personalitatea lui Moise a fost predominantă în prima parte a
istoriei lui Israel, ceea ce şi explică amintirea de nenumărate ori a
numelui său, dar poruncile divine transmise prin el au influenţat
covârşitor viaţa poporului său şi de fapt a tuturor popoarelor care
au aderat la credinţa m onoteistă".61
Moise s-a născut îii Egipt pe când evreii erau asupriţi
de faraoni, conducătorii acestuia, cam în jurul anului 1360 î.Hr.62
în acea vreme Faraonul a impus drept măsură ca evreii să nu se
mai înmulţească, uciderea pruncilor evrei de parte bărbătească.
Ca să-şi salveze noul născut de parte bărbătească, mama lui Moise
şi-a aşezat copilaşul într-utt coşuleţ din trestie uns cu smoală, l-a
pus pe malul apei în stufăriş şi a pus-o pe sora lui, Mariam, să-l
păzească. Curând a sosit la râu una din fiicele lui Faraon ca să se
scalde împreună cu slujnicele ei şi găsind copilul i s-a făcut milă
de el. Discreta Mariam s-a oferit să-i găsească o doică pentru
copil, de fapt pe mama lui şi aşa s-a întâmplat ca viaţa lui Moise
să fie salvată. Când doica l-a înţărcat, el a fost dat "mamei"sale
adoptive, prinţesei egiptene (Ieşirea 2, 1-10) despre care Josephus
Flavius spune că se numea T herm utis.63

61 Pr. Conf. Dr. Petre SEMEN, Personalitatea lui Moise şi

valoarea poruncilor date prin el, în "Teologie şi viaţă", an. VI (LXXII),
nr. 1-6, ian.-iun., 1996, p. 30.
62Ibidem.
63 Josephus FLAVIUS, Antichităţi iudaice, cartea a Il-a, cap. 9,
5, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p.105.
37
 Moise a primit educaţie distinsă şi a fost instruit în
toată înţelepciunea Egiptului, deoarece "ca semit în Egipt lui
Moise nu i-a fost de loc greu " 64 să înveţe sau să se folosească de
cele aproximativ 2o de litere ale alfabetului linear proto-canaanit.
Apărător neînţeles al fraţilor săi (Ieşirea 2, 11-14),
Moise se vede nevoit să se exilize în ţinutul Madian, unde se
căsătoreşte cu Sefora, fiica preotului Ietro, cu care are doi fii:
Gherşon şi Eliezer. în vreme ce păştea oile socrului său, îl cheamă
Dumnezeu la misiunea salvării poporului său din asuprirea
egipteană. Dumnezeu i se descoperă lui Moise sub forma unui rug
care ardea şi nu se mistuia şi după o oarecare ezitare şi cerere
insistentă Moise află care este numele lui Dumnezeu în numele
căruia urma să se adreseze poporului ca să fie ascultat. Astfel
Dumnezeu îi spune "Ani ehieh aşer ehieh" = "Eu sunt cel ce sunt",
atributul de veşnicie a lui Dumnezeu ca "Cel ce este", "Cel ce a
fost" şi "Cel ce va f i " 65 asigurîndu-1 pe Moise că va fi protectorul
lui şi prin Moise, El însuşi va realiza opera de eliberare a
poporului evreu.
Moise merge la Faraon şi cere eliberarea evreilor
(Ieşirea 3, 18-20), asistat fiind de fratele său Aaron. Refuzul
faraonului a atras asupra lui şi asupra egiptenilor judecata celor
zece nenorociri, fapt care, în final îl determină pe acesta să
cedeze.
Trecând Marea Roşie în chip minunat, Moise conduce
pe evrei pînă la Sinai (Ieşirea 19 - Numeri 10), unde Dumnezeu
face din ei poporul legământului Său de alianţă, după condiţiile pe
care i le comunică lui Moise (Ieşirea 2o-24; 25-31; Levitic). Pe
muntele Sinai a primit Moise Decalogul. De aici urmează drumul
prin pustie, până spre Iordan, drum care a durat în total 40 de ani.
Moise a urcat pe muntele Nebo, de unde întrezăreşte Ţara
Făgăduinţei şi moare (Deuteronom 34), fiind în vârstă de 120 de
ani "Vederea nu-i slăbise şi puterea nu-i trecuse şi Domnul l-a

64 Pr.Dr.Petre SEMEN, învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în

cărţile Vechiului Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 1993, p. 45-46.
65 Idem. Personalitatatea lui M oise... ,p. 28.
38
îngropat în vale" (Deut. 34, 6) şi "nimeni nu i-a cunoscut
mormântul" (Deut. 34, 6).
Moise este considerat autorul Pentateuhului, adică al
primelor cinci cărţi din Sfânta Scriptură, cărţi redactate în mare
parte în cei 40 de ani de călătorie prin pustie. Aici a consemnat
etapele călătoriei, evenimentele cele mai importante, a scris
poruncile date pe Sinai şi mai târziu toate prescripţiile conţinute în
ultimele sale cuvântări.
Moise, în afară de mare legislator este şi un mare
prooroc "Ca unul care s-a remarcat în special prin faptul că a
declarat şi i-a învăţat pe oameni voia lui Dumnezeu, poruncile Lui
şi despre natura Sa, Moise a fost modelul tipic al tuturor
proorocilor adevăraţi de mai târziu, pînă la venirea Aceluia al
cărui premergător era (Deuteronom 18, 18; Faptele Apostolilor 3,
22), despre care toţi proorocii mărturisesc (Faptele Apostolilor 10,
4 3 ).66
Pe muntele Schimbării la Faţă, Moise a avut onoarea
să reprezinte, alături de Mântuitorul Iisus Hristos, Legea, în timp
ce Ilie reprezenta proorocii şi, de asemenea, să se întreţină cu
Domnul nostru (Matei 17, 3-4).
Cuvântul de rămas bun al lui Moise este un fel de
testament în care insistă asupra legii altarului unic şi asupra
spiritualităţii religiei. El vede în aceste lucruri un mijloc potrivit
pentru ridicarea nivelului moral al poporului, pentru menţinerea
purităţii cultice şi doctrinale, pentru cimentarea unităţii naţionale,
făcând ca sărbătorile lor religioase să fie mult mai grandioase
decât acelea ale naţiunilor păgâne. Măreţia lui Moise a fost
recunoscută în unanimitate, după moartea sa.
înainte de moarte pe muntele Horeb, adresează
poporului cuvintele lui Dumnezeu: "Toate poruncile pe care vi le
poruncesc eu astăzi să le împliniţi" (Deut. 27, 1 ),"... ca să intri în
pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-1 dă, în pământul
unde curge lapte şi miere" (Deut. 27, 3), "Ia aminte şi ascultă

66 Dicţionar biblic, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 873.

Vom cita în continuare "D.B. O..."
39
Israele: Astăzi te-ai făcut poporul Domnului Dumnezeului tău.
Ascultă dar glasul Domnului Dumnezeului tău şi plineşte toate
poruncile Lui, pe care şi le spun eu astăzi" (Deut. 27, 9-10). în
continuare Moise a rostit binecuvântare, bucurie şi fericire pentru
cei ce o vor ţine, blestem, durere şi nefericire pentru cei ce o vor
călca (Deut. 27, 12-26).
Moise a fost prooroc mare pentru poporul lui Israel şi
a profeţit clar şi limpede venirea lui Mesia Hristos Mântuitorul,
zicând: "Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine îţi va
ridica Domnul Dumnezeul tău: pe acela să-L ascultaţi" (Deut. 18,
15), iar Dumnezeu a grăit apoi prin gura lui Moise zicând: "Eu le
voi ridica prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune
cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu"
(Deut. 18, 18). Această profeţie este rostită în contextul în care
poporul urma să intre în pământul făgăduinţei şi trebuia să se
ferească de profeţii false şi de practicele popoarelor idolatre care
sunt "urâciune" înaintea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu va ridica
din acest popor profeţi care să-i înveţe adevărul, să asculte de ei
pentru că ei vestesc voia Domnului şi aceasta pentru ca să nu mai
fie nevoie să se adreseze falşilor profeţi, deoerece Dumnezeu va
ridica un Profet mare ca şi Moise care îi va îndruma pe calea
adevărului şi le va vesti numai cele ce Dumnezeu le va descoperi.
Din cuvintele profeţiei reiese că Profetul la care se face referinţă
are o misiune înaltă şi deosebită de cea a profeţilor Vechiului
Testament, el este Profetul cel Mare, cel care va încheia Noul
Legământ, va stabili o Lege Nouă şi desăvârşită, călăuzind
omenirea pentru eliberarea din robia Păcatului, aducând adevărata
mântuire şi împăcare a.oamenilor cu Dumnezeu.
Moise a fost tipul Mântuitorului Hristos, Profetul cel
Mare, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dacă Moise a văzut pe
Dumnezeu faţă către faţă şi a săvârşit multe minuni în faţa
poporului egiptean şi israelit, acestea s-au împlinit în Noul
Testament în Iisus Hristos, care este însuşi Dumnezeu şi
nenumăratele sale minuni sfârşesc cu învierea Sa din morţi.
Procopie din Gaza explică paralela din Moise şi Mântuitorul Iisus
Hristos astfel: "Moise este profet ca şi Hristos, căci Moise a
40
eliberat poporul din Egipt, iar Hristos lumea întreagă din ghiarele
diavolului".67
împlinirea profeţiei din Deuteronom 18, 18 este
confirmată şi de Sfântul Apostol Petru în Noul Testament, când
după ce acesta vindecă un olog în templu, se adresează mulţimii
precizând că nu cu puterea sa l-a vindecat pe olog, ci cu puterea
lui Iisus Hristos "despre care a vorbit Dumnezeu prin gura
sfinţilor Săi prooroci din veac. Moise a zis către părinţi: "Domnul
Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri Prooroc ca mine. Pe
El să-L ascultaţi în toate câte va spune. Şi tot sufletul care nu va
asculta de proorocul Acela, va fi nimicit din popor" (Faptele
Apostolilor, 3, 21-23).
Viaţa lui Moise se aseamănă cu viaţa lui Hristos
privind: copilăria, caracterul, experienţa personală şi chemarea
(sau slujirea lor).
Luând în considerare textele scrituristice putem ilustra
momentele comune în viaţa lui M esia Hristos şi a lui Moise
astfel:

I. Copilăria
1. M oise şi H ristos - D om nul s-au născut în epoci d
înrobire străină.
Moise
"Dar s-a ridicat alt rege peste Egipt, care nu cunoscuse
pe Iosif. Acesta a zis cître poporul său "Iată , neamul fiilor lui
Israel e mulţime mare şi e mai tare decât noi. Veniţi dar să-i
împlilăm, ca să nu se mai înmulţească şi ca nu cumva la vreme de
război să se unească cu vrăjmaşii noştri şi, bătându-ne, să iasă din
ţara noastră!". De aceea au pus peste ei supraveghetori de lucrări
ca să-i împileze cu munci grele... De aceea Egiptenii sileau încă şi

67 PROCOPIE DIN GAZA, Comentariu la Deuteronom, P.G.,

tom. 87, col. 917.C., Atena, 1995. A se vedea şi Pr.Prof. Nicolae
NEAGA, Contribuţii la lămurirea unor texte mesianice din cartea
Facerii, Sibiu, 1930; Idem, Facearea, Sibiu, 1945; Idem, Hristos în
Vechiul Testament, Sibiu, 1944, p. 49.
41
mai straşnic la muncă pe fii lui Israel şi le faceau viaţa amară prin
munci grele...(Ieşirea 1, 8-14).
Iisus
"în zilele acelea a ieşit porunca de la Cezarul
Augustus să se înscrie toată lumea. Aceată înscriere s-a făcut întâi
pe când Quirinius ocârmuia Siria...Şi s-a suit şi Iosif din Galileea,
din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se
numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui
David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care
era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca
ea să nască şi a născut pe Fiul său, cel Unul N ăscut..." (Luca 2,
1-7).
2. A m bii s-au născut sub regi cruzi care au poru n cit
să f ie ucişi.
Moise
"Regele Egiptului a poruncit moaşelor evreeşti ... şi
le-a zis: "când mergeţi la evreice, să luaţi seama când nasc: de va
fi băiat, să-l omorâţi, iar de va fi fată, să o cruţaţi!" (Ieşirea 1,15-
16).
Iisus
"Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi s-a
mâniat foarte şi trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în
Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jo s..." (Matei 2,
16).
3. C redinţa p ă rin ţilo r a sa lva t viaţa pru n cilor
păm ân tu l Egiptului.
Moise
"Femeia aceea (din Levi) a luat în pântece şi a născut
un băiat şi, văzând că e frumos l-a ascuns vreme de trei luni...
După ce a crescut copilul, doica l-a dus la fata lui Faraon şi i-a
fost ca fiu şi i-a pus numele Moise, pentru că îşi zicea: "Din apă 1-
am scos!". (Ieşirea 2, 2, 10).
"Prin credinţă când s-a născut Moise, a fost ascuns de
părinţii lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut
de porunca regelui (Evrei 11, 23).

42
 lisus
"După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se
arată în vis lui Iosif, zicând: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui
şi fugi în Egipt şi stai acolo pînă ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are
să caute pruncul ca să-L ucidă. Şi, sculându-se a luat, noaptea,
Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt". (Matei 2, 13-14).
4. A m bii au f o s t înţelepţi şi cu sim ţ de dreptate
Moise
"Şi a fost învăţat Moise în toată înţelepciunea
egiptenilor şi era puternic în cuvintele şi în faptele lui. Iar când a
împlinit patruzeci de ani, şi-a pus în gând să cerceteze pe fraţii săi,
fii lui Israel. Şi văzând pe unul dintre ei că suferă strâmbătate l-a
apărat şi omorându-1 pe egiptean, a răzbunat pe cel asuprit
(Faptele Apostolilor 7, 22-24).
Iisus
"Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în
mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi învăţându-i. Şi toţi care îl
auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurilor L ui... Şi Iisus
sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul lui Dumnezeu şi la
oameni" (Luca 2, 46-47, 52).
"Şi venind în partea Sa, îi învăţa pe ei în sinagoga lor,
încât ei erau uimiţi şi ziceau: De unde are El înţelepciunea aceasta
şi puterile?"(Matei 13, 54).
"Şi stăruind să-l întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel
fară de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei...
(Iisus) a zis: Femeie unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici
unul?... Nu te osândesc nici Eu; Mergi; de acum să nu mai
păcătuieşti" (Ioan 8, 7, 10, 11).
"Atunci (Iisus) a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce
sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu"
(Matei 22, 21).

II. Caracterul
1. A m bii au f o s t blânzi, sm eriţi cu inima şi
d esăvârşită credinţă în Dumnezeu.
 Moise
"Moise era însă omul cel mai blând dintre toţi oamenii
de pe pământ... (şi) este credincios în toată casa Mea" (Numeri
12,2,7).
"Moise a fost credincios în toată casa Domnului, ca o
slugă, spre mărturia celor ce erau să fie descoperite în viitor"
(Evrei 3, 5).
Iisus
"Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la
Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă
sufletelor voastre" (Matei 11, 29).
"Luaţi aminte la Apostolul şi arhiereul mărturisirii
noastre, la Iisus Hristos, Care credincios a fost Celui ce L-a
rânduit, precum şi Moise în toată casa Lui" (Evrei 3, 1-2).
"Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi
casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit, cu
neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre"
(Evrei 3, 6).

III Experienţa personală

1. A m bii au f o s t respinşi şi dispreţuiţi un tim p

Israel, dar au f o s t p rim iţi cu bucurie de neam urile păgân e
Moise
"Acela (asupritorul evreu) însă i-a răspuns: Cine te-a
pus căpetenie şi judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă omori
şi pe mine, cum ai omorât ieri pe egipteanul acela? Şi s-a
spăimântat M oise... şi a fugit de la faţa lui Faraon şi s-a dus în
ţaraM adian..." (Ieşirea2, 14-15).
"Şi a rămas Moise la omul acela (Raguel) şi i-a dat pe
fiica sa de soţie" (Ieşirea 2, 21).

Iisus
"Dregătorul le-a zis: Pe care din cei doi să vă eliberez?
Iar ei au răspuns: Pe Varava! Şi Pilat le-a zis: Dar ce să fac cu
Iisus, care se cheamă Hristos? Toţi au răspuns: Să fie răstignit!!
44
 ... Atunci le-a eliberat pe Varvara. Iar pe Iisus,
biciuindu-L, L-a dat să fie răstignit" (Matei 27, 21, 23, 26).
"Pavel şi Varava îndrăznind, le-a zis (iudeilor): Vouă
trebuie să vi se grăiască cuvântul lui Dumnezeu, dar, de vreme ce
îl lepădaţi şi vă judecaţi pe voi nevrednici de viaţă veşnică, iată ne
întoarcem către neamuri (păgâni)... Iar neamurile pământului
auzind se bucurau şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu..." (Faptele
Apostolilor, 13, 46-48).
2. A m bii au f o s t ju d e c a ţi şi criticaţi sever de
cunoscuţii şi rudeniile lor
Moise
"Mariam şi Aaron vorbeau, însă, împotriva lui Moise
(fratele lor), pentru femeia egipteancă, pe care o luase Moise, căci
Moise se căsători cu o etiopiană" (Numeri 12, 1).
"Cu el (Moise) grăiesc gură către gură, la arătare şi
aevea, iar nu în ghicitori şi el vede faţa Domnului. Cum de nu v-
aţi temut de cârtiţi împotriva robului Meu Moise? (Numeri 12, 8).
Iisus
"Şi venind în patria Sa, îi învăţa în sinagoga lor, încât
ei erau uimiţi şi ziceau: De unde are El înţelepciunea aceasta şi
puterile? Sau nu este Acesta Fiul teslarului? Nu se numeşte mama
Lui Maria şi fraţii Lui: Iacob şi Iosif şi Simon şi Iuda?... şi se
sminteau cu privire la El. Iar Iisus le-a zis: Nu este prooroc
dispreţuit decât în patria şi în casa lui" (Matei 13, 54-57).
"Pentru că nici fraţii lui nu credeau în El" (Ioan 7, 5).
3. A m bii iau asu pra lor p ă c a te le ş i p e d e a p sa
poporu lu i ş i se roa g ă lui Dum nezeu p en tru iertarea lui.
Moise
"Şi s-a întors Moise la Domnul şi a zis: O, Doamne,
poporul acesta a săvârşit păcat mare, facându-şi dumnezei de aur.
Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu,
şterge-mă şi pe mine din cartea T a..." (Ieşirea 32, 31-32).
"Moise însă a rugat pe Domnul Dumnezeul său şi a
zis: "Să nu aprinzi, Doamne, mânia Ta asupra poporului Tău..."
(Ieşirea 32, 11).

45
 "Pentru că Hristos a suferit o dată moarte pentru
păcate, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la
Dumnezeu..." (I Petru 3, 18).
Iisus
"Iar Iisus a zis: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac..."
(Luca 23, 34).
"...C ă şi Hristos a pătimit pentru voi, ... care n-a
săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui... El a
purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, ca noi murind faţă
de păcate să vieţuim dreptăţii. Cu ranele lui v-aţi vindecat" (I
Petru 2, 21-24).
4. A m bii au p o s tit 40 de zile şi în rugăciune vorbesc
fa ţă către fa ţă cu D um nezeu
Moise
"Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi şi nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut..."
(Ieşirea 34, 28).
"Cu el (Moise) grăiesc gură către gură... şi el vede
faţa Domnului..." (Numeri 12, 8).
"De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc
asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către
faţă... nici să facă cu mână tare ceea ce a făcut Moise înaintea
ochilor a tot Israelul" (Deuteronom 34, 10).
Iisus
"După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de
nopţi, la urmă a flămânzit" (Matei 4, 2)
"Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, Fiul cel
Unul Născut, care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (L-a
cunoscut)" (Ioan 1, 18).
5. A m bii se urcă p e un munte înalt pentru a se ruga
însoţiţi de ucenicii lor, iar f a ţa lor strălu ceşte de o lumină
supranaturală.
Moise
"Apoi s-a suit Moise şi Aron, Nabab şi Abiud, şi au
văzut (contemplat) locul unde stătea Dumnezeul lui Israel... Slava
Domnului s-a coborât pe Muntele Sinai şi l-a acoperit norul şase
46
zile, iar în ziua a şaptea a strigat Domnul pe Moise din mijlocul
norului... Şi s-a suit Moise pe munte şi a intrat în mijlocul
norului..." (Ieşirea24, 9-10, 16, 18).
Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai,, având în
mâini cele două table ale Legii, el nu ştia că faţa lui strălucea,
pentru că Dumnezeu grăise cu el... Şi vedeau fii lui Israel că faţa
lui Moise strălucea şi Moise îşi punea iar vălul peste faţa sa, până
ce intra din nou să vorbească cu Domnul" (Ieşirea 34, 29, 35).
Iisus
"Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe
Iacob şi pe Ioan, fratele lui şi s-a dus într-un munte înalt, deosebi.
Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele,
iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina" (Matei 17, 1-2).
6. A m bilor le vorbeşte Dumnezu din înălţim ea
cerurilor. '
Moise
Muntele Sinai fumega tot, că se pogorâse Dumnezeu
pe el în fo c... şi Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas...
Domnul a chemat pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise
acolo"(Ieşirea 19, 18-20).
Iisus
Iar Iisus le-a răspuns... Părinte, preaslăveşte numele
Tău! Deci a venit glas din cer zicând: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi
îl voi preaslăvi..."(Ioan 12, 23-28).
"Şi glas s-a făcut din ceruri: "Tu eşti Fiul Meu cel
iubit, întru tine am binevoit" (Marcu 1, 11).
7. Trupul şi m orm ântul am bilor p ro o ro ci au fo s t
p ă zite de îngerul Domnului.
Moise
"Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea
diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit
să aducă judecată de hulă, ci a zis: Să te certe pe tine , Domnul!"
(Iuda 1,9).
Iisus
"Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului,
coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de la uşă şi şedea
47
deasupra ei... Şi îngerul, răspunzând femeilor, a zis: Nu vă temeţi
că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi, Nu este aici, s-a sculat
precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde a fost pus Domnul"
(Matei 28, 2-6).

III. Chemarea - Slujirea

1. D upă m oarte, am bii apar vii între cei ce cred în ei
Moise
"Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El
(Domnul)" (Matei 17, 3).
Iisus
"Şi fiind seară, în ziua aceea întâia a săptămânii şi
uşile fiind încuiate, ... a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a
zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa.
Deci s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul" (Ioan 20, 19-20).
2. A m bii au fost, concomitent, învăţători, p ro o ro ci şi
p ă sto ri ai lui Israel.
Moise
"Ascultă dar, Israele, hotărârile şi legile care vă învăţ
eu astăzi, să le păziţi, ca să fiţi vii şi să vă înmulţiţi..."
(Deuteronom 4, 1).
"Povăţuit-ai ca pe nişte oi pe poporul Tău, cu mâna lui
Moise şi a lui Aaron (Psalmul 76, 19).
Iisus
"Şi văzând mulţimile, Iisus s-a suit în munte şi şezând,
ucenicii Lui ai venit la El. Şi deschizându-şi gura îi învăţa,
zicând..." (Matei 5, 1-2; 4, 20; Luca4, 15).
"Şi era un om dintre farisei care se numea Nicodim...
Acesta a venit noaptea la Iisus şi i-a zis: Rabi, ştim că de la
Dumnezeu ai venit învăţător, că nimeni nu poate face aceste
m inuni..." (Ioan 3, 1-2).
"Niciodată nu a vorbit un om ca omul acesta" (Ioan 7,
46).
"Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune
viaţa pentru oi... Am şi alte oi... şi pe acelea trebuie să le aduc şi
vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor... Oile Mele
48
ascultă glasul Meu şi Eu le cunosc şi ele vin după Mine" (loan lo,
11, 16, 27).
"Eraţi ca nişte rătăcite, dar v-aţi întors la Păstorul şi la
Păzitorul sufletelor voastre" (I Petru 2, 25).
3. A m b ii revelează p o p o ru lu i p e D um nezeu şi îi dau
hrană sp iritu a lă veşnică.
Moise
"Şi a zis Moise către Dumnezeu: Iată eu mă voi duce
la fii lui Israel şi le voi zice: "Dumnezeul părinţilor voştri m-a
trimis la voi. Dar de-mi vor zice: cum îl cheamă ce să le spun?
Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: Eu sunt cel ce sunt. Apoi
i-a zis: Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi"
(Ieşirea 3, 13-14).
"Iată se afla pe faţa pustiei ceva mărunt, ca nişte
grăunţe şi albicios ca grindina pe pământ. Şi văzând fiii lui Israel
au zis unii către alţii: Ce este asta? (Man-hu) căci nu ştiau ce e. Iar
Moise le-a zis: Aceasta este pâinea pe care v-o dă Dumnezeu să o
mâncaţi" (Ieşirea 16, 14-15).
Iisus
"Am arătat numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat
din lume... Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei ce mi i-
ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în
lume , Eu îi păzeam în numele T ău..." (Ioan 17, 6, 11-12).
"Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. De
va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe
care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu" (Ioan 6, 51).
"Cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are
viată veşnică şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi" (Ioan 6,
54).
"Şi poruncind mulţimii să se aşeze pe iarbă şi luând
cele cinci pâini şi doi peşti şi privind la cer a binecuvântat şi,
frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au
mâncat toţi şi s-au săturat... Iar cei care mâncaseră erau cam la
cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii" (Matei 14, 19-21).
4. A m b ii aduc poporului, de la D um nezeu, dezrobire,
vindecare şi m ângâiere.

49
 Moise
"Zis-a Domnul către Moise: Am văzut necazurile
poporului Meu în Egipt şi strigarea lui de sub apăsători am auzit şi
durerea lui o ştiu... M-am pogorât să-l izbăvesc din mâna
egiptenilor... Vino să te trimit la Faraon... ca să scoţi pe fii lui
Israel din ţara Egiptului" (Ieşirea 3, 7-10).
"De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău...,
şi vei lua aminte la poruncile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una
din bolile pe care le-am adus asupra egiptenilor, că Eu sunt
Domnul Dumnezeul tău care te vindecă" (Ieşirea 15, 26).
"Şi a venit poporul la Moise şi a zis: "Am greşit grăind
împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului să
depărteze şerpii de la noi...". Şi a făcut Moise un şarpe de aramă
şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acela
privea la şarpele cel de aramă şi trăia" (Numeri 21, 7, 9).
Iisus
Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în
sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind
toată boala şi toată neputinţa în popor.. (Matei 4, 23; 9, 35).
"Şi facându-se seară, a adus la el mulţi demonizaţi şi a
scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi bolnavii i-a vindecat. Ca să se
împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice:
"Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat"
(Matei 8, 16-17).’
"Şi-L rugau (pe Iisus) ca numai să se atingă de poala
hainei Lui, şi câţi se atingeau se vindecau" (Matei 8, 36).
"Şi a venit în N azaret..., şi a intrat în ziua sâmbetei în
sinagogă şi S-a sculat să citească şi i s-a dat cartea proorocului
Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: Duhul
Domnului peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor;
M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi la inimă; să propovăduiesc
robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei
apăsaţi" (Luca4, 16-18).
"El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn,
pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii. Cu
rănile Lui v-aţi vindecat" (I Petru 2, 24).
50
 5. A m bii au fă c u t cele m ai m ari minuni - ca nici un alt
prooroc.
Moise
"De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc
asemenea lui Moise, pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către
faţă, nici să săvârşească toate semnele şi minunile cu care Domnul
l-a trimis în pământul Egiptului asupra lui Faraon şi asupra tuturor
dregătorilor lui şi asupra a tot pământul lui; nici să facă cu mână
tare şi cu mari înfricoşări ceea ce a făcut Moise înaintea ochilor a
tot Israelul" (Deuteronom 34, 10).
Iisus
"... A adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile
cu cuvântul şi pe toţi bolnavii i-a vindecat... Iar oamenii se mirau
zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea de El? (Matei, 8,
16,27).
"... Şi a zis slăbănogului: "Scoală-te ia-ţi patul tău şi
mergi la casa ta!" Şi sculându-se s-a dus la casa sa. Şi mulţimile,
văzând acestea, s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, cel care
dă oamenilor asemenea putere" (Matei 9, 6-8).
"Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se
minunau, zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel" (Matei 9,
34).
"... Iar ei au răspuns: Cele cu Iisus Nazariteanul, care
era bărbat prooroc, puternic în faptă şi în cuvânt, înaintea lui
Dumnezeu şi a întregului popor" (Luca 24, 19).
"Eu am mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci
lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl ca să le săvârşesc, lucrurile
acestea pe care le fac Eu, mărturisesc pentru Mine că Tatăl M-a
trimis" (Ioan 5, 36).
"De n-aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul
nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au văzut şi M-au urât
şi pe Mine şi pe Tatăl Meu" (Ioan 15, 24).
"Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de
Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a
făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, ... L-aţi omorât"
(Faptele Apostolilor 2, 22-23).
51
 6. P rin M oise şi Iisus H ristos D om nul s-a închei
legăm ânt de sânge între Dum nezeu şi p o p o ru l Său.
Moise
După aceea (Moise) luând cartea legământului, a citit-
o în auzul poporului; iae ei au zis: Toate câte a grăit Domnul le
vom face şi le vom asculta! După aceea luând Moise sângele a
stropit poporul zicând: Acesta este sângele legământului, pe care
l-a încheiat Domnul cu voi, după cuvintele acestea" (Ieşirea 24, 7-
8 ).
Iisus
"Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâinea şi
binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat
zicând: "Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu al Legii
celei noi, care pentru mulţi se varsă. Spre iertarea păcatelor"
(Matei 26, 26-28).
"Iisus Hristos venind Arhiereu al bunătăţilor celor
viitoare, ... a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge
de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi şângele Său şi a dobândit o veşnică
răscumpărare... Şi prin aceasta El este Mijlocitorul unui nou
testament..." (Evrei 9, 11, 15).
Din paralela pe care am urmărit-o mai sus, bazată
numai pe textele scoase din cuprinsul Sfintei Scripturi, decurg
următoarele concluzii:68
1. Moise este cea mai măreaţă preînchipuir
Mântuitorului Hristos în Testamentul Vechi, pe care - fiind
insuflat de Dumnezeu - L-a profeţit (Deuteronom 18, 15). El se
naşte sub stăpânirea tiranică a unui rege care condamnă la moarte
pe toţi copiii de parte bărbătească ai evreilor. Domnul Iisus se

68 Prof. Dr. Simion RADU, Proorocul Moise - preînchipuire a

lui Hristos- Dumnezeu, în rev. "Altarul Banatului", an II (XLI), oct.-
dec.,1991, p. 18-23. în urma prezentării tabelului comparativ de texte
vom reproduce şi concluziile ce decurg din studierea lor atentă,
concluzii formulate de autorul studiului menţionat aici.

52
naşte pe timpul stăpânirii lui Irod cel crud, care a poruncit să fie
omorâţi toşi copiii din jurul Betleemului, " de doi ani şi mai jos,
vrând să taie pe Hristos". La fel cu Moise, Domnul Iisus scapă de
la moarte, în chip minunat, prin puterea şi putarea de grijă a
Părintelui ceresc.
Moise primeşte însărcinarea să scape poporul ales din
robia egipteană, unde era condamnat să dispară prin munci
istovitoare. Mântuitorul Iisus Hristos are chemarea, ca Fiul lui
Dumnezeu întrupat Om, să scape neamul omenesc din robia
diavolului, din păcatul strămoşesc.
Atât Moise cât şi Mesia Hristos şi-au dovedit
chemarea cerească prin săvârşirea de minuni. Cele mai multe şi
mari minuni le-a sîvârşit Mântuitorul Hristos asupra naturii,
asupra oamenilor şi asupra Sa însuşi (învierea şi înălţarea). Moise
a săvârşit minuni cu puterea lui Dumnezeu, iar Domnul Iisus cu
puterea Sa proprie, ceea ce arată în chip strălucit Divinitatea Sa,
Dumnezeirea Sa.
Prin Moise, Dumnezeu a dat poporului Israel Legea
Veche, care a fost călăuză spre Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel
(Galateni 4, 3, 24); iar prin Fiul Său, prin Mântuitorul Hristos,
Dumnezeu ne-a dat Legea cea nouă, Legea iubirii şi a iertării,
Legea harului pentru mântuirea tuturor popoareleor din toate
locurile şi din toate timpurile. "Legea prin Moise s-a dat, iar harul
şi adevărul prin Iisus Hristos s-a făcut" (Ioan 1, 11).
Moise dă poporului în pustie mana, pentru viaţa
trupului, Hristos Domnul dă omenirii - în Sfânta împărtăşanie -
trupul şi sângele Său, pâinea care hrăneşte sufletul pentru viaţa
veşnică.
2. Poporul lui Israel, în mijlocul căruia a trăit
activat, a dat Legea şi a profeţit marele prooroc Moise, este mai
întâi chemat să recunoască adevărul, că: toate profeţiile lui se
referă la Mesia-Hristos cel descris şi de Isaia proorocul,
evanghelistul Testamentului Vechi (Isaia 53), cu opt veacuri mai
târziu. în consecinţă, el trebuie să lucreze aşa cum i-a poruncit lui
Moise. Adică, să-l asculte, să vină la Mesia Hristos, să creadă în
El, să se boteze şi să-I urmeze Lui.
*S3
 3. Istoria bimilenar creştină atestă limpede şi
convingător, că poporul lui Israel nu va putea să prospere - după
planul rânduit de Dumnezeu prin venerabilii patriarhi biblici:
Avraam, Isaac, Iacob şi Iosif etc. - decât dacă se va întoarce cu
credinţă, nădejde şi dragoste la Hristos - Dumnezeu şi-L va
recunoaşte ca Mesia-Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul
lumii.
4. Iisus Hristos stă la cumpăna veacurilor de fericire şi
nefericire a omenirii. Prin glasul lui Moise, Atotputernicul
Dumnezeu, Părintele Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, ne
dă tuturor creştinilor, dar şi poporului Israel - un avertisment clar,
solemn şi viabil cât veacurile, spre înţelepţirea, binele şi fericirea
noastră, zicându-ne: "Eu voi pune cuvintele mele în gura Lui şi El
va grăi tot ce-I voi porunci. Iar cine nu va asculta cuvintele Mele
pe care Proorocul Acela le va grăi în numele Meu, aceluia îi voi
cere socoteală" (Deuteronom 18, 19).
Aşadar, Moise în afară de providenţial eliberator al
poporului biblic, de "cel mai mare legislator din toate timpurile şi
din toate locurile"69, de mare conducător, judecător şi om de
acţiune, a fost şi un mare scriitor biblic şi mai presus de acestea un
mare şi inspirat prooroc în istoria poporului biblic.
Astfel, ca prooroc a anunţat prin descoperire divină
Protoevanghelia sau prima veste bună pentru omenirea căzută în
păcatul strămoşesc, că va dobândi un Mântuitor (Facerea 3, 15);
înmulţirea seminţiei patriarhului Avraam şi înmulţirea acesteia
între toate neamurile pământului (Facerea 12, 18-22); steaua care
va răsări din Iacob (Numeri 24, 17); venirea Profetului cel Mare
(Deuteronom 18, 15, 18); venirea împăciuitorului, căruia se vor
supune toate popoarele (Facerea 49, 10); a unui Om care va
stăpâni neamuri (Numeri 24, 7) e tc .70

69 PHILON DIN ALEXANDRIA, Viaţa lui Moise, trad. Ion

Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti 2003, p. 143.
70 Pr. Prof. Dr. Nicolae NEAGA, Hristos în Vechiul Testament,
Sibiu, 1944, p. 34-49; Idem, Iisus Hristos în Vechiul Testament, în
"Mitropolia Banatului", nr. 5, 1987, p. 15-23); Idem, Căderea oamenilor
54
 Despre opera lui Moise, Pentateuhul, numit şi Tora
sau Legea, tradiţia rabinică va consemna că: "Mare este Tora, care
dă viaţă celor ce o practică, în lumea aceasta şi în lumea care va să
vină".71
Philon din Alexandria (sec I în.Hr.) iudeu cu o erudiţie
recunoscută, a dedicat lui Moise o lucrare de referinţă pentru
istoria timpurilor vechitestamentare, în care, printre altele, scrie:
"Moise a fost în acelaşi timp rege, legiuitor, Mare
Preot şi prooroc, în fiecare din aceste demnităţi deţinând primul
loc" 72 El a avut negreşit "harul proorocirii; pentru a putea
descoperi prin providenţa divină ceea ce nu putea să priceapă cu
m intea..." 73 "Părintele ceresc rosteşte proorocirea, facându-1 pe
prooroc părtaş la cuvântul Său şi la răspunsul Său... Moise fiind
cel mai sfânt dintre oamenii care au venit vreodată pe lume". 74
Philon a trăit şi a scris înainte de venirea lui M esia despre care
proorocise Moise. Astfel referindu-se la ultimele cuvinte ale lui
Moise rostite sub formă de testament înainte de a se adăuga la
strămăşii săi Philon spune că "atunci când trebuia să-şi
pregătească strămutarea de pe pământ în cer şi să-şi părăsească
condiţia de muritor pentru nemurire , la chemarea Tatălui care îi

şi făgăduinţa mântuirii, în "învierea", nr. 17, 1993, p. 3; Idem, Profeţii

mesianice în Vechiul Testament, Texte, Sibiu, 1929, 92 p. ; Idem,
Contribuţii la lămurirea textelor mesianice din cartea "Facerii ", Sibiu,
1930; Idem, Profeţiile despre Hristos în preocuparle Sfinţilor Părinţi, în
"Mitropolia Banatului", 10-12, 1991; Idem, Facerea (can.), Sibiu, 1945;
Pr. Prof. Ioan POPESCU-MĂLĂIEŞTI, Pentateuhul, studiu istorico-
critic, Bucureşti, 1936; Studiul Vechiului Testament, ed.cit., p. 146-159;
Pr. Teodor BABA, Figura lui Moise în tradiţiile iudaică, creştină şi
musulmană, în "Mitropolia Banatului", nr. 5, 1988, p. 25-36; Pr.
Alexandru ISVORANU, Plinirea Legii şi a Proorocilor în Iisus Hristos,
în "Mitropolia Olteniei", an XLIX, nr. 3-6, 1997, p. 33-47.
71 A. COHEN, Talmudul, trad. Din lb. fr. de C. LITMAN,
Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 204.
72 PHILON DIN ALEXANDRIA, op. cit., p. 140.
73 Ibidem, p. 141.
74 Ibidem, p. 198.
55
readucea la unitatea străveche dualitatea, corpul şi sufletul, pe care
o alcătuia, transformându-1 pe de-a-ntregul într-un spirit la fel de
luminos precum soarele, chiar în clipa aceea, cuprins de extaz, n-a
mai proorocit îndeobşte pentru întreaga naţie, pe cât se pare, ci a
prezis pentru fiecare seminţie în parte lucrurile care se vor
întâmpla, plecând apoi din nou. Dintre acestea, unele au şi avut
loc, altele sunt aşteptate să se petreacă, întrucât credinţa în viitor
decurge din înfăptuirea lui în trecut.. 75
Fără opera lui Moise n-am fi putut înţelege niciodată
provenienţa universului şi a omului şi nici cauza venirii în lume şi
activitatea mesianică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Astfel cele mai de seamă texte mesianice 76 din cărţile
lui Moise sunt următoarele:
"Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între
sămânţa ta şi între sămânţa ei, aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi
vei înţepa călcâiul "(Facerea 3,15).
"Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii
săi!" Apoi a zis: "Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui
Sem; iar Canaan să-i fie rob! Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi
să sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie
slugă" (Facerea 9, 25-27).
"Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi
binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare.
Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor
blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate
neamurile pământului "(Facerea 12, 2-3).
"De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea
şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca
nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile

75 Ibidem, p. 227-228.
76 împrejurările în care au fost rostite aceste profeţii, respectiv
momentul istoric şi contextul, explicarea şi exegeza acestora, precum şi
argumentele noetestamentare ale împlinirii lor, vor face obiectul unui
studiu aparte intitulat "Legătura între Vechiul şi Noul Testament sub
aspectul profeţiilor împlinite".
56
duşmanilor săi; şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate
popoarele pământului pentru ca să ai ascultat glasul Meu"
(Facerea 22, 17-18).
"Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor
din coapsele tale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor
supune toate popoarele" (Facerea 49, 10).
"Ieşi-va din sămânţa lui un Om, care va stăpâni
veacuri multe şi stăpânirea Lui va întrece pe a lui Agag şi
împărăţia Lui se va înălţa" (Numeri 24, 7).
"II văd, dar acum încă nu este; II privesc, dar nu de
aproape, o stea răsare din Iacob; un toiag se ridică din Israel şi va
lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi"
(Numeri 24, 17).
"Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi
va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-l ascultaţi"
(Deuteronoml8, 15).
"Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum
eşti tu,şivoi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce
le voi porunci Eu" (Facerea 18, 18).
Profeţiile lui Moise sunt realităţi descoperite de
Dumnezeu şi formulate de prooroc în cuvinte omeneşti, pe
înţelesul celor cărora acesta se adresa, acest lucru adeverindu-se
prin împlinirea lor.

2.1.2. DAVID, REGE Ş I PROFET

în istoria sfântă a poporului ales, un capitol aparte îl

ocupă perioada regalităţii. Iar cea mai interesantă şi mai frumoasă
dintre ele o reprezintă domnia împăratului şi Proorocului David.
Vom începe chiar cu numele care este în Vechiul
Testament o apariţie rară sau chiar unică. Nu se cunoaşte alt
bărbat cu acest nume exemplificând locul unic pe care îl are ca
strămoş, înaintaş şi prevestitor al Domnului lisus Hristos, cel mai
de seamă dintre fiii marelui David.
Numele derivă de la un radical care înseamnă „a iubi";
substantivat „iubitul" sau „cel iubit". David, al doilea rege al
57
Israelului (1010 - 970 î.d.H.) era cel mai mic din cei zece fraţi, fiii
lui lesei (nepotul lui Booz şi al femeii sale Rut (Rut IV,22)
locuitor al Betleemului care trăia de pe urma turmei sale.
în Noul Testament există 58 de referiri la David
inclusiv titlul dat deseori lui lisus - „fiul lui David".
Pavel spune că „lisus este din sămânţa lui David, după
trup" (Rom. I, 3), iar Ioan scrie că lisus însuşi a spus: „Eu sunt
Rădăcina şi Sămânţa lui David" (Apoc. XXII, 16).77

C opilăria şi tinereţea

Familia din care se trăgea David îşi avea rădăcinile în

timpuri străvechi şi a ocupat un rang distinct în tribul privilegiat al
lui Iuda. Patriarhul cu acest nume (Iuda), a avut o bună parte din
binecuvântările lui lacob, tatăl său.
Acesta murind, a anunţat că Iuda va fi cel mai
războinic dintre fiii săi, că va cuceri victorii strălucite, că-şi va
exercita stăpânirea asupra popoarelor şi că de la el vor veni
binecuvântarea şi salvarea.
Tribul lui Iuda a ocupat un loc de cinste printre
triburile rătăcitoare ale deşertului; el forma , prima coloană în
timpul marşurilor şi în aşezarea taberei. Şi hegemonia sa de drept
a ieşit la iveală în războiul contra cananeenilor, după moartea lui
losua."78
Istoria sfântă arată prin numeroase indicii rangul
ridicat pe care-1 ocupa în trib familia lui lesei. „La Naason, unul
din strămoşii lui David a fost numit comandant al seminţei lui
Iuda în timpul marşurilor şi opririlor în deşert." 79
Trei membrii ai acestei familii figurează printre
femeile celebre din Biblie: Tamar, Rahab, Rut, femei din arborele
genealogic a lui David. Rahab şi Rut nu erau israelite prin naştere,

77 D .B .-0.,pag. 323.
78 M. Meignan , David, roi, psalmiste, prophete, Paris, 1889,
pag. 2.
79 Ibidem.
58
 dar datorită planului divin, familia lui David a fost preludiul
reunirii Israelului.
Binecuvântarea dată de Dumnezeu neamului lui
Avram, binecuvântare comunicabilă tuturor popoarelor de pe
pământ se explica în felul acesta în familia lui Iuda: în mijlocul
umilirilor şi slăbiciunilor, defectelor care au marcat epoca
judecătorilor, familia lui Iuda şi-a păstrat credinţa şi cucernicia;
aceasta ne-o arată istoria lui Rut şi Booz. Rut, această femeie
binecuvântată, şi-a deschis inima spre luminile revelaţiilor divine
făcute lui Israel, a cărui lege ea a acceptat-o. Booz, este unul din
tipurile antice cele mai admirabile prin simplitatea sa, credinţa sa
şi supunerea sa prescripţiilor legii mozaice.
Cât de nobili au fost prin sângele lor descendenţii
familiei lui Iuda în timpul lui Saul, nu par a fi ocupat un rang înalt
prin avere şi slujbe, dar lesei îi dă lui David, fiul său o parte din
caracterul său.
Cele mai nobile familii au momentele lor de eclipsă.
Viitorul rege al Israelului a crescut păscând oile tatălui său. Dar se
ştie că, de pe timpul patriarhilor, creşterea animalelor, acest
element de bogăţire. a fost la mare cinste şi cele mai nobile familii
îşi însărcinau fiii să păstreze şi să practice această ocupaţie.
Ocupându-se de această activitate sănătoasă, David a
devenit un tânăr viguros şi plăcut, plin de îndemânare şi
îndrăzneală. El pornea în urmărirea urşilor şi leilor care-i răpeau
oile, lupta cu ei şi le zmulgea prada.
Lăudat pentru vitejia sa, el şi-a mai câştigat renume şi
în calitate de poet şi cântăreţ.
în acest Orient în care somnul zilei îţi permite să stai
treaz până noaptea târziu, în mijlocul acestor nopţi frumoase, pure
şi radioase, el îşi încânta tovarăşii prin cântece şi compoziţii
ritmice, familiare şi dragi orientalilor, fiind un bun cântăreţ ştia să
acompanieze la instrumente cu coarde (harfa).
Când Samuel l-a văzut pentru prima dată, David avea
circa 16 ani. Iată în ce împrejurare: profetul Samuel care se ocupa
de mulţumirea poporului şi satisfacerea lui Dumnezeu, suferea
mult din cauza celor care l-au succedat la putere. Cei doi fii numiţi
59
de el judecători în Israel au fost respinşi de popor. Saul, consacrat
tot de mâna sa a fost respins de Dumnezeu. Şi Samuel se lamenta
de necredinţa primului rege al Israelului de care s-a ataşat.
Atunci Dumnezeu i-a poruncit să meargă la casa lui
lesei, nobil locuitor din Betleem cu misiunea de a-1 unge rege pe
fiul lui lesei pe care-1 va desemna. Care va fi alesul? Profetul nu
ştia încă. A fost nevoie să fie căutat David în mijlocul turmei.
Calităţile sale exterioare au fost privite favorabil de către Samuel.
Părul culoarea focului, calitate foarte apreciată în Orient, unde
oamenii sunt în general bruneţi, cu ochii arzători, frumoşi la
vedere.
Dumnezeu îi spuse lui Samuel: „Unge-1, el este cel pe
care-1 cauţi. Nimeni, nici lesei, nici fiii săi n-au înţeles prea bine
actul lui Samuel; vecinii au văzut în acesta un semn prevestitor
legat de destinul familiei lui lesei”. Ungerea nu era decât o
închinare Domnului. Duhul lui Dumnezeu a început să
pregătească în mod misterios sufletul lui David pentru marea sa
vocaţie.
In cursul vieţii lui, David a fost uns de 3 ori ca rege: la
Betleem, la Hebron şi a treia oară când a fost recunoscut rege de
toate triburile lui Israel. Aceste 3 ungeri sfinte au fost considerate
ca semn al binecuvântărilor cu care Dumnezeu 1-a copleşit printr-
o vocaţie deosebită şi un destin mesianic. Printre regi, David a fost
uns chiar de Dumnezeu.
La începutul vieţii a fost mai deosebit între toţi
locuitorii Betleemului; va fi distins în mijlocul întregului Israel; va
fi distins între toţi regii prin tripla hirotonosire şi prin glorie.
Astfel Dumnezeu l-a pregătit pe cel chemat să fie
figura tipică a lui lisus, fiul lui David, obiectul final al aspiraţiilor
mesianice.
După ce Saul a fost respins de Dumnezeu, Duhul
Domnului s-a depărtat de el, iar sufletul lui Saul era tulburat de un
duh rău, ajungând uneori să atingă graniţa nebuniei. Există o
revelaţie impresionantă a planului divin cu David, „care urma să-l
înlocuiască pe Saul în harul si în planul lui Dumnezeu, este ales să
slujească pe regele căzut în melancolia lui (I Regi 16/17-21).
60
Vieţile acestor doi oameni - gigantul lovit si adolescentul în
ascensiune s-au întâlnit".80
Prin talentul său şi înfăţişarea sa plăcută, David devine
popular la curte. „In frumoşii săi ochi lumina focul măreţiei
lăuntrice. Trăind vreme îndelungată în mijlocul turmei sale, si al
naturii înconjurătoare, el din copilărie desprinsese să se
adâncească în sine însuşi si să scoată inspiraţii din propriul său
suflet, bogat înzestrat, inspirat, de la sunetele şi frumuseţile naturii
natale". 81 Şi de fiecare dată cu minunata sa harfa alina crizele
violente ale regelui său Saul, efectul tămăduitor era atât natural,
dar şi supranatural.
Binecunoscuta luptă dintre David şi gigantul filistean
Goliat (I Regi 17) a propulsat pe frumosul erou în uralele mulţimii
deasupra tuturor, umbrind măreţia lui Saul.
Rănit în orgoliul său de strigătele mulţimii „Saul a
bătut mii, iar David zeci de mii", invidia regelui a izbucnit în
sufletul său, urând din clipa aceea pe David şi aşteptând moment
pentru a-1 ucide. (I Regi 18, 7-9)
Fiul său, Ionatan se împrietenise cu David şi îl iubea
ca pe un frate, a făcut legământ cu acesta ca prietenia lor să fie
veşnică.
Relaţiile dintre Saul şi David s-au înrăutăţit treptat
ajungându-se până la urmă, după ce Saul încearcă de două ori să
ucidă pe David cu suliţa, acesta să fugă din calea împăratului,
ajutat de soţia sa Micol şi de fratele acesteia, prietenul său,
Ionatan. (I Regi 19, 8-17)
„Următoarele etape din istoria lui David sunt marcate
de o fugă constantă din calea lui Saul care îl urmărea fară încetare.
Nici un loc de odihnă nu oferă siguranţă pentru multă vreme; un
profet, un preot, un duşman naţional - nimeni nu-i poate oferi

80 D.B.-O., p. 323-324.
81 A. P, Lopuhin, Istoria biblică , tom III, trad. de Patriarhul
Nicodim, Bucureşti, 1945, pag. 130.
61
adăpost, iar cei care îl ajută sunt pedepsiţi cu cruzime de un rege
orbit de mânie"82 (I Regi 22, 6-19)
Mai întâi David se refugie în cetatea preoţească Nob şi
cere preotului Ahimelec, fratele preotului Achia pâine pentru el şi
oamenii lui. Acesta neavând altă pâine decât pâinile punerii
înainte le oferă pe acestea spre hrană.
Aici a fost văzut de Doeg, un edomit (şeful ciobanilor
lui Saul) care se afla la Nob pentru a împlini o făgăduinţă făcută
Domnului.
Plecând de acolo, David „s-a ascuns în peştera din
Adulam, situată lângă frontiera cu filistenii şi care, pe vremea
aceea, se afla încă în stăpânirea cananeenilor".83 Toată familia şi
prietenii au venit la el pentru a se feri de răzbunarea lui Saul.
S-au adunat astfel în jurul lui cam 400 de bărbaţi care
l-au numit şeful lor.
Saul l-a chemat pe Ahimelec şi l-a acuzat că
complotează împotriva sa. Ahimelec a negat spunând că nu a ştiut
de ruptura dintre cei doi şi că l-a tratat pe David ca pe o rudă
apropiată, ginere a lui Saul. Saul nu crede nimic şi ordonă
uciderea preoţilor şi a locuitorilor cetăţii Nob. „Cum nimeni n-a
îndrăznit, Doeg se însărcină cu această crimă... . Abiatar, unul din
fiii lui Ahimelec scapă de masacru şi se refugiază la David unde îi
povesteşte ce s-a întâmpla?” 84
Saul pleacă în urmărirea lui David „şi este dat" de
două ori de către Dumnezeu în mâna acestuia; dar acesta se
mulţumeşte a-i lua ulciorul şi lancea, sau îi taie din veşmântul
împărătesc şi nu se atinge de „unsul Domnului", mustrând pe
generalul acestuia Abner, că nu are destulă grijă de regele său,
dovedeşte generozitatea şi măreţia sufletului său şi demonstrează
lui Saul caracterul său bun şi frumos.

82 D.B.-O., p. 324.
83 C. Piepenbring, Histoire du peuple d'Israël", Strasbourg,
1898, pag. 129.
Ibidem, p. 130.
62
 Retrăgându-se cu mica sa oştire, David se aşează
pentru o perioadă într-un ţinut numit Cârmei, la sud-est de
Hebron. Aici a protejat holdele şi turmele israeliţilor din zonele de
graniţă şi trăia de pe urma generozităţii acestora.
Nabal, unul dintre aceşti păstori-fermieri, refuză şi nu-
şi recunoaşte obligaţia pe care o avea faţă de David. David
porneşte pentru a-1 pedepsi, dar mânia îi este calmată de Abigail,
soţia lui Nabal, femeie inteligentă şi frumoasă care va deveni
peste câteva zile, după moartea lui Nabal, (lovit de mânia lui
Dumnezeu) soţia lui David. Astfel, David ajunge „stăpânul unei
mari averi si rudă cu o familie celebră din ţară, din clanul
Calebiţilor". 85
Totuşi, se temea de ura lui Saul şi se refugiază cu toţi
oamenii lui pentru 16 luni în ţara filistenilor şi se pune în serviciul
regelui filisten Achiş din Gat care-i dă ca loc de reşedinţă Tiglag,
în schimbul folosirii ocazionale a grupului de luptători pe care-i
conducea.
De aici David făcea dese „incursiuni la gueschurieni,
guirzieni şi amaleciţi pentru a-i prăda, si nu lăsa pe nimeni în viaţă
pentru a nu se afla ceea ce facea".86
Atunci când filistenii au pornit cu toate forţele
împotriva lui Saul, Achiş, regele filistean din Gat a chemat şi pe
David să participe la luptă, dar prinţii filisteni nu aveau încredere
în el şi au insistat să nu participe, „temându-se de o schimbare de
loialitate în ultimul moment, aşa încât David a fost cruţat de
tragedia de la Ghilboa, pe care a deplâns-o mai târziu în una dintre
cele mai frumoase elegii care s-a păstrat până în zilele noastre".87
(II Regi 1, 19-27)
Revenind la Ticlag, David găsi oraşul jefuit şi ars de
amaleciţi. Oamenii lui David supăraţi că au pierdut vieţi şi averi
au vrut să-l lapideze. Dar el reuşi să-i calmeze, iar cu ajutorul

85 Ibidem, p. 131.
86 Ibidem, p. 132.
87D .B .-0., p. 324.
63
preotului Abiatar, consultă pe Dumnezeu iar după ce primi
răspunsul favorabil porni în urmărirea hoţilor.
I-a surprins chiar în mijlocul petrecerii date în cinstea
averilor capturate, îi înfrânge şi le luă tot ceea ce au jefuit.
Numai o minune a lui Dumnezeu a făcut ca filistenii
să nu ucidă soţiile şi copiii, să fie eliberaţi de către David şi
înapoiaţi soţilor şi părinţilor lor. întors din expediţie, David trimite
o parte din bunuri bătrânilor din multe localităţi ale Iudeii pentru
a-i îmbuna în a fi alături de el la viitoarea sa încoronare.
La scurt timp după ce şi-a salvat soţiile şi prada luată
de amaleciţi, un mesager i-a raportat evenimentele hotărâtoare ce
avuseseră loc în Israel. Când aducătorul veştilor, un amalecit,
aştepta o răsplată pentru uciderea lui Saul, David a ordonat
executarea acestuia pentru că s-a atins de unsul Domnului.
Nu numai că Israelul şi-a pierdut împăratul, dar David
a simţit pierderea celui mai apropiat prieten al său, Ionatan.
De două ori îl avusese David pe Saul în mâna sa; dar,
de câte ori fusese îndemnat să ucidă, el refuzase să ridice mâna
împotriva aceluia care fusese consacrat, după porunca lui
Dumnezeu, să cârmuiască peste Israel.
Durerea lui David pricinuită de moartea lui Saul era
sinceră şi adâncă, făcând dovada generozităţii unei naturi nobile.
„Cântarea prin care David şi-a exprimat sentimentele
inimii a ajuns o comoară a naţiunii sale si a poporului lui
Dumnezeu din toate veacurile următoare 88: „Podoaba ta, Israele, a
fost doborâtă pe înălţimile tale! Cum au căzut vitejii! Nu vestiţi m
Gat şi nu daţi de ştire pe uliţele Ascalonului, ca să nu se bucure
fiicele Filistenilor, ca să nu prăznuiască fiicele celor netăiaţi
împrejur! Munţilor Ghilboa, să nu mai cadă pe voi nici rouă, nici
ploaie; şi să nu mai fie pe voi ţarini roditoare, căci acolo a fost
doborât scutul celor războinici, scutul lui Saul, ca şi cum n-ar fi
fost uns cu untdelemn sfinţit. Arcul lui Ionatan nu se întorcea fară

88 Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, trad. D. Popa şi D.

Floarea, Casa de editură „Viaţă şi sănătate", Bucureşti, 1996, pag. 717-
718.
64
sânge de răniţi, fară grăsimea celor puternici, nici sabia lui Saul nu
se învârtea zadarnic ! Saul şi Ionatan, cei iubiţi şi uniţi în viaţa lor,
nici la moarte nu s-au despărţit. Fost-au mai iubiţi decât vulturii şi
mai puternici decât leii! Fiicele lui Israel, plângeţi pe Saul, cel ce
v-a îmbrăcat în purpură cu podoabe şi v-a pus pe haine podoabe
de aur! Cum au căzut vitejii în toiul luptei ! Ucis a fost Ionatan pe
înălţimile tale Israele! Frate lonatane, întristat sunt după tine, căci
tu mi-ai fost foarte scump şi iubirea ta a fost pentru mine mai
presus de iubirea femeiască! Cum au căzut cei viteji! Pierit-a arma
de ră z b o i" (II Regi 1, 19-27)

D a v id rege

Victoria repurtată de filisteni asupra lui Saul şi

moartea acestuia, a distrus dintr-o lovitură, fructul luptelor
susţinute în tot timpul domniei sale de primul rege al Israelului;
filistenii stăpâneau astfel Palestina cisiordanică. Dar poporul
evreu cunoştea deja meseria armelor din luptele duse. Un fiu al lui
Saul scăpat dezastrului casei sale şi viteazul şef de armată Abner
era sănătos.
învingătorii si-au impus condiţiile în special pe
dominaţia centrului Palestinei pentru a fi stăpâni pe marele drum
care ducea din Egipt la Eufrat. Fiul si succesorul lui Saul, Isboset,
a fost obligat să-si stabilească reşedinţa la Mahanaim, situat
dincolo de Iordan".89
După dezastrul din Ghilboa mulţi israelieni au fost
nevoiţi să-şi îndrepte privirile către fiul lui lesei, ca spre bărbatul
cel mai capabil de a-i scoate din încurcături şi necazuri. II
cunoşteau ca un brav luptător şi era de altfel eroul din lupta cu
uriaşul din Gat.
Singurul trib, al lui Iuda, l-a recunoscut rege pe
David. Era vorba, pentru fiul lui lesei să se facă acceptat Iară
întârziere, de restul Israelului, în scopul îndeplinirii misiunii cu
care Dumnezeu 1-a învestit.

89 C. Piepenbring, op. cit., pag. 139.

65
 Oraşul Jabes-Galaad, al tribului lui Manase, asediat de
Naas, regele amorţiţilor, la începutul domniei lui Saul, a fost
eliberat de el. Mai recunoscători decât locuitorii altor cetăţi, aceşti
locuitori au făcut regelui defunct funeralii deosebite.
David le-a trimis soli pentru a-i felicita pentru
atitudinea lor şi pentru a sonda sentimentele lor faţă de el.
„Nu vă lăsaţi doborâţi, le-a transmis David, fiţi
oameni de inimă (îndrăzneţi). Saul a murit dar casa lui Iuda m-a
recunoscut rege» ceea ce însemna: dacă celelalte triburi imită
tribul lui Iuda, atunci el, David, succedându-1 pe Saul, va şti să
apere Israelul”. 90
Lui David îi repugna ideea unui război civil. De aceea
l-a lăsat pe Işboşet liniştit, hotărât să aştepte voia lui Dumnezeu
care i-a fost favorabilă până atunci. De aceea David nu se îndoia
de faptul că Providenţa va desăvârşi opera începută admirabil.
Prietenul lui Ionatan îşi cunoştea legământul făcut,
putea el oare să uite promisiunea de a apăra familia lui Saul ?
David nu atacă pe rivalul său, se limitează în a-şi
menţine propria situaţie la Hebron, ca rege al iudeilor.
Dar Abner, generalul lui Saul, iar acum mâna lui
Işboşet nu acceptă această pace. Iese din tabără şi vine la Gabaon
pentru a se bate cu generalul armatei lui David, Ioab.
„Comentatorii au remarcat că David, ruşinat de acest
război, nu a vrut să ia parte personal la el, nevrând să verse sânge
din familia lui Saul si nici din cel al viitorilor lui supuşi".91
Nu ştim nimic despre luptele duse între cei doi, Abner
şi Ioab în cei şapte ani. Astfel că atunci când se ajunge la războaie
civile, ura personală se adaugă la animozităţile celor două părţi.
Ioab, al cărui frate a fost ucis în prima luptă de către Abner, l-a
urât atât de mult pe acesta încât numai sângele vărsat de inamicul
ucis mişeleşte îl putea linişti. Şi acest lucru s-a întâmplat în
momentul în care, iritat de conduita lui Işboşet în privinţa sa,

90 M. Meignan, op. cit., pag. 34.

91 Ibidem.
66
vechiul general al lui Saul hotărât să se apropie de David, îi aduce
la Hebron pe soţia sa, Micol.
Ioab, generalul lui David, acest bărbat abil şi viteaz, în
timp ce-i făcea cele mai mari servicii pe care un general putea să
le facă regelui său, îi provoacă şi multe nemulţumiri acestuia; din
dorinţa unei răzbunări personale îl atrage pe Abner într-o cursă şi-
1 ucide. La această răzbunare se mai adaugă şi teama de a avea în
Abner un rival la favorurile regelui.
Iritat profund de această crimă, David totuşi nu
îndrăzni să pedepsească un om care reprezenta cel mai ferm
sprijin, al coroanei sale. Dar a mărturisit public oroarea pe care i-a
produs-o acest asasinat şi contrar obiceiului, poartă doliu funerar.
Dar şi mai mult, îşi descarcă durerea într-un elogiu al cărui
început ne-a rămas:
„Să moară Abner cum moare un mişel? N-aveai nici
mâinile legate nici picioarele puse în lanţuri Ai căzut ca cei
doborâţi de tâlhari" (II Regi 3, 34).
Mărinimoasa recunoaştere din partea lui David a
aceluia care fusese vrăjmaşul cel mai aprig a câştigat încrederea si
admiraţia întregului Israel.92
Auzind că Abner a fost ucis, fiul lui Saul, Işboşet, a
rămas fară putere; doi dintre căpitanii săi, i-au tăiat capul şi au
alergat cu el la David, nădăjduind că vor primi răsplată.
Respingând, această oribilă dovadă de supunere, regele ordonă
executarea acestora pe loc. El ştia bine că astfel de crime puteau
întrăina inimile care, în acel moment se îndreptau de bunăvoie
spre el.
Moartea lui Abner şi Işboşet a pus capăt tuturor
ezitărilor, într-un elan unanim, triburile rebele porniră spre
Hebron cu un entuziasm indescriptibil. Autorul sfânt evaluează
mulţimea la 385 mii oameni. Tot Israelul venea la David. El
profită de entuziasmul naţional şi adunarea războinicilor lui Israel
pentru a realiza un mare vis: fondarea unei capitale.

92 Ellen G. White, op. cit. pag. 722.

67
 Locul regatului în formare trebuia să fie unul din
locurile în care natura vine în ajutorul curajului care vrea să se
apere. Naţiunea aceasta a intrat în ostilităţi cu toate ţările
învecinate; ea nu se putea menţine decât prin război sau victorie.
Pentru amplasamentul capitalei îi trebuia o situaţie
formidabilă. Cetatea Iebus oferea această situaţie. „Spre est valea
adâncă, numită mai târziu 'Valea lui Iosafat', separa această
fortăreaţă de muntele Măslinilor si o facea de necucerit; la sud
râpa abruptă Gehenon sau Ben-Hinnon; la apus partea abruptă a
muntelui Sion completa apărarea locului. Aici, regele celor 12
triburi si-a oprit privirea: ochiul său pătrunzător a marcat aici
teatrul puterii evreilor".93
„Cu opt sute de ani înainte de încoronarea lui David,
aici fusese locuinţa lui Melchisedec, preot al Dumnezeului Celui
Pre înalt... Timp de sute de ani, Iebusul fusese socotit imposibil de
cucerit; dar a fost asediat si cucerit de evrei sub comanda lui Ioab
care, ca răsplată a vitejiei sale, a fost făcut căpetenia oştirii lui
Israel. Iebusul a devenit acum capitala naţională, iar numele lui
păgân a fost schimbat în Ierusalim".94
David şi-a construit aici o locuinţă fortificată şi a
stabilit aici sediul puterii care până atunci fusese la Hebron.
„Epoca de aur a lui David şi Solomon nu au fost
nicicând egalată în vremea Vechiului Testament. Expansiunea
teritorială si idealurile religioase aşa cum au fost văzute de Moise,
au fost realizate într-o mai mare măsură decât oricând în istoria
Israelului, înainte sau după aceea, în secolele ce au urmat,
speranţele profetice de refacere a prosperităţii Israelului aveau
mereu ca ideal regatul davidic".95
Dacă ar fi documente complete care să permită
studierea în ansamblu a întregii istorii a cuceririlor lui David,
campaniile sale succesive, luptele cu peripeţiile lor, pericolele,

93 M. Meignan, op. cit., pag. 38.

94 Ellen G. White, op. cit. pag.725.
95 Samuel J. Schultz, „Călătorie prin Vechiul Testament ",
Editura Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 166.
(>X
victoriile strălucite, ar exista un capitol de istorie militară plin de
interes şi fară îndoială plin de emoţii.
Imediat după recunoaşterea sa ca împărat al întregului
Israel, David a fost provocat de filisteni (II Regi 5,17-25).
Luarea Iebusului Ie-a rănit profund orgoliul
aruncându-se ca un torent în valea Rafaim pentru a cuceri
Betleemul.
Noul rege înaintează în întâmpinarea lor şi îi învinge
de două ori şi cucereşte cetatea Gat şi împrejurimile.
„Capturarea cetăţii Gat, una din cele mai importante şi
uciderea uriaşilor filisteni (II Regi 8,1 ; 21, 15-22) ar putea fi doar
monstre de ciocniri din această perioadă când Israelul a preluat
întâietatea".96
De acum încolo, filistenii nu vor mai reînoi coaliţiile
puternice care au făcut multă vreme să tremure Israelul.
Prima expediţie terminată cu bine, David îşi împinge
armata asupra moabiţilor, de partea cealaltă a Mării Moarte la
limita orientală a tribului lui Ruben. Adăpostite de munţii Arabiei,
aceste popoare nomade s-au arătat imediat şi au năvălit în
teritoriu. David s-a închis în liniile armatei sale. După legile
războiului din acele timpuri barbare ar fi putut să-i masacreze pe
toţi dar David a procedat astfel: i-a pus pe moabiţii prinşi cu arma
în mână să se întindă pe pământ; măsură cu o frânghie spaţiul pe
care-1 ocupau şi ucidea la 2/3 din lungime; restul, cu femeile şi
copii, au fost cruţaţi. Aşa a fost adus Moab la starea de vasalitate.
Două victorii au fost insuficiente pentru a asigura
dominaţia evreiască de la Mediterana până la munţii Abarin.
în timp ce cuceritorul era reţinut de aceste evenimente
la sudul Palestinei, o invazie siriană ameninţa frontierele
septentrionale. Madarezer, rege in Soba, mic oraş în Antiliban a
visat un imperiu care să se întindă până peste Eufrat şi care
includea tot cursul Iordanului.
David îl înfruntă, îl bate, îi ia 1000 de care de luptă,
700 de cavaleri şi 20000 pedestraşi.

96 Ibidem, p. 174.
69
 O nouă armată venită din Damasc vrea să răzbune
înfrângerea lui Madarezer, dar este înfrântă: 20000 sirieni sunt
luaţi prizonieri. Damascul îndură jugul regelui din Israel. Toată
Siria devine tributară. David lasă garnizoane peste tot.
Regele din Emath, aflând vestea înfrângerii lui
Madarezer, care-1 ameninţa cu orgolioase pretenţii, trimise pe fiul
său la David pentru a-1 felicita şi a-i aduce daruri bogate.
David le-a închinat lui Dumnezeu împreună cu prăzile
aduse de armata sa din Tebath şi Berothai, oraşele lui Madarezer.
în acest timp iudumeenii, văzându-1 pe David departe
de capitală au considerat că e un moment favorabil pentru a cuceri
Palestina şi Ierusalimul. David se întoarce şi atacă cu forţe mari pe
aceşti duşmani pe care-i întâlneşte în Valea Salinelor, în sudul
Mării Moarte: 18000 oameni cad sub loviturile lui şi Edom devine
supusul Israelului.
Considerând că ar fi binevenită o pace după atâta
război, David se întoarce în capitală, lăsându-1 pe Ioab în Idumeea
cu sarcina de a îngropa morţii.
Generalul încalcă ordinul lui David omorând pe toţi
bărbaţii şi copiii de sex masculin din ţinut. Doar Hadad, fiul
regelui a scăpat şi a fugit cu câţiva ofiţeri la curtea regelui din
Tanis care l-a iubit, crescându-1 alături de copiii săi. Sub
Solomon, el se întoarce în ţara sa şi încearcă o răzmeriţă ale cărei
urmări nu sunt cunoscute.
Pacea pe care şi-a propus-o învingătorul n-a fost prea
lungă, încep ostilităţile cu amoniţii şi iată cu ce ocazie: Nafas,
regele lor a murit şi David, căruia acesta i-a adus serviciu, trimite
o solie care să prezinte condoleanţele lui Hamon, fiul lui Nafas şi
să-l asigure de bunăvoinţa sa. Tânărul rege, vede în ofiţerii lui
David, în solia acestuia, un prilej de a spiona, astfel pedepseşte pe
oamenii lui David tăindu-le jumătate din barbă şi trimiţându-i
înapoi.
Amoniţii simţeau că David va răzbuna onoarea solilor
săi şi căutară sprijin la popoarele vecine.
Sirienii din Soba şi Ruhob, trupele regelui din Istob şi
cele ale regelui din Maacha au răspuns la apel. Ioab, în fruntea
70
armatei lui David porni împotriva lor. întâlnirea a avut loc sub
zidurile cetăţii Rabbath-Ammon. Din prima ciocnire Ioab îi
împrăştie pe sirieni, în timp ce amoniţii retrăgându-se din faţa lui
Abişai, fratele său, se întorc în vacarm în capitala lor.
Astfel David învinge sirienii şi-i facu pe aceştia să
rupă alianţa şi să se supună condiţiilor de pace impuse de David.
Şi de atunci ei au renunţat de a-i mai ajuta pe amoniţi.
' Amoniţii sunt lăsaţi în pace până în primăvara anului
următor când, odată cu venirea acesteia, Ioab începe asediul lung
şi greu asupra cetăţii Rabbath-Ammon. Au fost nevoiţi să schimbe
cursul apei care trecea prin oraş înainte de ultimul asalt.
Când Ioab văzu că momentul victoriei a sosit şi
simţind că are multe păcate pentru care regele său David să-l ierte,
îi trimite solie şi-l chemă pe acesta să preia comanda şi astfel să
fie cel care se va încununa de succes. David a făcut ce i s-a
sugerat; totul a fost teribil şi solemn. Cetatea amoniţilor a fost
cucerită.
Până atunci, David s-a arătat generos cu duşmanul dar
în acel moment el deveni crud.
Atât în interior cât şi în exterior se verificau profeţiile
din Pentateuh. Regatul ocupă tot centrul regiunii care se întinde
între Eufrat şi Nil. David şi-a adunat o mare pradă de război din
victoriile lui şi a profitat de acestea ajungând până în
Mesopotamia, aproape de poalele munţilor Armeniei.
Ambiţia lui Israel era satisfăcută; ea nu râvnea nimic
din ce se afla dincolo de cele două fluvii. Israel şi-a cucerit putere
şi renume în toate ţările învecinate. David, posesor al unei măreţii
personale s-a arătat un cuceritor egal lui Ramses şi Cyrus. Lui i-a
spus Dumnezeu: „Ţi-am dat un nume ilustru ca acela al marilor
oameni de pe acest pământ."
Războaiele fulgerătoare împotriva moabiţilor şi
amoniţilor semnalează apogeul gloriei militare a lui David.
Ca împărat a lui Israel, David l-a recunoscut
întotdeauna pe Dumnezeu ca fiind acela care i-a asigurat Israelului
victoriile militare şi prosperitatea materială, într-un psalm de
mulţumire (II Regi 22, 1-51) , David aduce laudă Celui
71
Atotputernic pentru izbăvirea lui de duşmanii din interior si din
4 ||07
exterior .
Succesele dobândite de David erau extraordinare, de
aceea el niciodată n-a ezitat a crede că acolo unde au încetat
puterile lui a început ajutorul lui Dumnezeu. De aceea zice el în
Psalmul 17,32: «Cu tine am biruit oştiri şi cu Dumnezeul meu am
doborât ziduri»... Puternic înlăuntru şi temut în afară, imperiul
davidic atinge culmea dezvoltării sale. Niciodată Israel n-a avut o
ţară atât de extinsa ca în epoca lui David."98

P ăcatu l şi p o c ă in ţa - între dem nitate şi dreptate

regală

în timpul asediului cetăţii Rabbath-Ammon, David a

comis cea mai mare greşeală a vieţii lui.
El aprecia foarte mult calităţile de războinic ale lui
Ioab şi i-a încredinţat comanda trupelor. Dar totul ne face să
credem că abilul căpitan n-a fost niciodată un tovarăş agreabil
pentru rege care suferea adesea din cauza caracterului său trufaş şi
obiceiurilor sale violente şi sângeroase. „Comentatorii consideră
că David s-a conformat cu plăcere justelor motive care cereau
prezenta sa în Ierusalim în timp ce Israel lupta. El trebuia saşi
organizeze cuceririle si se ocupa asiduu de administraţia regatului
său din ce în ce mai mare. Activitatea din timpul păcii se baza pe
activitatea legată de război. Totuşi, această odihnă relativă precum
şi beţia victoriilor au fost adesea cauza căderii cuceritorilor şi
regilor”.99
David a fost un astfel de exemplu. în mijlocul
linguşelilor şi a curtenilor, ospeţele devenind tot mai opulente,

97 Ibidem, p. 176.
98 Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Istoria timpurilor vechi
testamentare: David, în revista Mitropolia Ardealului, anul III, nr. 5-
6/1958, pag. 362-363.
99 M. Meignan, op. cit., pag. 38.
72
somnul lui tot mai lung, toate acestea au dăunat credinţei lui şi i-
au făcut sufletul mai puţin vigilent.
Intr-o zi, după o astfel de petrecere, după somnul zilei,
David se plimba pe terasa palatului său şi văzu de acolo o femeie
deosebit de frumoasă făcând baie. întrebând cine este, i s-a spus
că este Batşeba, fiica lui Eliam şi nevasta lui Urie hetitul. Atras de
frumuseţea Batşebei, David o chemă la palat şi păcătui cu ea
săvârşind adulterul.
în curând, ea îl anunţă pe David că a rămas
însărcinată; situaţia devenind foarte periculoasă şi
compromiţătoare, David îi cere lui Ioab să-l cheme pe Urie
heteanul, prefăcându-se doritor de a afla veşti despre război de la
acesta.
Se ştie că Urie a refuzat să se întoarcă în casa sa şi a
petrecut două nopţi la poarta palatului împreună cu ceilalţi ofiţeri
fără să-şi vadă nevasta şi casa. La mirarea lui David, acest brav
soldat îi răspunde: „Chivotul Domnului şi Israel şi Iuda sunt în
corturi şi Ioab, stăpânul meu si ceilalţi slujitori ai tăi sunt în
tabără, iar eu să beau şi să mănânc în casa mea şi să dorm cu
femeia mea ? Jur pe viaţa regelui meu că nu o voi face" (II Regi
n,n).
David i-a timpul complice: „Rămâi aici si ziua
aceasta, a zis David lui Urie, iar mâine îti voi da drumul" (II Regi
11, 12).
Persistând în greşeală, David îl aşează pe Urie la masa
sa şi îl îmbată. Cu toate acestea Urie neclintit în hotărârea lui
doarme cu ofiţerii regelui şi nu întră în casa sa.
în sfârşit, regele recurge la omucid şi-l însărcinează
chiar pe Urie să-i ducă solia următoare lui Ioab: „Pune-1 pe Urie în
cele mai periculoase locuri ale bătăliei si fă în aşa fel încât să
piară." Şi Ioab găsi repede ocazia de a executa acest ordin.
Asediaţii, porniţi într-o puternică năvală atacară
armata lui Israel. Un mare număr de soldaţi căzură sub loviturile
lor şi Urie care era în fruntea lor se numără printre morţi.
Soţia lui Urie nu ştia de complotul a cărui victimă a
fost soţul ei. Aflând de moartea sa, ea a plâns cu lacrimi amare,
73
dar odată cu trecerea timpului de doliu regele o luă la palat şi o
ridică la rangul de soţie.
Aceasta este adevărata şi trista poveste a greşelii lui
David.
Deşi „conştient de demnitatea încredinţată lui de
Domnul şi de menirea sa, el însuşi declarând: „Iar eu sunt pus
împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca
Domnului' (Psalmul 2,6) Acelaşi rege care slăvea pe Domnul cu
cuvintele acestea «Tu eşti Dumnezeu, Care nu voieşti fărădelegea
nici nu va locui lângă Tine cel ce vicleneşte» (Ps 5,4), ... orbit de
glorie şi influenţat de obiceiurile regilor Orientului, cade în
poligamie, în mrejele luxului şi bogăţiei şi încalcă legi pe care
trebuia să le respecte întâi el ca rege spre a-şi menţine autoritatea
faţă de poporul evreu".100
Păcatul, cu cauzele sale, în complicaţiile care le
urmează, în prefăcătoriile şi laşitatea pe care le zămisleşte, fie că i
se găseşte o scuză, fie că se acuză în secret, justifică cuvintele
Sfintei Scripturi: „PECCATUM AMARUM; el dă naştere la
amărăciune." 101
Pentru că David a greşit, el se afla într-un fel de
necesitate de a i se opri consecinţele: Batşeba era complicele lui
(el crede că este obligat să o sustragă de la lapidare, pedeapsa
legală a slăbiciunilor sale şi să salveze în acelaşi timp onoarea sa
de rege. Deci, trebuia ca Urie să creadă că el este tatăl copilului ce
urma să se nască. Dacă Urie ar fi trăit, n-ar fi acceptat să fie
păcălit, trebuia deci ca Urie să moară pentru a se păstra tăcerea.
Aceasta se pare a fi urmarea logică, fatalitatea
greşelilor. Ele se înlănţuie şi duc la apariţia altor greşeli. Şi seria
lor nu se va sfârşi decât atunci când păcătosul (cel ce a păcătuit) se
va opri prin căinţă şi repararea acestora.

100 Pr. lector Alexandru Isvoranu, Profetul Natan şi regele

David, în rev. „Mitropolia Olteniei", an XL VII, nr. 1-2/1995, pag. 37-
38.
101 M. Meignan, op. cit., pag. 31.
74
 O greşeală, cea a adulterului, de exemplu, atâta timp
cât e secretă, oare nu va atrage după sine o serie de pedepse ?
Oare n-ar fx ca o tortură şi o pedeapsă crudă tăinuirea şi
minciunile în care cel vinovat este obligat să-şi petreacă viaţa,
tăinuiri şi minciuni nedemne de un om cinstit? ... în adâncul
sufletului se vor înrădăcina remuşcările iar acele remuşcări vor
otrăvi de aici înainte toate bucuriile lui David.
Glasul învinuirii făcându-se auzit fără încetare, în
consecinţă va paraliza energia şi forţele lui David care va rămâne
mut în faţa greşelilor fiilor săi; în revolta lui Abesalom, armele îi
vor cădea din mână, şi-l va lăsa fară să spună nimic pe Adonia să
pregătească uzurparea. Va apleca capul spunându-şi: „Este o
pedeapsă dreaptă". Vocea lui Dumnezeu i-a strigat lui Adam şi lui
Cain: „Ce ai făcut?"
Pentru David, această voce a fost cea a profetului
Natan. „Cu toate că nu răspundea în faţa nimănui din împărăţia sa,
el nu şi-a dat seama că această «crimă perfectă» îi era cunoscută
lui Dumnezeu . Pentru un despot dintr-o naţiune păgână, adulterul
si crima ar fi putut trece nepedepsite; dar nu putea fi aşa în Israel,
unde un împărat îşi ocupa poziţia prin încredinţare divină". 102
Când Natan, trimis de vocea lui Dumnezeu, îi descrie crima, prin
povestea dramatică a oiţei săracului înhăţată de hrăpăreţul bogat,
David cuprins de mânie îl întrerupe pe profet strigând: „Să
trăiască Dumnezeu! cel care a făcut asemenea lucru este demn de
moarte. El va da însutit oaia pe care a luat-o pentru că nu i-a fost
milă de cel nevoiaş."
Atunci Natan, aruncând o privire severă spre David îi
spuse: „Tu eşti acel bărbat, omul care a făcut aceasta" (II Regi
12,7)
„David îşi recunoaşte păcatul, dar nu deznădăjduieşte,
el urcă pe treptele pocăinţei dând frâu liber frământărilor sufleteşti
şi îşi exprimă gândurile în psalmul care cuprinde toate stările

102 Samuel J. Schultz, op. cit., p. 178.

75
urcuşului sigur spre Dumnezeu, în Psalmul 50. Recunoaşterea
păcatelor este prima treaptă a pocăinţei dar şi cea mai grea". 103
Trezită de cuvintele teribile ale profetului Natan,
conştiinţa lui David se deschise spre căinţă; el lăsă să-i scape acest
strigăt: „Am păcătuit!" - „o mărturisire spontană, izvorâtă din
adâncul unui suflet ce-si dă seama de păcatul săvârşit. în această
propoziţiune scurtă se cuprinde întreaga mărturisire a păcatului,
însoţită de o pocăinţă sinceră care-i aduc iertarea". 104
Profetul a fost emoţionat de această mărturisire care
prin accentul său dezvăluia o inimă frântă de durere şi atunci a
adăugat: Dumnezeu a iertat păcatul tău. Nu vei muri, dar fiindcă ai
dispreţuit pe Domnul, pruncul ce ţi s-a născut va trebui să moară"
(II Regi XII, 13-14)
Cu ajutorul lui Natan, David îşi curăţă „conştiinţa lui
înmormântată în mocirla păcatului reînvie mărturisind greşeala,
scuturându-se în felul acesta de ultimele urme ale păcatului şi
năzuind spre iertare şi liniştea pe care i-o puteau aduce doar
mărturisirea sinceră, rugăciunea, postul şi păcăinţa".105 După ce a
spus aceste cuvinte, Natan s-a retras lăsându-1 pe rege singur cu
remuşcările şi lacrimile.
Faptul că şi-a mărturisit şi recunoscut păcatul
„înseamnă smerenie, înseamnă a gusta din plin amărăciunea lui,
amărăciune care generează apoi păcăinţa şi dorinţa arzătoare de
îndreptare".106
Ingenunchiat în singurătatea palatului său, David îşi
traduse durerea în accente de sfâşiere care nu aveau egal decât în
muşcătura ascuţită a remuşcărilor sale. Având în el toate durerile
şi căinţa unui creştin căzut, el strigă: „Miluieşte-mă Dumnezeule
după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge
fărădelegea mea..." (Psalmul 50)

103 Pr. lect. Alexandru Isvoranu, op. cit., p. 41.

104 Magistrand Mircea Basarab, Psalmul LI (L) ideea de
rugăciune şi jertfa, în rev. „Studii Teologice", nr. 7-8/1961, pag. 412.
105 Ibidem, p. 413.
106 Ibidem.
76
 Este cunoscută urmarea acestui cântec, a acestei
rugăciuni, pe care toate inimile pline de căinţă nu vor înceta
niciodată să-l redea.
Deşi penitenţa lui David, nopţile lungi fară somn,
durerea că a întristat pe Domnul său a fost mare şi sinceră,
Dumnezeu a împlinit sentinţa. Copilul crimei a murit.
„Pasiunea păcătoasă faţă de Batşeba devine, după cum
vom vedea, cauza ruinei politice si spirituale a gloriosului rege".107
Psalmul 50, rodul pocăinţei lui David, (psalmul
pocăinţei") este unul dintre cei mai cunoscuţi psalmi ca urmare a
folosirii sale în cult. El apare în traducerile româneşti, când Ps 50,
când Ps 51. Diferenţa vine din faptul că textul ebraic al Psaltirei
notează acest psalm cu nr. 51, iar traducerile Septuaginta şi
Vulgata cu nr. 50; „are un caracter moral dar şi profetic, deoarece
el este scris într-o anumită epocă istorică, în vremea regelui David
(1010-970 î.d.Hr.) şi reprezintă acea epocă, dar profeţeşte despre o
nouă epoca care va veni, o epocă în care va fi altă stare de lucruri,
o vreme în care în chip aparte viaţa religios-morală va înregistra
un progres real şi mântuitor greu de ilustrat în cuvinte”. 108
„Originalitatea rugăciunii lui David -spune Mircea
Basarab- constă în faptul că ea este o expresie, o exteriorizare a
stării lui sufleteşti zbuciumată de păcatul săvârşit şi nu o repetare
a unei rugăciuni alcătuită de altcineva". 109
Nici o altă rugăciune alcătuită de înaintaşi nu
cuprindea în sine întreaga căutare a lui David, nu era
satisfăcătoare, deoarece nu cuprindea starea lui sufletească şi
astfel nu-i putea reda liniştea mult dorită. „Cuvintele rugăciunii
izvorăsc din acel suflet păcătos care a gustat din belşug plăcerea şi
amărăciunea păcatului şi doreşte acum din toată fiinţa lui
lepădarea de el şi îndreptarea. Păcatul îl coborâse până în cele mai
de jos adâncuri, iar rugăciunea trebuia să-l ridice pe cele mai

1(17Studiul Vechiului Testament, p. 105.

108 Pr. lector Alexandru Isvoranu, Introducere la Psalmul 50, în
rev. „Mitropolia Olteniei", an XLV, nr. 1-6/1994, p. 78-79.
109 Magistrand Mircea Basarab, op. cit., p. 417.
77
 înalte culmi, să-l îndepărteze cât mai mult de locul odios al
păcatului, să-l apropie de Dumnezeu." 110
David nu s-a încăpăţânat nici nu a căutat să se apere,
pentru ca mai rău să se afunde, ci s-a trezit, şi-a dat seama de
marea nedreptate ce făcuse, a înţeles că şi-a necinstit vrednicia ce
avea, şi-a recunoscut fărădelegea, s-a căit rugându-se şi
compunând Psalmul 50, ne arată astfel „calea cea mai sigură
pentru întoarcerea la Dumnezeu şi împăcarea cu El, spre
mulţumirea în viaţa aceasta şi spre fericirea veşnică în viata de
dincolo".111
Sfântul Chirii al Alexandriei, îl caracterizează pe
David asemeni unui vizitiu scos pentru o clipă de caii săi
nestruniţi în afara stadionului.112
Prin frumuseţea şi profunzimea problemelor pe care le
pune, acest psalm este una din cele mai frumoase rugăciuni, un
„apogeu al geniului poetic ebraic... , o culme a creaţiei psalmice,
ca o expresie ultimă a îngemănării rugăciunii de laudă, de cerere
şi de mulţumire şi o culme a smereniei, la care se urcă printr-o
pocăinţă sinceră, completă şi însoţită de o jertfa a inimii, stare pe
care reuşeşte să o trăiască numai omul care doreşte o refacere a
legăturii cu Dumnezeu Creatorul, de care s-a îndepărtat prin
păcat". 113
De bună seamă un comentariu al Psalmului 50 ar
constitui „o făclie care să lumineze textele ce îl compun. Astfel
descoperim bogăţia învăţăturilor si profunda înrâurire ce o poate
avea acest psalm asupra sufletelor credincioşilor care îl rostesc,
cunoscând marea înţelepciune pe care o ascunde o astfel de
rugăciune model, să putem ajunge împreună cu psalmistul la
izvorul luminii şi înţelepciunii celei adevărate". 114

110 Ibidem..
111 Pr. lect. Alexandru Isvoranu, David, chip al pocăinţei, în rev.
Mitropolia Olteniei, An XLVII, nr. 3-6, 1995, p. 38.
112 Sfântul Chirii, Arhiepiscopul Alexandriei, Tâlcuirea
psalmilor, în revista „Mitropolia Olteniei", an XLII, nr. 1/1991, pag. 61.
113 Pr. lector Alexandru Isvoranu, D a vid ..., pag. 37.
114 Ibidem, p. 79.
78
 Acest păcat al lui David s-a aşezat ca o umbră peste
casa sa şi fiii săi moştenesc şi ei această pornire spre revoltă spre
satisfacerea dorinţelor şi ambiţiilor proprii, astfel imoralitatea şi
crima l-au implicat pe David în lupte civile şi revolte. Această
greşeală a lui a fost un exemplu rău pentru fiii săi. Purtarea
imorală a lui Amnon faţă de Tamar, sora sa vitregă, a dus la'
asasinarea lui de către Abesalom, un alt fiu a lui David.
Abesalom fuge apoi din faţa regelui, părăsind
Ierusalimul şi se refugiază la bunicul său Talmai în Gheşur. Aici a
rămas trei ani, iar apoi prin mijlocirea lui Ioab este primit înaintea
împăratului, recâştigându-i bunăvoinţa.
Abesalom îşi formează o gardă regală fiind foarte
activ în relaţiile publice la poarta Ierusalimului timp de patru ani,
asigurându-se de simpatia şi aprobarea israeliţilor.
Pretinzând că are un jurământ, el pleacă la Hebron şi
încearcă răsturnarea tronului tatălui său David printr-o răscoală.
Datorită lui Huşai, David învinge răscoala, iar în timpul urmăririi
inamicului, Ioab l-a ucis pe Abesalom contrar ordinelor lui David.
David plânge mult pe fiul său Abesalom, dar întors în capitală
„confuzia ce domnea a dat naştere unei alte revolte. Seba
beniamitul, folosindu-se de faptul că Iuda a fost cel care-1 adusese
pe David înapoi la Ierusalim, a aţâţat opoziţia împotriva lui”.115
Amaşa însărcinat să înăbuşe revolta, este ucis în
decursul evenimentelor de Ioab, care conduce apoi urmărirea lui
Şeba, fiind ucis şi acesta la frontiera siriană.
Fiul lui lesei domni într-o pace aproape completă.
Duşmanii dinăuntru aui fost învinşi ca şi cei din afară.
Totuşi, Sfânta Scriptură lasă să se întrevadă că
tratamentul dur aplicat naţiunilor vecine în mulţi ani de războaie
sângeroase, a lăsat în fundul inimilor rămi greu de vindecat. In
regatul lui Israel existau chiar oraşe in care resentimentele, ura,
erau ereditare. Tribul lui Beniamin număra cel mai mare număr de
nemulţumiţi.

115 Samuel J. Schultz, op. cit ., pag. 180.

79
 Scriptura ne furnizează o mărturie foarte interesantă
care se referă la ultima fază a vieţii lui David.
Gabaon, oraş situat în N-V tribului lui Beniamin, a
păstrat în vremea lui David o mare parte din populaţia sa.
Izgoniţi de Saul, cu toate promisiunile lui losua care i-
a admis în cetate, gabaoniţii au revenit să locuiască în oraşul
străbunilor. Regele Saul vrând după masacrele din Nob şi
devastarea sanctuarului, să transporte tabernacolul la Gabaon, a
expulzat marea parte a gabaoniţilor şi a masacrat restul.
Gabaoniţii atribuiau acestei comportări nedrepte şi crude, toate
nenorocirile lui Israel şi în special o foamete care chinuia ţara de
trei ani.
Consultând prin sorţi pe Dumnezeu, David află că
Saul şi „casa sa" sunt de vină şi de aceea foametea chinuie
Israelul. David atunci întrebă pe gabaoniţi: „Ce-aş putea face
pentru voi pentru a repara insulta pe care v-a adus-o Saul?"
Aceştia au cerut şapte fii a lui Saul pentru a fi ucişi.
David cruţă pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan din cauza
jurământului pe care el şi Ionatan îl făcuseră în fata lui Dumnezeu.
Regele luă pe cei doi fii a lui Riţpa, fiica lui Ahia, pe care i-a avut
cu Saul, şi cinci fii ai lui Merob, fiica lui Saul, pe care i-a avut cu
Hadriel şi-i dete pe mâna gabaoniţilor care-i uciseră.
Cei trei ani de foamete cărora le corespunde acest
episod erau urmarea pedepselor şi ispăşirii anunţate de Natan. Şi
era în voia lui Dumnezeu de a mai adăuga şi altele cu atât mai
mult cu cât David a adăugat noi motive. Poate că în inima sa şi-au
făcut loc gânduri de ambiţie, de orgoliu şi de aceea a ordonat
numărarea slujitorilor săi şi a constatat că putea pune sub arme
100.000 de oameni.
Atras de prosperitate, David s-a lăsat în voia unei
trufii şi al unui orgoliu total opuse spiritului de supunere cerute de
poruncile divine.
Acest reprezentant al omenirii, care a arătat până unde
pot fi antrenaţi fiii lui Adam de pasiunile inimii şi simţurilor, ar fi
putut dacă n-ar fi intervenit Dumnezeu să dezlănţuie în el patimile
ambiţiei şi după ele nenorocirile pe care ca rege le aduce peste
80
poporul său când el se abandonează pasiunii pentru război şi
cuceriri.
Cu talentele sale militare, cu o armată de mai multe
sute de mii de oameni foarte bine organizaţi, David putea deveni
un faimos cuceritor. Dar Dumnezeu, care trebuia să se nască într-
un staul şi să triumfe în lume prin umilinţă, nu a dorit acest lucru.
Poporului ales îi era rezervat un destin corespunzând
umilei vieţi a lui Hristos. Profetul Gad veni la David să-i anunţe
mânia cerului. Şi David trebuia să aleagă intre trei pedepse: şi el
alese ciuma, pentru că, spunea el, era de preferat să cazi în mâinile
lui Dumnezeu decât în mâinile oamenilor.

A pusul unei glo rii regale ş i veşnicia unui p ro fe t

Ajuns bătrân, David a numit mai demult ca succesor

pe Solomon, fiul Batşebei. Dar se pare că această dorinţă nu a fost
consemnată într-un act oficial. Această amânare, uşor de înţeles la
un bătrân care nu putea ignora competiţia dintre fiii săi, i-a produs
ultima profundă durere. Adonia nu putea suporta gândul de a fi
înlocuit de un frate mai tânăr. La toate popoarele exista ordinea
naturală de a da conducerea ţării fiului mai în vârstă.
Adonia vroia să-i urmeze lui David spunând adesea:
„voi fi cel care va domni" şi facu mai mult: se înconjură de lux
regal, îşi facu trăsuri şi-şi luă în serviciul său cicizeci de cavaleri,
şi spune Sfânta Scriptură, niciodată David nu l-a întrebat: „De ce
faci aşa ?" înconjurat de tăcere. Adonia care prin frumuseţe şi
manierele sale a fermecat poporul, s-a strecurat lângă Ioab şi lângă
marele preot Abiatar şi cu mare abilitate îi atrage de partea sa.
Când totul a fost gata pentru realizarea dorinţelor sale,
îi convoacă pe prinţi, fraţii săi, şi pe principalii ofiţeri la un
sacrificiu solemn în valea Cedron. Trebuia ca după ceremonie şi
în timpul festinului care urma, să fie aclamat rege de către popor.
Profetul Natan descoperă complotul; ştia că David l-a
desemnat succesor pe Solomon, augustul său elev, astfel că trimite
pe Batşeba la David să-i dezvăluie complotul acestora.

81
 Batşeba mai vorbea încă, atunci când servitorii
anunţară vizita profetului Natan care povesti la rândul său despre
planul lui Adonia, pe care el îl desconspiră. Bătrânul rege
regăsindu-şi întreaga energie a tinereţii strigă: „să trăiască
Dumnezeu! Am jurat că Solomon va domni după mine: începând
de astăzi voi împlini jurământul meu"
La ordinul lui David, Solomon este uns rege de către
Ţadoc marele preot şi Natan profetul, la frontiera Gihon, apoi în
uralele mulţimii, în mijlocul unei bucurii generale se întoarce în
Ierusalim.
Vestea încoronării lui Solomon împrăştie complotul,
dar sala în care s-a ţinut petrecerea a rămas goală.
Tremurând, Adonia se întoarce la Ierusalim şi se
refugiază în altarul pe care David l-a ridicat lui Dumnezeu şi îl luă
strâns în braţe. El se puse astfel la adăpost prin dreptul de azil pe
care legea îl acorda omuciderilor involuntare. Noul rege este
informat că fratele său s-a refugiat în acel altar şi că nu voia deloc
să părăsească acel adăpost înainte de a i se promite iertarea.
Solomon îi trimite prin ofiţerii săi răspuns lui Adonia: „Du-te în
pace la casa ta".
In acest timp, forţa fizică a lui David scădea. El adună
toţi prinţii lui Israel, pe şefii de triburi, pe generalul trupelor apoi
se ridică şi cu o voce pe care doar voinţa o mai iacea fermă, vorbi
astfel:
„Fraţilor si tu poporul meu, ascultaţi-mă. Am visat să
ridic un templu în care să aşez arca Domnului; aceasta era o
treaptă spre Dumnezeul nostru. Am pregătit totul pentru
construirea acestui edificiu. Dar Dumnezeu mi-a spus: «Nu pe tine
te-am ales să-mi ridici sanctuarul; mâinile tale au vărsat mult
sânge. Dar Dumnezeu care te-a ales din tot Israelul pentru a te
face rege a ales dintre toţi copiii pe care ţi i-a dat, pe unul dintre
ei, Solomon. El va avea gloria de a ridica templul meu... Eu voi fi
pentru el ca un tată, el va fi pentru mine ca un fiu... Dacă va
continua să-mi respecte legile, voi întări tronul său si-i voi da o
durată eternă.» iar tu fiul meu Solomon, respectă-1 pe Dumnezeul

82
tatălui tău; serveşte prin curăţenia şi sinceritatea inimii tale pe cel
în ochii căruia nimic nu este ascuns...". 116
Spunând aceste cuvinte, David îi dădu lui Solomon
planul templului pe care el însuşi l-a făcut, precum şi modul de
organizare a leviţilor şi preoţilor. „Le arătă tuturor imensele
bogăţii păstrate de multă vreme pentru construirea sanctuarului,
apoi le spuse: «Dacă fiii lui Israel doresc să mai adauge la aceste
bogăţii, atunci ei urmează impulsurile inimii» imediat toţi prinţii
s-au înscris cu sume destinate servirii Domnului". 117
Emoţionat profund de generozitatea lor, David aduce
laude şi mulţumiri lui Dumnezeu, îi înalţă şi omagiază numele şi
întreabă retoric „cine sunt eu si cine este poporul lui Israel pentru
a îndrăzni să-ti oferim toate acestea? Noi nu facem altceva decât
să-ti înapoiem ceea ce avem de la Tine. Pe acest pământ nu
suntem decât nişte străini, nişte pelerini, aşa cum au fost şi
strămoşii noştri; zilele noastre se scurg ca umbra şi noi nu durăm
decât un moment...". 118
După ce a vorbit aşa, bătrânul rege s-a întors în
apartamentele sale de unde n-a mai ieşit. Când a fost singur cu
Solomon îi dăruieşte ultimile sfaturi şi poveţe, să nu-1 uite pe
Dumnezeu, să respecte Legea şi semenii, supuşii lui, apoi îi
aminteşte despre conduita lui Ioab faţă de el spunându-i să nu lase
părul său alb să coboare în pace în mormânt, îi spune şi despre fiii
bătrânului Berzellai galaaditul să-i cinstească şi să-i aşeze
întotdeauna la masa sa pentru că a fost generos cu el.
După ce a rostit aceste cuvinte, David căzu în somnul
părinţilor săi. Avea şaptezeci de ani şi a domnit patruzeci.
Fiul său, Solomon, i-a ridicat un mormânt în oraşul lui
David; potrivit Sfintei Scripturi „oraşul lui David" ('cetatea lui
David') era probabil situată în S-E prezentei regiuni a Siloamului
(III Regi 2, 10)

116 M. Meignan, op. cit., pag. 79.

117 Ibidem, p. 80.
118 Ibidem.
83
 Oricum, diferite locuri erau sugerate de tradiţii
populare ca fiind locul unde a fost îngropat David, dar cel care a
ajuns să fie acceptat a fost locul numit Muntele Sion. Această
tradiţie este de aproximativ 1000 de ani vechime. Bejamin al
Tudelei (c. 1173) istoriseşte miraculoasa descoperire a
mormântului lui David pe muntele Sion în timpul reparării unei
biserici pe acel loc. Locul a fost în mâinile musulmanilor si
creştinilor în perioade diferite şi a ajuns sub control evreiesc după
războiul de independenţă al Israelului din 1948. A devenit un
centru special pentru pelerinii evrei în perioada dintre 1948 până
în 1967. Cel mai venerat punct al acestor locuri era mormântul lui
David."119
Interesul faţă de viaţa plină de peripeţii până la dramă,
a lui David, păstorul, fugarul şi rege în Israel ar fi suficient pentru
a-i asigura un loc de onoare printre povestirile (naraţiunile) cele
mai remarcabile ale istoriei omenirii. Trebuie subliniată valoarea
deosebită ce o are pentru istoric, arheolog şi poet, tabloul viu al
moravurilor, când barbare când blânde, dar mereu poetice ale unui
popor separat prin două secole de eroii lui Homer.
Fără îndoială că adulterul trebuie condamnat sever,
precum şi moartea lui Urie. Dar pe lângă acestea, trebuie scoase în
evidenţă, actele de virtute, generozitatea, bunătatea unui rege
atotputernic, absolut, într-un secol dur, relativ barbar, în care viaţa
unui om ca şi onoarea unei femei, erau un aspect atât de
neânsemnat.
în ochii compatrioţilor, David a fost atât de blând, de
curat şi totuşi puternic, soldat a lui Dumnezeu, împlinitor al
soliilor sale, caracter suav întărit de aripa divină, privire blândă şi
senină ce căuta prin simţurile sale spre înaltul, necuprinsul
albastru al cerului. Sinceritatea, profunzimea regretului şi
acceptarea cu resemnare a pedepsei fac din David robul supus,
penitentul zdrobit de mărturisirea păcatului o pildă a smereniei.
Psalmul 50 arată durerea şi penitenţa care au şters în faţa lui

119 Enciclopedia iudaică, volum 5, litera C-D, Ierusallim, 1985,

1329.
84
Dumnezeu greşeala comisă; iar sfârşitul vieţii lui David, psalmii
în care-şi deschide inima, sunt o mărturie că ispăşirea spontană
sau acceptată l-a urmărit pe David până la moarte.
Permiţând unei inimi atât de mari să cadă într-o zi
într-un astfel de păcat, Dumnezeu a vrut să arate prin David
excesul fragilităţii omeneşti, pentru ca nici o carne să nu fie
cuprinsă de orgoliu. Pe de altă parte, printr-un exemplu memorabil
Domnul a vrut să se vadă nesfârşita sa îndurare.Este bine ca omul
fragil să ştie în acelaşi timp cum poate cădea dacă nu veghează şi
cum se poate ridica dacă vrea.
Prin păcatul său, David reprezintă primul Adam, prin
ispăşirea sa, al doilea Adam, Mielul lui Dumnezeu care şterge
păcatele lumii. Figură de FIristos care s-a însărcinat să plătească
datoria umană, fiul lui lesei s-a oferit ca victimă poporului său.
Diferenţa dintre David, păcătos el însuşi, şi Hristos,
inocent, fară de păcat, este fară îndoială imensă; dar tipul nu e
niciodată o copie a antitipului: Dumnezeu n-a vrut să fie
reprezentat pe pământ de îngeri, ci prin oameni, profeţi, preoţi
supuşi „infirmităţilor" şi putând a fi de acord cu ele şi să le
înţeleagă.
Ca prooroc, David a făcut o operă imensă, după cum
vom vedea în capitolul următor.

M esianitatea psalm ilor. M odelul urm at de D a vid

Din punct de vedere mesianic, importanţa lui David

este mare. Mai bine decât orice personaj din Vechiul Testament,
el a figurat, anunţat şi profetizat pe lisus Hristos. în timpul
domniei sale, ideea domniei lui Mesia s-a gravat profund şi
definitiv în conştiinţa Israelului, idee profetică de care se leagă
întreaga istorie profetică a Vechiului Testament. David rege,
psalmist, profet, reprezintă pe Mesia lisus Hristos împăratul
cerului şi pământului, învăţătorul şi Preotul desăvârşit.
Atât în cântecele sacre cât şi în cele populare, istoricii
şi criticii găsesc istoria popoarelor care nu au anale. Dacă Israel ar
fi fost în această stare, psalmii ar fi cheia cercetătorilor (istoricilor
85
şi criticilor) şi, într-adevăr s-ar găsi în psalmii pe care i-ar cerceta
faptele măreţe din viaţa sa socială, politică şi religioasă.
Şi nu ar fi deloc greu în a-i preciza mişcările şi a-i
determina caracterul. Cercetând cu de-amănuntul (fiecare psalm),
s-ar observa că ei se raportează la aspiraţiile mesianice pe care
trebuie sa le consideram pe drept cuvânt sufletul lui Israel şi
caracteristica vieţii sale sociale. Elementul mesianic şi profetic
apare pretutindeni în psalmi. Şi nu poţi să-l scoţi, să-l notezi în
mod complet fără să citezi şi să comentezi psaltirea întreagă.
Profetul David a fost numit de către înger omul
darurilor, fiindcă el reprezintă pe poporul Israel, poporul
dorinţelor. El năzuieşte după domniile eterne, după glorii imense,
după teritorii până la marginile pământului.
Dumnezeul lui Israel nu este ca dumnezeii celorlalte
popoare, nu poate fi în înţelegere cu zeii vecini. El este un
Dumnezeu absolut înaintea Lui, ceilalţi dumnezei sunt demoni,
care la prezenta Sa se pun pe fugă, pentru că sunt lucruri de mâini
omeneşti, ei sunt idoli de lemn sau de argint.
„Pentru Israel, această naţiune aleasă, plăcută cerului,
nu există decât un singur Dumnezeu, Iehova (Elohim). El nu are
de asemenea decât un singur popor ales, pe Israel. Acest popor a
prefigurat domnia lui Iisus Hristos pe pământ. După cum sinagoga
a fost imaginea Bisericii învăţătoare, tot astfel, şi mult timp
înaintea ei poporul evreu, din multe puncte de vedere, a fost
imaginea Bisericii militante". 120
Sfinţii Părinţi au văzut în mozaism, în sacrificiile sale
şi chiar în încercările şi suferinţele naţiunii, imaginea constituirii
Bisericii, a riturilor şi a destinelor sale. Şi chiar mai mult încă,
Sfinţii lui Israel au fost imaginea Sfinţilor noştri; şi aceasta este
aşa de adevărat încât Biserica noastră le ţin sărbătorile.
Luptele, întristările, înfrângerile, victoriile şi bucuriile
unui adevărat israelit ca David, sunt acelea ale unui suflet creştin.

120 Pr. Alex. Andrăşeşti, Studiu asupra regelui David, Bucureşti,

1909, p. 22.
X6
 Dar nu numai că sufletul lui David este acela al unui
adevărat creştin, ci şi prin faptul că David prin viaţa şi faptele sale
prefigurează, închipuieşte pe Mesia, este chipul Mântuitorului
Iisus Hristos care, prin oglindirea psalmilor, trebuie studiat şi
reliefat întru adevăr.
Pentru aceasta ar fi necesară o aplecare mai adâncă
asupra textelor şi ar fi prea mult pentru cadrul studiului nostru. De
aceea mă mărginesc doar la a-i aminti pe acei psalmi în care în
mod lămurit oferă acele elemente necesare studiului nostru
(profeţia mesianică numai în cuvintele şi-n imnele lui David).
încercările, durerile, triumfurile lui David, totul, mai
puţin păcatul, i-au fost comune cu Mântuitorul neamului omenesc
de aceea L-a cântat, fără să uite vreodată că-L reprezintă.
Regalitatea tipica lui David se fondează repede:
autoritatea sa se afirmă şi relaţiile sale se înmulţesc. Israel creşte
încetul cu încetul şi devine o naţiune mare în Chaldea şi înaintea
Egiptului.
Pe măsură ce evenimentele câştigă în importanţă,
meditaţiile pioase ale regelui poet se înalţă împreuna cu ele.
Relaţiile sale cu Dumnezeu devin mai dese, revelaţiile devin mai
clare şi mai preţioase.
In ceea ce priveşte modelul de care s-a servit David în
compunerea psalmilor se află şi Moise. Cu toate acestea, foarte
lesne se pot confunda unele cântări cu altele şi încă până la acel
punct, că printre comentatori mulţi „au atribuit lui Moise un psalm
pe care alţii îl atribuie fie lui David fie chiar altor autori
posteriori”.'2' Psalmul 89 este atribuit lui Moise de către Ieronim
iar unii comentatori sunt de părere că este un model pe care David
conştient sau nu, l-a imitat adesea. Aceste modele vechi unde
sentimentul fricei nu are superior decât pe acela al milei şi
bunătăţii lui Dumnezeu, unde înfăţişarea scurtimei vieţii şi a
nenorocirilor sale naşte o melancolie dureroasă îndulcită printr-o
speranţă neclintită, au exercitat în decursul timpului o influenţă
netăgăduită asupra tuturor cântărilor păstrate în Biblie.

121 Ibidem, p. 23.

87
 David, fie că adresează lui Dumnezeu rugăciunea sa
pentru sine însuşi,fie că are în vedere grijile pentru ai săi sau
pentru poporul lui Israel întreg, urmează această metodă a
rugăciunii, potrivit obişnuinţelor inimii sale şi exemplelor lui
Moise.
Acest buchet de sentimente,această credinţă
provenind din ideea prea înaltă pe care piosul rege o avea despre
puterea, despre providenţa, despre bunătatea lui Dumnezeu, îşi au
raţiunea de a fi în revelaţiile şi convingerile că Dumnezeu
pregăteşte domnia mesianică şi încarcă cu darurile şi cu protecţia
Sa pe cei drepţi şi pe cei sfinţi chemaţi a-L urma şi a-L reprezenta.
Despre mesianitatea psalmilor ne vorbeşte şi
renumitul episcop-predicator francez Bossuet care zice: „David a
văzut de departe pe Mesia şi L-a cântat în Psalmii săi cu o măreţie
la care nimeni n-a ajuns. Adesea el nu se gândea decât să
sărbătorească slava fiului său Solomon; dar de odată îşi înălţă
privirile atât de sus, încât vedea pe cel ce este mai mult decât
Solomon, în slavă şi înţelepciune. Vedea pe Mesia stând pe un
tron mai trainic decât soarele şi luna. A văzut sub picioarele Lui
pe toate popoarele, însă si binecuvântându-se întru el toate
seminţiile pământului, potrivit făgăduielii ce a fost dată lui
Avraam. David si-a ridicat privirea şi mai sus: a văzut pe Mesia
întru strălucirile sfinţilor, şi mai înainte de luceafăr, adică din veci
ieşind din sânul Tatălui său; l-a văzut preot veşnic şi fără urmaş
asemenea lui, el însuşi neurmând cuiva... L-a văzut stând de-a
dreapta Tatălui si privind, din cea mai mare înălţime a cerurilor,
cum vrăjmaşii săi sunt aşternut picioarelor sale. înspăimântat de o
privelişte atât de mare, si răpit de slava fiului său, L-a numit
Domnul său". 122
David, împăratul şi proorocul, autorul psalmilor cu o
mie de ani înainte i-a anunţat învierea, punând în gura Lui
cuvintele: «Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe
cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea» (Ps. 15, 10)

122 Dr. Constantin Chiricescu, Despre Psaltire, în BOR,

Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1915, pag. 8.
88
 După înviere, atât Petru cât şi Pavel „cei doi mari
apostoli îşi vor aduce aminte de acest text şi îl vor cita în
cuvântările lor către credincioşi zicând: «Mai înainte văzând
(David) a vorbit despre învierea lui Hristos» când a spus cele de
mai sus (F. Ap. 2, 31; 13, 34-35) Tot David mai spusese despre
Mesia că Dumnezeu îi va scăpa sufletul din locuinţa morţilor,
pentru că îl va lua sub ocrotirea Sa (Ps. 4 8 ) 123
însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis
Sfinţilor săi Apostoli, după înviere: „Acestea sunt cuvintele pe
care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să
se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise,
în Prooroci şi în Psalmi" (Luca 24, 44-48)
De altfel, după Cina cea de taină, împreună cu Sfinţii
săi Apostoli, Mântuitorul Hristos a cântat Psalmi. Iar atunci când
era pe cruce a zis Tatălui ceresc: Dumnezeul meu, Dumnezeul
meu, pentru ce m-ai părăsit?"
Domnul Hristos nu a făcut decât să citeze, să
împlinească cuvintele Psalmului 21 , în care mai citim: „Iar eu
sunt vierme, şi nu om,- ocara oamenilor şi defăimarea norodului.
Toţi cei ce m-au văzut, m-au batjocorit; grăit-au cu buzele, clătit-
au cu capul şi au zis: Nădăjduit-au spe Domnul; izbăvească-1 pre
dânsul, mântuiască-1, că-1 voieşte pre el.... Că m-au înconjurat
câini mulţi; adunarea celor vicleni m-au cuprins. Săpat-au mâinile
şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, şi aceia priveau
şi se uitau la mine. împărţit-au hainele mele loruşi, şi pentru
cămaşa mea au aruncat sorţi...”.
Aceste cuvinte, scrise cu mai mult de 1000 de ani
înainte de ivirea creştinismului, ne duc înaintea Crucii, pe care
vedem „pe Mântuitorul Hristos, ocărât, defăimat şi batjocorit, îl
vedem înconjurat de duşmani mulţi şi neâmpăcaţi ca nişte câini, îl

123 Antonie - Mitropolitul Ardealului, Lumină din Lumină,

predici la duminicile de peste an (Lucrare tipărită cu binecuvântarea
înalt Prea Sfinţitului Antonie-Mitopolitul Ardealului) - (Predica: Profeţii
Vechiului Testament şi Mântuitorul însuşi vestesc pacea) Mitropolia
Ardealului, Sibiu 1985, pag. 26-27.
89
vedem înconjurat de ceata celor plini de viclenie şi răutate, care îi
străpung mâinile şi picioarele, îl vedem aproape gol pe Cruce, şi,
slăbit fiind de cele ce a avut să sufere înainte de răstignire, aceia îi
numără toate oasele, se uită la El si se bucură că-L văd răstignit, îi
vedem cum îşi împart între dânşii hainele Lui, şi cum pentru
cămaşa Lui, cea dintr-o bucată şi necusută, aruncă sorţi spre a şti a
cui are să fie". 124
Aşa cum ne întăreşte Fericitul Augustin, David a
prefigurat mereu pe Mântuitorul: „el a stat înaintea lui Abesalom,
tot aşa cum lisus a stat în fata lui Iuda. Dar David închipuieşte şi
trupul lui Hristos, Biserica Sa". 125
David a fost neîntrecut în genul cu adevărat pios şi
poetic al psalmului. Dumnezeu i-a dat o inimă blândă, o
sensibilitate aleasă, o credinţă cu totul încercată. Dumnezeu
pusese în el pentru un scop providenţial toate calităţile naturale şi
toate graţiile divine care fac pe oameni mari, pe sfinţi mari şi pe
poeţi mari. Dibăcia ce arată din cea mai fragedă copilărie în a
mânui harpa îl îndemnă în compunerea psalmilor. Iar când
untdelemnul sfinţit se varsă pe fruntea sa prin mâna proorocului
Samuel, Sfântul Duh i-a dăruit din acel moment inspiraţiile sale
frumoase şi extraordinare. în palatul regal el învinse melancolia
încăpăţânată a lui Saul, după desele războaie îşi cântă victoriile
sale, şi laudă pe Domnul care dă celor mici şi chiar celor ce sunt
încă copii, forţa şi triumful contra inamicilor.
Mai cu seamă, atunci când el este fugar, aceste
sentimente abundă mai mult decât oricând. El caută ajutor şi
mângâiere în rugăciunea şi în cântările admirabile prin care el
ridică moralul conluptătorilor săi abătuţi. Aceste suferinţe
îngrozitoare au dat ocazia celui mai mare număr al psalmilor săi,
plini de durere şi de groază, însă unde domină neclintita încredere
în Dumnezeu şi în destinele mesianice.

124 Dr. Constantin Chiricescu, op. cit., p. 8.

125 Magistrand Gabriel Popescu , Psalmii în predica Fericitului
Augustin, în rev. „Studii Teologice", seria II, Anul XV, nr. 3-4/1963,
pag. 158.
90
 Mai târziu, David scrie dumnezeeştile şi nemuritoarele
sale cântări de laudă şi mulţumire către Atotputernicul Dumnezeu
care nu lasă pe cei drepţi să fie copleşiţi de răutăţile şi persecuţiile
inamicilor.
Poezia sacră în Biblie este întotdeauna o fiică a durerii
şi nu sunt excluse de aici decât imnele de triumf.
Temerile, neliniştile, lacrimile şi durerile sunt baza
poeziei profetice, şi totodată ele sunt şi înconjurul vieţii
omeneşti.126

M esia, fiu l lui D a v id

Poporul ales, după ce şi-a dorit să se reunească în jurul

unui rege, a unui Mesia, a fost repede decepţionat de o serie de alţi
regi, alţi mesia.
Cuvântul Mesia, desemnează în Biblie o serie de
personaje. „Cuvântul evreiesc «Mesia» căruia îi corespunde
termenul grec «Hristos» utilizat în traducerea grecească a Sfintei
Scripturi (Septuaginta) desemnează pe cel care a primit o miruire
(ungere) cvasisacramentală, care îl ridică deasupra a ceea ce este
comun şi care îl face rege poate şi un preot sau un profet, un om
investit de Dumnezeu cu o funcţie sacră". 127
De la Schisma celor două regate până la Exil (598 -
587) şi chiar şi după această perioadă, speranţele în permanenţă
înşelate se îndreaptă spre Mesia temporari. Se aştepta un nou
David, un viitor suveran care să restaureze pe plan politic şi
religios opera măreaţă a şefului neamului.
De fiecare dată, mirajul mută într-un viitor mai
îndepărtat sosirea noului David, „căruia inspiraţii i-au făcut o

126 Pr. Alex. T. Andràçeçti, op. cit., p. 26.

127 Evangile, Le messie Fils de D avid, Chahiers Biblique
trimestriels, édités par la linque catholique de L'Evangile Nouvelle serie
nr. 24, Quatrième trimestre, Paris, 1956, pag. 6.
91
 imagine în acelaşi timp mai umilă, mai victorioasă, mai
frumoasă".128
începând cu Exilul, tronul lui David rămâne liber.
Israel deziluzionat în speranţele sale temporare, este invitat să se
întoarcă spre aspiraţii mai înalte, acelea a „unui Salvator suferind
care să purifice lumea şi să o salveze prin sacrificiul său". 129
Speranţele se întorc spre „ultimele timpuri" când va
apare un Salvator venit din cer, pentru că el ne este refuzat de
către pământ. Salvatorul, în persoana Domnului Hristos, Mesia cel
mult aşteptat, profeţit încă de la facerea lumii (Fac. 3, 15) spre
care aspirau sufletele poporului dar pe care nu l-au recunoscut,
era fiul lui David după trup, aşa cum ne înfăţişează Sfânta
Scriptură. Pavel spune că lisus este „din sămânţa lui David, după
trup" (Rom. 1, 3), iar loan scrie că însuşi lisus a spus: „Eu sunt
Rădăcina şi Sămânţa lui David" (Apoc. 22, 16). Dar mai
amănunţit ne dezvăluie evanghelistul Matei în genealogia
Domnului nostru prezentată în începutul Evangheliei sale (Mat. 1,
1-17) ca o dovadă certă că Domnul Hristos îşi are trupul din
David.
Primul dintre aceşti regi-mesia, (mesia temporari) va
fi Saul, foarte repede respins şi părăsit de Dumnezeu.
Dar cel mai mare din istoria poporului ales va fi
David, tipul şi modelul regelui credincios, dorit şi aşteptat în
fiecare secol, şeful neamului din care va ieşi la „sfârşitul
timpurilor" Mesia lisus. Iar ceea ce n-a reuşit să facă Saul, a făcut
David, strămoşul îndepărtat al lui lisus.
David va fi tatăl unei dinastii stabile purtătoare de
promisiuni «veşnice», fondatorul unei puteri capabile de a-şi
întinde imperiul până si de-asupra principatelor vecine, creatorul
unei cetăţi care va deveni nu numai un centru politic permanent,
dar si capitala religioasă de unde religia legământului va putea

128 Ibidem, p. 8.
129 Ibidem.
()2
într-o zi să se întindă în lumea întreagă" 130 şi, în sfârşit strămoşul
lui Mesia, oglinda îndepărtată a acestuia.
Cartea lui Samuel descrie ruptura dintre Samuel şi
Saul şi prezintă trimiterea lui la lesei Betleemitul pentru a-1 unge
cu mir (I Regi, 16, 1)
Instituţia împărăţiei, pe care poporul o dorise pentru
motive necunoscute, intră în veşnicile planuri ale lui Dumnezeu.
Poporul lega de aceasta mari speranţe în viitor şi
glorie lumească. Dar Samuel, în numele celui Atotputernic, luând
pe tânărul David de la turmele sale, ungându-1 la rândul său spre
a-1 face să intre pe calea care-1 conducea la tron, aduce aminte
contemporanilor săi, care uitaseră promisiunile divine, uitaseră
profeţia Anei şi arată că împărăţia lui Israel nu era o instituţie
profană, că era orânduită să devină un mijloc de aducere la
îndeplinire a făgăduinţelor mântuirii şi a binecuvântărilor
împărţite strămoşilor lor.
Acesta este cel mai însemnat moment al istoriei
poporului ales când întregul Israel vedea în împărăţie toată
urmarea propăşiei sale.
Sosise vremea în care poporul se lăsa transportat în
speranţa realizării promisiunilor mesianice.
De acum înainte, gloria lui Mesia David va naşte şi va
creşte în suferinţă. Renumele său a devenit repede o figură de
neuitat.
După Exil, când promisiunile făcute poporului ales par
a fi uitate, David le dezvăluie şi se arată tipul idealizat şi
înfăptuitor al acestora.
Domnia lui David devine repede în opinia tuturor
israeliţilor mai mult decât o promisiune, mai mult decât o
pregătire a destinului poporului ales: ea a fost realizarea iniţială.
Israel considera opera lui David ca prima organizare a regatului pe
care-1 aştepta, a domniei lui Mesia.
„Continuarea, dezvoltarea, încoronarea acestei domnii
vor constitui obiectul aspiraţiilor naţionale şi aceste aspiraţii vor

130 Ibidem, p. 31.

93
avea un caracter atât de aparte, încât, cu timpul întreaga lume îl va
remarca". 131
David este mesia model şi rămâne un exemplu chiar şi
în greşala lui pentru că ne învaţă cum să ne pocăim şi să cerem
iertare lui Dumnezeu.
El ne este prezentat ca cel ce realizează pentru prima
dată promisiunile făcute patriarhilor; datorită lui, poporul lui
Dumnezeu, se stabileşte pe pământul promis strămoşilor.
„Datorită lui, imperiul lui Dumnezeu începe să se
întindă si peste alte popoare; din punct de vedere politic, David a
ştiut nu numai să-si asigure devotamentul lui Iuda (II Regi, 2, 4; 4,
5; 5, 1-5) si şapte ani mai târziu pe cel al lui Israel, dar mai mult,
şi-a întins imperiul şi peste principatele vecine". 132
Victoria i-a fost întotdeauna credincioasă pentru că
sfatul lui a fost Dumnezeu; pentru că Dumnezeu lucra prin el.
Mesia David, asigură nordul şi sudul cu o capitală care
poate să le servească ca centru de adunare deoarece, ocupată până
atunci de iebusieni şi fiind un oraş fortificat aproape de necucerit,
ea n-a fost încă ocupată de evrei şi nu făcea parte ca Hebron,
Sichem, Rama sau Ghilgal, din teritoriul vreunuia din triburi.
Domnia lui David la Ierusalim (oraşul păcii) timp de
33 de ani prefigurează cei 33 de ani ai Mântuitorului pe pământ.
Zidirea şi reînoirea cetăţii de către David reprezintă din punct de
vedere spiritual şi profetic rezidirea şi reînoirea firii omului
(stricate de păcat) de către Dumnezeu Omul, lisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Fiul lui David.
Ierusalimul îl încoronează pe David ca rege deplin,
peste tot Israelul. Mântuitorul, fiul lui David este rege şi Domn
peste întreg pământul.
David este rege peste tot Israelul şi peste Iuda (II Regi,
5, 5) sub el au fost unite cele două regate.

131 Meignan, Arhiepiscop de Souci, op. cit., p. 75.

132 Evangile, Le Messie Fils de David , Chahiers Biblique
trimestriels, édités par la linque catholique de L'Evangile Nouvelle serie
nr. 24, Quatrième trimestre 1956, Paris, pag. 25
()4
 Ierusalimul fondat de Mesia David va deveni centrul
de unde se va răspândi Legea divină şi mai târziu un mare centru,
centru unic de pelerinaj spre care se vor îndrepta într-o zi, toate
triburile (Ps 122, 48, 84, 87, 132).
El însuşi acţionează nu numai în calitate de rege, ci şi
de preot, după exemplul (modelul) lui Melchisedech, anticul rege-
preot al Salemului, care l-a binecuvântat pe Avraam şi a primit
din mâna sa zeciuiala.
’’Mesia David este o realizare perfectă a acelor săraci
ai lui Dumnezeu, persecutaţi, suferinzi, dragi scribilor inspiraţi.
De origine modestă (I Regi 18, 23), curajos si plin de blândeţe,
expus geloziei nedrepte a celor puternici, dar iubit de cei săraci si
umili".133 (I Regi, 17, 37-38; 25, 30)
David, în blâdetea şi credinţa sa, cu toate că mai este
un om care împărtăşeşte obiceiurile simple şi grele (I Regi, 27, 5-
9; 30, 16-20; II Regi 1, 13-16) ale epocii sale, este deja un mesia
plin de măreţie a sufletului, un mesia care suferă, apoi care
triumfa, care, prin blândeţea şi credinţa sa, obţine de la Dumnezeu
şi numai de la Dumnezeu, eliberarea, mântuirea şi gloria.
în timp ce între Saul şi profeţi a avut loc o separare,
David şi-a asigurat întreaga lor încredere. Hrisovul acestui
Legământ între mesia David şi Dumnezeu, promisiunile de
credinţă „transmise lui prin intermediul profetului Natan
(profeţiile), când regele David stabilit la Ierusalim devenită
capitală şi-a propus să construiască Templul lui Dumnezeu,
locuinţă stabilă şi definitivă, „reprezintă într-adevăr marele punct
de plecare a mesianismului regal. 134
Această profeţie, jurământul „decretul lui Dumnezeu"
(Ps. 2, 7) a fost păstrată în II Regi 7, 1-7 şi în I Paralipomena 17,
1-15.
Importanţa promisiunii pe care o conţine explică
faptul că ea a fost reluată si dezvoltată în continuare. „Chiar si în
ce are ea mai arhaic, această profeţie ne face să ne aţintim privirile

133 Ibidem, p. 26.

134 Ibidem, p. 27.
95
asupra caracterului exepţional, religios al regalităţii davidice pe
care si alte texte o pun în lumină". 135
David, în culmea puterii sale proiectează construirea
unei case pentru Dumnezeu, a unui templu. Folosind dublul sens
al cuvântului „casă" profetul Natan, îl anunţă din partea lui
Dumnezeu: „Nu tu vei fi cel care îmi va construi o casă ci
Dumnezeu va fi cel care-ţi va construi o casă" (II Regi 7, 5-11).
El îi promite şi o familie şi o descendentă. Dinastia lui
David, păstorul devenit rege, se va perpetua pentru totdeauna:
„Dumnezeu te va face mare. Dumnezeu îţi va face o casă si când
ţi se vor termina zilele si te vei odihni lângă părinţi, voi menţine
după tine neamul ieşit din măruntaiele tale si-i voi întări
regalitatea" (II Regi, 7; 11, 5-12).136
De data aceasta, perenitatea dinastiei davidice va fi
elementul fundamental al speranţei mesianice care se va înălţa şi
va renaşte de la o epocă la alta.
De-a lungul veacurilor această profeţie va fi mediată şi
amintită fără încetare. Speranţele pe care le-a făcut să se nască nu
s-au topit, ci s-au întărit cu timpul şi au fost probate de acesta, prin
împlinirea lor.
După edictul eliberator a lui Cyrus, care permitea
evreilor să se întoarcă la Ierusalim cu misiunea, spun vechile
Paralipomena, de a reclădi Templul" l37, tronul va rămîne gol. Cu
toate acestea aşteptarea lui Mesia va deveni mai înflăcărată „si nu
va dispărea niciodată". 138
Primii profeţi ai acestei perioade (Iezechiel) şi cei de
după robie, mai ales Isaia numit (profetul Consolării) vorbesc
despre un nou David, un prinţ, un slujitor a lui Dumnezeu, care va
lua „locul păstorilor răi ai lui Israel condamnaţi de Domnul 139 şi
va călăuzi poporul spre pământul făgăduinţei spre patria cerească.

135 Ibidem, p. 28.

136 Ibidem.
137 Ibidem, p. 55.
138 Ibidem.
139

96
Bineînţeles, profeţiile privesc toate spre Soarele dreptăţii, spre
împăciuitorul popoarelor, spre Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul
lisus Hristos, Mesia- fiul lui David.

F aptele s i situaţiile p rin care viaţa lui D a v id închipuie şi

pro fetizea ză p e lisus H ristos

Cercetând Cărţile I-a şi a Il-a a Regilor şi mai ales

profeţiile mesianice din cărţile lui Samuel asupra miraculoaselor
pregătiri ale operelor lui Dumnezeu, vom observa că Dumnezeu
pregăteşte cu încetul lucrările sale în ordinea mântuirii neamului
omenesc dar şi în acelea ce se petrec în natură. „Se văd mai întâi
nişte urme abia zărite, apoi o schiţă redusă, după aceea o
închipuire ceva mai completă, si în urmă o icoană mai aleasă
despre ceea ce El voieşte să realizeze’’.140
Dacă cineva urmăreşte cele ce se întâmplă cu sămânţa
unei plante sau cu embrionul unui animal, în cursul dezvoltării şi
al transformării lor în ceea ce urmează să fie, numai atunci îşi
poate da seama, şi îşi poate face o idee de lucrarea cea
pregătitoare a lui Dumnezeu în ordinea creaţiei şi a mântuirii
neamului omenesc, în ordinea naturală şi în cea supranaturală.
Progresul încet, dar neîntrerupt al unui germene
adeseori aproape necunoscut, este semnul îndeobşte al operelor
divine. Dacă progresul se desăvârşeşte în cursul vremii şi în
scurgerea veacurilor, tocmai acesta este criteriul. 141
Tot astfel s-a urmat şi opera mântuirii neamului
omenesc prin Mântuitorul lisus Hristos.
Totul s-a urmat după planul veşnic a lui Dumnezeu,
printr-o succesiune de închipuiri şi de figuri din ce în ce mai
asemănătoare despre Domnul nostru lisus Hristos şi despre
viitoarea lui împărăţie, oglindindu-se din ce în ce cu mai mare
claritate în istorie.

140 C. N. Orman, David ca prooroc, Bucureşti, 1905, p. 28.

141 Ibidem.
97
 David a fost o închipuire încă necomplectă „dar
cunoscătoare despre idealul asupra lui Hristos Mântuitorul care se
formă în conştiinţa poporului lui Israel. 142
El l-a reprezentat pe Mântuitorul în o mare parte din
viaţa sa. Astfel ca şi Avraam, Isaac, lacov, David e chemat printr-
un glas miraculos la care răspunde ca şi Hristos, zicând: „iată-mă
vin" (Evrei 10, 7; Ps 39, 8). El este uns şi consfinţit de Dumnezeu
prin proorocul Samuel pe când se afla păstor în casa tatălui său.
Astfel primeşte chemarea şi o urmează conştient de rolul pe care
i-1 dăruise Atotputernicul Dumnezeu.
David se arată lui Israel într-un timp greu şi tulbure:
„poporul ales se depărta de la calea sa şi compromitea aspiraţiile
lui mesianice". 143
Regele Saul căzuse pradă unui duh rău, părăsit de
duhul lui Dumnezeu. Filistenii cuceriseră din pământul lui Israel
şi căutau să-l zdrobească.
Speranţele astfel se îndepărtau din ce în ce mai mult
de fiii lui Israel. Dar Dumnezeu îl ridică pe David care vine să
continue împlinirea binecuvântării date de Avraam lui Iuda care
părea că se terminase. El vine să ceară şi să-şi reia moştenirea care
după cartea Facerii (cap. 49) era sceptrul împărăţiei.
Atunci când Mântuitorul Hristos apare în ludeia,
poporul se afla într-un moment dificil; era supus de către Romani,
iar sinagogile erau în puterea sectei Fariseilor. Moştenirea lui Iuda
era părăsită şi aproape pierdută. Evreii aşteptau cu ardoare şi
voiau pe Mesia. „Iisus, fiul lui David primeşte moştenirea
spirituală a lui Iuda şi spune că este adevăratul împărat al Evreilor,
arată poporului rătăcit calea, poporului înşelat adevărul, poporului
celui prea trupesc care mergea pe calea pietrei voit...". 144 La fel,
David, este necrezut, persecutat, batjocorit şi chiar trădat, Ioab,
generalul său, deşteaptă în noi pornirile sângeroase ale regelui

Ibidem.
143 Ibidem.
144 Ibidem, p. 29.
98
Irod. Aritofel, Abesalom, ne reamintesc urmele prigonitorilor lui
lisus, al fariseilor şi ale vânzătorului Iuda.
In mijlocul unor oameni cruzi, trădători şi persecutori,
David închipuie cu mult mai mult pe Hristos cel urmărit şi vândut
la moarte.
Pe de altă parte, David reprezintă triumful, biruinţa,
este împărat, învingător al duşmanilor, el zideşte Sionul şi face
pregătirile pentru reclădirea templului; şi chiar dacă nu el este cel
care-1 zideşte, totuşi mâna lui se întinde prin fiul său Solomon şi
atinge gloria.
Astfel dar, David a reprezentat în acelaşi timp
„misiunea lui Hristos, durerile, patima şi chiar mărirea
Mântuitorului lumii. Ideea mesianică crescuse închipuirea lui
Hristos, întunecată în epoca patriarhală şi mozaică, deveni pentru
noi nu numai ca să o putem cunoaşte, dar încă se edificase în
persoana lui David." 145 Idealul deveni mai simţit din ce în ce mai
mult şi de netăgăduit.
Importanţa profetică este evidentă, nu numai a
psalmilor lui David, dar şi cea a domniei sale; căci, în ochii
noştrii, psalmii care aparţin lui David nu sunt altceva decât viata
lui cântată de el însuşi, sau mai degrabă viaţa lui Hristos
Mântuitorul a cărui figură era David.
A tăgădui pregătirea şi anunţarea profetică a domniei
lui Hristos, înseamnă a mutila dovada apologetică a misiunii
divine a lui Hristos. Textele profetice au fară îndoială o
importanţă hotărâtoare pentru cei care sunt în stare să le înţeleagă
şi să le interpreteze corect, dar cel mai puternic comentariu,
lumina cea mai convingătoare o reprezintă faptele istorice şi
paralelismul care se stabileşte între faptele profetice pe de o parte
şi profeţiile revelate, pe de altă parte, între caracterul şi viaţa
profetului şi discursurile sau cântecele sale de inspiraţie divină;
faptele sunt luminate de cuvânt iar cuvintele îşi văd sensul
confirmat de fapte.

145 Ibidem.
99
 Cu toate că psalmii sărbătoresc timpurile glorioase ale
împărăţiei lui David şi a descendenţei lui, se sfârşesc cu Hristos
Mântuitorul lui Israel şi al întregii lumi. Fără ajutorul lui Hristos,
neamul împărătesc a lui David, ar fi un trup fară cap, o zadarnică
abstracţie". 146
Dumnezeu încrustează întreaga istorie cu urme, cu
dovezi ale mesianismului, cu icoane ale Hristosului său în
evenimentele şi în oamenii care slujiră pregătirea împărăţiei lui
Mesia.
Este adevărat că un singur om nu poate închipui viaţa
întreagă şi împărăţia desăvârşită a lui Hristos; dar o reprezintă cu
atât mai evident nişte urme sigure şi oarecare caractere
determinate.
„Cu drept cuvânt s-a numit acest gen de proorocie
prevestire pe fată. Viaţa lui David luată din acest punct de vedere
este prea adesea o proorocie, si psalmii care reprezintă nişte
cunoscute urme mai vădite sunt cu drept cuvânt numiţi
prooroceşti”. 147
In Vechiul Testament, un mare număr de bărbaţi au
întruchipat ei înşişi tipurile viitorului, la fel ca David, deşi într-o
măsură mult mai mică, Noul Testament are grijă să ne facă
cunoscut că Dumnezeu a creat aceste tipuri în urma planului său
ascuns, a scopului Său, iar nu imaginaţia, închipuirea oamenilor.
Hristos, vorbeşte, lucrează, suferă sau este preamărit,
astfel încât aceste felurite închipuiri tipice să se împlinească.
David istorisind propriile sale dureri şi triumfuri, are
în vedere un ideal cu care se compară, ca şi copia faţă de original,
înaintea căruia el se uită pe sine, spre a nu mai vedea decât acest
ideal, adică pe Hristos.
Cuvintele proorocilor au câte odată ca obiect, descrieri
care le erau contemporane, dar ele nu formau deloc obiectul
principal al profeţiei, ci anunţau viitorul, după cum ne asigură Sf.
Apostol Pavel, tot ceea ce se întâmpla în legea veche era figurat.

Ibidem,p. 30.
147 Ibidem.
100
 Dumnezeu a voit ca proorocii când vorbesc de fapte
contemporane să treacă peste împrejurările evenimentului astfel ca
cel care citeşte să fie înştiinţat a se ridica la obiectul figurei, iar
faptele şi evenimentele care nu trebuiau să se îndeplinească în
vremea lor au fost împlinite în timpul împărăţiei lui Hristos, în
vederea căruia fuseseră puse.
„Psalmul 77 în care se descrie judecata lui Dumnezeu
s-ar raporta la împărăţia lui David si a lui Solomon. Cu toate
acestea, Dumnezeu a introdus în ele în ceea ce priveşte durata şi
întinderea care nu puteau intra în cârmuirea acestora". 148 De pildă,
versetele 7 şi 8: „Răsări-va în zilele lui dreptatea, si mulţimea
păcii, până ce se va lua luna. Si va stăpâni de la mare până la mare
si de la râuri până la marginile lumii” .
Psalmul se referă în mod direct la stăpânirea lui
Solomon, dar în mod figurat are ca ţintă împărăţia lui Hristos, în
care se va realiza toate profeţiile.
Iisus Hristos a mărturisit că David a vorbit „prin duhul
(Matei 21, 43), iar Sfântul Apostol Petru mărturiseşte şi el, în mod
formal că David era prooroc (Faptele Apostolilor 2, 30, 31).
însuşi David vorbeşte despre sine că Duhul Celui
Atotputernic vorbeşte în el şi cuvântul lui Dumnezeu e pe buzele
sale (II Regi 23, 22).
Astfel, putem afirma că el era în legătură de-a dreptul
cu spiritul lui Dumnezeu şi pronunţa profeţii; întru aceasta el a
fost adesea mai presus de ceilalţi prooroci.
Am aflat acum ceea ce a fost viaţa lui David, faptele
sale, mişcările inimii sale, stăpânite de voinţa divină şi sprijinite în
marile încercări.
Rămâne să arătăm modul cum, din ce în ce proorocia
se dezvoltă şi ne descoperă în psalmii profetici marile evenimente
din viaţa lui Hristos. După cum viaţa Domnului a fost într-o
supremă smerenie, umilire, durere, şi apoi într-o înălţare şi
biruinţă la fel am împărţit şi psalmii în: cei care profetizează

148 Ibidem, p. 31.

101
durerile lui Hristos şi apoi cei care profetizează înălţarea şi
triumful sau, psalmii de biruinţă.

- P salm ii în care sunt p rofeţite durerile lui H ristos

PSALM UL 15 D a v id vesteşte, sub o fo rm ă încă

deşartă durerite lui H ristos s i pro fetizea ză învierea Sa.
Acest psalm este un psalm al încrederii, este o
rugăciune către Cel Atotputernic în timpul unei mari nevoi, dar
deşi autorul este strivit de necesitatea împlinirii, sufletul său
cunoaşte încrederea atât de desăvârşită şi atât de vie încât ea
seamănă cu bucuria insuflată, are siguranţa protecţiei şi a salvării.
Neliniştea şi groaza nu-şi găsesc loc în sufletul său; icoana morţii
nu-şi face apariţia înaintea ochilor săi senini, însufleţiţi de
încredere şi nu tulbură nimic seninătatea acestui suflet care se
roagă. El găseşte şi în cădere motiv de siguranţă şi nu se plânge cu
amărăciune de nenorocire; înaintea credinţei, temerile şi
grozăviile primejdiei se sting ca nişte vedenii fără fiinţă. El aduce
Domnului imn de laudă, de nădejde şi mulţumire.
Părerile mai multor tâlcuitori mărginesc şi
strâmtorează orizontul lui David reducând aplicarea lui la un fapt
particular din viaţa lui David şi anume consideră acest psalm ca o
rugăciune a lui David, „pe când se afla în urmărirea lui Saul,
rătăcind prin mijlocul Filistenilor, Moabiţilor si a altor popoare, o
primejdie aproape de moarte era înaintea lui". 149
Totuşi, să ne aducem aminte despre preocupărilor
naţionale ale lui Israel, cu privire la regalitatea născândă, să ne
aducem aminte despre profeţia Anei, mama Iul Samuel, speranţele
ce le dedica acestei instituţii şi atunci vom putea să tragem
concluzia că acest psalm nu se raportează la un fapt particular ci
este un cântec mesianic. Drept aceia, Apostolul Petru pomeneşte
în cartea Faptele Apostolilor (cap. 2) despre aceasta, potrivind
psalmul acesta la Hristos şi zicând: „Bărbaţi, fraţi... Prooroc fiind

149 Ibidem, p. 33.

102
David şi mai înainte ştiind despre învierea lui Hristos, că nu s-au
lăsat sufletul lui în iad, nici trupul lui au văzut stricăciune”. 150
Mai mult ca oricare altul David, pe care Samuel îl
unsese în Betleem avea credinţa în viitoarea împărăţie, încrederea
extraordinară de care este călăuzit nu este alta decât siguranţa
divină a îndeplinirii făgăduinţelor solemne ale lui Dumnezeu.
Neamul lui David nu putea să se stingă. Viitorul mesianic avea
chezăşie voinţa dezvăluită pe faţă de Atotputernicul.
O credinţă tare, nestrămutată, mai puternică chiar
decât moartea ne descoperă şi ne-o afirmă Psalmul 15.
Timpurile mult cântate ale împărăţiei lui David se
terminau prin Mesia. Dacă poporul nu avea decât o conştiinţă
deşartă, şcolile profeţilor, şi preoţimea întreagă mergeau altfel,
încrederea lui David se ridică la înălţimea unei credinţe neclintite,
în biruinţa cauzei căreia el închina toate puterile şi viaţa sa.
Psalmul 15 este expresia acestei credinţe.
David, vorbeşte în acest psalm mai puţin în numele
său decât în al acelui care este Mesia.
Hristos, împăratul, M esia se roagă în psalmul 15 prin
gura lui David - Psalmistul însufleţit de Dumnezeu, înţelege că
ceea ce el suferă, împăratul Mesia va suferi aceiaşi. „Dar oare cel
rău va putea să se împotrivească trimisului lui Dumnezeu? Va
ridica împotriva lui toate răutătite, o să-l închidă, o să-l
osândească, să-l omoare, dar, să-l biruiască? niciodată. Moartea va
fi pentru el un triumf. David vede pe Mesia într-un mormânt, în
care trupul său nu va vedea stricăciune, si apoi în Seol de unde
sufletul său va ieşi biruind". 151

PSALM UL 15
1. Păzeşte-mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit.
2. Zis-am Domnului: "Domnul meu eşti Tu, că
bunătăţile mele nu-ţi trebuie".

150 Ibidem, p. 34-35.

151 Ibidem, p. 35.
103
 3. Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a
făcut Domnul toată voia întru ei.
4. Inmulţitu-s-au slăbiciunile celor ce aleargă după alţi
dumnezei. Nu voi lua parte la adunările lor cu jertfe de sânge, nici
nu voi pomeni numele lor pe buzele mele.
5. Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului
meu. Tu eşti Cel care îmi aşezi mie iarăşi moştenirea mea.
6. Sorţii mi-au căzut între cei puternici, că moştenirea
mea este puternică.
7. Binecuvânta-voi pe Domnul, Cel ce m-a înţelepţii;
la aceasta şi noaptea mă îndeamnă inima mea.
8. Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea
pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.
9. Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat
limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde.
10. Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da
pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea.
11. Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei
de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei
sătura.
Versurile 1, 2
„ Păzeşte-mă Doamne, că spre tine am nădăjduit. Zis-
am Domnului: Domnul meu eşti tu, că bunătăţile mele nu-ti
trebuiesc" -Primele cuvinte ale psalmului: 'Păzeşte-mă Doamne' -,
sunt un strigăt.
„Ele lasă să se presupună o stare de grijă sufletească
asemănătoare aceleia a lui lisus Hristos la începutul patimilor când
a văzut de departe pe Iuda venind împotriva Lui, în fruntea
ostaşilor înarmaţi". 152 La apropierea zilelor când trebuia să se
sacrifice pe cruce, a strigat: „întristat este sufletul meu până la
moarte" (Ioan 12, 27).
în mijlocul acestor dureri, acestor întristări, se ridică
glasul psalmistului: „Păzeste-mă Doamne".

132 Ibidem, p. 37.

104
 lisus Hristos vorbeşte în acest psalm după firea sa
omenească ca fiu al lui David. El a murit pe cruce cerând
Părintelui său ca să-L păzească, dându-i o glorioasă înviere. „El
dă ca motiv al rugăciunii sale siguranţa cu care totdeauna a
aşteptat de la Părintele Său, învierea ce i s-a făgăduit, si prin aceea
ne învaţă a ne întemeia pe făgăduinţele lui Dumnezeu, cu o
încredere nestrămutată".153

PSALMUL 39
David, a ajuns la cea m ai din urmă stare a vieţii sale,
p ro o ro ceşte sacrificiul, cân d lisus H ristos se tune în locu l lui
însuşi ca je r tfă a je rtfe lo r legii vechi
Psalmistul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru protecţia
şi grija Sa şi-L roagă să-L scape şi de alte primejdii şi să-l ţină
sănătos şi nevătămat. „Jertfa şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai
întocmit” (v., 9-11).
Acest psalm ne duce cu gândul la lisus Hristos
instituind jertfa Sfintei Euharistii în ajunul morţii sale şi în acelaşi
timp la David care era şi el aproape de moartea sa şi în acelaşi
timp îl prooroceşte pe Mântuitorul.
David merge mai departe şi lărgeşte locul
promisiunilor mesianice încât „comentatorii le compară cu drept
cuvânt cu un fluviu binefăcător mergând prin mijlocul neamurilor,
fluviu care are izvorul său în grădina din Eden". 154
Acest psalm este foarte însemnat, astfel că, Sfântul
Pavel citează de aici trei versete în capitolul 10 al Epistolei către
Evrei şi le aplică numai la lisus Hristos când a compus acest
psalm; celelalte părţi ale acestui imn se explică , „foarte natural
persoana Domnului Hristos si fiinţa Bisericii". 155
Dacă este vorba a se înţelege psalmul numai despre
persoana Domnului Hristos, atunci este uşor de înţeles, pentru că
Mântuitorul când vorbeşte în numele Bisericii, când vorbeşte în

153 Ibidem.
154 Ibidem.
155 Ibidem, p. 39.
105
numele său propriu. Iar dacă este vorba de David în acest psalm,
fară îndoială el este figura lui lisus Hristos.

PSALM UL 68
în trista rea s i speran ţa lui H ristos p e cruce
Psalmul cuprinde jertfa Mântuitorului adusă în numele
umanităţilor şi pricinile pentru care iudeii i-au pregătit moartea pe
cruce. Şi descrie şi pătimirea însăşi şi nenorocirile ce le-au venit
iudeiilor după patima lui. Pe lângă aceasta, se aduce şi îndemnul
la o vieţuire înaltă, pildă evanghelică şi învăţătura închinărilor în
duh şi în adevăr.
„Si toată rugăciunea pe care a facut-o Mântuitorul a
făcut-o din parte firii omului, zicând la sfârşitul psalmului: «Că a
auzit Domnul pe săraci si pe cei ferecaţi în obezi ai săi nu i-a
dispreţuit» (vers. 37). 156
Psalmul 68, relevă de asemenea "zbuciumul interior
de care are parte M esia în vremea patimilor sale. «Mântuieşte-mă,
Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu. Afundatu-m-
am în noroiul adâncului, care nu are fund; intrat-am în adâncurile
mării şi furtuna m-a potopit. Ostenit-am strigând, amorţit-a
gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul
meu. înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu cei ce mă
urăsc pe mine în zadar. Intăritu-s-au vrăjmaşii mei, cei ce mă
prigonesc pe nedrept; cele ce n-am răpit, pe acelea le-am
plătit. Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea şi greşelile
mele de la Tine nu s-au ascuns. Să nu fie ruşinaţi, din pricina
mea, cei ce Te aşteaptă pe Tine, Doamne, Doamne al puterilor,
nici înfruntaţi pentru mine, cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeul lui
Israel. Că pentru Tine am suferit ocară, acoperit-a batjocura
obrazul meu. înstrăinat am fost de fraţii mei şi străin fiilor maicii
mele, că râvna casei Tale m-a mâncat şi ocările celor ce Te
ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea. Şi mi-am smerit cu post

156 Chirii, Arhiepiscopul Alexandriei, Tâlcuirea psalmilor,

(traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae) în rev. Mitropolia
Olteniei, Anul XLIII, nr.3/1991, pag.42.
106
 sufletul meu şi mi-a fost spre ocară mie. Şi m-am îmbrăcat cu sac
şi am ajuns pentru ei de batjocură. împotriva mea grăiau cei ce
şedeau în porţi şi despre mine cântau cei ce beau vin. Iar eu întru
rugăciunea mea către Tine, Doamne, am strigat la timp bine-
plăcut. Dumnezeule, întru mulţimea milei Tale auzi-mă, întru
adevărul milei Tale. Mântuieşte-mă din noroi, ca să nu mă afund;
izbăveşte-mă de cei ce mă urăsc şi din adâncul apelor, Ca să nu
mă înece vâltoarea apei, nici să mă înghită adâncul, nici să-şi
închidă peste mine adâncul gura lui. Auzi-mă, Doamne, că bună
este mila Ta; după mulţimea îndurărilor Tale caută spre mine. Să
nu-ţi întorci fala Ta de la credinciosul Tău, când mă necăjesc.
Degrabă mă auzi. Ia aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el;
din mâinile vrăjmaşilor mei izbăveşte-mă, că Tu cunoşti ocara
mea şi ruşinea mea şi înfruntarea mea; înaintea Ta sunt toţi cei ce
mă necăjesc. Zdrobit a fost sufletul meu de ocări şi necaz, şi am
aşteptat pe cel ce m-ar milui şi nu era şi pe cei ce m-ar mângâia şi
nu i-am aflat. Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea
m-au adăpat cu oţet» (Ps. 68, 1-25). 157
De la versetul 1 până la versetul 30 se aude glasul
plângerii, căruia îi urmează în curând rugăciunea de scăpare.
Apar, de la versetul 30 la 37, victima biruieşte durerea şi
suferinţele sale, şi dându-se pe faţă se încredinţează speranţelor
cele mai dulci. Prevederile pedepselor, păstrate prigonirilor,
întăresc sub formă de blesteme, împotriva unui duşman, care ia în
bătaie de joc durerile celui în suferinţă şi care merge cu
îndrăzneală până acolo încât socoteşte suferinţele celui ce rabdă o
pedeapsă a lui Dumnezeu.
Dumnezeu, care-1 inspiră pe David şi-i dă să prevadă
taina încercărilor sale, prefigurează prin el pe Mesia, starea plină
de dureri din timpul patimilor Mântuitorului şi ne face să
înţelegem marea taină a planului divin de a mântui pe om, din

b7 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Cartea Psalmilor in

spiritualitatea Ortodoxă, în revista „Studii Teologice" nr. 7-8/1985, pag
465-466.
107
iubire şi prin iubirea Fiului său care este profeţit de plăcuţii
Domnului cu sute de ani înainte.
Ultimile versete 39-40 «Că Dumnezeu va mântui
Sionul si se vor zidi cetăţile ludeei. Şi sămânţa robilor Lui îl vor
stăpâni pe el» ne descoperă „în sens mai înalt, că, Sionul e
Biserica Sfinţilor, ale cărei cetăţi s-au zidit, înţelegându-se prin
acestea sufletele ridicate din căderea în necredinţă prin mărturisire
(prin recunoaşterea lui Hristos ). Căci ludeea se tâlcuieşte
mărturisire. Iar robii lui Dumnezeu sunt Sfinţii Apostoli. Iar
sămânţa lor sunt cei ce au crezut prin ei în H ristos."158

PSALM UL 21 lisu s p e cruce

Aspectul de jertfa al lucrării mesianice este evidenţiat
cu detalii pregnante în psalmi, în această privinţă vom găsi referiri
de o uimitoare precizie la unele momente din viaţa Mântuitorului,
precum este momentul supremei dăruiri, momentul crucificării.
Astfel, citind psalmul 21 (versetele 18, 20 - îndeosebi) vom
rămâne cu impresia că „citim o pagină din Evanghelie". 159
Vorbind în numele lui Mesia, psalmistul scrie:
«Străpuns-au mâinile mele si picioarele mele ... împărţit-au
hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.»
Acest psalm începe cu cuvintele: „Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit ?"
Cuvintele rostite de Domnul lisus Hristos când se afla
răstignit pe cruce, înainte de a-şi da duhul.
„Este cazul să arătăm aici că Duhul Sfânt, care
cunoaşte din veşnicie, în cele mai mici amănunte, desfăşurarea
lucrării mântuitoare, pe care o va săvârşi lisus Hristos, pe pământ,
la plinirea vremii, a dezvăluit cu mult înainte unele aspecte ale
acestei lucrări, mergând până la a reda amănunte precum sunt
aceste cuvinte pe care Domnul într-adevăr le-a rostit pe cruce si pe

158 Sf. Chirii al Alexandriei, op. cit.,p. 51.

159 Pr. prof. Dr. Dumitru Abrudan, op. cit., p. 465.
108
care unii din cei ce-1 batjocoreau, neînţelegându-le le-au
interpretat în sensul că îl strigă pe Ilie".160 (Mat. 27. 46-49)
Psalmii 15, 39 şi 68, ne-au dat priviri răzleţe dar
puternice asupra scenelor dureroase din Ghetsimani, din pretoriu,
de la curtea lui Irod, şi chiar pe Golgota dar, psalmul 21, cuvintele
acestui psalm sunt pentru noi icoana răstignirii. Hristos este pus
sub ochii noştri pe cruce, îi sunt străpunse mâinile şi picioarele şi
noi suferim citind psalmul, supliciul răstignirii, durerile şi strigătul
sfâşietor al sufletului său, odată cu El.
Toate aceste imagini dureroase par să fi inspirat
sentimentele pe care autorul prohodului din Vinerea Mare,
Vinerea Patimilor, le exprimă în strofele întrerupte de suspinuri,
pe care Biserica le cântă în zilele patimilor.
Psalmul 21 se împarte în trei părţi: In prima parte, cel
ce pătimeşte se plânge că Dumnezeu în ştiinţa căruia el s-a
încredinţat 1-a părăsit (2-12).
în partea a doua, el descrie destul de puternic
primejdiile ce-1 ameniţa şi roagă pe Autoputernicul să-l scape (13-
22); iar în partea a treia, i se făgăduieşte acţiunilor sale de har,
slavă şi recunoştinţa sa (23-32)
David, autorul psalmului îl reprezintă atât de bine pe
Hristos încât aproape nu-1 vom putea deosebi pe David, chipul lui
Mesia de Mesia însuşi. Hristos ia glasul lui David şi-şi plânge
durerile sale.
Psalmul a fost compus la începutul vieţii lui David,
înainte de săvârşirea păcatului său, când este urmărit şi persecutat
de Saul.
David îşi arată nevinovăţia şi tulburarea sa înaintea lui
Dumnezeu, iar Acesta îl consolă şi-l mângâie prin speranţe dulci
şi arătările celui Atotputernic. El s-a rugat, şi Domnul îi descoperă
ochilor săi suferinţele lui Hristos în înprejurările cele mai vădite,
astfel psalmul 21 reprezintă Taborul,
Icoana, pictată de David insuflat de Duhul
sfânt, Icoana Răstignirii Domnului Hristos.

160 Ibidem.
109
 PSALM UL 21
Psalmul începe cu cuvintele reluate de Hristos:
1. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la
mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea
cuvintele greşelilor mele.
2. Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi
noaptea şi nu Te vei gândi la mine.

- P salm ii în care suni pro feţite biruinţele lui H ristos

Persecuţiile şi durerile fiului lui lesei urmărit de Saul,

atacat de popoarele vecine, trădat de fiii săi, părăsit de supuşii săi,
sunt figura, tabloul persecuţiilor şi durerilor lui Mesia şi ele au
adus ocazia proorocirilor relative la pătimirea Domnului lisus
Hristos. înălţarea şi izbânzile lui David uns la Hebron, victoriile
sale asupra vrăjmaşilor din afară şi din lăuntru, sunt la rândul lor
tabloul înălţării şi triumfului strălucitor al lui Mesia biruitorul
tuturor. Vremea triumfătoare a vieţii lui David, constituie în
acelaşi timp ocazia şi profeţia victoriilor lui Hristos şi a Bisericii
sale.
Ceea ce se ştia despre Mesia din cărţile lui Moise,
(Pentateuhul) erau intr-adevăr principalele date revelaţionale, dar
psalmii îmbogăţesc aceste date şi aduc în plus elemente cu totul
noi".161 Dacă până în vremea lui David se ştie despre Mesia că va
fi un om investit cu o forţă spirituală deosebită, va fi fiul lui
Avraam, din seminţia lui Iuda, psalmii ne fac să intrăm în secretul
mântuirii. Din ei aflăm că Mesia va fi mai mult decât un om, va fi
chiar Fiul lui Dumnezeu.
Adevărul acesta ne este dezvăluit în două locuri din
psalm:
In psalmul 2 versetul 7 unde citim: „Zis-a Domnul
către mine: Fiul meu eşti tu. Eu astăzi te-am născut”' şi în psalmul
109 versetul 3: „Din pântece mai înainte de luceafăr te-am

161 Ibidem.
110
născut". Expresiile «astăzi» şi «mai înainte de luceafăr» exprimă
naşterea din veci a Fiului din Tatăl.
Ştiind că viaţa Mântuitorului Hristos a fost marcată
prin două stări, două faze pe care Mântuitorul le va străbate. O
fază dureroasă, aceea a umilirii, a smereniei, şi o fază de
preamărire, de slavă.
Am subliniat oarecum psalmii care oglindesc cea
dintâi fază, acum va trebui să amintim şi de psalmii care reliefează
starea a doua, de preamărire, de triumf.

PSALM UL 2 Biruinţa lui H ristos asupra E vreilor si

p rig o n ito rilo r
Multe naţiuni s-au adunat pentru o luptă de nimicire
împotriva lui Dumnezeu şi asupra împăratului pe care l-a uns.
Această luptă nedreaptă este descrisă de autor în
termenii cei mai tari. Sforţările acestor porniri nedrepte sunt
sfărâmate de cele ce au fost prezise în profeţiile lui Israel şi de
puterea împăratului pe care Dumnezeu l-a înălţat pe muntele
Sion. Proorocul-împărat este cel ce vorbeşte la începutul şi la
sfârşitul psalmului.
Intre cele două cuvântări ale sale, popoarele parcă sunt <
răsculate, iar Dumnezeu însuşi mijloceşte şi îşi răspunde.
David, proorocul ne dă o icoană a acestei acţiuni prin
reflexiunile şi sentimentele ce le intercalează.
Domnul care vorbeşte este împăratul Mesia, împăratul
viitorului.
Persoana lui David, biruinţele, evenimentele vremii
sale, se pierd în razele de slavă şi de putere ale unei împărăţii
preânalte, aceea a lui Mesia.
Unsul Atotputernicului apare înveşmântat cu un
caracter netăgăduit Dumnezeesc, acesta e Mesia al făgăduinţelor,
Mesia cel grăit de prooroci.
Prilejul scrierii psalmului 2, poate fi uşor de găsit în
viaţa lui David.
Capitolele 18 şi 19 din I Paralipomena ne descoperă
pe psalmistul împărat în război cu naţiunile ridicate împotriva lui.
111
Cauza lui David era asemănătoare cu aceea a lui Mesia. Fiul lesei,
ştia făgăduinţele pe care Domnul i le făcuse. Prezicerile împărăţiei
din Sion trebuiau să se împlinească. Mesia împăratul va birui
asupra tuturor vrăjmaşilor săi.
Psalmul se poate împărţi în trei părţi:
în p rim a p a r te (în versetele 1-3), David vede
popoarele ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi Hristosului său;
el este de faţă în sfatul mai marilor lor, aude hotărârile şi
jurămintele lor de a distruge împărăţia.
In p a r te a a doua (versetele 4-9) fiind la picioarele
tronului Domnului, în înălţimea cerului, David ne arată liniştea
dispreţuitoare a Atotputernicului. întovărăşirea zgomotoasă şi
îngâmfată a duşmanilor e lovită de slăbiciuni. Psalmistul ne
dezvăluie chiar textul hotărârii divine, prin care Dumnezeu a
aşezat pe Hristos deasupra muntelui Sion şi i-a dat puterea asupra
tuturor popoarelor pământului.
In p a r te a a treia (versetele 10-13), revoltaţii să se
plece ca să sărute praful picioarelor unsului Domnului, dacă nu
voiesc să sufere greutatea mâniei lui. Toată plecarea milostivirii
dumnezeieşti nu este încă închisă. Dar e cea din urmă zi, cea din
urmă clipă, după care pierderea va fi definitivă.
Din Psalmul 2 ne reţin atenţia textele:
1. Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au
cugetat deşertăciuni?
2. S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au
adunat împreună împotriva Domnului şi a unsului Său, zicând:
3. "Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi
jugul lor".
4. Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi
Domnul îi va batjocori pe ei!
5. Atunci va grăi către ei întru urgia Lui şi întru mânia
Lui îi va tulbura pe ei;
6. Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele
cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului.
7. Domnul a zis către Mine: "Fiul Meu eşti Tu, Eu
astăzi Te-am născut!
112
 8. Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea
Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului.
9. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul
olarului le vei zdrobi!"
10. Şi acum împăraţi înţelegeţi! învăţaţi-vă toţi, care
judecaţi pământul!
11. Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu
cutremur.
12. Luaţi învăţătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul
şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrab mânia
Lui! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El.

PSALM UL 117
Cu prilejul mutării cortutui mărturiei, psalmistul
prezice Biruinţa lui Hristos
David se hotărăşte să aducă cortul mărturiei din casa
lui Abinadab la Ierusalim. El vedea un mare interes şi o împlinire
a dorinţelor sale în această aducere a tabernacolului şi a arcei în
muntele cel împărătesc.
David avea în proiect zidirea unui templu, zidirea
casei Domnului, dar aceasta era abia o cărăruie către acest mare
scop. Tot el era şi moştenitorul făgăduinţelor date lui Avraam şi
trebuia să stăpânească acest chezaş preţios al ocrotirii.
Toate aceste motive îl făcură pe împărat să aducă
cortul mărturiei la locul de cinste, într-o sărbătoare cu totul
slăvită. Hristos pune bazele spirituale ale Bisericii, David chipul
lui Mesia, începu ideea templului din Ierusalim şi pregăti zidirea
lui.
Cuvintele şi gândurile psalmului 117 pot fi uşor
raportate la acest mare eveniment.
Dar fiecare verset din acest psalm are un înţeles
complet, dulceaţa sa proprie şi coloritul său. Cugetările, cu toate
acestea se urmează una pe alta şi se alipesc unele de altele,
întocmai ca şi ramurile de tulpină, ca florile pe aceiaşi tulpină
vestind biruinţa lui Hristos prin gândurile şi cuvintele insuflate ale
proorocului; ale lui David figura lui Mesia.
113
 PSA LM UL 8 Biruinţa lui H ristos p e p ăm ân t si in cer
Acest psalm priveşte direct pe lisus Hristos fiind citat
în Noul Testament de trei ori şi anume: în Evanghelia lui Matei de
însuşi Domnul Hristos; în Epistola a Il-a către Corinteni de
Apostolul neamurilor - Pavel şi în Epistola către Evrei de acelaşi.
în toate aceste trei locuri din Sfânta Scriptură nu este
vorba decât de lisus Hristos.
Iar în cuvintele psalmilor, autorul înalţă pe făcătorul
său, pe lisus Hristos, Domnul cerurilor şi al pământului care
cercetează pe fiul omului şi-l pomeneşte.
David, autorul psalmului arată slava şi biruinţa
Domnului „Ca 5-a înălţat mare cuvinţa ta mai presus de ceruri; din
gura pruncilor si a celor ce sug ai săvârşit lauda pentru vrăjmaşii
tăi, ca să sfărâmi pe vrăjmaşul şi izbânditorul meu" (versetele 2,3)
Bucuria izbânzii, a victoriei, celui ce „cu mărire si cu
cinste l-a încununat pe om şi l-a pus peste toate lucrurile sale" îl
face pe psalmist să exalte în bucurie şi să rostească cuvintele:
„Doamne, Dumnezeul nostru cât este de minunat numele tău în tot
pământul".

PSALM UL 44
Acest psalm a fost dat fiilor lui Core ca să fie cântat în
adunările publice cu atenţie şi înţelegere după cum vedem în titlu.
Titlul psalmului, în Vulgata este ca şi la cei 70:
„In finem pro iis qui commutabuntur, fillis Core ad
intellectum, canticum pro dilecto". 162
Prin cuvintele „canticum pro dilecto", evreul zice:
canticum amorum sau amabilium, se pare că cei 70 ar fi voit a da
sensul personificând obiectul psalmului, care în adevăr este mult
iubitul lui Dumnezeu, Mesia.
„Toţi explicatorii, atât cei greci cât şi latini, şi cei mai
vechi chiar dintre iudei,..., recunosc că acest psalm priveşte pe

162 Ibidem, p. 61.

114
Mesia si că proorocul vesteşte aici unirea acestui trimis a lui
Dumnezeu cu Biserica, mireasa lui”, 163

PSALM UL 71
Hristos domneşte până la sfârsitul veacurilor în
Biserica Sa. Plin de încredere în Mesia cel viitor, Proorocul
David, văzuse în evenimentele propriei sale vieţi, pregătirea
viitorului făgăduit neamului său. Ajungând la vârsta bătrâneţii şi
simţind că sfârşitul îi este aproape, el vede de faţă pe succesorul
său Solomon, căruia el i-a înţeles slava viitoare, apoi insuflat de
Duhul Sfânt recaută dezvăluirile vieţii lui Hristos, obiect privit ca
ţintă a preocupărilor sale şi a speranţelor sale călduroase.
Cântarea sa, psalmul 71, trece pe deasupra gloriilor
fiului său, ea este „zugrăvirea măririi, a duratei domniei lui Mesia
prin Biserica Sa, şi fericirea pe care o aduce neamurilor. Psalmul
arată în trăsături luminoase istoria lui Hristos, venirea sa pe
pământ (ver. 6) exerciţiul suveranităţii sale în lume (vers. 2-4, 12-
14) propagarea Evangheliei (vers. 5 , 1 , 15, 16 şi 17)". 164
Psalmul 71 este o rugăciune adresată lui Dumnezeu,
de către David pentru fiul său Solomon, fiind pe patul de moarte
când îl compune. Totul respiră a pace, belşug fericire săracilor
uşuraţi sub îngrijirea şi dreptatea noului împărat, care trebuia să
supună pe asupritori. Aceasta e moştenirea ce lasă fiului şi
întregului popor, promiţând o domnie fericită, domnia lui.165

PSALM UL 109 U ngerea lui M esia ca arhiereu si

îm părat pen tru veşnicie
David îl văzu pe Mesia care venea să i se arate pentru
cea din urmă oară sub trăsăturile lui Solomon; Dumnezeu Tatăl îl

163 Ibidem.
164
Ibidem, p. 63..
165 Psalmul 71 este comentat amănunţit (aproape prin fiecare
verset este reliefat Hristos, domnia Sa, dreptatea şi toate celelalte ale
Sale) de către Chirii, Arhiepiscopul Alexandriei, op. cit. pag. 52-55.
115
făcea să se aşeze la dreapta sa, pe tronul său, şi-i adresa cuvinte
profetice care luminau un îndepărtat şi tainic viitor.
în realitate, Solomon nu avea decât rolul de închipuire
şi de reprezentant a lui Mesia.
în psalmul 109, David l-a văzut pe Hristos în luminile
sfinţilor şi înaintea aurorei, ieşind veşnic din sânul Tatălui,
Arhiereu veşnic şi iară urmaş, neurmând nimănui, creat şi instituit
în mod miraculos nu după porunca lui Aaron, ci după rânduiala lui
Melchisedec, ordin nou, pe care legea nu-1 cunoaşte acum.
L-a văzut la dreapta lui Dumnezeu, privind din
înălţimea cerurilor pe duşmanii lui abătuţi.
Mirându-se de o aşa mare privelişte, şi răpit de slava
fiului său îl numi Domnul său.
Psalmul 109 formează concluzia firească a psalmilor
mesianici ai lui David. El are ca obiect după cum vedem, ungerea
lui Mesia preot şi împărat, luând loc în ceruri de-a dreapta Tatălui
său.
Iisus a îndeplinit opera Sa de milostivire şi de
mântuire pe pământ şi după ce a scos din înălţimea crucii, strigătul
suprem care precedă ultimul său suspin: „Săvârşitu-sa", psalmistul
ni-L înfăţişează intrând în slava sa.
După patruzeci de zile de la învierea Sa, Hristos se
suie la Tatăl după cum ne spune Evanghelistul (Marcu 16, 19) i-
îndată în stăpânire sceptrul şi scaunul împăratului „căruia i-a fost
dată toată puterea în cer şi pe pământ" (Mat. 28, 18).
Apoi, Sf. Apostol Petru anunţă Evreilor, adunaţi în
ziua Rusaliilor, că toată casa lui Israel ştie sigur că Dumnezeu este
Domnul şi Hristos, acest lisus pe care „voi l-aţi răstignit'". Prin
puterea dreptei Sale, El, L-a ridicat în slava împăratului şi a
Mântuitorului (Fapte 2, 23)
Psalmul este scris în ultimile momente ale vieţii de
către David, atunci când încoronează împărat pe Solomon şi
distruge planurile urzite de marele preot Abiatar şi generalul Ioab
de a-1 încorona împărat pe Adonia.
încercarea de răsturnare a lui Adonia nu este decât un
punct de plecare, o palidă şi neânsemnată figură a îndrăznelilor şi
sângeroaselor întreprinderi ale Evreilor şi necredincioşilor contra
lui Hristos şi a Bisericii Sale.

PSALM UL 109
1. Lăuda-Te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-
voi toate minunile Tale.
2. Veseli-mă-voi şi mă voi bucura de Tine; cânta-voi
numele Tău, Preaînalte.
3. Când se vor întoarce vrăjmaşii mei înapoi, slăbi-vor
şi vor pieri de la faţa Ta!
4. Că ai făcut judecata mea şi dreptatea mea; şezut-ai
pe scaun, Cel ce judeci cu dreptate.
5. Certat-ai neamurile şi au pierit nelegiuiţii; stins-ai
numele lor în veac şi în veacul veacului.
6. Vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile şi cetăţile i le-ai
sfărâmat; pierit-a pomenirea lor în sunet.
7. Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de
judecată
8. Şi El va judeca lumea; cu dreptate va judeca
popoarele.
Prin această expresie: Domnului meu", David arată
lămurit deosebirea de rang care există între el şi Mesia, care apare
sub trăsăturile lui Solomon.
însăşi lisus Hristos arată fariseilor care nu voiau să
mărturisească divinitatea lui şi nu înţelegeau nimic din aceste mari
mistere spunând: „Dacă David numeşte pe Hristos Domnul său,
cum Hristos e fiul său ? Al cui fiu este Hristos" (II Corinteni, XII,
4)
Iar fariseii au răspuns: a lui David; dar răspunsul nu
era complet. Mântuitorul voia să aibă mărturisirea lor, care nu
trebuia decât să urmeze psalmul ca să găsească răspunsul corect,
deoarece Dumnezeu însuşi vorbeşte astfel: „Te-am născut mai
înainte de luceafăr”.
în toate locurile unde este vorba de titlurile lui
Melchisedec, peste tot ele îl reprezintă pe Hristos, atât ca preot cât
şi ca institutor al Sfintei Euharistii.
117
 Melchisedec, preot şi rege al Salimului, fără început şi
fără sfârşit - (Sfânta Scriptură nu menţionează originea lui
Melchisedec, nici istoria sfârşitului său) nu aduce o jertfă, un dar
ca preoţii Leviţilor, ci în acest fapt plin de taină, aduce pâine şi vin
ca preot celui Prea înalt, închipuind astfel pe lisus dând trupul şi
sângele Său sfinţite, ucenicilor Săi, în ajunul morţii sale, sub
forma pâinii şi a vinului.

Concluzii
In iconomia divină, David a reprezentat figura lui
Hristos ca împărat, psalmist (învăţător) şi profet (preot). în primul
rând o spunem cu toată tăria pe care ne-o dă sufletul şi puterea
psalmilor că David este omul lui Dumnezeu, bărbatul în care
Duhul Sfânt a pus insuflările planului divin, firul roşu
mesianic, amintirea Paradisului şi rezidirea omului, a lui Adam
prin Mesia, fiul lui David.
Psaltirea, opera împăratului şi Proorocului David,
reprezintă o icoană a vieţii sufletului, David, cel mai
însemnat autor al psalmilor.
încercările, durerile, triumfurile lui David, totul în
afară de păcat i-au fost comune cu Mântuitorul neamului omenesc
de aceea l-a cântat fără să uite vreodată că-L reprezintă. Hristos
şi-a anunţat cu o mie de ani înainte învierea punând în gura lui
David, cuvintele: „Căci nu voi lăsa sufletul meu în iad, nici voi da
pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea" (Psalmul 15/10)
Mesianitatea psalmilor lui David iasă în relief fară o
căutare adâncă şi minuţioasă în cuvintele marelui Prooroc. David
este idealul rege, o lumină strălucitoare „a slujit celor din vremea
lui după planul lui Dumnezeu" (Fapte 13:36); realizările lui au
fost multe şi diferite, cu calităţi extraordinare, poet, tandru
îndrăgostit, om de acţiune, prieten loial, duşman generos, în el a
fost văzut viitorul Mesia; citat de Noul Testament, din a cărui
sămânţă avea să răsară după trup Mesia.
Deci, fără îndoială, David împăratul şi Proorocul
rămâne figura şi tipul lui Hristos Mesia, cel persecutat şi

118
triumfător, prin viaţa sa, faptele şi minunatele sale imnuri
profetice, psalmii.

2.2. PROFEŢII NESCRIITORI sau ORATORI

De obicei în preocupările care abordează didactic

problema profeţilor un loc important îl ocupă scrierile propriu-zise
aflate între cărţile Vechiului Testament şi anume acelea care au ca
autori pe profeţi. însă aşa cum am precizat aveam de a face cu o
categorie de profeţi vechi de la care nu ne-au rămas scrieri, cu
toate că şirul profeţilor începe cu Moise şi continuă pînă la vremea
profetului Maleahi (450 î.Hr).
Ne-am propus întocmirea unui capitol mai mare, care
să prezinte măcar succint personalitatea şi activitatea profeţilor de
la care nu ne-au rămas scrieri. Este totuşi adevărat că activitatea
lor este cuprinsă în cărţile istorice ale Vechiului Testament.
Din această categorie de profeţi vom prezenta în
continuare pe următorii:
1. Valaam
2. Samuel
3. Gad
4. Natan
5. A hiadinŞ ilo
6. Şemaia
7. Addo sau Iddo
8. Azarie
9. Henani
10. Iehu
11. Miheia sau Miha
12. Iahaziel
13. Eliezer
14. Ilie
15. Elisei

119
 2.2.1. VALAAM-profetul neevreu

Valaam este proorocul care nu face parte din neamul

poporului ales. Numele său, în ebraică "Bileam", "Bilaam",
tradus în greacă "Baluam", este amintit de 50 de ori în cartea
Numeri (cap.22-24) şi apoi în Numeri 31, 8, 16; Deuteronom 23,
4-5; Iosua 13, 22; 24, 9-10; Neemia 13, 2; Miheia 6, 5; în Noul
Testament fiind menţionat în : II Petru 2, 15; Iuda 11,; Apocalipsa
2, 14. 166
In traducere numele Valaam este tradus când "cel care
mistuie, devorant’" , 167 "mâncău" de la "bală’"-"a înghiţi" 168, când
cel "elocvent" 169, considerat ghicitor vestit şi "cunoscut ca
prezicător" 170 şi / ’vrăjitor" 171. Pe cât de controversată este
traducerea numelui său, pe atât de controversată este şi atitudinea
sa în legătură cu poporul biblic.
Valaam era fiul lui Beor, de orgine din Petor, o cetate
pe lângă râul Eufrat (Numeri 22,5) în ţinutul Aram (la 20 km sud
de Carchemiş) din Mesopotamia.
In drumul spre Ţara Făgăduinţei poporul lui Israel
hărţuieşte locuitorii Ţării Moabului, în vremea în care moabiţii
aveau ca rege pe Balac, fiul lui Sefor.
După înfrângerea amoriţilor de către evrei, aceştia din
urmă înaintează cu repeziciune spre Moab, Balac s-a îngrozit şi
trimite soli la Valaam care să-i spună "Iată a ieşit un popor din
Egipt şi a acoperit faţa pământului şi trăieşte lângă mine. Vino

166 A. van SELMS, Balaam, în D. B., O, p. 128.

167 D. B., 1, p. 130.
168 A. van SELMS, op. cit., p. 128.
169 Dicţionar Enciclopedic al Bibliei, transpunere românească de
Dan SLUSANSCHI, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 82.
no Martin BOCIAN, Ursula KRAUT, Iris LENTZ, Dicţionar
Enciclopedic de personaje biblice, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996,
p. 419.
171 Viorica S. CONSTANTINESCU, Baruch TERCATIN,
Dicţionar de personaje biblice şi reprezentarea lor în arte, Ed.Hasefer,
Bucureşti, 2002, p. 320.
120
deci şi-mi blesteamă poporul acesta, că este mai tare ca mine şi
atunci poate voi fi în stare să-l bat şi să-l alung din ţară. Eu ştiu că
pe cine binecuvântezi tu acela este binecuvântat şi pe cine
blestemi este blestemat" (Numerii 22, 5-6). Solii regelui Balac s-
au dus încărcaţi de daruri ca să obţină ceea ce dorea regele lor.
Valaam era închinător la idoli, dar el ştia şi despre
Dumnezeul izraeliţilor pe care "şi-L pusese în numărul
dumnezeilor pe care pretindea că-i slujea el, deoarece îl auzim
spunînd "Domnul Dumnezeul meu" (Numeri 22,18) m . El
primeşte solii, însă nu dă un răspuns imediat, solicitându-le să
rămână peste noapte, vreme în care lui Valaam, Dumnezeu îi
porunceşte : "Să nu te duci să blestemi pe poporul acela că este
binecuvântat" (Numeri 22, 13), ceea ce acesta şi face şi nu merge
cu acei soli, ci îi refuză. Balac insistă trimiţând mai mulţi soli şi
mai însemnaţi decât aceia. Cu toate că la sosirea acestora Valaam
se pronunţă categoric :"Chiar dacă mi-ar da Balac casa sa plină de
argint şi de aur, nu pot să calc porunca Domnului Dumnezeului
meu şi să fac ceva mic sau mare după placul meu" (Numeri
22,18), totuşi el cere un răgaz spre a afla sfatul Domnului. Sfatul
este de data aceasta un îndemn afirmativ, adică Valaam putea
însoţi pe soli, dar acolo să facă ceea ce îi va spune Domnul. Pe
cale, însă, îngerul Domnului îl întâmpină, dar nu este văzut de el,
ci doar de asina pe care călărea şi care "a văzut pe îngerul
Domnului cu sabia ridicată în mână" (Numeri 22, 23), motiv
pentru care refuză insistenţele stăpânului de a merge mai departe.
Valaam o pedepseşte bătând-o cu toiagul, iar aceasta în chip
minunat i se adresează acestuia cu grai omenesc. Uimit Valaam
este martorul unei revelaţii, putând să vadă şi el pe îngerul
Domnului, care nu-1 lasă să se întoarcă din drum, dar să grăiască
cele pe care Dumnezeu i le va pune în gură.
Ajuns la Balac, Valaam zideşte altar de jertfă pe un
loc înalt de unde putea să vadă o parte din tabăra izraeliţilor şi
retrăgându-se vorbeşte cu Dumnezeu, după care i se adresează lui
Balac "cum să blestem pe cel care nu-1 blesteamă Dumnezeu? Sau

172 D.B., I , p. 130.

121
cum să-l osândesc pe cel ce nu-1 osândeşte Dumnezeu? (Numeri
23, 8).
Balac s-a supărat şi l-a dus pe un alt loc înalt, după
care Valaam i-a comunicat că "Dumnezeu nu este ca omul, ca să-
L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară rău. Au zice-va El şi nu
va face ? Sau va grăi şi nu se va împlini ? Iată eu am primit
poruncă să binecuvântez ; El a binecuvântat şi eu nu pot întoarce
binecuvântarea" (Numeri 23, 19-20). Regele îl duce pe un alt loc
înalt, însă şi de data aceasta Valaam nu poate să-i facă pe voie.
Mai mult decât atât "a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu"
(Numeri 24, 2) ca unul care este "bărbatul cel ce vede cu
adevărat... cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte
gândurile Celui Atotputernic, cel ce vede descoperirile lui
Dumnezeu" (Numeri 24, 2-3) şi începe să adreseze cuvinte de
admiraţie faţă de izraeliţi proorocind că va ieşi biruitor.
Balac s-a supărat auzind de la Valaam că poporul
evreu va învinge: "ma tovu oaleiha Iacov", "Cât de frumoase sunt
sălaşurile tale, lacove" (Numeri 24, 5), şi că se prevede căderea
Moabului. Astfel el s-a mâniat şi i-a cerut lui Valaam: "fugi dar în
ţara ta!" (Numeri 24, 11).
înainte de a pleca însă Valaam îi descoperă prin
cuvinte profetice cele ce se vor întâmpla poporului lui Israel şi
poporului lui Balac. Astfel Valaam zice: "Ieşi-va din sămânţa lui
(a lui Israel) un Om care va stăpâni neamuri multe şi stăpânirea
Lui va întrece pe a lui Agag şi împărăţia lui se ve înălţa" (Numeri
24, 7) apoi, ca unul "cel ce vede descoperirile lui Dumnezeu"
(Numeri 24, 16), adaugă solemn: "II văd, dar acum încă nu este; îl
privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacob , un toiag se
rid ică din Israel şi va lovi p e căpeteniile M oabului şi p e toţi f ii lui
Set îi va zdrobi" (Numeri 24, 17) şi " D in Iacov se va scula C el ce
va stăpâni cu p u tere şi va p ie rd e p e cel ce va răm âne în c e ta te ”
(Numeri 24, 19). Aceasta este recunoscută îndeobşte o profeţie
mesianică. Turbând de furie Balac trimite pe Valaam acasă.
Textul din Numeri 24, 17 este o profeţie mesianică
veridică, rostită de un profet care are credinţa puternică în
Dumnezeu şi un înăscut simţ al dreptăţii şi al echităţii între
122
popoare. "Atmosfera acestui verset este oarecum misterioasă, iar
termenul - cheie în jurul căruia se desfăşoară profeţia este cuvîntul
"stea". Este un lucru cunoscut că vechii babilonieni erau buni
astrologi, urmărind cu atenţie mersul aştrilor pe bolta cerească. De
asemenea, în spaţiul mesopotamic, steaua a fost considerată
întotdeauna ca un semn special. Bunăoară, în cazul nostru, steaua
dădea de ştire că un nou rege s-a născut. De fapt, versetul în cauză
subliniază cu tărie tocmai termenul "stea" când zice "o stea răsare
din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică în Israel" (Numeri 24,
17). 173 Textul străbate timpurile, până în epoca Aceluia pe care îl
vede născându-se din Iacov. Este steaua după care s-au orientat
magii (Matei 2, 2), care ajungând la Ierusalim au întrebat: "unde
este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit
steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui". 174
în acest context, este important să amintim că
"astronomul Kepler a constatat apariţia unei stele extraordinare, în
timpul naşterii lui Iisus, care a apărut la Răsărit, a luat cursul spre
Apus, apoi a dispărut pe cerul Palestinei. Cele mai vechi
interpretări leagă steaua de Mesia. Până şi conducătorul răscoalei
iudaice din 135 - 138, de sub împăratul roman Hadrian, a primit
numele de "Fiul stelei" (Barkokhba ), pentru că a fost considerat
Mesia cel prezis la Numeri 24, 17. Tradiţia intrepretării s-a păstrat
în cursul timpului. în sec. XI, episcopul Damian îi combătea în
"Antilogul" său pe cei ce nu L-au primit pe Hristos, cel cunoscut
în Vechiul Testament sub numele de "Steaua lui Iacob". 175
Profeţia lui Varaam continuă ideea mesianică privind
demnitatea împărătească a lui Mesia cuprinsă înainte de
făgăduinţele divine făcute patriarhilor şi în mod solemn în
binecuvântarea lui Iacob asupra lui Iuda (Facerea 49, 10).

173 Vladimir PETERCĂ, Mesianismul în Biblie, Ed. Polirom,

Iaşi, 2003, p. 55.
174 Pr.Prof.Dr. Nicolae NEAGA, Iisus Hristos în Vechiul
Testament, în "Mitropolia Banatului", an XXXVII, 1987, nr. 5, sept.-
oct., p. 17.
175 Ibidem.
123
 De altfel "steaua şi sceptrul se referă la un personaj cu
veleităţi regale în care dintotdeauna tradiţia iudaică şi creştină l-a
văzut pe Mesia. Comparaţia unor persoane de seamă cu steaua
apare de multe ori în Vechiul Testam ent... 176 Profeţia este într-un
fel asemănătoare cu cea a lui Miheia în sensul că în ea se întrevăd
cele două firi ale lui Mesia. Steaua poate fi un indiciu al divinităţii
lui Iisus, aşa cum sublinia Origen, iar sceptrul se poate referi la
natura umană a Domnului". 177 Aşadar, persoana deosebită este
comparată de Valaam cu o stea a cărei obârşie este din Iacob. Ea
este viitorul rege al lui Israel simbolizat de toiag sau sceptru ca
simbol al autorităţii şi stăpânirii.
Origen este scriitorul bisericesc care dă cele mai
complete explicaţii cu privire la profeţia rostită de Valaam.
Origen consideră profeţia lui Valaam ca fiind "făcută
sub întrâurirea Cuvântului lui Dumnezeu" 178 Valaam însuşi
mărturisind "ce-mi va pune Dumnezeu în gură, aceea îţi voi
grăi... şi ce-mi va descoperi El aceea îţi voi spune" (Numeri 22,
38; 23, 3). Aceasta este "o profeţie privitoare la Hristos, care se
aşează la cele premergătoare" 179 şi "Hristos este cel vizat" 180 şi

176 La Daniel 12, 3 oamenii vituoşi sunt tot atâtea "stele

strălucitoare", în Facerea 37, 9 fraţii Iui Iosiv sunt "11 stele", iar în
Facerea 15, 5 şi 26, 4 urmaşii lui Avraam şi Isaac sunt stele mărunte. în
Apocaiipsă 22, 16 Hristos se numeşte "stea strălucitoare". Vezi Pr. Prof.
Dr. Nicolae NEAGA, Hristos în Vechiul Testament, însemnări pe
marginea textelor mesianice, Sibiu 1944, p. 46.
177 Pr. Prof. Petre SEMEN, Aşteptând mântuirea, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2000, p. 113.
178 ORIGEN, P.G. t. 12, col. 116 şi 117. A se vedea în limba
română: Origen, Scrieri alese, partea întâia, Omilii la cartea Numeri,
Omilia a XVIII-a "Steaua lui Iacob", I, trad. Pr. Prof. Teodor
BODOGAE, Pr.Prof. Nicolae NEAGA şi Zorica LAŢCU, în col. P.S.B.,
voi. 6, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 174.
179 Ibidem, p. 175.
180 Ibidem. P. 179.
124
 "Acela va fi văzut, însă nu acum, ci la vremea când El însuşi va
grăi" 1S1, adică "La plinirea vremii" (Galateni 4, 4).
Cuvintele "o stea răsare din Iacob" (Numeri 24, 17) şi
"Ieşi-va din sămânţa lui un Om" (Numeri 24, 7), după opinia lui
Origen "profeţesc despre "steaua care s-a atătat pe cer magilor
"din Răsărit" şi care i-a îndrumat spre Iudeea, pentru a căuta pe
"împăratul lui Israel, care s-a născut" şi aflându-L, I-au adus
daruri şi I s-au închinat. însă mă mir că după ce s-a zis că steaua
va merge înaintea magilor până la Betleem şi se va opri deasupra
locului unde era pruncul, Evanghelia nu pare să ştie că ea s-ar fi
îndepărtat, ar fi dispărut, sau reînălţându-se sau în alt mod s-a
făcut nevăzută. Evanghelia zice numai că steaua a venit şi s-a
oprit deasupra locului unde era pruncul: Nu s-ar fi întâmplat
tocmai ca pe timpul botezului? Când, după botez "Iisus a ieşit din
Iordan, cerurile I s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu
pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El şi a auzit din
ceruri zicându-se: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am
binevoit" (Matei 3, 16-17). Asemenea steaua aceasta care a venit
deasupra locului unde era pruncul şi s-a oprit, rămânând deasupra
lui Hristos, ca şi Duhul Sfânt, care a venit în chipul unui porumbel
şi "a rămas deasupra Lui". Şi precum Duhul lui Dumnezeu,
coborât asupra Lui a rămas, tot aşa noi ştim că nu l-a mai părăsit
niciodată. Astfel trebuie înţeles, cred, că steaua care a venit şi s-a
oprit deasupra Lui, s-a oprit pentru a nu-L mai părăsi niciodată. Şi
tot aşa mi se pare că steaua este imaginea dumnezeirii. De
asemenea ordinea expresiilor acestei profeţii arată că-i vorba
despre dumnezeire: "O stea va răsări din Iacob", şi de natură
umană: "şi un om se va ridica din Israel". Astfel că Hristos este
descoperit în profeţie deplin atât în dumnezeirea cât şi în
umanitatea Sa". 182
Cu toate că în Numeri 24, 25 se spune despre Valaam
că "sculându-se... s-a întors înapoi, în ţara sa" mai târziu îl găsim
printre madianiţi (Numeri 31, 8, 16), pe care i-a sfătuit să-i atragă

181 Ibidem, p. 180.

182 Ibidem, p. 180-181.
125
pe israeliţi în cultul lui Baal - Peor (Numeri 25) şi din această
cauză a fost omorât de Israel împreună cu regii madianiti (Numeri
3>8>-
In Noul Testament numele lui este un simbol al
lăcomiei "părăsind calea cea dreaptă (evreii) au rătăcit şi au apucat
calea lui Valaam... care a iubit plata nedreptăţii, dar a primit
mustrare pentru călcarea lui de lege; căci dobitocul fără grai,
grăind cu glas omenesc, a oprit nebunia proorocului" (II Petru 2,
15-16). La fel este simbolul participării la închinări păgâne şi la
imoralitate: "am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii
care ţin învăţătura lui Valaam, cel ce învăţa pe Balac să pună
piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce carne
jertfită idolilor şi să se dea desfrânării" (Apocalipsă 2, 14).
Conform referirilor din Noul Testament cu privire la
Valaam, referiri la calea, rătăcirea şi învăţătura lui, "acesta rămâne
tipul proorocului mincinos, iubitor de bani şi onoruri, a cărui
atitudine şovăielnică, indecisă, conduce direct la abandonarea
învăţăturii sănătoase şi la acceptarea com prom isurilor"t83.
Peste toate acestea, profeţia lui Valaam povesteşte
venirea lui Mesia din neamul lui Iacob şi El va fi un conducător
deosebit, inaugurând o epocă de pace pe pământ. Ca şi celelalte
profeţii despre Mesia, la fel şi cuvintele lui Valaam prezic
întemeierea împărăţiei universale care va fi instituită de Fiul lui
Dumnezeu la plinirea vremii. Binecuvântarea sa a aflat împlinire
tot în persoana Mântuitorului Hristos, care cheamă la mântuire pe
toţi, iudei şi păgâni (Romani 9, 24).

2.2.2. SAMUEL

Samuel este personalitatea vechitestamentară care

însumează atât demnitatea de judecător cât şi misiunea de profet.
El este ultimul dintre judecători şi cel rânduit de Dumnezeu să
ungă rege peste poporul lui Israel. Dacă în timpul patriarhilor tatăl
avea putere judecătorească asupra tuturor membrilor familiei sale,

183 D. B„ I, p. 130.
126
 mai târziu în cazul celor 12 triburi sau seminţii, şeful tribului era
judecător, peste toţi cei care faceau parte din tribul respectiv, după
ieşirea din Egipt, însă, Moise a exercitat această funcţie de
judecător în deşert (Ieşirea 18, 16), iar el la rândul său a aşezat
judecători peste cete de câte o mie, o sută, cincizeci şi zece
oameni, rezervându-şi pentru sine doar judecarea cazurilor mai
grele.
După Moise, Iosua a fost numit judecător suprem al
poporului evreu, ca unul care era "plin de duhul înţelepciunii"
(Deuteronom 34, 9) şi căruia toţi i se supuneau. După moartea
acestuia, lucrurile s-au schimbat, deoarece, el nu a lăsat un urmaş.
La conducerea poporului au urmat bătrânii triburilor, iar când
peste Israel s-au abătut invaziile unor popoare şi triburi străine,
Dumnezeu a rânduit pe unii bărbaţi viteji, numiţi judecători, care
aduceau ţara la izbândă şi o eliberau de asupritori. Epoca
judecătorilor durează din vremea de după Iosua până la
instaurarea regalităţii prin Saul.
Termenul de "şofet" = judecător, "şofetim" =
judecători, este împrumutat din limba canaaniţilor şi se referea la
cineva care împarte dreptate, după legea mozaică (Judecători 4, 4)
tradus mai corect prin "cel care face să triumfe dreptatea, cel care
eliberează". 184
Judecătorul era prin definiţie un "judecător salvator".
Judecătorii sunt în mod special oameni aleşi de Dumnezeu şi care
în virtutea unui har deosebit "Duhul Sfânt îi stăpâneşte" l85,
restabilesc drepturile lui Dumnezeu într-o situaţie compromisă
prin credinţa poporului. "După moartea lui Iosua naţiunea ebraică
nu era condusă de un guvern central. Ei reprezentau o congregaţie
de triburi (12 seminţii), independente, fară nici o forţă
concentrată care să le unească, în afară de Dumnezeul lor" l86.
Forma de guvernământ din zilele judecătorilor se numeşte

184 Albert VINENT, Le livre de Juges, Paris, 1952, p. 10.

185 Ibidem, p. 11.
186 Herry HALLEY, Manual Biblic, Ed. "Doar of Hope",
Oradea, 1995, p. 168.
127
"teocraţie" 187 prin faptul că Dumnezeu este conducătorul direct al
mulţimii.
Din când în când, israeliţii îşi unificau forţele sub
conducerea unei persoane care purta numele de judecător spre a-şi
apăra fiinţa naţională. Aceasta se întâmpla când se ivea vreo
primejdie sau năvăleau duşmanii. Aşadar, judecătorii "guvernau
poporul în vremuri de răstrişte şi de invadare de către neamuri
străine. Stăpânirea lor nu era continuă, nici succesivă, ci adesea
întreruptă pe timp mai lung sau mai scurt de pace şi linişte.
Ridicarea lor la intervale de timp au necesitat-o întotdeauna
împrejurări speciale.. . "i88.
Din rândul judecătorilor au făcut parte: Otniel, Aod
(Ehud), Şamgar, Barac, Debora, Ghedeon, Abimelec, Tola, Iair,
Ieftae, Itban, Ahialon (Elon), Abdon, Samson şi Samuel. Dacă nu
ar fi fost conducătorii de tipul judecătorilor şi dacă nu ar fi fost
ajutorul miraculos al lui Dumnezeu în vreme de restrişte, Israelul
ar fi fost de mult şters de pe faţa pământului.
Judecătorii aveau calităţi remarcabile de conducere şi
săvârşeau fapte vitejeşti cu ajutorul şi prin puterea lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, israeliţii s-au abătut de la ascultarea cuvântului
lui Dumnezeu şi au trăit în schimb propriile lor dorinţe. Ei nu au
reuşit să se separe complet de cultura imorală a canaaniţilor, ci au
preferat câştigurile materiale şi plăcerile imorale ale cananiţilor,
s-au încuscrit cu poporul canaanean şi au început să se închine lui
Baal şi zeităţilor acestora. Fiecare om făcea ce voia. "Mereu
cădeau şi se depărtau de la Dumnezeu, apucând-o pe calea
închinării la idoli. Atunci Dumnezeu îi dădea pe mâna
asupritorilor lor. Când, din suferinţa lor cumplită, izraeliţii se
întorceau la Dumnezeu şi strigau către El, atunci Dumnezeu se
îndura de ei şi ridica din mijlocul lor judecători care îi salvau de
sub robia asupritorilor lor. Atât timp cât trăia judecătorul
respectiv, poporul slujea pe Dumnezeu, dar îndată ce judecătorul
murea, poporul începea din nou să comită adulter spiritual,

187 Ibidem.
188 Studiul Vechiului Testament, Bucureşti,, p. 167.
128
 lipindu-se de idoli. Se poate spune cu precizie că atunci când
israeliţii II slujeau pe Domnul o duceau bine, dar când slujeau
idolilor lor sufereau. Necazurile israeliţilor s-au datorat indubitabil
neascultării lor. Ei nu s-au ferit de idoli şi nu au exterminat
locuitorii ţării, aşa cum le poruncise Dumnezeu să facă şi astfel se
isca mereu o luptă pentru supremaţie" 189
Astfel în urma căderii se întorceau la Dumnezeu ca la
ultima resursă, dar numai în urma apăsării nenorocirii lor.
"Problema fundamentală în ceea ce îi priveşte pe israeliţi constă în
faptul că, credinţa lor în Dumnezeu se întemeia nu pe dragoste şi
recunoştinţă faţă de Domnul Dumnezeu, ci pe dorinţe şi ambiţii
egocentrice" 19°.
Cu toate că israeliţii meritau nenorocirea şi suferinţa la
care erau supuşi, Dumnezeu era adânc mişcat de nenorocirea lor.
Suferinţa şi starea lor de plâns întristau inima Sa, la fel cum
nenorocirile unui copil mâhnesc un tată iubitor. într-un anumit
sens, Dumnezeu îi compătimea pentru necazurile lor şi era
însufleţit de milă, dorind să fie îndurător faţă de ei. Oferta
îndurărilor lui Dumnezeu fiind deschisă poporului lui Israel, căuta
pocăinţa şi iertarea celor care aveau peste timp să îl întâmpine pe
Dumnezeu întrupat.
Cel mai de seamă dintre judecători şi totodată primul
dintre prooroci a fost Samuel.
Samuel sau Şemuel înseamnă: "numele său e
Dumnezeu"191, "nume de Dumnezeu" 192, "ascultat" sau
"Dumnezeu a ascultat" 193. Acest nume l-a purtat: un membru al
seminţiei lui Simeón, fiu al lui Amihud, care l-a ajutat pe Iosua la
organizarea administrativă a ţării şi la împărţirea teritoriului între
triburi; acelaşi nume l-a purtat strănepotul lui Isahar, din familia

189 Henry HALLEY, op. cit., p. 170.

190 Albert VINCENT, op. cit., p. 29.
191 Dicţionar Enciclopedic al Bibliei, transpunere românească
Dan SLUŞANSCHI, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1999, p.536.
192 D.F.. PAYNE, Samuel, în Dicţionar Biblic, Oradea, 1995, p.
1149.
193D.B„ 3,p. 232.
129
lui Tola, căpetenia unei case patriarhale (I Paralipomena 7, 2) şi
acelaşi nume l-a purtat primul mare profet posterior lui Moise şi
ultimul dintre prooroci.
Samuel a fost fiul lui Elcana şi Ana. Elcana era un
levit din familia lui Chehat, din casa lui Iiţehar, care descindea din
Ţofai (Ţuf). Elcana trăia în Rama, cetate numită şi Ramataim -
Ţofim, pentru a putea fi distinsă de alte localităţi cu numele de
Rama (I Regi 1, 1, 19; 2, 11). El avea două soţii: Penina şi Ana.
Penina avea copii, iar Ana era sterilă. Biblia consemnează
poligamia, dar nu o aprobă niciodată. întocmai ca în cazul lui Lia
şi Rahela, o soţie a fost rodnică, pe când cealaltă a fost stearpă.
Situaţia a provocat apariţia unei rivalităţi în această familie,
deoarece Ana, deşi nu avea copii era mai iubită de bărbatul său,
dar "potrivnica ei o amăra grozav" (I Regi 1, 6). Când familia
făcea pelerinajul anual la Şilo, pentru a celebra una din sărbătorile
evreieşti, Ana primea o porţie dublă din ofranda de pace (I Regi 1,
3-5), dar era copleşită de disperare că nu avea copii.
în urma unor rugăciuni fierbinţi, Ana primeşte de la
Dumnezeu încredinţarea că va avea un fiu. Ea jurase înaintea lui
Dumnezeu că dacă va avea un fiu de parte bărbătească ea îl va
dărui Domnului. Astfel, având un fiu, după ce l-a înţărcat, Ana s-a
dus la "Casa Domnului" şi i-a pus numele Samuel, care ar
însemna după unii "auzit de Dumnezeu" 194, pentru că el "a fost
cerut de la Domnul" 195. El a fost închinat ca nazireu sau consacrat
"izolat de ceilalţi oameni, consâcrându-se lui Iahve printr-un
legământ special" 1%.
Nazireul trebuia să se abţină de la vin şi de la băuturi
tari pentru a fi mai vrednic de a se apropia de Dumnezeu. El nu
trebuia să-şi taie părul în timpul consacrării şi nu se putea apropia

194
William MaC DONALD, op. cit., p. 267.
195 Ibidem.
196 J. D. DOUGLAS, Nazireu, Dicţionar Biblic, Oradea, 1995, p.
895.
130
 de un cadavru. Astfel Samuel de mic a fost dus la preotul Eli din
Şilo şi a crescut acolo ca un a sc e t197.
Eli a fost preot în casa Domnului din Şilo (I Regi 1, 4)
unde se afla Chivotul Legii. Şilo fiind în acea vreme centrul
religios al evreilor. Eli a fost penultimul judecător al lui Israel,
timp de 40 de ani. Chiar dacă a fost un om drept, viaţa lui a fost
marcată de fărădelegile celor doi fii ai săi Ofni şi Fineas, care din
lăcomie se înfruptau din cele jertfite Domnului şi asupreau
poporul. Ei nu ascultau de sfaturile bune, nici de mustrările
părintelui lor şi pentru aceasta sunt blestemaţi şi mor amândoi în
bătălia de la Afet, cu filistenii care îi zdrobesc pe israeliţi şi
capturează Chivotul Legii. Eli suportă vestea morţii fiilor lui, dar
când află de răpirea Chivotului, moare pe loc (I Regi 4, 17). Eli a
avut un rol foarte important în educaţia Iul Samuel, care a crescut
şi s-a format sub directa lui îndrumare şi supraveghere. "Eli a
jucat "un rol de mediator în privinţa identităţii celui ce se arată lui
Samuel " a lui Dumnezeu. Dar vom privi evoluţia lui Samuel în
toate etapele sale.
Ana, mama lui Samuel a arătat devotamentul său faţă
de Domnul şi a consimţit să închine pe fiul său în slujba
Domnului "pentru toate zilele vieţii lui" (I Regi 1, 28).
înaintea templului din Şilo, Ana a rostit o rugăciune
de laudă şi mulţumire pentru că Dumnezeu a binecuvântat-o cu
naşterea lui Samuel, imn de preamărire al lui Dumnezeu, cunoscut
sub numele de "Cântarea Anei" (I Regi 2, 1-10), care culminează
cu profeticele cuvinte despre Mesia: "Domnul dintru înălţimea
cerului va tuna peste vrăjmaşii Săi, El va judeca marginile
pământului, drept fiind. El va da tărie regilor noştri şi fruntea
Unsului său o va înălţa" (I Regi 1, 10).
Cuvintele Anei au dezvăluit o profundă cunoaştere
lăuntrică a lui Dumnezeu, a caracterului Său şi a lucrărilor Sale.
Rugăciunea pare să conţină mustrări la adresa Peninei, pentru
numeroasele cuvinte înţepătoare pe care le rostise la adresa Anei,
dar ele trec de nivelul unor simple certuri de familie, abordând un

197 Vladimir PETERCĂ, op. cit., p. 248.

131
plan profetic şi referindu-se la triumful viitor al Israelului asupra
duşmanilor săi, perioadă ce va culmina cu domnia lui Mesia.
"Unsul" (Mahiab) este "cel ce a primit ungere sfântă în
vederea unei misiuni; în special primea ungere cel pe care
divinitatea l-a ales să o reprezinte în conducerea poporului.
Termenul "Maşiah" (Cel Uns) a fost tredus în greceşte prin
Hristos" 198 "Sfântul Sfinţilor" (Daniel 9, 24).
Cuvintele profetice ale Anei s-au împlinit în persoana
Mântuitorului Hristos, despre care, mai târziu profetul Isaia va
spune "Domnul m-a uns ca să binevestesc săracilor..." (Isaia 61,
1; Luca 4, 21). El este prin excelenţă Marele împărat, profet şi
preot, care activează pe pământ în numele Celui Preaînalt.
Samuel, pe când încă era tânăr băieţel a trăit
experienţa chemării în lucrare de prooroc. El "creştea cu vârsta şi
era iubit de Dumnezeu şi de oameni" (I Regi 2, 26), "slujea
Domnului sub povaţa preotului Eli" (3, 1) şi "în zilele acelea
cuvântul Domnului era rar şi nici vedeniile nu erau dese" (3, 1).
"A creşte înaintea Domnului este formula folosită pentru a-1
descrie pe Samuel şi care nu trebuie înţeleasă numai în sens fizic,
ci şi spiritual" 199 . Prunc fiind, Samuel este chemat de Dumnezeu
de trei ori, ultima dată rostind către acesta un discurs al cărui
conţinut l-a făcut cunoscut lui Eli preotul. Printre altele Samuel a
fost anunţat despre pedepsirea fiilor lui Eli. "Şi a crescut Samuel
şi Domnul a fost cu el şi n-a rămas neîmplinit nici unul din
cuvintele Lui" (I Regi 3, 19). Răspunzând chemării Domnului cu
cuvintele: "Iată-mă" (I Regi 3, 5, 6, 8) "vorbeşte, Doamne, că
robul Tău ascultă!" (I Regi 3, 10), Samuel primeşte calitatea "de
purtător al cuvântului Domnului" 200 trăind experinţa lui
Dumnezeu pe care "îl cunoştea într-un anumit fel; îl cunoştea prin

198 Pr. Prof. Petre SEMEN, Aşteptând mântuirea , Ed. Trinitas,

Iaşi, 2000, p. 139.
199 Jacquel BRIEN, Samuel et l'experience de Dieu, dans "Dieu
dans l'Ecriture, Lectio divino, 150, Paris, 1992, p. 53.
200 D. BARTHELEMY. Critique textuelle de l'Ancien
Testament, OBO 50/1, Fribourg, 1982, p. 150.
132
familia lui, mai ales prin mama lui, prin Eli care a trebuit să-l
educe, prin cultul la care participă în Şilo. Samuel este modul în
care Dumnezeu se comunică unei persoane prin cuvânt direct"201
După ce trăit experienţa acestei revelaţii "a urmat
Domnul a se arăta în Şilo, după ce Se arătase lui Samuel acolo
prin cuvântul Său şi s-au încredinţat toţi în tot Israelul, de la o
margine până la cealaltă margine a ţării, că Samuel este proorocul
Domnului" (I Regi 3, 21).
Eli fiind convins de faptele rele săvârşite de fii săi,
totuşi nu a avut tăria să-i îndepărteze din slujba preoţiei, cu toate
că prin cuvintele profetice rostite de tânărul Samuel ştia că
urmează pedeapsa. Eşecul lui Eli a fost considerat ca fiind egal cu
dispreţuirea lui Dumnezeu. Un om al lui Dumnezeu îi vesteşte lui
Eli hotărârea divină: "Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe
Mine, iar cei ce Mă necinstesc vor fi ruşinaţi... şi-Mi voi pune un
preot credincios. Acela se va purta după inima Mea şi după
sufletul Meu şi casa lui o voi întări şi va umbla el înaintea Unsului
Meu în toate zilele" (I Regi 2, 30, 35). Astfel cuvântul lui
Dumnezeu face cunoscut că un preot imoral nu poate fi
conducător al poporului lui Dumnezeu, astfel de persoane trebuie
îndepărtate din funcţiile de conducere. în lupta cu filistenii evreii
sunt înfrânţi, fii lui Eli sunt ucişi, iar filistenii capturează Chivotul
Legii. Eli moare, iar Samuel este chemat prooroc. Nereuşita lui Eli
în calitate de tată şi preot al Domnului a avut drept rezultat
următoarele: judecata lui Dumnezeu asupra lui Eli, asupra fiilor
săi şi a familiei sale, un declin în ce priveşte slujba preoţiei,
declinul spiritual general al poporului lui Dumnezeu, plecarea
Slavei Domnului din Israel "s-a dus slava din Israel" (I Regi 4,
2i).
Lui Eli i-a succedat ca mare preot Samuel, care a slujit
ca preot, judecător şi ca prooroc. El a fost credincios în mod
consecvent lui Dumnezeu în tot timpul vieţii sale. în felul acesta
el arată către preotul desăvârşit, Iisus Hristos, pentru că despre el
se spusese lui Eli că "va umbla înaintea Unsului Meu în toate

201 J. BRIEN, op. cit., p. 58.

133
zilele..." (I Regi 2, 35). Dumnezeu l-a chemat pe Samuel să
mărturisească poporului cuvântul Său, să ofere un exemplu de
credincioşie faţă de voia Sa, să-i cheme pe toţi la pocăinţă şi
reînoire şi să acţioneze ca un mijlocitor între Dumnezeu şi popor.
"Tot Israelul a aflat de la Dan până la Beer-Şeba, că
Samuel s-a învrednicit să fie prooroc al Domnului" (I Regi 4, 20).
In jurul lui s-au strâns mai mulţi tineri într-o grupare numită
"ceata proorocilor" (I Regi 19, 20), astfel, şcoala proorocilor din
Rama se afla sub conducerea Iul Samuel. Prin el, aceşti prooroci
erau îndrumaţi, crescuţi şi instruiţi cu privire la voia lui Dumnezeu
pentru Israel. Ţinta unei astfel de şcoli sau asociaţii de prooroci
era să realizeze reînoirea spirituală şi regăsirea scopului
legământului lui Dumnezeu pentru Israel. Oricine putea veni şi
învăţa căile Domnului de la ei.
Samuel a început să-şi exercitea autoritatea în vederea
unei reforme spirituale. El merge la diferite sanctuare, la Betel, la
Ghilgal, la Miţpa. După recuperarea Chivotului Legii. El i-a
convocat pe israeliţi la Miţpa, în apropiere de locul unde fusese
luat chivotul, le-a cerut să-şi recunoască şi să-şi mărturisească
păcatele, postind înaintea Domnului şi implorând îndurarea Lui.
Luând cunoştinţă de toate acestea, filistenii au invadat ţara lui
Israel. Poporul a strigat către Samuel, rugându-1 să intervină la
Domnul pentru a obţine ajutorul Său, trimiţând tunetul Său
împotriva filistenilor. Vrăjmaşul a fost pus în mare învălmăşeală,
apoi tot timpul cât s-a aflat Samuel în fruntea poporului, filistenii
nu au mai avut curajul să atace ţara lui Israel 202 .
Samuel nu se mulţumeşte "să dea interpretări ale
dreptului, nici să rezolve cazurile litigioase, ci (după I Regi 12, 1
şi urm.) el exercită o funcţie de cârmuire 203. Reşedinţa sa era la
Rama, localitatea sa natală (I Regi, 1, 19; 2, 11; 1, 1; 7, 17; 8, 4;
15, 34; 16, 13; 19, 18, 19; 22, 23; 20, 1), precum şi locul unde el a
fost înmormântat ( 2 5 , 1; 28, 3), care pentru a o distinge de alte

2U2 D.B., 3, p. 233.

203 Dicţionar Enciclopedic al Bibliei, ed. cit., p. 536.
134
localităţi cu acelaşi nume, este numită Ramataim-Ţofim (1, 1), aşa
cum am mai precizat.
Samuel reuşeşte să lămurească poporul că dacă speră
să primească ocrotirea şi izbăvirea Sa, atunci el trebuie mai întâi
să se întoarcă la El cu toată inima şi să părăsească toate formele de
idolatrie şi de compromis. Astfel "o realizare deosebită a
profetului Samuel pe plan religios a fost reîntoarcerea poporului
evreu la închinarea Dumnezeului celui adevărat, stăvilind
idolatria, ca şi redobândirea Chivotului Legii de la filisteni, iar pe
plan social, biruinţa împotriva filistenilor (I Regi 5, 7)" 204. Fii săi,
însă, deşi au fost la început profeţi, nu au urmat exemplul bun al
tatălui lor (8, 3), care din cauza necazurilor făcute de fii săi a
îmbrătânit înainte de vreme "eu am îmbătrânit şi au încărunţit" (I
Regi 12, 2). Datorită modului incorect în care fiii lui "au gestionat
treburile ţării şi a atitudinii ameninţătoare a naţiunilor păgâne,
bătrânii lui Israel au solicitat instituirea monarhiei" 205 , deoarece
aceştia nu erau demni de a conduce poporul, că "nu umblau pe
căile sale (ale lui Samuel), ci se abăteau la lăcomie, luau daruri şi
judecau strâmb" (I Regi 8, 3). Atunci bătrânii poporului au cerut
lui Samuel: "pune peste noi un rege" (I Regi 8, 5).
Aşa cum am putut constata, forma de guvernământ
până acum fusese teocraţia, adică Dumnezeu era conducătorul
direct al naţiunii. însă, "într-o lume primejdioasă, în care singura
lege recunoscută era legea junglei, pentru a supraveţui, naţiunea
trebuia să fie suficient de puternică, astfel Dumnezeu, binevoind
să se coboare la căile omeneşti, i-a îngăduit acestei naţiuni să se
unifice, aşa cum făcuseră şi alte popoare, sub domnia unui rege"
206

Iniţial, Samuel a fost împotriva unei conduceri regale

deoarece considara că adevăratul conducător este numai

204 Pr. Teodor BABA, Profeţi vechi, oratori sau nesciitori, în

Vechiul Testament, în "Altarul Banatului", an II (XLIV), iulie-sept.,
1994, p. 39.
205 D.B., 3, p. 233. Numele fiilor lui Samuel era Ioil şi Abia.
206 Henry HALLEY, op. cit., p. 181.
135
Dumnezeu. A cedat după ce presiunea populară în favoarea unui
conducător pământean a crescut" 207. Dar acest lucru nu a fost
hotărâtor în decizia sa, ci cercetarea făgăduinţelor date de
Dumnezeu în trecut şi consultatrea lui Dumnezeu în acest moment
crucial din istoria poporului lui Israel.
Regalitatea a constituit o parte a legământului lui
Dumnezeu cu Avraam "am să te fac tată a mulţime de popoare...
şi regi se vor ridica din tine" (Facerea 17, 5-6). Apoi în
binecuvântarea pe care o dă patriarhul Iacob fiilor săi, acesta a
atribuit regalitatea seminţiei lui Iuda "nu va lipsi sceptru din Iuda,
nici toiag de cârmuitor din coapsele sale... (Facerea 49, 10), deci
regii vor fi cei din seminţia lui Iuda.
Instaurarea regalităţii a fost apoi profeţită de Moise
care a prezis despre o zi în care Israel nu va mai fi mulţumit cu
conducerea directă a lui Dumnezeu.
Marele legiuitor Moise, , inspirat de Dumnezeu a
prevăzut instaurarea unui rege, ca "ceva ce nu este rău pentru
popor... şi dă norme cu privire la rege"208:
"Când vei ajunge tu în pământul ce ţi-1 dă Domnul
Dumnezeul tău şi-l vei lua în stăpânire şi te vei aşeza în el şi vei
zice: îmi voi pune rege peste mine, ca celelalte popoare, care sunt
împrejurul meu, atunci să-ţi pui rege peste tine pe acela pe care-1
va alege Domnul Dumnezeul tău: dintre fraţii tăi să-ţi pui rege
peste tine; nu vei putea să pui rege peste tine un străin, care nu
este din fraţii tăi.
Dar să nu-şi înmulţească acela caii şi să nu întoarcă
pe popor în Egipt, pentru ca să-şi înmulţească el caii, căci Domnul
v-a zis: Să nu vă mai întoarceţi pe calea aceasta.
Să nu-şi înmulţească femeile, ca să nu se răzvrătească
inima lui şi nici argintul şi aurul lui să nu şi-l înmulţească peste

207 Viorica CONSTANTINESCU, Baruch TERCATIN,

Dicţionar pe personaje biblice şi reprezentarea lor în arte, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2002, p. 278.
208 Pr.Dr.T.NEGOIŢĂ, Regele după Vechiul Testament, "Studii
Biblice" VI, Bucureşti, 1940, p. 5.
136
măsură. Căci, când se va sui pe scaunul regatului său, trebuie să-şi
scrie pentru sine cartea legii acesteia din cartea care se află la
preoţii leviţilor şi să fie aceasta la el şi el să o citească, în toate
zilele vieţii sale, ca să înveţe a se teme de Domnul Dumnezeul său
şi să se silească a împlini toate cuvintele legii acesteia şi toate
hotărârile acestea. Ca să nu se îngâmfe inima lui faţă de fraţii lui
şi ca să nu se abată el de la lege nici la dreapta, nici la stânga, ci ca
să fie el şi fiii lui zile multe la domnie în Israel" (Deuteronom 17,
14-20).
Profeţia lui Moise s-a împlinit în acest moment prin
cererea de către Israel a unui împărat omenesc.
Samuel s-a întristat la auzirea solicitării poporului şi
iniţial s-a opus. Dumnezeu a primit solicitarea evreilor ca pe o
respingere a lui însuşi ca împărat al lui Israel şi ca o dovadă a
dorinţei vii de a compromite rolul lor ca popor deosebit al lui
Dumnezeu. De aceea a zis Domnul către Samuel: "Ascultă glasul
poporului în toate câte îţi grăieşte, căci nu pe tine te-au lepădat, ci
M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei...
ascultă deci glasul lor, dar să le spui şi să le arăţi drepturile
regelui care va domni peste ei" (I Regi 7-9).
Poporul a cerut insistent lui Samuel un împărat
omenesc, aducând ca argument exemplul altor popoare, zicând:
"vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru, va
merge înainte şi va purta războaiele noastre" (I Regi 8, 20),
însumând deci puterea juridică şi politică în persoana sa. Ei au
atribuit în mod eronat cauza necazurilor şi înfrângerilor lor
conducerii inadacvate, în timp ce aceasta se datora păcatului lor,
nesupunerii voinţei lui Dumneuzeu. Astfel, s-au conformat
obiceiurilor societăţilor păgâne din jurul lor în loc să se încreadă
în Dumnezeu. Deşi nu aceasta era vremea pe care o alesese
Dumnezeu pentru ca ei să aibă un împărat şi cu toate că motivaţia
lor era greşită, Domnul le-a dat ceea ce ei au cerut.
După porunca Domnului, Samuel le-a făcut cunoscut
evreilor ce îi aşteaptă când vor fi cârmuiţi de un rege:

137
 "Iată care vor fi drepturile regelui care va domni peste
voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din
ei călăreţii săi şi vor fugi pe lângă carele lui.
Va pune din ei căpetenii peste mii, căpetenii peste
sute, căpetenii peste cincizeci; să lucreze ţarinile sale, să-i secere
pâinea sa, să-i facă arme de război şi unelte la carele lui.
Fetele noastre le va lua, ca să facă mirese, să gătească
mâncare şi să coacă pâine. Ţarinile, viile şi grădinile de măslini
cele mai bune ale voastre le va lua şi le va da slugilor sale. Din
semănăturile voastre şi din viile voastre va lua zeciuială şi va da
oamenilor săi şi slugilor sale.
Din robii voştri, din roabele voastre, din cei mai buni
feciori ai voştri şi din asinii voştri va lua şi-i va întrebuinţa la
treburile sale. Din oile voastre va lua a zecea parte şi chiar voi veţi
fi robii lui. Veţi suspina atunci sub regele vostru, pe care vi l-aţi
ales şi atunci nu vă va răspunde Domnul" (I Regi 8, 11-18).
Dumnezeu însă nu i-a părăsit. El a continuat să
călăuzească poporul său în ciuda guvernării defectuoase a
monarhiei în Israel, lucru pe care însă îl condiţionează cu
îndreptarea naţiunii şi cu comportarea demnă a regelui. Astfel "de
vă veţi teme de Domnul, de-i veţi sluji Lui şi de veţi asculta glasul
Lui, de nu vă veţi împotrivi poruncilor Domnului şi de veţi umbla
şi voi şi regele care domneşte peste voi în urma Domnului
Dumnezeului vostru, atunci mâna Domnului nu va fi împotriva
voastră. Iar de nu veţi asculta glasul Domnului, ci vă veţi
împotrivi poruncilor Lui, atunci mâna Domnului va fi împotriva
voastră, cum a fost împotriva părinţilor voştri"(I Regi 12, 14-15).
La acestea Samuel adaugă îndemnul său să se ferească de
idolatrie, să nu se depărteze de Dumnezeu şi să-i slujească din
toată inima, asigurându-i că astfel vor fi popor ales, asigurându-i
că şi el se va ruga neîncetat pentru ei, îi va "povăţui pe căi bune şi
drepte" (12, 23)şi avertizându-i că "de veţi face rău, atunci veţi
pieri şi voi şi regele vostru (12, 25).
Din iconomie divină, Dumnezeu i-1 scoate în cale pe
Saul, fiul lui Chiş din tribul lui Veniamin, pe care l-a uns rege.
Ungerea s-a făcut ca să-l închine lui Dumnezeu, să-l
138
 împuternicească pentru o sarcină deosebită, pentru care a fost
chemat, devenind "Unsul Domnului", plin de harul şi darurile
împuternicirii pentru sarcina stabilită de Dumnezeu. Alegerea sa a
fost unanim primită de popor. Saul a fost împuternicit de
Dumnezeu cu darurile Sale, cu atitudine corespunzătoare, fiind
sub îndrumarea şi rugăciunile lui Samuel, dar Saul nu a reuşit să
rămână mult timp credincios lui Dumnezeu şi cuvântului Său" (I
Regi 13, 13-14).
La scurtă vreme între Saul şi profetul Samuel au
apărut neînţelegeri deoarece regele îşi asuma atribuţii care
aparţineau preoţilor. Apoi, greşeala cea mai mare săvârşită de Saul
a fost că în războiul dus împotriva amaleciţilor, care erau socotiţi
cei mai mari duşmani, el a procedat cu îngăduinţă şi nu a dus lupta
pînă la capăt, potrivit intereselor statului. Când poporul evreu
străbătea pustiul ]n drum spre Ţara Sfântă, el a fost atacat de
amaleciţi, iără nici un motiv. Atunci Dumnezeu s-a mâniat şi a
poruncit ca seminţia Amalec să fie "ştersă de pe pământ". Saul nu
a îndeplinit porunca deşi Samuel i-a atras atenţia asupra modului
în care trebuie să acţioneze. Samuel l-a mustrat pe Saul şi s-a
despărţit de el, urmând să aleagă un alt rege. Samuel va unge rege
în ascuns, pe David fiul lui lesei.
Samuel a murit înainte ca David să ia domnia
definitiv şi a fost înmormântat la Rama, plâns şi regretat de
întregul popor. Pentru întreaga sa viaţă curată şi pusă în slujba
poporului său, memoria binecuvântată a profetului Samuel este
cinstită nu numai de evrei, ci şi de Biserica creştină
dreptmăritoare, fiind un model de dăruire totală, viaţă cinstită şi
credinţă neclintită 209. Chiar şi după moartea sa, regele Saul, într-
un moment de disperare, a încercat să afle voia lui Dumnezeu prin
el, consultând o femeie din Endor, care vorbea cu morţii.
Locul lui Samuel este unic în istoria Israelului. Dacă
Saul a cârmuit ca rege aproximativ între 1030-1010 î.Hr., Samuel a
trăit şi activat ca judecător şi prooroc aproximativ între 1040-1010
în.Hr. Autoritatea lui Samuel s-a exercitat peste toate triburile

209 Teodor BABA, op. cit., p. 40.

139
evreilor. Mai mult încă el a fost recunoscut drept cel mai mare
profet din Israel de după vremurile mozaice. Apoi, el a oficiat ca
mare preot, deşi nu era din spiţa lui Aaron, căruia îi aparţineau
responsabilităţile de mare preot. In Rama Samuel a organizat chiar
o şcoală profetică. Prin el aceşti prooroci erau îndrumaţi, crescuţi
şi instruiţi cu privire la voia lui Dumnezeu pentru Israel. Ţinta
unei astfel de şcoli sau asociaţii de profeţi era să realizeze
reînoirea spirituală şi regăsirea scopului legământului lui
Dumnezeu pentru Israel. Oricine putea veni şi învăţa căile
Domnului de la ei.
Este foarte probabil ca Natan, Gad şi alţi profeţi activi
în timpul lui David şi-au primit elanul de la Samuel.
Samuel a trăit într-o perioadă de criză şi de tranziţie
pentru poporul biblic şi în absenţa altei figuri proeminente,
seminţiile lui Israel i-au cerut să îndeplinească un rol excepţional,
combinând rolul de judecător cu cel de prooroc şi de mare preot.
El a fost considerat un conducător incoruptibil, purtător de cuvânt
divin, pentru a călăuzi Israelul în vremuri critice şi cel mai de
seamă profet, după Moise. S-a învrednicit a unge pe primii regi ai
lui Israel: Saul şi David.

2.2.3. GAD

Gad înseamnă "noroc, fericire" şi este întâlnit de mai

multe ori în Vechiul Testament. Acest nume este purtat de fiul lui
Iacob şi al Zilpei, roaba Liei (Facerea 30. 10, 11, 13; 49, 19;
Deuteronom 33, 20, 21), de seminţia al cărei strămoş este Gad şi
de teritoriul pe care l-a ocupat această seminţie (Numeri 26, IS­
IS;!, 14; 2, 14; 7, 42; 10, 20; 27, 13; Iezechiel 48, 27, 28, 34;
Numeri 32, 20, 32, 1-4 etc). De asemenea, acest nume este dat şi
unei zeităti venerată de canaaniti ca zeu al norocului (Isaia 65,
I I ).210

210 Dicţionar Biblic, Oradea, 1995, p. 474-475; Dicţionar Bibi ic

vol. I, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1995, p. 544-545.
140
 Gad este numele unui profet sau văzător, care a fost
contemporan cu Saul şi David. Este cunoscut faptul că Samuel a
adunat în jurul său un grup de profeţi asupra cărora a avut o mare
influenţă. Acest grup era numit "ceata proorocilor" (I Regi 19, 20)
şi este foarte probabil că Natan, Gad şi alţi profeţi activi în timpul
lui David şi-au primit elanul de la Samuel.
David, uns rege de către Samuel într-o ceremonie
particulară fară ştirea lui Saul, se bucură de popularitate tot mai
mare, ceea ce atrage gelozia şi suspiciunea lui Saul, care "încearcă
să-l îndepărteze pe acest erou naţional, însă David a reuşit să
scape cu succes de toate uneltirile menite să-l piardă".211
într-una din încercările de scăpare din prigoana lui
Saul, David a apelat la filisteni, dar refuzat de Achis, regele
Gatului, este nevoit să se adăpostească în peştera Adulam. Mai
întâi el se asigură că familia sa este ferită de furia lui Saul şi
apelează la regele Moabului, lăsându-şi în grija acestuia părinţii.
La Adulam David avea printre sfetnicii care i s-au asociat şi pe
profetul Gad. Peştera Adulam se afla la sud-est de Betleem şi aici
era locul unde se adăposteau toţi cei năpăstuiţi, nemulţumiţi sau
înglotaţi de datorii. Cu toate că David organizează aici o mică
armată, el este sfătuit de proorocul Gad să părăsească acest loc,
spunându-i: "Nu mai rămâne în cetatea aceasta, ci pleacă şi mergi
în pământul lui Iuda" (I Regi 22, 5). David ascultă îndemnul
profetului şi se ascunde în pădurea Heret, dar mânia lui Saul îl
urmăreşte în continuare.
Pe proorocul Gad îl mai întâlnim amintit mai târziu
când Saul murise, iar David era rege şi învingând pe mulţi dintre
duşmani şi-a consolidat regatul. "Atunci Satana s-a sculat
împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea
israeliţilor" (I Paralipomena 21, 1). La porunca lui David, Ioab
face recensământul, deşi această poruncă "nu plăcuse lui Ioab" (I
Paralipomena 21 ,6 ) însă "Lucrul acesta n-a plăcut nici înaintea lui

211 Samuel SCHULTZ, Călătorie în Vechiul Testament, Ed.

Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 163.
141
Dumnezeu şi de aceea a lovit pe Israel" I Paralipomena 21, 7).
Atunci David a văzut că a greşit.
Ca rege al regatului lui Israel, David l-a recunoscut
întotdeauna pe Dumnezeu ca fiind Acela care asigură victoriile
militare şi prosperitatea materială. De fapt înainte de a hotărâ
efectuarea recensământului el adresează un psalm de mulţumire
(II Regi 22, 1-51) în care laudă pe Cel Atotputernic pentru că l-a
scăpat de duşmanii din Israel şi din naţiunile păgâne. Aşa cum şi-a
recunoscut greşelile şi cu alt prilej şi l-a binecuvântat Domnul şi 1-
a întărit, tot astfel după recensământ, David se roagă lui
Dumnezeu, "Greu am păcătuit eu, făcând aşa, şi acum mă rog
înaintea Ta, Doamne, iartă păcatul robului Tău, căci m-am purtat
peste măsură de nebuneşte" (II Regi 24, 10; I Paralipomena 21, 8).
Analizând această situaţie: "Este greu să spunem în ce
a constat păcatul acesta. Dumnezeu însuşi poruncise un asemenea
recensământ, atât la începutul, cât şi la sfârşitul celor 40 de ani de
peregrinare în pustiu a poporului Israel (Numeri 1, 2; 26, 2). Poate
cazul de faţă constituie o indicaţie a faptului că David, care se
bizuise toată viaţa pe Dumnezeu, acum începea să alunece pe
panta încrederii în împărăţia sa". 212 în timp ce la II Regi 24, 1,
"cineva din ei (israeliţi) îl îndemnase pe David..., la II
Paralipomena 21, 1 se precizează că "Satana s-a sculat împotriva
lui Israel şi a îndemnat pe D avid..." Care este realitatea? Pentru
că David "ar fi fost tentat să se bizuie pe oştirea sa numeroasă,
decât pe braţul Domnului", 213 Dumnezeu a îngăduit ca David să
fie ispitit, care din cauza mândriei şi a lipsei de încredere în
Dumnezeu, face recensământul şi încrezător în poporul puternic şi
numeros, în realizările şi puterea sa şi nu în puterea şi dreptatea
lui Dumnezeu.
Acum apare proorocul Gad, care inspirat de
Dumnezeu se adresează lui David cu cuvintele: "Aşa zice
Domnul: îţi pun înainte trei pedepse; alege una din ele şi o voi

212 Henri H. HALLEY, Manual biblic, Oradea, 1995, p. 187.

2,3 William MAC DONALD, Comentariul biblic al
credinciosului, Oradea, 2002, p.
142
trimite asupra ta ... Sau trei ani de foamete, sau trei luni să fii tu
urmărit de duşmanii tăi şi sabia duşmanilor să ajungă până la tine,
sau trei zile sabia Domnului şi molima să fie pe pământ şi îngerul
Domnului să pustiască toate hotarele lui Israel. Vezi acum ce
trebuie să răspund Celui ce m-a trimis cu acest cuvânt". (I
Paralipomena 21, 11-12; II Regi 24, 13). David era conştient că
datorită faptului că el era conducătorul lui Israel, păcatul său era
mai mare decât păcatul poporului. în pedeapsa care a urmat,
ciuma timp de trei zile, Dumnezeu a trimis îngerul cu ciumă să
nimicească Ierusalimul. în locul unde a fost oprită mâna îngerului,
David a zidit un altar pe aria lui Amana (II Regi 24, 25), a adus
jertfe şi a încetat molima. Zidirea jertfelnicului a făcut-o la
îndemnul proorocului Gad. Pe acel loc va zidi Solomon Templul.
Gad este proorocul care împreună cu proorocul Natan
a ajutat pe David să organizeze cântăreţii pentru închinarea
viitoare la Templu (II Paralipomena 29, 25) şi tot el este acela care
a scris o istorie a domniei lui David (I Paralipomena 29, 29. Locul
scripturistic care menţionează că proorocul Gad a scris despre
faptele lui David, împreună cu Samuel văzătorul şi Natan
proorocul, îl menţionează pe Gad cu apelativul de "văzătorul" (I
Paralipomena 29, 29). "Un "văzător" (în ebraică ro'eh, adică
"cineva care vede"), era o persoană cu o capacitate deosebită dată
de Dumnezeu de a pătrunde în domeniul spiritual şi de a
întrevedea evenimente viitoare. Apelativul sugerează faptul că
profetul nu era indus în eroare de apariţia exterioară a lucrurilor,
ci vedea problemele aşa cum erau ele în realitate din perspectiva
lui Dumnezeu însuşi. Ca văzător primea visele, vedeniile şi
revelaţiile lui Dumnezeu care îl făceau capabil să transmită
realităţi spirituale pentru poporul lui D um nezeu".214

214 Donald C. STAMIS, Profeţii în Vechiul Testament, în Biblia

de studiu pentru o viaţă deplină, Bucureşti, 1996, p. 922.
143
 2.2.4. NATAN

Natan [natan ] în limba ebraică înseamnă "El a dat",

"Dumnezeu a d a t" ,215 "Domnul a dat" . 216 Numele este purtat în
Vechiul Testament de 11 persoane, dintre care au fost identificate
cu precizie următoarele:
- Fiul lui Atai şi tatăl lui Zabad, din casa patriarhală a
lui Ierahmeel, din familia lui Heţron, din seminţia lui Iuda (I
Paralipomena 2, 36).
- Tatăl unuia dintre vitejii lui David şi fratele altuia
dintre eroii acestui rege (II Regi 23, 36; I Paralipomena 11, 35).
- Al treilea dintre fiii lui David, născut în Ierusalim (II
Regi 5, 14; Zaharia 12, 12).
- Unul din însoţitorii lui Ezdra în drum spre Ierusalim
(Ezdra 8, 16) una din căpeteniile convocate lîngă râul Ahava.
- Fiul lui Bani, convins de către Ezdra să repudieze
străina cu care se căsătorise (Ezdra 10, 39).
- Un profet remarcabil, care a trăit pe vremea lui
David şi Solomon, despre a cărui activitate vom relata în cele ce
urmează.
Natan este profetul despre a cărui biografie deţinem
puţine date şi de la care nu avem o scriere proprie. "Acesta însă a
jucat un rol deosebit într-o vreme de glorie a poporului biblic, în
timpul consolidării regatului sub regele David. Natan a fost ales
de Dumnezeu să grăiască lui David, dar în acelaşi timp a fost
pentru acesta sfătuitorul şi consilierul cel mai apropiat", 217 iar
după unii comentatori ar fi fost chiar o rudă apropiată a regelui.218

D.B-O., p. 889.
2I6D.B., 2, p. 409.
217 Pr. Alexandru ISVORANU, Comentariu la Psalmul 50, Ed.
Sitech, Craiova, 1999, p. 24.
218 Viorica CONSTANTINESCU, Baruch TERCATIN,
Dicţionar de personaje biblice şi reprezentarea lor în arte, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2002, p. 239.
144
 înainte de a analiza activitatea profetică a lui Natan
este necesară o privire de ansamblu asupra personalităţii lui
David, regele în timpul căruia a activat Natan.
David născut în Betleem, ţinutul Iudera, ca al optulea
fiu al lui lesei (I Paralipomena 2, 15; I Regi 16, 4, 11) ajunge rege
peste regatul Iuda şi Israel (1010 - 970 în. Hr.), 219 fiind în mare
glorie. Astfel el stăpâneşte întreaga Palestină. întăreşte şi
reorganizează regatul, săvârşeşte unele reforme religioase, făcând
din Ierusalim centrul politic, dar şi centrul cultului religios. El va
fi mai târziu zugrăvit într-un mod inegalabil astfel: "în tot lucrul
său dă mărturie Celui Preaînalt, prin cuvinte de mărire. Cu toată
inima sa a lăudat şi a iubit pe cel care l-a făcut... a împodobit
praznicele până la culm e... umplând de cântare sfântul locaş,
Domnul a şters păcatele lui şi a înălţat în veci cornul lui şi a dat lui
făgăduinţa regilor şi scaunul măririi în Israel" (înţelepciunea lui
Isus Sirah 47, 8-12).
Dumnezeu l-a ales "bărbat după inima Sa" (I Regi 13,
14). El a fost marele prooroc insuflat de Dumnezeu (Matei 22, 43;
Faptele Apostolilor 2, 30), şi reprezentant al împărăţiei mesianice.
Chemarea lui profetică se manifestă în prevestirea venirii lui
Mesia şi a împărăţiei Sale.
Regele David este conştient de demnitatea încredinţată
lui de Domnul şi de menirea sa, el însuşi declarând: "iar eu sunt
pus împărat de El peste Sion, muntele cel mai sfânt al Lui, vestind
porunca Domnului" (Psalm 2, 6). Dar acelaşi rege care slăvea pe
Domnul cu cuvintele acestea "Tu eşti Dumnezeu Care nu voieşti
fărădelegea, nici nu va locui lângă Tine cel ce vicleneşte" (Psalm
5, 4), deşi conştient de menirea sa de a vesti porunca Domnului şi
de a o împlini, când a ajuns să fie recunoscut întemeietorul unei
"ocârmuiri bune şi înţelepte... în loc să mulţumească cu umilinţă
şi să vădească prin fapte bune ce este vrednic de această

219 "T.O.B." (Traduction Oecumenique de la Bible), Paris, 1988,

p. 1820; La Bible, Paris, 1922, "Tableau chronologique, p. 386.
145
bunăvoinţă a lui Dumnezeu", 220 orbit de glorie şi influenţat de
obiceiurile regilor Orientului, cade în poligamie 221 în mrejele
luxului şi bogăţiei şi încalcă legi pe care trebuia să le respecte
întâi el ca rege spre a-şi menţine autoritatea faţă de poporul evreu.
în timpul domniei lui David, situaţia poporului nu a
fost uşoară din cauza numeroaselor războaie pe care le-a purtat. în
reorganizarea cultului şi în păstrarea credinţei în unicul şi
adevăratul Dumnezeu el a fost ajutat de unii prooroci formaţi la
şcoala lui Samuel în Rama, dintre care cei mai cunoscuţi au fost
Gad şi Natan.
Profetul Natan apare pentru prima dată "pe când
regele (David) trăia în casa sa şi-l liniştise Domnul dinspre toţi
vrăjmaşii săi de primprejur" (II Regi 7, 1), când Natan îi vesteşte
lui David că Dumnezeu , din "sămânţa" (Facerea 3, 15) lui va
ridica "pe urmaşul” (II Regi 7, 12) său şi acestui urmaş îi va
"cântări scaunul domniei lui în veci" (II Regi 7, 13).
Iată, însă istorisirea episodului, mai întâi în cartea II
Regi, istorisire care va fi reluată în cartea I Paralipomena.
"Pe când regele trăia în casa sa şi-l liniştise Domnul
dinspre toţi vrăjmaşii săi de primprejur... a fost cuvântul
Domnului către Natan zicând: mergi şi spune robului Meu David:
Aşa grăieşte Domnul:.
"Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când
se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi
ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi
voi întări stăpînirea ta. Acela va zidi casa numelui Meu şi Eu voi
întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi
va fi fiu; de va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu
loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el cum
am luat-o de la Saul , pe care l-am lepădat înaintea feţei tale.”
„Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veşnic înaintea ta şi

220 A.P. LOPUHIN, Istoria Vechiului Testament, vol. III, trad.

Patriarhul NICODIM, în col. "Ogorul Domnului", voi. XXXII,
Bucureşti, 1945, p. 237.
221 Ibidem, p. 238-239.
146
tronul tău va sta în veci". (II Regi, 7, 12-16; I Paralipomena 17,
11-14).
Această profeţie este rostită de Natan după ce însuşi
David îl consultase în legătură cu unele din frământările sale.
"Iată, eu locuiesc în casa de cedru, iar chivotul Domnului stă în
cort" )II Regi 7, 2), deci David era preocupat de problema
următoare: cum se poate ca el să locuiască într-un palat, iar
Dumnezeu într-un cort? Natan înţelege preocuparea regelui şi-i dă
încuviinţarea de zidirea unui Templu, spunându-i "K olaşer
bilvavha leh ase" „tot ce ai în inimă du-te şi fa" (II Regi 7, 3). în
aceeaşi noapte, Dumnezeu i se arată profetului şi îi spune că
David nu are voie să clădească Templul, deoarece mâinile sale
sunt pline de sângele vărsat în războaie, aşa încât Casa Domnului
să fie clădită de fiul său, când va deveni rege. Profetul a transmis
acest mesaj şi a înţeles voinţa divinităţii. "îl voi pune pe acela în
casa Mea şi în împărăţia Mea pe veci şi tronul lui în veci va fi
tare" (I Paralipomena 17, 11-14).
Cuvintele rostite în chip inspirat de profetul Natan lui
David sunt o binecuvântare, sunt făgăduinţe necondiţionate sub
forma unui legământ davidic, legământ despre care David va
spune: "Nu este aşa, oare, casa mea la Dumnezeu? Căci legământ
veşnic a încheiat El cu mine, aşezământ pe veci şi neschimbat şi
El face să răsară toată voiia şi nădeldea mea!" (II Regi 23, 5).
Legământul acesta cuprinde:
1. David urmează să aibă un copil, ce încă nu i se
născuse, care îi succede la tron şi va consolida
împărăţia sa.
2. Fiul său (Solomon) va zidi templul pe care
dorise David să-l construiască.
3. Tronul împărăţiei sale va fi statornicit pe vecie.
4. Tronul nu va fi smuls din mâna lui (a lui
Solomon) chiar dacă păcatele săvârşite de
acesta ar merita această pedeapsă.

147
 5. Casa lui David, tronul şi împărăţia sa vor fi
♦ ♦ 1')')
statornicite pe veci.
Prin gura proorocului Natan, Dumnezeu îi vesteşte lui
David viitorul casei regale şi al regatului său. "A împlini zilele"
înseamnă a trăi viaţa, a epuiza epoca de timp acordată vieţii
lumeşti. "A răposa cu părinţii" sau a adormi cu strămoşii, sunt
cuvinte ce redau ideea de nemurire a sufletului, moartea fiind o
simplă trecere dincolo, la strămoşi şi continuarea unei altfel de
vieţi, în care sufletul va continua să trăiască alături de înaintaşii
săi.
"Sămânţa" care va descinde din "coapsele sale"
constituie o profeţie cu înţeles dublu: urmaşul imediat este
Solomon, care va ridica Templul din Ierusalim, iar în viitor este
prezis Regele mesianic care va întemeia împărăţia veşnică şi El va
zidi "casă numelui" divin, adică Biserica. Regele împărăţiei
viitoare este desemnat de profet prin cuvântul "Acela" (II, 7, 13).
Profetul se referă la un rege deosebit, la fiul lui Dumnezeu şi nu la
un conducător văzut, pământesc, adică la Solomon. Raportul
dintre Dumnezeu şi regele viitorului va fi cel dintre tată şi fiu "Eu
voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu (v. 14) "de va greşi îl voi
pedepsi". Proorocia se încheie cu accentul pus pe "veşnicie"
caracteristica împărăţiei ce se va înfiinţa "şi tronul tău va sta în
veci" (v.16).
Profeţia lui Natan este legată de hotărârea regelui
David de a construi casă pentru Dumnezeu. Profeţia merge însă
mult mai departe, dincolo de persoana primului urmaş al regelui,
care este Solomon. Aceasta pentru că textul are în vedere
persoana ideală a regelui , iar profeţia cuprinde făgăduinţele
profetului Natan făcute lui David, anume continuitatea dinastiei
regalităţii lui Iuda, speranţa într-un urmaş din casa lui David, care
va fi Mesia. "Monarhia este plină de semmnificaţii pentru istoria
mântuirii , dat fiind că în limitele ei s-a realizat o adevărată
renaştere a legământului de altădată. Regalitatea devine în felul

222 J. Dwight PENTECOST, Things to Come, Grand Rapids

Zondersan Publishing House, 1974, p. 101-102.
148
acesta purtătoarea responsabilităţii legământului, iar regii vor fi
judecaţi de acum încolo, doar în funcţie de acest legământ.
Respectiva remarcă are o importanţă fundamentală pentru Istoria
Vechiului Testament, căci în baza ei monarhia israelită se
deosebeşte principial de celelalte monarhii atât din bazinul
mesopotamian, cât şi din spaţiul egiptean".223
O analiză atentă a profeţiei lui Natan ne duce la
concluzia că ea constituie atât punctul de plecare , cât şi punctul
culminant a ceea ce se numeşte "mesianismul davidic sau
mesianismul regal. 224 "Profeţia este construită pe o contradicţie în
termeni: nu regele David va construi o casă, respectiv, un templu
lui Iahve (v.5), ci Iahve îi va statornici regelui o casă, adică o
dinastie de-a pururi ( v .ll) ... Făgăduinţa se referă în primul rând
la permanenţa liniei davidice pe tronul lui Israel (v. 12-16). în
acest sens a fost înţeleasă de la Natan respectiva făgăduinţă făcută
de regele David. De fapt, pe linia davidică, întreaga speranţă
mesianică este confirmată, ceea ce concordă şi cu faptele istorice.
Fiecare verigă a dinastiei va putea să se raporteze de acum în colo
la acest oracol şi la această făgăduinţă care statorniceşte pentru
prima dată o relaţie de tip nou între Iahve şi rege, relaţia dintre
tată şi fiu. Această relaţie corespunde întru totul raportului
existent dintotdeauna între Iahve şi Israel... Textul profeţiei lui
Natan are de asemenea caracterul unei alianţe perene încheiate
între Iahve şi regele David, iar prin David, cu toţi regii care vor
statornici dinastia davidică... Profeţia depăşeşte cu mult pe
urmaşul imediat al regelui David, adică pe regele Solomon...1,225
Apoi "aşteptarea mesianică a avut o influenţă enormă asupra

223 L. ROST, Die Überlieferung von der Thronnachfolge Davidis

, Beihefte zur Zeitschrift für die alttestamentliche Wissenchaft, III, 6,
Berlin, 1926; T. VEIJOLA, Gesammelte Studien zu den
Daviduberlieferungen des Alten Testaments, Gottingen, 1990. A se
vedea: Vladimir PETERCĂ, Mesianismul în Biblie, Ed. Polirom, Iaşi,
2003, p. 62.
224 VI. PETERCĂ, op. cit., p. 63.
225 Ibidem, p. 64.
149
textelor biblice ulterioare, în special asupra celor
neotestamentare".226
In ultimii ani ai vieţii, regele David profeţeşte că
Dumnezeu a încheiat un legământ veşnic, durabil şi neschimbabil
cu el din care vor decurge multe binefaceri, ca mântuirea, fericirea
şi plăcerea de viaţă (II Regi 23, 5).
"Legământul acesta, asemenea celorlalte legăminte
necondiţionate încheiate de Dumnezeu cu diverşi oameni, joacă
un rol important în relaţiile sale cu omenirea. El este menţionat în
diverse locuri din Scriptură (Isaia 9, 23-33; Iezechiel 37, Zaharia
14). Legământul acesta îşi va găsi împlinirea finală ţi integrală în
Domnul Iisus Hristos, Căruia îi aparţin tronul şi împărăţia pe
v eci".227
Profetul Natan apare pentru a doua oară cu ocazia
episodului care relatează adulterul regelui David cu Batşeba (II
Regi 12), în care apare numit când profetul Natan, când simplu :
Natan, dar de aici atât comportamentul şi iscusinţa, cât şi limbajul
îl descoperă ca pe unul dintre profeţii lui Israel. 228 El apare pentru
ultima dată, în momentul în care Solomon succede lui David la
tron (III Regi 1, 8).
Revenind la episodul legat de rolul lui Natan în viaţa
regelui David, constatăm că este contemporan cu Gad, dar în timp
ce Gad este prezentat ca un îndrumător al lui David, pentru că la
un moment dat el îl îndeamnă pe David să se întoarcă la Iuda (I
Regi 22, 5; II Regi 24, 11; I Paralipomena 21, 9), Natan "apare ca
paznicul adevăratei m oralităţi".229
Profetul Natan este trimis de Domnul (II Regi 12, l)la
David a cărei conştiinţă, deşi trecuse aproape un an, era tot

226 Ibidem, p. 67.

227 William MACDONALD, Comentariul biblic al
credinciosului Vechiului Testament, Oradea, 2002, p.390.
228 Pr.Prof.Dr. Nicolae NEAGA, Hristos în Vechiul Testament,
Sibiu, 1944, p. 25-26.
229 Pierre GIBET, Le Livre de Samuel et des rois, în "Cahier
evangile", Paris, 1983, p. 36-37. Pr. I. POPESCU-MĂLĂIEŞTI, Studii
şi comentarii. Proorocii, noţiuni introductive , Bucureşti, 1926, p. 21.
150
adormită. Inspirat de Dumnezeu, el acţionează ca şi când ar fi
venit să-l consulte pe rege asupra unei probleme de drept mozaic,
într-un caz petrecut de curând în regatul său, aşteptând de la el o
soluţionare.
Ce se întâmplase însă cu oarecare vreme în urmă? Cu
toate că David era convins că există un Dumnezeu care judecă pe
cei de pe pământ (Ps. 57, 11), totuşi, cunoscând acestea, regele
David "a avut şi el în viaţa lui o clipă cumplită de rătăcire
săvârşind o mare fărădelege".230
In vreme ce evreii erau în război cu amoniţii, regele
David încredinţează conducerea obştilor şi grija războiului lui
Ioab, comandantul armatei, iar el rămâne la Ierusalim. într-una din
zile lunecă pe panta ispitei şi îşi răneşte inima cu frumuseţea unei
femei, pe nume Batşeba, pe care se hotărăşte s-o ia la palatul său
pentru a păcătui cu ea, ceea ce şi face. Aflând însă că aceasta era
soţia unui ofiţer al său, Urie Heteul, care se afla pe câmpul de
luptă, întunecat de păcat, căci urma să aibă şi un fiu cu Batşeba şi
n-o putea lua de soţie pentru că ea avea deja soţ, hotărăşte să
scape de acesta poruncind lui Iacob să expună pe Urie în locul cel
mai neprielnic al luptei (II Regi 11, 15), astfel încât acela cade
răpus de duşmani în timpul asediului cetăţii Raba (II Regi 11, 24).
După trecerea vremii de doliu, David ia pe Batşeba la casa sa, care
după împlinirea sorocului i-a născut un fiu, rodul nelegiuirii.
Scriitorul sfânt care a consemnat aceste întâmplări, adaugă "fapta
aceasta pe care a făcut-o David a fost rea înaintea Domnului" (II
Regi 11, 27). însă, după toate acestea nici David nu avea să fie
fericit, deoarece chiar el în zbuciumul său lăuntric, mustrat de
conştiinţă avea să exclame: "Fericit bărbatul căruia nu-i va socoti
Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug" (Psalmul 31,2).
în această stare petrece David aproape un an, când i se naşte un
fiu de la Batşeba, dar care moare de când era prunc.231

230 Dr. Constantin CHIRICESCU, Despre Psaltire, Bucureşti,

1915, p. 17.
231 Pr. Alexandru ISVORANU, op. cit., p. 26.
151
 Era necesar un sprijin din afară "ca să înceapă a curge
într-însul pârâul pocăinţei şi să deschidă calea pentru mărturisirea
din inimă a celei mai adânci pocăinţe". 232 Prilejul soseşte prin
apariţia unui trimis al lui Dumnezeu: profetul Natan.
Natan începe prin a-i prezenta regelui un caz real
petrecut în regatul lui David şi căruia se cuvine a i se da mare
atenţie: "Erau într-o cetate doi aomeni: unul bogat şi altul sărac.
Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac avea
decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi
ea crescuse cu copiii lui, la sânul lui dormise şi era pentru el ca o
fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător şi gazda nu s-a îndurat
să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru
călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o ne
aceea pentru omul care venise la el" (II Regi 12, 1-4).
Evident, profetul Natan rostise o parabolă uşor de
înţeles, dar prin care reuşeşte să scoată în relief gravitatea crimei
şi egoismul celui vinovat. în mod intenţionat insistă, de manieră
poetică, asupra ataşamentului săracului pentru umilul bun pe care
îl posedă, dar şi asupra comportării brutale a bogatului hrăpăreţ,
elemente care au avut efect asupra regelui "cu un suflet generos şi
sensibil", 233 neînţelegând, de moment, scopul acestei relatări.
"Atunci s-a mâniat David cumplit asupra acelui om şi a zis către
Natan: "Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este
adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte.
Pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, pentru că a făcut una ca
acesta şi pentru că nu a avut milă". Atunci Natan a zis către
David: "Tu eşti omul care a făcut aceasta!" (II Regi, 12, 7).
Natan şi-a atins scopul pe care şi-l propusese şi
momentele psihologice ale cuvântului său inspirat şi meşteşugit
totodată trec pe David în mod gradat prin treptele umilinţei şi
recunoaşterii vinovăţiei dovedite în chip indirect. Natan evită, în
acelaşi timp, o pedeapsă în cazul în care ar fi insultat pe rege, fapt

232 A.P. LOPUHIN, op. cit., p. 246.

233 L. Cl. FILLION, La Santa Bible, sixieme edition, tome II,
Paris, 1920, p. 371.
152
care se mai întâmplase cu alţi temerari (III Regi 20, 35-43) sau
chiar David în urma strategiei lui Ioab (II Regi 14, 4-21). 234
Constatarea pe care o comunică el sentenţios cade asupra regelui
ca un trăznet. David se grăbise să comunice în calitatea de rege
pedeapsa cuvenită vinovatului, mergând până acolo că s-a
pronunţat mai aspru decât se pronunţa legea mozaică, bineînţeles
presupunând că este vorba de o simplă oiţă, nu de o dublă crimă
morală şi ceruse pedeapsa cu moartea pentru cel vinovat(II Regi,
12, 5).
Călătorul străin introdus de Natan în parabolă este
identificat de Sf. Chirii al Alexandriei, cu un "duh străin care a
intrat în sufletul lui David, căci fară puterea diavolească n-ar fi
ajuns la atâta nebunie un astfel de bărbat, care era înfrânat". 235
Mustrat de Natan cu cuvintele: "Pentru ce ai nesocotit cuvintele
Domnului, făcând rău înaintea ochilor Lui?" (II Regi 12, 9) şi cu
ameninţarea "sabia nu se va depărta niciodată de la casa ta"(v,10),
David se smereşte şi-şi recunoaşte greşeala şi rosteşte scurt şi
profund "am păcătuit înaintea Domnului" (v.12), recunoscând prin
aceasta că merită pedeapsa cu moartea, pe care o propusese el
însuşi, însă proorocul spune că nu va muri, dar crima sa este
pedepsită de Dumnezeu prin moartea fiului său provenit din
legătura cu Batşeba în momentul evocat mai sus, ceea ce se şi
întâmplă.
David îşi recunoaşte păcatul, dar nu deznădăjduieşte,
el urcă treptele pocăinţei, dând frâu liber frământărilor sufleteşti
şi-şi exprimă gândurile în psalmul care cuprinde toate treptele
urcuşului sigur spre Dumnezeu, în Psalmul 50. Recunoaşterea
păcatelor este prima treaptă a pocăinţei, dar şi cea mai grea. După
ce a urcat această treaptă, David a primit parcă un îndemn la
pocăinţa deplină.

234 Pr. Conf.Dr. Petre SEMEN, Vorbirea în pilde în cărţile

Sfintei Scripturi, în rev."Teologie şi viaţă", nr. 11-12, Iaşi, 1992, p. 37.
235 Sf. CHIRIL al ALEXANDRIEI, Psalmul 50, în Tălcuirea
Psalmilor, trad. în lb.rom. de Pr.Prof. Dumitru STĂNILOAIE, în rev.
"Mitropolia Oltemiei", nr.l, Craiova, 1991, p. 54.
153
 Natan profetul oferă tuturor care se îndeletnicesc cu
cercetarea sufletelor semenilor lor un model de elocinţă prin
alegerea unei căi ocolite fară să sufere aceia, prin provocarea unei
stări psihologice în sufletele celor care au greşit, în aşa fel încât ei
înşişi să descopere gravitatea greşelii şi necesitatea întoarcerii la
Dumnezeu, de care s-au îndepărtat prin păcat.
"David, după mărturisirea în taină a păcatelor lui şi
după pocăinţa ascunsă, el a arătat apoi întregii lumi, în Psalmul 50
"Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta..." învăţândi. i pe
toţi oamenii ce este pocăinţa şi cum se face e a " .236
"Psalmul 50 este un psalm tipic şi indirect mesianic,
exprimând ideia că adevărata iertare va veni prin Mesia,
restaurarea completă va veni prin Acela care va aduce suprama
jerftă pemtru iertarea tuturor oemenilor, când Sionul şi Ierusalimul
vor fi înlocuite de Biserica lui H ristos".237
A

Intr-una din marile biserici din Veneţia un tablou uriaş

îl prezintă pe David în genunchi înaintea tronului dumnezeisc
rostind cu pocăinţă Psalmul 50 şi plângând. Lacrimile sale sunt
adunate de un înger al Domnului într-o cupă de aur pe care, din
când în când o toarnă la tronul divin, de pe care Tatăl ceresc face
semnul binecuvântării cu mâna în chipul crucii, asemenea
duhovnicului la scaunul spovedaniei asupra penitentului, când
rosteşte rugăciunea iertării. Sub tablou stau scrise mari
următoarele cuvinte: "Creştine, David a păcătuit o singură dată şi
a plâns toată viaţa, iar tu păcătuieşti toată viaţa şi nu plângi
niciodată!".
Un al treilea episod din activitatea profetului Natan îl
constituie momentul ungerii ca rege al lui Solomon. Acest lucru
nu s-a făcut tocmai uşor. David era bătrân şi bolnav. Atunci unul
dintre fiii săi, născut de una dintre soţii pe nume Haghita, a
început pregătirile pentru proclamarea sa ca rege. Preotul Ţadoc şi
Benaia, fiul lui Iehoida, proorocul Natan şi câţiva viteji ai lui

236 Comentariu atonit la Psalmul 50, Col. "Comorile pustiei",

Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 16.
237 Pr. Al. ISVORANU, op. cit., p. 97.
154
David împreună cu Solomon, Fiul Batşebei, au aflat de uneltirile
lui Adonia şi o determină pe Batşeba să obţină de la regele David
permisiunea de a-1 încorona rege pe Solomon (III Regi 1), ceea ce
s-a şi întâmplat. Dumnezeu îi spusese lui David înainte de a se fi
născut Solomon, că Solomon va fi următorul rege al Ierusalimului
(I Paralipomena 22, 9, 10). Natan dorea să vadă împlinirea
Cuvântului Domnului, lucru care s-a petrecut.
Despre Natan avem informaţia că alături de Gad a dat
regelui David sfaturi pentru reformarea cultului, comparând chiar
şi nişte memorii asupra evenimentelor din timpul domniei lui
David şi a urmaşului său Solomon, care însă s-au pierdut.238
Meritele sale de luptător şi de veghetor pentru
păstrarea religiozităţii şi moralităţii poporului său, începând de la
rege până la cel din urmă credincios îl înscriu printre marii profeţi
ai Vechiului Testament.239
"Natan nu a fost pur şi simplu un "profet de curte", ci
un veritabil profet care-1 mustra pe rege când acesta păcătuia şi îl
determina să-şi asume obligaţiile şi răspunderile sale".240
Proorocul Natan este pomenit în calendarul creştin
ortodox în zilele de 18 decembrie şi 24 decembrie în fiecare an.

2.2.5. AHIA din ŞILO

Numele de Ahia este purtat de mai multe personaje

biblice: un strănepot al lui Eli (I Regi 14, 3), unul dintre secretarii
lui Solomon (III Regi 4, 3), tatăl lui Baeşa (III Regi 15, 27-33),
fiul lui Ieramaed (I Paralipomena 2, 25), fiul lui Ehud (I

238 A.F. Kirkpatrik, The second Book of Samuel. Cambridge at

the University Press, 1914, p.127-133. A se vedea Pr. Teodor BABA,
Profeţi vechi oratori sau nescriitori în Vechiul Testament. în rev.
"Altarul Banatului", an. V (XLIX), nr. 7-9, iulie-sept.,Timişoara, 1994,
p. 41.
239 F. VIGOUROUX, Dictionaire de la Bible, tom.IV, Paris,
1928, col. 1481-1482.
240 DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE IUDAISM, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2000, p. 560.
155
Paralipomena 8, 4, 7), unul din eroii lui David (I Pralipomena 11,
36), un păzitor al visteriei templului (I Paralipomena 26, 20), unul
din tovarăşii lui Neemia, semnatar al Legământului )Neemia 10,
26) şi un profet din vremea lui Solomon şi a lui Ieroboam.
Profetul este numit A h ia din Şilo.
Şilo "este aşezat la miazănoapte de Betel şi la răsărit
de drumul ce duce de la Betel la Sichem şi la miazăzi de Lebona"
(Judecători 21, 19). Şilo este locul unde a fost aşezat cortul
întâlnirii în zilele timpurii ale cuceririi Canaanului (Iosua 18, 1), şi
a fost sanctuarul principal al israeliţilor în perioada Judecătorilor
(Judecători 18, 31). Aici aveau să vină în pelerinaj părinţii lui
Samuel pe vremea preotului Eli (I Regi 1, 9), şi tot aici s-a
construit un templu.
Profetul Ahia este "supranumit şilonitul pentru că era
originar din Şilo, Tribul lui Efraim (III Regi 11, 29; 14, 2). 241
Precizarea este necesară mai ales pentru faptul că mai întâlnim
persoane care au purtat acest nume în Vechiul Testament.
Solomon regele 970-931 în. Hr. a fost acela care a
ridicat instituţia regală pe cele mai înalte culmi şi acela care a fost
învrednicit să ridice Domnului grandioasa construcţie a Templului
din Ierusalim. Cât despre familia sa, Dumnezzeu a promis că
descendenţi ai lui Solomon şi ai fiilor săi vor sta totdeauna pe
tronul Israelului, dacă vor asculta de Domnul. Dar dacă, se vor
depărta de Dumnezeul cel viu şi vor cădea în idolatrie, atunci El îi
va trimite în exil, va distruge templu şi va face Israelul de râs
printre toate celelalte popoare. Templul se va preface într-un
morman de ruine uimindu-i pe cei ce vor vedea pustiirea sa.
Solomon şi-a etalat geniul pe planul schimburilor
comerciale. Bogăţia şi înţelepciunea lui Solomon, iau adus faima
mondială. El însă a făcut investiţii uriaşe în flota de corăbii,
dotarea armatei, însă domnia sa a fost marcată de lux şi
extravaganţă. Aceasta a fost posibilă printr-o fiscalitate excesiv de
mare. "Fiscalitatea trebuie să fi fost zdrobitor de mare, aşa încât

241 P. RENARD, Ahia, în F. VIGOUROUX, Diclionaire de la

Bible, tom I, Paris, 1895, col. 291.
156
splendoarea şi luxul acesta oriental era găunos pe dinăuntru". 242
Insă acumularea de bogăţii a constituit o încălcare a cuvântului lui
Dumnezeu. Apoi legea îi interzicea regelui să se căsătorească cu
soţii păgâne.
Dumnezeu i s-a arătat lui Solomon de două ori în
Ghibeon (III Regi 3, 5) şi în Ierusalim cu prilejul sfinţirii
templului (III Regi 9, 2). Acum Dumnezeu spune că din pricina
idolatriei lui Solomon, regatul va fi smuls din mâinile lui şi dat
unuia din servitorii săi. Apar astfel mai mulţi adversari ai lui
Solomon.
Unul dintre adversari este un demnitar al său
Ieroboam, "un om tare în putere..." pe care Solomon "l-a pus
dregător peste lucrătorii de corvoadă din casa lui Io sif' (III Regi
11, 28) pe când zidea cetatea Milo.
în aceste momente din viaţa lui Solomon apare
proorocul Ahia din Şilo, cunoscut drept "proorocul protestatar,
împotriva idolatriei lui Solom on".243
întrucât Ieroboam a primit de la Solomon puterea
despre care am amintit mai sus, este lesne de înţeles că acest lucru
a trezit în el dorinţa de a domni peste întreg Israelul.
Domnia lui Solomon era în declin, acest aspect făcând
favorabilă înmulţirea pretendenţilor la domnie după el, unul dintre
aceştia duvedindu-se chiar Ieroboam, căruia regele îi acordase
mare încredere. Acum îşi face apariţia profetul Ahia, rolul căruia
este descris în cartea III Regi, cap. 11-14.
La sfârşitul domniei lui Solomon, proorocul Ahia
presimte schisma care va împărţi poporul lui Dumnezeu în două
regate: Israel la nord şi Iuda la Sud. El îşi rupe haina pentru a
semnala această ruptură spirituală. 244 Vom relata cu amănunte

242 J.R. LUMBY, The Cambridge Bible fo r Schools and

Colleges, The First Book o f the Kids, Londra, 1890, p. 114.
243 C.F. PFEIFFER, Ahia, în Dicţionar BibWc, Oradea, 1995, p.
18.
244 Maurice COLOGNAC, Simbolurile Biblice - Lexic teologic,
trad, din lb. fr. Michaela SLĂVESCU, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997,
p. 283.
157
întâmplarea şi semnificaţia simbolică a gestului profetului Ahia,
precum şi viziunile sale profetice şi implinirea lor.
Intr-o zi cînd Ieroboam a ieşit din Ierusalim "singur şi
iară suită", 245 îl abordă profetul Ahia când erau numai ei
amândoi. Ahia purta o manta nouă pe care o dezbracă şi o sfâşie
în faţa lui Ieroboam în douăsprezece bucăţi.
"Şi a zis lui Ieroboam: "Ia-ţi pentru tine zece bucăţi
căci aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Iată, Eu rup
regatul din mâna lui Solomon şi-ţi dau ţie zece seminţii, iat două
seminţii îi vor rămâne lui, pentru robul Meu David şi pentru
cetatea Ierusalimului, pe care am ales-o dintre toate seminţiile lui
Israel. Şi aceasta o fac pentru că ei M-au părăsit şi au început să se
închine Astartei, zeiţa Sidonienilor, 246 lui Chemoş dumnezeul
Moabiţilor247, dumnezeul fiilor Amoniţilor 248 şi n-au umblat pe
căile Mele, ca să facă cele plăcute înaintea ochilor Mei şi să
păzească rînduielile Mele şi poruncile Mele, cum a făcut David,
tatăl lui Solomon. Tot regatul nu din mâna lui îl iau, căci îl las pe
el să fie stăpân în toate zilele vieţii lui, pentru David, robul Meu,
ci din mâna lui voi lua regatul şi-ţi voi da din el ţie zece seminţii;
iar fiului lui îi voi da două seminţii, pentru ca să fie şi pentru

245 P. RENARD, op. cit., p. 291.

246 O zeiţă mamă, care era în acelaşi timp zeiţă a fertilităţii, a
dragostei şi a războiului.
247 Chemoş este zeul moabiţilor, poporul lui Chemoş (Numeri
21, 29; Ieremia 48, 46). Din închinarea acestui zeu facea parte şi
sacrificarea copiilor ca ardere de tot (IV Regi 3, 27). Acestui zeu i-a
ridicat Solomon în Ierusalim o înălţime (111 Regi 11, 17), dar Iosia a
distrus-o (IV Regi 23, 13). Precizăm însă că nu există nici o menţiune şi
despre practica sacrificării copiilor de către Solomon.
248 Moloh este cunoscut ca zeitatea naţională a Amoniţilor (III
Regi 11, 7). Poate fi identificat cu Muluk, o zeitate căreia i se aduceau
jertfe la Mori, în jurul anului 1800 în. Hr. şi cu Molik, cunoscut din
textele acadiene. Practica de a aduce ca jertfa copii a fost condamnată în
Israelul antic. Solomon a zidit însă, o înălţime pentru această zeitate "pe
muntele din faţa Ierusalimului", adică pe muntele Măslinilor (III Regi
11,7).
158
David, robul Meu, în toate zilele, o lumină, înaintea feţei Mele, în
cetatea Ierusalimului pe care am ales-o pentru petrecerea numelui
Meu acolo.
Şi pe tine te voi alege şi vei domni peste tot ce-ţi
doreşte sufletul tău şi vei fi rege peste Israel. Şi dacă tu vei păzi
tot ce-ţi poruncesc şi vei umbla în căile Mele şi vei face cele
plăcute înaintea ochilor Mei ca să păzeşti rânduielile Mele şi
poruncile Mele, cum a făcut David robul Meu, atunci Eu voi fi cu
tine şi-ţi voi zidi casă tare, cum am zidit lui David şi îţi voi da
Israelul şi voi umili neamul lui David pentru aceasta, însă nu
pentru totdeauna" (II Regi 11, 31-39).
Profeţia lui Ahia se pare că a ajuns şi la urechile lui
Solomon, pentru că acesta din urmă porneşte o aprigă prigoană
împotriva lui Ieroboam, care, ca să scape cu viaşă fuge în Egipt.
Din profeţia lui Ahia distingem cauza separării în două regate,
anume idolatria lui Solomon. Cuvintele sale profetice sunt însoţite
de un act simbolic care era conform cu genul oriental şi folosit în
misterele profetice (Isaia 8, 1-4; Ieremia 13, 1-11; 19, 1-10; 28, 2-
11; Iezechiel 3, 1-3; 4, 1) şi cuvintele care-1 însoţesc fuseseră
rostite pentru că zece triburi se revoltaseră împotriva lui Roboam,
iar Ieroboam, revenit din Egipt, unde îl exilase Solomon, acceptă
să se pună în fruntea lor şi să formeze cu ei un regat independent
(III Regi 12, 1-33). 249 Mantaua nouă a lui Ahia, reprezenta foarte
bine regatul lui Solomon a cărui împărţire nu se făcuse încă şi cele
zece bucăţi puse de-o parte reprezentau după interpretarea
profetului însuşi, zece triburi asupra cărora urma să domnească
Ieroboam .250
Solomon, "în loc să recunoască păcatul şi să se
pocăiască a încercat să zădărnicească Cuvântul lui Dumnezeu prin
tentativa de eliminare a lui Ieroboam. Dar orice luptă împotriva lui
Ieroboam era o dovadă de nechibzuinţă zadarnică, deoarece acesta
era acum moştenitorul uns de Dumnezeu al triburilor de nord.
După cum Saul nu reuşise în încercarea de a-1 ucide pe succesorul

P. RENARD, op. cit., p.29.

250 Ibidem.
159
său, David, tot aşa Solomon nu a izbutit să-l omoare pe Ieroboam.
251

Triburile peste care avea să domnească Ieroboam au

fost următoarele: Ruben, Dan, Neftali, Gad, Aşer, Isahar, Zabulon,
Dan, Manase şi porţiuni din triburile Levi şi Simeon. Triburile
peste care avea să domnească Roboam, fiul lui Solomon erau:
Iuda, Veniamin şi porţiuni din triburiele Levi şi Simeon. în cea
mai mare parte, Levi (II Paralipomena 11, 13-10) şi Simeon au fost
loiale lui Iuda.
Misiunea profetului fiind îndeplinită, Ahia, acum
bolnav şi bătrân, se retrage la Şilo, trăind într-o ordine completă,
departe de privirea lumii şi de problemele ei, "ajutat doar de
experienţa sa şi de sfătuitorii săi care veneau să-l consoleze şi
uneori declarându-le acestora într-o lumină supranaturală, voinţa
lui D um nezeu".252
Ieroboam a condus regatul de Nord între 931-910 în.
Hr.fortificând o serie de cetăţi, care au servit pe rând drept
capitale ale sale. El însă a construit la Dan şi Betel altare care au
rivalizat cu templul din Ierusalim. în aceste altare au înălţat viţei
de aur pe care i-a declarat drept dumnezei. "Viţeii infami probabil
că nu au fost reprezentări ale divinităţii ci piedestalul pe care se
presupunea că stă Iahve cel nevăzut". 253 De asemenea Ieroboam a
înălţat şi pe alte înălţimi temple idolatre. El a stabilit propriul său
sistem religios, a înfiinţat un alt calendar religios, înlocuieşte
sărbătoarea Corturilor urzupă funcţia de preot, aducând jertfe pe
altarul din Betel.
Sub Ieroboam israeliţii "au ameninţat legământul
credinţei prin încurajarea unei îmbinări a venerării lui Iahve cu
cultul fertilităţii al lui Baal şi au atras mustrări din partea

251 William MACDONALD, Comentariul biblic al

credinciosului, Oradea, 2002, p. 331.
252 P. RENARD, op.cit., p. 291.
W.F.Albright, From de Stone Age to Christianity, Londra,
1957, p. 299.
160
profeţilor. 254 Mai întâi Ieroboam a fost mustrat printr-un profet al
cărui nume nu îl cunoaştem (III Regi 13, 1-32), apoi de către
Ahia.
Ieroboam nu a luat aminte la ameninţările primite de
la proorocul necunoscut şi s-a întâmplat ca fiul său Ahia să se
îmbolnăvească. Atunci Ieroboam trimite pe soţia îmbrăcată în
haine modeste la profetul Ahia din Şilo pentru a-1 consulta pe
acesta despre soarta fiului lor. Precauţia lui Ieroboam de a ascunde
demnitatea soţiei sale s-a dovedit inutilă pentru că proorocul Ahia
era complet orb şi în plus dacă el putea citi în lumina lui
Dumnezeu destinul copilului, oare nu putea el la fel de bine să o
descopere pe regină sub aceste haine de împrumut? 255 Ceea ce s-
a şi întâmplat. Ahia a avut o viziune înainte de vizita reginei, iar la
sosirea acesteia, încă de când i-a auzit paşii, Ahia i s-a adresat:
"Intră femeia lui Ieroboam. Ce gând ai avut de ţi-ai schimbat
hainele? Eu sunt trimis să-ţi vestesc lucruri grozave. Du-te şi
spune-i lui Ieroboam: Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Te-
am ridicat din mijlocul poporului de jos şi te-am pus conducător
peste poporul Meu Israel. Şi am rupt regatul de la casa lui David
şi ţi l-am dat ţie, iar tu nu te-ai purtat aşa cum s-a purtat robul Meu
David, care a păzit poruncile Mele şi a umblat după Mine cu toată
inima lui, făcând numai lucrurile care sunt plăcute înaintea ochilor
Mei. Tu însă ai întrecut în răutate pe toţi care au fost înaintea ta,
căci te-ai dus şi ţi-ai făcut alţi dumnezei şi chipuri turnate, ca să
Mă întăriţi la mânie, iar pe Mine M-ai aruncat înapoia ta. Pentru
aceasta voi aduce necazuri peste casa lui Ieroboam şi voi stîrpi din
casa lui pe toţi cei de parte bărbătească, rob sau liber în Israel şi
voi curăţa casa lui Ieroboam cum se mătură gunoiul, de rămâne
curat... Scoală-te dar, şi du-te la casa ta; şi îndată ce piciorul tău va
călca în cetate, copilul va muri" (III Regi 14, 6-12). Profeţia lui
Ahia s-a împlinit întocmai.

254 D.A. HUBRARD, Ieroboam, în Dicţionar Biblic, Oradea,

1995, p. 560.
255 P. RENARD, op. cit., p. 292.
161
 Ahia a scris împreună cu Natan şi Ido faptele lui
Solomon. Cartea scrisă de Ahia nu ni s-a păstrat, ca de altfel nici
ale celorlalţi profeţi amintiţi în II Paralipomena 9, 29, adică Natan
şi Ido.
Nu mai cunoaştem alte amănunte despre sfârşitul lui
Ahia.

2.2.6. ŞEMAIA

Şemaia, "D om nul a ascultat", este nume purtat de mai

multe persoane în Vechiul Testam ent.256
Proorocul Şemaia este contemporan cu Ahia din Şilo,
deşi este mai tânăr decât acesta. Misiunea profetică a îndeplinit-o
în regatul de sud Iudeea, în vremea regelui Roboam 931-913 î.Hr.
în timp ce rege peste regatul de nord era Ieroboam 931-910 î. Hr.
Roboam s-a urcat pe tronul din Ierusalim în linişte,
fără nici un fel de împotrivire. ”E1 era însă înzestrat de Dumnezeu
cu înţelepciunea tatălui său şi nici nu avea calităţile de politician
abil ale lui David sau cele de comandant militar ale lui Saul. El
visa doar putere, onoruri, lux şi fast regal". 257 Dacă n-ar fi avut
un astfel de caracter Roboam ar fi domnit şi peste regatul de nord.
Dar atunci când reprezentanţii triburilor de nord îl invită la
Sichem şi îi cer lui Roboam ca să promită reducerea impozitelor
cu care Solomon împovărase poporul, condiţie cu care aceştia îl
recunosc rege, el refuză sfatul bătrânilor şi urmă sfatul necugetat
al tinerilor curteni din anturajul său, care fără pic de înţelepciune
l-au îndemnat să fie aspru faţă de cei ce cutează să-i ceară
concesii. Mai mult chiar, el recurge la forţă, însă abia scapă cu
fuga şi vine la Ierusalim.
"Indărădnicul Roboam, încrezător în forţele lui, nu s-a
dat bătut. Adunând o armată uriaşă din triburile Iuda şi Veniamin,

256 Cel puţin 27 de persoane. Vezi Dicţionar Biblic, Ed.

Stephanus, Bucureşti, 1998, p. 341.
257 Alfred HÂRLĂOANU, O istorie a mozaismului şi al
Israelului antic, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 111.
162
care nu aderaseră la răscoală, a vrut să plece în nord, pentru a
înăbuţi revolta acestora". 258 Acum îşi face apariţia profetul
Şemaia.
Şemaia, numit "omul lui Dumnezeu" (II Regi 12, 32) a
fost trimis de Dumnezeu la Roboam cu cuvintele: "Spune-i lui
Roboam, fiul lui Solomon, regele lui Iuda şi al lui Veniamin şi la
celălalt popor: Aşa zice Domnul: Să nu mergeţi, nici să nu
începeţi război cu fraţii voştri, fiii lui Israel. Să vă întoarceţi
fiecare la casele voastre, căci de la Mine a fost aceasta!" (III Regi
12, 23-24). Glasul profetului a grăit cuvintele Domnului prin care
dezbinarea regatului a fost din voia Domnului, ceea ce profeţise
Ahia din Şilo către Ieroboam, când şi-a despicat mantaua. In urma
intervenţiei lui Şemaia, Roboam a renunţat la planul său şi s-a
întors acasă "Astfel s-a renunţat la război civil, ceea ce n-a
însemnat însă că aceste state au trăit în pace. Zeci de ani au fost
animate de o duşmănie de neîmpăcat, care s-a oglindit în intrigi,
conflicte la frontiere, ceea ce a dus în cele din urmă la război.
Roboam a avut ciocniri armate cu Israelul.259
Dacă anterior ignorase sfatul bătrânilor, Roboam
ascultă acum sfatul Domnului dat prin profetul Şemaia, cruţând
viaţa multor israeliţi. "Cuvântul Domnului este cel care a decretat
scindarea împărăţiei şi tot cuvântul Domnului a avut grijă ca ea să
se facă fără vărsare de sânge.260
Roboam a pierdut o mare parte din timp zidind cetăţi
de apărare. El a fost un poligam. A avut optsprezece soţii, şaizeci
de concubine, douăzecişi opt de fii şi şaizeci de fiice. La cinci ani
după moartea lui Solomon, regele Şişac al Egiptului în anul 925
î.Hr. în fruntea unei armate numeroase atacă Ierusalimul şi
prădează comorile templului.
Profetul Şemaia apare din nou. El a venit la Roboam şi
la căpeteniile lui Iuda şi le-a zis: "Aşa zice Domnul: Pentru că M-
aţi părăsit, de aceea vă las în mâinile lui Şişac". Iar căpeteniile lui

258 Ibidem , p. 112.

259 Ibidem.
260 W. Mac DONALD, op. cit., p. 332.
163
Israel şi regele s-au smerit şi au zis: "Drept este Domnul!" (II
Paralipomena 12, 5-6). Şemaia a declarat aşadar că Domnul
îngăduise această invazie pentru a pedepsi necredincioşia lui Iuda
şi a întregului Israel, însă "luând act de pocăinţa lor, Dumnezeu a
renunţat să-i facă să piară, dar i-a supus, pentru câtva timp
faraonului egiptean (II Paralipomena 12, 5-8). 261 Aşadar, când
Ierusalimul a fost atacat de egipteni, care au prădat toate bunurile
de preţ din Templu, Şemaia a chemat poporul să-şi întărească
credinţa în Dumnezeu. "El l-a ajutat pe Roboam să înlocuiască
obiectele de cult jefuite de egipteni cu altele noi, astfel ca slujbele
să poată continua".262
Din cartea II Paralipomena aflăm că "Faptele lui
Roboam, cele dintâi şi cele din urmă, sunt scrise în amintirile lui
Şemaia proorocul şi ale lui Ido văzătorul în spiţele neamurilor"
(12, 15) deci Şemaia a scris o istorie a domniei lui Roboam.

2.2.7. ADDOsauIDDO

Cu numele Iddo sau Addo se întâlnesc mai multe

persoane în Vechiul Testament. Addo sau Iddo este însă şi un
"profet din regatul lui Iuda în timpul lui Roboam şi Ahia". 263 Este
numit "Iddo văzătorul" (I Paralipomena 12, 15) şi "Iddo
proorocul" (II Paralipomena 13, 22). Unii comentatori îl consideră
pe Iddo ca fiind acelaşi cu profetul anonim amintit în cărţile
Regilor 264 care a avut viziuni referitoare la Ieroboam, fiul lui
Nabat (III Regi 13, 2; IV Regi 23, 15-20; II Paralipomena 9, 29).
In capitolul 13 din III Regi se istoriseşte că "un om al
lui Dumnezeu a venit, după cuvântul Domnului, din Iuda la Betel,

261 Dicţionar Biblic, voi. 3, Ed. Stphanus, Bucureşti, 1998, p.

340.
262 Viorica CONSTANTINESCU, Baruch TERCATIN,
Dicţionar de personaje biblice şi reprezentarea lor în arte, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2002, p. 303.
263 Eugene LEVESQUE, Ado, in Dictionnaire de la Bible,
publie par F. VIGOUROUX, torae 1, Paris, 1891, p. 215.
264 Pr. T. BABA, op. cit., p. 42.
164
în timpul când Ieroboam se afla la jertfelnic ca să tămâieze şi a
grăit cuvântul Domnului înaintea jertfelnicului şi a zis:
"jertfelnice, jertfelnice, aşa zice Domnul: Iată că i se va naşte
casei lui David un fiu, numele lui Iosia, şi va jertfi pe tine, pe
preoţii înălţimilor care tămâiază acum înaintea ta şi va arde pe tine
oase de oameni!" (III Regi 13, 1-2). împlinirea acestei profeţii se
va realiza peste 300 de ani (IV Regi 23, 15). 265 Ca semn că
această profeţie este adevărată, omul lui Dumnezeu a precizat că
altarul se va crăpa în două şi va curge cenuşa din el. Ieroboam
întinde ameninţător mâna spre prooroc, însă mâna i s-a uscat şi a
revenit la rugăciunile proorocului. Regele încearcă să câştige
bunăvoinţa acestuia, însă proorocul refuză ospitalitatea lui şi
pleacă de la Betel pe altă cale decât pe cea pe care venise.
Addo sau Iddo a colaborat cu Şemaia la scrierea
faptelor lui Roboam (II Paralipomena 12, 15), dar scrierile lor s-au
pierdut, ele stând însă la îndemâna autorilor cărţilor Paralipomena.
266

2.2.8. AZARIE

Azarie este fiul lui Obed şi a profeţit în vremea regelui

Asa (906-878) din regatul Iuda. Spre deosebire de înaintaşul său la
tron Abia 909-907, care promovează practicile idolatre, Asa
repune la locul cuvenit cultul, îndepărtând jertfelnicele
dumnezeilor străini şi a sfărâmat stâlpii idoleşti. Are loc un război
fraticid între Iuda şi Israel, împotriva căruia Asa se aliniază cu
sirienii (III Regi 15, 1-24).
Profetul Azarie îndeamnă pe Asa la pace şi înţelegere.
El a ieşit înaintea lui Asa şi i-a zis: "Ascultaţi-mă, Asa şi tot Iuda
şi Veniamin: Domnul este cu voi când şi voi sunteţi cu El. De-L
veţi căuta, va fi găsit de voi, iar de îl veţi părăsi şi El vă va
părăsi... Dar voi întăriţi-vă şi să nu vă obosească mâinile, pentru
că veţi avea plată pentru faptele voastre" (II Paralipomena 15, 2,

265 W. Mac DONALD, op.cit., p. 334.

266 E. LEVESQUE, op. cit., p. 215.
165
7). Aşa a îndepărtat zeii, a adunat pe cei din Iuda şi Veniamin la
Ierusalim, "au făcut legământ între ei, ca să caute pe Domnul
Dumnezeul părinţilor lor, cu toată inima lor şi cu tot sufletul lor"
(II Paralipomena 15, 12) şi n-a mai fost război până în anul al
treizecişicincilea al domniei lui Asa.
Astfel Asa ascultă sfatul lui Azarie şi continuă
reformele cultului pe care le începuse şi instaurează pacea cu cei
de acelaşi neam din regatul de nord.
Este vizibil căci cuvântarea lui Azarie a făcut o
impresie deosebită faţă de ascultătorii săi de vreme ce "cu toţii au
jurat credinţă în Dumnezeu prin viu grai şi sunete de trom pete".267

2.2.9. HENANI

Henani înseamnă "graţios" şi este purtat de:

• fiul lui Heman, căpetenia unei cete de
muzicanţi de la templu (I Paralipomena 25, 4,
25);
• unul din fraţii lui Neemia (Neemia 1, 2);
• un preot, fiul lui Imer (Ezdra 10, 20);
• un levit din vremea lui Neemia (Neemia 12,
36);
• un profet din vremea regelui Asa (906-878).
Rolul lui Henani este istorisit în cartea II
Paralipomena, cu prilejul unei înţelegeri pe care regele Asa a
facut-o cu Berhadad, regele Siriei, împotriva regelui Baeşa al
Israelului. 268 Henani este numit "Henani văzătorul" (II
Paralipomena 16) şi îl mustră pe regele Asa că a nădăjduit în
regele Siriei şi nu în Dumnezeu. în loc să se pocăiască, Asa s-a
mâniat pe văzător şi l-a aruncat la închisoare pentru că prinsese
mare ciudă pe el şi "a mai apăsat în acel timp Asa şi pe unii din
popor" II Paralipomena 16, 10).

267 V. CONSTANTINESCU, B. TERCATIN, op.cit., p. 61.

268 J. B. PELT, Histoire de L'Ancien Testament, Paris, 1922, p.
111.
166
 Regele Asa a înţeles abia spre sfârşitul vieţii marele
pericol care îl constituia pentru poporul evreu puterea crescândă a
Damascului şi a făcut eforturi în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu
regatul Israel".269

2.2.10. IEHU

Iehu înseamnă "Acesta este Domnul" 270 şi era fiul

profetului Henani. Iehu în vremea lui Baeşa (903-882) 271 regele
Israelului profeţeşte sfârşitul dinastiei acestuia (III Regi 16, 1-7).
De asemenea activitatea sa profetică s-a desfăşurat şi faţă de
Iosafat (877-853). Către acesta a spus: "Fiindcă ai ajutat pe un
nelegiuit şi ai legat prietenie cu cei pe care-i urăşte Domnul, de
aceea mânia Domnului va fi asupra ta. Dar ai şi fapte bune, căci ai
stricat chipurile cele cioplite din pământul lui Iuda şi ţi-ai
îndreptat inima ta ca să caute pe Dumnezeu" (II Paralipomena 19,
2-3). Leprosul lui Iehu s-a referit la ajutorul pe care regele Iosafat
l-a dat lui Ahab (868-854), amestecându-se în războiul dus de
Ahab împotriva arameilor. Relaţia sa cu idolatrul Ahab a dat un
'exem plu rău pentru supuşii săi.
Efectul avertismentului dat de profetul Iehu nu întârzie
să se arate. Iosafat se îndreaptă şi cutreieră regatul cu scopul de a-i
face şi pe supuşii săi să se îndrepte. Organizează un sistem
judiciar în conformitate cu legile lui Moise. Cere să se facă
judecată dreaptă, să se respecte legile şi să nu facă rău,
îndemnând: "Fiţi tari şi lucraţi astfel şi Domnul va fi cu cel bun"
(II Paralipomena 19, 11).
Se presupune că Iehu a fugit în Iudeea de frica reginei
Isabela şi a stat sub protecţia lui Iosafat.272

269 Alfred HÂRLĂOANU, O istorie a mozaismului şi a

Israelului antic , Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 116.
270 D. B. - O, p. 549 şi D.B, 2, p. 26.
271 Samuel I. SCHULTZ, Călătorie prin Vechiul Testament, Ed.
Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 254.
272 V. C. B. TERCATIN, op.cit., p. 152.
167
 Iehu a scris faptele regelui Iosafat în cartea regilor lui
Israel (II Paralipomena 20, 34) care asemenea consemnărilor altor
profeţi au stat la îndemâna autorilor căiţilor Paralipomena.

2.2.11. MIHEIA sau MIHA

Numele înseamnă "Cine este ca Domnul" şi în afară

de alte persoane vechitestamentare este purtat de doi profeţi:
Miheia sau Miha fiul lui Imla care a profeţit ăn vremea regelui
Abab al Israelului şi al regelui Iosafat al Iudeii 273 şi Miheia
profetul de la care ne-a rămas o scriere care-i poartă numele şi
face parte din rândul profeţilor mici, profeţind pe vremea regilor
Iotam, Abaz şi Iezechia, aproximativ 737-690 î.Hr.
Miheia, fiul lui Imla, nu este aşa cum era considerat,
un prooroc mincinos. 274 Acest apelativ i s-a adresat doar de
regele Ahab, ca urmare a faptului că regele nu era de acord cu
profeţiile sale, deoarece nu erau pe placul l u i , ci tocmai contrare.
Regele Ahab (868-854) al Israelului, după ce a avut
pace cu Siria a crezut potrivit ca să recucerească cetatea Ramot
Galaad, aşezată pe malul de răsărit al Iordanului. Aflat în vizită la
Ahab, Ioasafat regele lui Iuda (877-853) a consimţit o cooperare
cu acesta pe plan militar. Ioasafat condiţionează însă ajutorul său
de solicitare a voinţei Domnului prin intermediul profeţilor. El
întreabă dacă nu este "vreun prooroc al Domnului" (III Regi 22, 7)
ca să fie întrebat Domnul prin acesta. Ahab afirmă că "este un om
prin care se poate întreba Domnul, însă eu nu-1 iubesc, căci nu
prooroceşte de bine pentru mine, ci numai de rău; acesta e Miheia,
fiul lui Imla" (III Regi 22, 8). Ioasafat insistă să fie consultat
Miheia, însă Ahab face o altă propunere, anume consultarea a

273 CONCISE BIBLE DICTIONARY, Gute Botschaft Verlag,

Dillonburg - Germany, 1993, p. 527.
274 Maurice COCAGNAC, Simbolurile biblice - Lexic teologic,
trad, din limba franceză Michaela SLĂVESCU, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1997, p. 284.
168
patru sute de profeţi de la curtea sa care l-au încurajat pe rege să
purceadă la atacarea sirienilor asigurându-1 că îi va învinge.
întrebat în sfârşit şi Miheia, acesta prooroceşte
adevărul sub prestare de jurământ, dezvăluind o viziune în care a
văzut Israelul împrăştiat "ca oile care nu au păstor" (III Regi 22,
17) sfătuind să se întoarcă fiecare la casa sa. Simţind căci
cuvintele proorocului sunt o aluzie la sfârşitul său, Ahab se arată
nemulţumit, că despre el prooroceşte numai de rău. Proorocul
insistă însă cu îndrăzneală, precizând că vorbeşte în numele
Domnului, iar regele este ademenit de un duh mincinos care a
grăit prin gura proorocilor de la curtea sa.
Afirmaţiile lui Miheia n-au convenit nici lui Sedechia
căpetenia proorocilor lui Ahab, care lovindu-1 pe Miheia, a afirmat •
că nu este posibil ca duhul Domnului nu se putea depărta de la el
ca să grăiască prin Miheia. Fără să se tulbure Miheia îi rosteşte
acestuia o profeţie: "ai să vezi aceasta în ziua când vei fugi din
cămară în cămară, ca să te ascunzi" (III Regi 22, 25), adică atunci
când moartea lui Ahab îl va demasca pe Sedechia, drept prooroc
mincionos.
Regele porunceşte ca Miheia să fie aruncat în
închisoare şi hrănit numai cât să supravieţuiască până când el se
va întoarce victorios. Replica lui Miheia nu întârzie nici de această
dată, precizând "că ai să te întorci biruitor, aceasta n-a grăit-o
Domnul prin Mine" (III Regi 22, 28). Evenimentele care vor urma
vor confirma profeţia lui Miheia. Armatele iudeilor şi israeliţilor
vor fi înfrânte de Siria înaintea Ramot Galaadului, iar regele
Ahab, cu toate că încercase să se deghizeze va fi ucis de o săgeată,
care în mod miraculos l-a vizitat numai pe e l.275
Miheia a fost înaintaş vrednic al profetului Ilie, luând
atitudine împotriva profeţilor mincinoşi şi a idolatriei, pentru care
îşi inscrie numele cu cinste în rândul profeţilor cuvântători ai
Vechiului Testament.

275 J. P. PELT, op. cit., p. 128. C. PIEPENBRING, Histoire de

peuple d'Israel, Paris, 1898, p. 234.
169
 2.2.12. IAHAZIEL

Iahaziel, "Dumnezeu v e d e ", este numele purtat de un

levit din familia lui Chehat, din casa lui Heleron (I Paralipomena
23, 19); de unul din războinicii lui Veniamin care i s-au alăturat
lui David la Tiglad (I Paralipomena 12, 4; de un preot din timpul
lui David (I Paralipomena 16, 6) şi de un prooroc din familia lui
Asaf, levit, fiu al Zahariei, pe care îl întâlnim pe vremea lui
Iosafat (II Paralipomena 20, 14). Iosafat, regele Iudeii, află la un
moment dat că o armată uriaşă de dincolo de Marea Moartă
formată din Moabiţi şi Amoniţi se apropie ameninţător de
Enghedi, lucru care îl înfricoşează pe rege. El nu se alarmează
degeaba pentru că poporul nu era pregătit de război. Atunci
cheamă poporul la rugăciune şi post. Astfel el rosteşte în templu
o rugăciune impresionană în care invocă ajutorul divin, în baza
legământului cu poporul ales. Răspunsul Domnului n-a întârziat să
vină.
Relatările din capitolul 20 din cartea a doua
Paralipomena continuă cu apariţia proorocului Iahaziel. "Atunci
s-a pogorât Duhul Domnului în mijlocul adunării peste Iahaziel,
fiul Zahariei, fiul lui Benaia, fiul lui Ieiel, fiul lui Matania, levit
dintre fiii lui Asaf. Şi acesta a zis: "Ascultaţi toţi ai lui Iuda şi
locuitorii Ierusalimului şi tu rege Iosafat! Aşa zice Domnul către
voi: Să nu vă temeţi, nici să vă spăimântaţi de mulţimea aceasta
mare căci războiul nu este al vostru, ci al lui Dumnezeu... Să le
ieşiţi mâine inainte şi Domnul va fi cu voi!" (20, 14-15, 17).
încurajat Ioasaf şi-a îndemnat şi el poporul cu cuvintele "Aveţi
încredere în Domnul Dumnezeul vostru şi fiţi tari! Aveţi încredere
în proorocii Lui şi veţi izbuti cu bine!". Ieşind la luptă ca la o
sărbătoare cu cântăreţii înainte, Dumnezeu a semănat o stare de
confuzie în rândurile inamicului, încât duşmanii s-au încăierat
între ei, încât iudeii au cules doar roadele prin prăzi de război.
Profeţia lui Iahaziel s-a împlinit, iar izbânda poporului a adus o

170
vreme de pace. 276 Activitatea lui Iahaziel a fost mai mult una
socială.

2.2.13. ELIEZER

Eliezer, "Dumnezeu este ajutorul meu" 277, este

profetul contemporan cu Iahaziel, care ca şi acesta a profeţit în
vremea regelui Iosafat, 278 din Iuda.
Eliezer era fiul lui Dodava (II Paralipomena 20, 37)
din Mareşa. Regele Iosafat din Iuda, a făcut o înţelegere cu
Ohozia, un fel de alianţă maritimă, construind corăbii la Eţion-
Gheber (II Paralipomena 20, 31) pentru a le trimite în Tarsis.
înţelegerea este sortită eşecului, ca urmare a unei proorociri a lui
Eliezer 279 care îi face cunoscut regelui voia Domnului: "Fiindcă
ai intrat în legătură cu Ohozia, de aceea Domnul ţi-a sfărâmat
lucrurile tale". Şi s-au spart corăbiile şi n-au mai putut să mai
meargă la Tarsis" (II Paralipomena 20, 37). Ohozia petrecea în
fărădelegi.
Activitatea lui Eliezer se axează pe combaterea
imoralităţii şi idolatriei, a înşelătoriei şi minciunii, orice
fărădelege nefiind pe voia Domnului.
De fapt el se înscrie pe linia mesajului pe care îl au de
transmis toţi profeţii Vechiului Testament, misiunea lor constând
din îndepărtarea de influenţa popoarelor păgâne idolatre, păstrarea
monoteismului şi răspunsul corect la menirea de a rămâne în
legământul divin, răspuns care face din poporul ales un popor bine
plăcut lui Dumnezeu.

J. B. PELT, op. cit., p. 129.

277 K. A. KITCHEN, Eliezer, în D.B. - O., p. 390.
278 J. B. PELT, op. cit., p. 129; CONCISE BIBLE
DICTIONARY, p. 246.
279 F. VIGOUROUX, DICTIONNAIRE DE LA BIBLE, Tome
II, Paris, 1899, p. 1679.
171
 2.2.14. ILIE

Ilie, în ebraică eliyyăh ( elîyyah ee ) sau elyyă înseamnă

„Yahve este Dumnezeu”, „Yahve este El”, „om al lui Dumnezeu”,
„Dumnzeul meu este Yahve”, „Dumnezeul meu este Domnul”. 280
în greceşte, numele lui se traduce şi prin „fiul soarelui, cel ce
străluceşte”281, iar scrierile referitoare la Ilie ne prezintă „un
fenomen profetic de o mare valoare istorică şi de o pătrunzătoare
intensitate luminoasă” .282
Sfânta Scriptură înfăţişează aspecte din viaţa unor
bărbaţi reprezentativi, arată fazele prin care au trecut, ca să
constate că oamenii se pot distinge prin calităţi superioare, unii
din ei devenind celebri prin rolul pe care l-au avut în viaţă. Din
şirul acestor bărbaţi de seamă se desprinde ceata proorocilor.
Proorocii erau bărbaţi plini de credinţă şi curaj,
adevărate tunete împotriva relelor moravuri din vremea lor,
oameni de nădejdi şi mângâiere pentru cei necăjiţi, care mereu
căutau să lumineze, prin tot ceea ce făceau «chipul» lui Dumnezeu
din om, întunecat prin păcate.283
Din mijlocul acestora s-a ridicat şi marele prooroc Ilie
Tesviteanul care a luminat în vremuri de restrişte prin faptele şi
virtutiile sale.284

280 D.B., p. 52; Dicţionar enciclopedic al Bibliei, trad. Dan

Slusanschi, edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 202; Dicţionar biblic,
Oradea, 1995, p. 568; Félix GILS, Ilie, în Vocabular de Teologie
biblică, Editura Arhiespiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2001, p.
267.; Danielle FANILAUX, Anne LANGOIS, Rene TREBUSCHAN,
Ilie, în Dicţionar cultural al Bibliei, trad. Mihaela Voicu, Edit. Nemira,
Bucureşti, p. 568.
281 Pr. Teodor BABA, Profetul Ilie în lumina izvoarelor biblice
şi patristice, în „Mitropolia Banatului”, nr. 7-8, 1990, p.40.
282 Gerhard von RAD, op. cit., p. 16.
283 Arhid. Prof. loasof Ganea, Despre Dreapta închinare-predică
Ia Sfântul prooroc Ilie, în rev. Mitropolia Olteniei, anul XXIX, nr.7-9
(iuhe-septembrie), Craiova, 1997, pag. 601.
284 Ibidem, pag 601.
172
 «Sfântul Ilie este cel mai mare prooroc al Vechiului
Testament după Moise şi prototipul Sfântului loan Botezătorul,
înaintemergătorul lui Hristos. Apariţia lui în istoria sfântă a
Vechiului Testament coincide cu anii de domnie a regelui israelit
Ahab sub care păgânismul între iudei atinsese apogeul în
dezvoltarea sa».285
în acele timpuri, poporul biblic trăia divizat în două
mici regate aflate într-o continuă concurenţă şi luptă pentru
supravieţuire. Nu mai erau demult "vremurile de aur" ale
puternicului David sau ale înţeleptului Solomon care făcuseră ca
poporul evreu să fie renumit şi temut. Ruptura produsă sub fiul
acestuia Roboam dădu-se posibilitatea uzurpatorului Ieroboam,
întors din Egipt, să-şi facă un regat propriu cu zece seminţii
rebele, rupte de Ierusalim.
Acesta scindare a adus cu sine, pe lângă consecinţele
politice şi consecinţe administrative, sociale şi mai ales morale,
care au pus în pericol identitatea şi chiar existenţa poporului
biblic.
Viaţa politică a celor două mici regate a fost una plină
de crime şi schimări neaşteptate, legea celui mai puternic
spunându-şi mereu cuvântul. Aceste tulburări le-au slăbit în
interior şi au degenerat în războaie fratricide.
în timp ce în Regatul lui Iuda conducerea statului a
rămas în mâna dinastiei întemeiate de David, în Regatul lui Israel,
la cârma statului s-au succedat domnitori şi uzurpatori ai acestora,
după cum pe scena politică reuşea să se impună un partid sau
altul.
Istoria biblică consemnează, începând cu Ieroboam I
(932-910 î.d.Hr.) primul rege al Israelului, un număr de douăzeci
de domnitori care au ocupat tronul micului regat. Iniţial capitala a
fost la Sichem, apoi la Penuel şi Tirza şi în cele din urmă la

285 Pr. Drd. Neculai Dragomir, Proorocii Vechiului Testament în

cultul ortodox şi în iconografia bisericească, în rev. Studii Teologice,
anul XXXTV, nr.7-8 (iulie-octombrie), Ed. Institului Biblic şi de
Misiune al B. O. R., Bucureşti, 1982, pag. 567.
173
Samaria, oraş nou, fortificat, construit de Omri (885-874
î.d.Hr.).286
«în două secole, s-au succedat cinci familii, fără a
socoti patru aventurieri, şi întotdeauna prin violenţă. A fost totuşi
un moment de măreţie sub dinastiile lui Omri şi lehu (842-816
Î.d.Hr.) » .287
Această lipsă de stabilitate politică a dus evident şi la
mari nedreptăţi sociale, la abuzuri şi crime şi mai ales la sărăcirea
păturilor de jos.
Pe plan religios-moral situaţia era şi mai dramatică.
«Acea înclinare spre necredinţă şi idolatrie, care s-a manifestat în
popor şi în timpul monarhiei davidice, dar care şi-a găsit
contrapod în pietatea regilor care observau (în cei mai buni ani de
cârmuire a lor) să se îndeplinească legile religios-morale ale lui
Moise, cu desbinarea regatului capătă asentimentul statului şi se
încuraja de întreaga directivă politică în regatul lui Israel. Regii
acestui din urmă regat, începând cu Ieroboam, prezentară idolatria
drept stindard al independenţei sale politice şi în vederea
consolidării tronului lor înstrăinară, prin toate mijloacele, poporul
de templul din Ierusalim ».288
Astfel, concomitent cu instabilitatea politică, în Israel
are loc o continuă "canaanizare" a cultului, manifestată prin
îndepărtarea de la yahvismul autentic şi adoptarea unor ritualuri
idolatrice. La acest fenomen a contribuit într-o bună măsură şi
faptul că, după despărţirea Nordului de Sud, preoţii lui Iahwe s-au
mutat în Ierusalim .289

286 Gabriel Constantinescu, Marginalii la Talmud, Ed. Dacia,

Cluj-Napoca, 1993, pag. 16.
Henri Galbiati, L'Ancien Testament-histoire des hommes que
Dieu sauve, Ed. L'Apostolat des Editions, (în limba franceză), Paris,
1976, pag. 307.
288 A.P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi IV, colecţia Ogorul
Domnului, nr. XXXIII, Tipografia cărţilor, trad. de Patriarhul Nicodim.
Munteanu, Bucureşti, 1946, pag. 170.
289 Gabriel Constantinescu, op. cit., pag. 17.
174
 Regii din Nord merseră până într-acolo încât
„construiră sanctuare schismatice şi puseră în ele statui, care erau
false reprezentări ale lui Dumnezeu. Astfel, puţin câte puţin, ei
aduseră poporul în idolatrie şi legea Domnului fu nebuneşte
călcată în picioare”. 290
Decăderea spirituală a poporului a fost atât de mare,
încât «el a pierdut din ce în ce mai mult situaţia predestinată
pentru dânsul, de a fi lumină pentru toate celelalte popoare, în loc
ca moraliceşte să predomine peste popoarele înconjurătoare şi să
le pregătească pentru alăturarea lor la împărăţia lui Dumnezeu,
poporul israelit însuşi cedă influentei stricăcioase acestor
popoare. 291
Popoarele vecine treceau şi ele prin mari transformări.
După o slăbire vremelnică, marile monarhii ale Orientului, Egiptul
şi Siria, se ridicară din nou cu război împotriva israelitilor. Deja
din timpul regelui Roboam, faraonul egiptean Susachim îşi
începuse obişnuitele incursiunii de cucerire în adâncul Asiei şi
reuşise să prade Ierusalim ul.292
Atacurile lor însă nu mai aveau tăria din timpul lui
Ramses al-II-lea şi Sesostris. Marele pericol va veni însă din
Nord. O mare putere se arata pe cerul istoriei. Era Asiria care şi-a
revenit după lunga perioadă de tulburări interne, survenită în urma
morţii lui Tiglatphalassar.293
Apogeul puterii asiriene este atins în sec. VIII şi VI
î.Hr. în timpul dinastiei lui Sargon care şi-a luat cu mândrie
numele de «cel mai mare cuceritor al celui de al treilea imperiu»294
, întinzându-şi hotarele peste întreaga Mesopotamie, ajungând
apoi până în Etiopia.

290 Chanoine J. Coppens, Histoire religieuse de L'Ancien

Testament, Ed. L'Edition Universalles,Bruxelles, 1948, pag. 57.
291 A-P.Lopuhin, op. cit., pag. 172.
292 Ibidem, pag 175.
293 Daniels Rops, Histoire Sante-Ie peuple de la Bible (în limba
franceza), Ed.Libraire Artheme Fayord, Paris. 1953, pag.239.
294 Ibidem, pag. 240.
175
 Rupt în două , prins în întregime în sfera de acţiune a
ciclonului asirian, măcinat de lupte interne şi mai ales oscilând
între adevărata credinţă şi cultele păgâne, poporul biblic va trăi
două secole de durere. Cauzele acestei perioade de zbucium sunt
foarte bine prezentate de un istoric ilustru al zilelor noastre: «Dacă
regatul divizat contra sa însuşi a pierit, dacă soldaţii lui Aşur au
răscolit văile Israelului, este pentru că poporul ales merita să fie
pedepsit din cauza infidelităţii sale. Perspectiva supranaturală se
impunea aici. Suferinţele, crizele, înfrângerile nu sunt nimic alt
ceva decât consecinţe; esenţial este drama spirituală marcată de o
măreţie sublimă. Această decădere este de fapt unu! din cele mai
importante momente din istoria umană».295
Decăderea religioasă nu a fost însă la fel de rapid? si
de puternică în ambele regate. Regatul lui luda avea avantajul
existenţei pe teritoriul său a templului lui Dumnezeu şi mai ales
privilegiul oferit de promisiunea ce o făcuse Dumnezeu iui David.
De aceea revenirea la adevărata credinţă se putea face mai repede
în momentele de luciditate naţională.
însă în regatul lui Isaia, rupt de templu şi influenţat de
politica vecinilor puternici, decăderea a lost foarte mare. Continua
oscilare între bine şi râu şi făptui că în regatul israelit se călcau
îndrăzneţ toate legile dreptăţii şi prin aceasta se zdruncinau însăşi
temeliile vieţii de stat şi sociale, se explică faptul că regatul lui
Israel, cu 134 de ani mai devreme decât cel iudeu, a căzut.296
Dintre cei douăzeci de regi ai Regatului de Nord, se
desprinde figura controversată a regelui Ahab, «regele cel mai
păcătos din câţi au guvernat Nordul». 297
Ahab (în ebraică " 'ar’ab " ; în asiriană "ahabu" =
"fratele (divin) este tată"), este fiul şi succesoral lui Omri,
întemeietorul dinastiei, al şaptelea rege al lui Israel; a domnit 22

293 Ibidem, pag. 241.

296 A. P. Lopuhin, op. cit, pag. 172.
297 Chanoine J. Coppens, op. cit., pag. 57.
176
de ani între 874 şi 853 î.d.Hr.298 Sosirea lui pe tronul Samariei, în
al 38-lea an al lui Aşa, coincide, în istoria lumii, cu Uzarcon
(Zarai I faraonul Egiptului şi cu perioada în care Homer scria
Iliada.299
Politica dusă de tatăl său facilitase instaurarea în ţară a
unei relative prosperităţi. Această bunăstare permise lui Ahab
satisfacerea pasiunilor sale pentru lux şi desfătări. Samaria
rămăsese capitală, dar ea era acum deja prea plină de case, ca să-i
placă, şi de aceea el îşi construi un palat în Israel, în şesul
Ezdrelon.300
Din motive politice el se căsători cu Izabela, fiica lui
Etbaal, un preot al lui Baal care, după istoricul Menades, uzurpase
tronul Tyrului. Prin aceasta el urmărea formarea unei alianţe
puternice împotriva pericolelor create de marile imperii. Această
alianţă el avea să o întărească mai târziu prin căsătoria ficei sale
Athalia cu regele Ioram al Regatului de S u d .301
Dar tocmai această căsătorie duse la slăbirea statului
său şi mai apoi la distrugerea dinastiei lui Omri, Căci Izabela, ea
însăşi preoteasă a lui Baal, îl făcu pe rege să introducă în stat ca
religie oficială, cultul zeilor fenicieni, Baal şi Astartea. Mai mult
ea puse să fie ucişi toţi preoţii şi profeţii adevăratului Dumnezeu
din întregul teritoriu al Regatului de Nord. Aceste acţiuni ale lui
Ahab şi ale soţiei sale au accentuat şi mai mult starea de decădere
morală şi religioasă a israeliţilor astfel încât «ei dădeau nume
păgâne copiilor lor, intoduceau în casele lor statui ale idolilor; mai
mult, ei călcau în picioare cultul adevăratului Dumnezeu, uitând

298 Danielle Fanilaux (în colaborare cu Arme Langlois şi Rene

Trebuchon ) Dicţionar cultural al Bibliei, tradus de Mihaela Voicu, Ed.
Neraira, Bucureşti, 1998, pag. 17.
299 A.P. Lopuhin, op. cit, pag. 177.
300 A.P. Lopuhin, op. cit., vol. III, trad, de Patriarhul Nicodim
Munteanu, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti,
1945, pag. 501-502.
301 L-CI. Filion, La Sainte Bible Comentee, vol. II, (în franceză),
Ed. Libraire Letouzey et anee, Paris, 1931, pag. 524.
177
pe Creatorului cerului şi pământului, Dumnezeu părinţilor lor şi al
Patriarhilor».302
Se părea că Yahwismul va fi cu desăvârşire distrus ca
religie de sine stătătoare în Regatul lui Israel. Dar tocmai acum se
arată adevărata putere a acestei unice religii în care Dumnezeu
este viu.
Adevăraţii credincioşi nu şi-au plecat genunchiul în
fata idolilor ci au preferat să trăiască retraşi în locuri pustii sau să
moară ucişi de slugile Izabelei.
Dintre aceştia îşi alese Dumnezeu un "vas de mare
preţ", un om ca toţi oamenii, dar cu sufletul ce ardea ca o flacără
pentru credinţa strămoşilor săi. Pe acest om, Ilie, îl trimise
Dumnezeu să restabilească cultul său şi să readucă poporul pe
calea cea bună.
Pe scena istoriei, profetul Ilie apare precum o flacără
coborâtă din cer pentru a arde păcatele şi a se ridica, la fel de
tainic, la Cel ce a aprins-o. El îşi face apariţia brusc, la vârsta
deplinei maturităţi. Sfânta Scriptură nu aminteşte nimic despre
părinţii şi neamul său, astfel încât Ilie poate fi socotit asemenea lui
Melchisedec «fară de tată, fară de mamă, fară spiţă de neam,
neavănd nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii. . . » (Evrei
7,3).
Numele lui Ilie apare în Vechiul Testament sub
formele ebraice "Elîyyâhu" şi "Elîyya" (sau "Eleiou" în traducerea
greacă ), iar în noul Testament sub forma "Eleias", ceea ce
înseamnă "Yah este El" sau "Yahweh este D um nezeu".303
Originea lui Ilie este incertă, în afară de referirea din
capitolul 17, versetul 1 al celei de a treia cărţi a Regilor despre
«Ilie Tesviteanul, prooroc din Tesbâ Galaadului», nu avem nici o
altă informaţie cu privire la originea sa. Textul masoretic
sugerează că deşi Ilie locuia în Gallad ("mittosăbe gifăd"), locul
lui natal a fost în altă parte, poate în Tisbe, cetatea lui Tobit situată

302 Chanoine J. Coppens, op. cit, pag. 58.

303 Danielle Fanilaux, op. cit, pag. 568.
178
 «la miazăzi de Cadeş Neftali, în Galileea de sus, mai sus de Haţor
retras spre apus, şi la miazănoapte de Şefat» (Tobit 1,2).
In mod tradiţional, Tesba a fost identificată ca fiind o
localitate aflată azi la 13 km spre Nord de labo c.304
Sfânta Scriptură aminteşte despre profetul Ilie în mai
multe locuri şi anume:
• în cartea a IlI-a a Regilor, cap. 17;18;19;21
• în cartea a IV-a a Regilor, cap. 1 şi 2
• în cartea a Il-a a Paralipomenelor, cap. 21,12-15
• în cartea profetului Maleahi, cap. 3, 22-23
• în cartea înţelepciunii lui lisus, fiul lui Sirah, cap 48,
1-12
• în cartea 1 a Macabeilor, cap 2,58
• în Evanghelia după Matei cap.11,14; 16,14; 17,3-4;
17,10; 27, 47-49
• în Evanghelia după Marcu, cap. 6,15; 8,28; 9,4-5;
9,11-13; 15, 35-36
• în Evanghelia după Luca, cap. 1,17; 4,24-26; 9,8;
9,19; 9, 30-33; 9,54
• în Evanghelia după loan, cap. 1,21
• în Apocalipsa, cap. 11, 3-13
• în Epistola către Romani, cap. 11,2
• în Epistola către Evrei, cap. 11, 35-38
• în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol lacov,
cap. 5, 17-18
Concret, lucrarea sa profetică desfăşurată, în timpul
domniei regilor Ahab (874-853 î.Hr.), Ahazia (853-852 î.Hr.) şi
Ioram (852-842 î.Hr.), este redată succint în Cartea a IlI-a Regilor
(cap. 17; 18; 19; 21) şi Cartea a IV-a a Regilor (cap. 1 şi 2). Limba
în care sunt scrise faptele este limba ebraică clasică, iar
multitudinea detaliilor denotă că ele nu au rămas prea mult timp în
tradiţia orală, ci au fost aşternute în scris atunci când vremurile au
305
perm is.

304 Ibidem, pag. 568.

305 Ibidem, pag. 568.
179
 Ciclul despre llie prezintă şapte întâmplări din viaţa
profetului : perzicerea secetei, fuga din faţa regelui, confruntarea
de pe muntele Cârmei, fuga la Horeb, crima lui Ahab, proorocia
despre Ahazia şi înălţarea în carul de foc. Cu excepţia acestei
ultime scene, toate se ocupă de confrunatrea dintre închinarea la
Iahwe şi închinarea la Baal, confruntare redată sub chipul
conflictului între omul lui Dumnezeu şi persoana regelui idolatru.
Astfel, profetul llie se arată ca «reprezentant al puterii lui
Dumnezeu, pe care el o opune ca contrapod puterii răului şi de
aici seria de minuni care trebuiau să servească drept o nouă formă
de predică mult mai simţită decât cea prin cuvinte; o nouă formă
de instrucţie şi de mustrare a cpnştiiţei adormite a
necredinciosului rege şi a poporului său rătăcit»306. El apare pe
paginile Istoriei Vechiului Testament ca «cea mai mare şi cea mai
sui gen eris dintre toate personalităţile, exceptând pe legiuitorul
Moise » .307
Profetul llie, alături de ucenicul său Elisei, reprezintă
faza de tranziţie între profetismul extatic din timpul lui Samuel şi
profetismul intelectual al profeţilor rapsozi din sec VUI-lea sau al
profeţilor care au lăsat scrieri.
Legătura iui cu tradiţia mai veche este văzută în faptul
că el este mai întâi de toate un om de acţiune şi deplasările lui,
dictate de Duhul Sfânt, sfidează aşteptările umane (III Regi 18-12).
Mai mult, el şi ucenicul său, reuşesc să reînfiinţeze
şcolile profeţilor iniţiate de Samuel, deşi regina Izabela încercase
să le distrugă total. Aceste aşa zise "şcoli" aveau scopul «de a
pune stavilă decăderii religioase larg răspândite şi de a se îngriji
de binele moral şi intelectual al tineretului, pentru a promova
prosperitatea viitoare a naţiunii, dând poporului oameni capabili
să lucreze în temere de Dumnezeu ca sfetnici şi conducători.
Aceştia au fost numiţi "fii proorocilor"... Datorită cunoştinţelor şi

306 A.P.Lopuhin, voi. III, op. cit, pag. 504.

307 Ibidem, pag. 555.
180
 evlaviei lor, ei se bucurau de o deosebită stimă şi încredere din
partea poporului» . 308
Astfel de şcoli au fost la Rama, Chiriat-Iearim,
Ghilbea, Betel, Ierihon, iar mai târziu şi în Samaria.309
Legătura cu profeţii de mai târziu constă în «strădania
lui continuă de a chema poporul la religia lui Moise, atât prin
închinarea numai la Iahwe, cât şi prin proclamrea standardelor
mozaice de drepatate şi neprihănire în comunitate, în amândouă
aceste privinţe el anticipează profeţiile mai complete ale lui Amos
şi Osea » . 310
De asemena putem spune că profetul Ilie are legătură,
prin faptele şi misiunea sa, şi cu profeţii mai puţin cunoscuţi cu
care a fost contemporan: Miheia fiul lui Imla în Regatul de Nord;
lehu, fiul lui Hanani; Iahazaiel, fiul levitului Zaharia şi Eliezer,
fiul lui Dodava, din Regatul de Sud, toti împreună lucrând la
acelaşi stăpân. Dar faţă de aceştia Ilie se detaşează hotărât atât
prin caracterul său energic cât şi prin importanta misiune ce o
avea de împlinit.
întreaga sa activitate este o mărturie a lui Dumnezeu,
fapt ce se poate observa din însăşi modul în care îşi începe
profeţiile: «Viu este Domnul Dumnezeu lui Israel...»(III Regi
17,1). în aceste vremuri de prigonire a dreptei credinţe, însăşi
pomenirea numelui lui Dumnezeu constituia un pericol de moarte.
De aceea mărturisirea lui Ilie era un act de eroism, de jertfa pe
altarul credinţei. El nu numai că afirmă existenţa lui Dumnezeu şi
implicit pedeapsa cei aşteaptă pe cei ce călcaseră Legământul
înfăptuit de înaintaşi, ci mai mult, el se recomandă pe sine ca
slujitor al lui Dumenzeu: «Viu este Domnul Dumnezeu lui Israel,
înaintea Căruia slujesc eu» (III Regi 17,1).

308 E.G.White, Patriarhi şi profeţi, trad de D. Florea, Ed. Viaţă şi

sănătate, Bucureşti, 1996, pag. 614.
309 Zenon Kosidowski, Povestiri biblice, trad. De Andra Mareş,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 299.
310 Danielle Fanilaux, op. cit, pag. 570.
181
 Şi nu face aceasta doar prin cuvinte şi minuni, ci şi
prin modul în care trăieşte, se îmbracă şi se comportă. Viaţa sa
materială este simplă şi modestă: umblă desculţ, îmbrăcat într-o
mantie lungă din blană de animal (un fel de cojoc mai lung)
strânsă peste mijloc cu o cingătoare din piele (IV Regi 1,8) şi
poartă părul lung acest mod de a fi simplu şi smerit, contrastează
porfund cu societatea luxoasă şi dezmăţată în care îşi face apariţia.
De aceea el poate fi cu uşurinţă recunoscut atât de oamenii simplii
(III Regi 17,12) cât şi de regi (IV Regi 1,8) ca fiind un prooroc al
lui Dumnezeu, un om care se mulţumeşte cu puţin şi nu are grija
zilei de mâine.
Intr-adevăr, Ilie se mulţumeşte cu puţin. Nu are nici
casă, nici masă, nici loc unde să-şi plece capul. Casa lui e o colibă
ridicată pe malul unui pârâu uitat de lume, o peştere în creierii
munţilor sau un pom în mijlocul deşertului. Masa i-o asigură
Dumnezeu prin grija sa sau şi-o agoniseşte singur din pustiu. Cât
despre odihnă, aceasta nu este deplină decât la încheierea misiunii
sale pe pământ. Astfel, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare,
«toată averea dreptului era sufletul lui. iar merinde pentru viaţă,
nădejea în Dumnezeu. Cu toate că trăia aşa, n-a pierit de
foam e...».311
Dar pe cât de sărac era în cele ale trupului, pe atât de
bogat era în cele ale duhului. Ca om al lui Dumnezeu «s-a
învrednicit să săvârşească, prin rugăciune şi trăire curată , o serie
întreagă de minuni, care au servit drept o nouă formă de instrucţie
şi de mustrare a conştiinţei adormite a poporului israelit».312
Prima acţiune pe care ne-o descrie Sfânta Scriptură în
cazul proorocului Ilie, este proorocia pe care el o face regelui
Ahab din Regatul de Nord în care îşi desfăşoară activitatea.
Această proorocie este de fapt o sentiţă ce urmează gravelor
greşeli în care căzuse poporul sub cârmuirea acestui rege idolatru.

311 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Cuvântări, în colecţia

Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 17, trad. de D. Fecioru, Ed. Institului
Biblic şi de Misiune al B.O.R,, Bucureşti 1986, pag. 429.
312 Pr. Drd. Neculai Dragomir, op. cit, pag. 567-568.
182
Ea sună aspru şi hotărât: «Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel
înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici
ploaie decât numai când voi zice eu! » (III Regi 17,1). Prin
mesajul ei este ca un blestem, iar prin forma ei este ca un
jurământ. Am putea spune că llie se jură pe Dumnezeul său cel
viu, că proorocia sa se va împlini. Binenţeles că el face aceasta cu
ştiinţa lui Dumnezeu, dar cuvintele «decât numai când voi zice
eu» sună ca şi cum voinţa lui Dumnezeu depinde de voinţa
robului. Dar Dumnezeu îngăduie aceasta deoarece ştie că cuvântul
dreptului izvorăşte dintr-o profundă dragoste pentru facerea voii
Sale. Tocmai aici se vede smerenia şi dragostea lui Dumnezeu
pentru supuşii săi, căci el ascultă cererea robului său şi îi respectă
cuvântul dat în numele lui pentru creşterea credinţei.
Despre locul în care profetul llie îşi lansează
proclamaţia nu putem şti nimic, însă acel loc poate fi chiar
reşedinţa regelui din Samaria, pentru că profeţia sa este o sentinţă
"oficială" şi impactul ei putea fi mai mare dacă ea era rostită în
auzul oamenilor de seamă răspunzători de soarta ţării.
Această ipoteză pare să fie confirmată şi de unii
cerecetători. Unul dintre ei afirmă că profetul llie «venea din când
în când în Şomron (Samaria) şi-i mustra pe evrei prin cuvinte
fierbinţi pentru faptele lor rele şi apoi se întoarcea în p ustiu».313
In loc să se pocăiască de faptele lor, însă, mai marii
ţării în frunte cu Ahab nu cred cele spuse de profet şi caută să-l
pedepsească. Acesta însă scapă şi după povaţa Domnului se
ascunde la pârâul Cherit (III Regi 17, 2-5), pârâu ce izvorăşte din
munţii Efraim şi se varsă în Iordan aproape de Ierihon.314
Urmare a necredinţei poporului. Dumnezeu
îndeplineşte profeţia robului său, astfel încât «după ce s-a încuiat
cerul şi s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe suprafaţa

313 Dr. Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu,

Ed. Zarkony, Bucureşti, 1992, pag. 133
314 Preot. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, diac. Prof. Dr. Emilian
Corniţescu, Arheologia Biblică (manual pentru facultăţile de teologie),
Ed. Institului Biblic şi de Misiune al B. O. R,Bucur eşti, 1994, pag. 81.
183
pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toti pomii roditori
şi-au ascuns roadele lor, pământul nu şi-a mai dat roadele sale,
păşune nu s-a arătat pe pământ, în scurt, s-a ascuns toată verdeaţa
de pe pământ şi copacii s-au uscat prin hotărârea lui Ilie, şi apele
de pe el s-au uscat. Şi era vedere cumplită şi foarte dureroasă,
precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii
mureau, ci şi dobitoacele şi fiarele şi păsările ».Jl5
Intr-adevăr, cumplită pedeapsă, într-o ţara cu climă
subtropicală cum este Ţara Sfântă, o secetă atât de cumplită încât
nici măcar rouă să nu cadă, este o catastrofa naţională.Şi cu atât
dezastrul este mai mare, cu cât ea este mai îndelungată.
Această secetă nu a afectat însă numai Regatul lui
Israel, ci şi teritoriile învecinate. Astfel, istoricul Josephus
Flavius, citând pe istoricul Meneandru, cronicarul regelui Etbaal
al Tirului şi Sidonului, spune că în timpul domniei acestui rege
(socru al regelui Ahab) «a bântuit o mare secetă, care a durat din
luna Hiberberetaios (octombrie) a unui an, până la cealălalt
Hyperberetaios al anului următor». 316
Ilie omul lui Dumnezeu, este protejat de pericolul
morţii de foame şi sete. Aflat la pârâul Cherit el este hrănit în mod
minunat de corbii trimişi de Dumnezeu, care îi aduceau pâine şi
carne seara şi dimineaţa. (III Regi 17,6). Apă bea din pârâu. De ce
acest pârâu şi nu altul ? Ne-o spune Sfântul Grigorie de Nyssa:
«Lui Ilie i s-a dat să bea din pârâu întrucât alte izvoare erau secate
şi el n-avea unde să-şi stâmpere în alt loc setea şufiindu-i oprit să
bea din alt loc s-a poruncit ploii să cadă într-una numai asupra
pârâului ca să nu lipsească apa din el» 317 şi aceasta a fâcut-o
Dumnezeu «pentru a le da israeliţilor înţelege, căci Cel ce a dat

315 Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1998, pag. 77.

316 Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, Ed. Hassefer,
Bucureşti, 1999, pag. 481.
317 Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri II, trad. de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori bisericeşti, voi. 30,
Bucureşti, 1998, pag. 139.
184
apă izvoarelor poate şi lua înapoi, vrând astfel să-i întoarcă spre
El».318
După un timp, destul de îndelungat, pârâul seacă şi
Dumnezeu îi porunceşte lui Ilie: «Scoală şi du-te la Sarepta
Sidonului şi şezi acolo, căci iată am poruncit unei femei văduve să
te hrănească! ». (III Regi 17,9). Iată că Dumnezeu îl trimite
tocmai în Fenicia, căci cetatea Sarepta, astăzi Sarafend 319, se află
chiar lângă capitala acestei provincii. O transferare înţeleaptă, căci
regele Ahab, văzând împlinirea proorociei, ii caută pe Ilie peste
tot în ţară şi în ţările aliaţilor săi pentru a-1 pedepsi. Dar cine s-ar
fi putut gândi că Ilie se află tocmai în patria de origine a zeilor
împotriva cărora luptă ?
Ajuns la Sarepta, Ilie constată că seceta necruţătoare
se întinsese şi aici. El este pus înt-o mare dilemă: cum să găsească
pe femeia despre care îi vorbise Dumnezeu? în cine putea să aibă
încredere? De aceea el aşteaptă la porţile cetăţii, precum sluga lui
Avraam aşteaptase odinioară în faţa cetăţii Nahor pentru ca
Dumnezeu să îi arate pe viitoarea şotie a lui Isaac (Fac. 24, 10-
37). Şi iată că din cetate iese o femeie care după îmbrăcămintea
sărăcăcioasă şi după faptul că aduna vreascuri se dovedea a fi
sărmană şi fără nici un ajutor, neavând nici măcar posibilitatea de
a-şi procura lemnele necesare pentru pregătirea hranei.
Neştiind dacă aceasta este viitoarea sa gazdă, Ilie o
supune unei probe, îi cere ceva care în acele vremuri de restrişte
era mai scump decât orice bogăţii: îi cere apă. (III Regi 17,10).
Era ceva neaşteptat. Un sărăntoc, care după
îmbrăcăminte se dovedea a fi străin, să ceară unei necunoscute
sărmane apă, apa care atunci era din ce în ce mai puţină, şi mai
scumpă.
Totuşi, femeia nu ezită să îi îndeplinească dorinţa,
dovedindu-se a fi miloasă şi primitoare de străini. Acesta era un
semn bun pentru Ilie. însă el îi cere încă ceva pentru a fi singur, îi
cere pâine! El ştia că, chiar şi în anii ploioşi, grâul era insuficient

318 Ibidem, pag. 139.

319 Danielle Fanilaux, op. cit, pag. 568.
185
în Fenicia şi lucuitorii veneau în Israel pentru a se aproviziona.320
De aceea pâinea trebuia să fie foarte scumpă acum, căci dacă apă
se mai putea găsi în puţurile mai adânci ale cetăţii, grâul pentru
pâine adus din ţări străine era un lux pe care o femeie văduvă şi
săracă nu şi-l mai putea permite.
Cererea lui llie era ceva supraomenesc pentru biata
femeie. Cerându-i pâine şi apă, el îi cerea defapt viaţă, viaţă din
viaţa ei şi a familiei sale.
La auzul acestei cereri, femeia nu-1 refuză pe prooroc,
dar ştiind că nu-1 poate ajuta se disculpă arătându-şi situaţia
precară în care se afla, zicând: «Viu este Domnul Dumnezeul tău,
n-am nici o farâmitură de pâine, ci numai o mână de faină într-un
vas şi untdelemn într-un ulcior. Şi iată, am adunat câteva vreascuri
şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să
mâncăm şi să murim!» (III Reg. 17,12). Deci mai întâi ea
mărturiseşte că a recunoscut în el un prooroc al lui Dumnezeu, nu
numai un simplu israelit încă o dovadă că îmbrăcămintea îl vădea
pe llie ca fiind un om deosebit, un ascet. Mai mult mărturiseşte că
ea ştia că Dumnezeu lui llie este Dumnezeu viu şi adevărat, dar pe
cât este de reală existenţa Lui, pe atât de adevărat este faptul că ea
şi fiul ei sunt în pericolul de a muri de foame.
Vorbele femeii îl edifică pe llie că aceasta este femeia
aleasă de Dumnezeu. Este o femeie milostivă şi care îl respectă pe
Dumnezeul lui Israel, deşi ea este feniciană; o femeie care face
faptele Legii deşi, probabil nu cunoaşte Legea; respectă pe străini
şi pe slujitorii ei lahwe, pe care conaţionalii ei îi prigonesc. Şi
tocmai această femeie se află acum în primejdie de moarte.
Acum înţelege llie de ce l-a trimis Dumnezeu la
această femeie văduvă şi nu la alta, deşi erau multe femei aflate în
starea ei. Pentru că această femeie era dreaptă înaintea Lui şi avea
nevoie de ajutorul Lui. De aceea llie îi cere acesteia să-i facă mai
întâi lui o turtă asigurând-o că i-a sosit salvarea, căci prin ajutorul
lui Dumnezeu «Făina din vas nu va scădea şi undelemnul din

320 Filion, op. cit, pag. 527.

186
ulcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe
pământ!» (III Regi 17,13).
Prin această ultimă cerinţă, Ilie o sfătuieşte pe femeie
nu numai să creadă în existenţa Dumnezeului lui Israel, ci şi în
puterea Lui şi mai ales în ajutorul Lui. Ceea ce femeia şi face,
primindu-şi astfel răsplata profeţită de Ilie. Drept urmare ea îl
găzduieşte pe profet ca pe un ales, oferindu-i cele mai bune
condiţii care îi stăteau în putinţă.
După un timp însă, fiul ei moare de o boală gravă, iar
aceasta îl acuză pe Ilie că ar fi pricina acestei morţi, considerând-o
ca pe o pedeapsă a proorocului pentru faptul că ea este încă
păgână şi nu s-a lepădat total de zeii strămoşilor săi. (III Regi
17,17-18).
Această acuzaţie gravă îl întristează pe Ilie. El nu se
ştie vinovat. Mai mult şi lui îi pare rău de durerea celei care l-a
ajutat, îi păruse rău de la început de sărăcia ei şi ştia că la aceasta
contibuise şi el prin declanşarea secetei. Desigur că el nu
prevăzuse că şi oamenii drepţi vor avea de suferit, ci din multa lui
râvnă pentru credinţa cea adevărată socotise că seceta va fi o
pedeapsă doar pentru cei păcătoşi. Văzuse între timp, prin pronia
lui Dumnezeu, că seceta nu facea alegeri. Mureau de foame nu
numai idolatrii, ci şi oamenii nevinovaţi, copii şi animalele. Totuşi
el trecuse peste acestea cu vederea, deşi suferea în sinea lui,
aşteptând ca poporal să înţeleagă şi să se întorcă la Dumnezeu.
Această întoarcere generală se lăsa însă aşteptată şi
catastrofa îşi mărea proporţiile. Şi acum se ivise şi moartea
copilului femeii care avusese încredere în el şi-l ajutase. Iar ea îl
acuza de moartea fiului pe el, omul lui Dumnezeu. El nu se ştia
vinovat. Dar dacă totuşi era adevărat ? Dacă Dumnezeu voia să-i
arate prin moartea fiului unei mame care suferă, că El, părintele
tuturor oamenilor (fie ei drepţi sau păcătoşi) nu doreşte acest
genocid în numele credinţei ci îi pare rău de moartea fiilor săi?
De aceea trebuia să se termine cu atâta suferinţă. Iar
Ilie, va face tot ce îi va sta în putinţă pentru ca seceta să înceteze.
Cât despre reconvertirea poporului, ea se poate face şi prin alte
mijloace, dacă Dumnezeu voieşte !
187
 Dar mai întâi, trebuie să mai facă ceva. Să ajute pe cea
care l-a ajutat şi să-şi dovedească în faţa ei nevinovăţia, ba mai
mult să dovedească încă odată că Dumnezeul lui Israel este
Dumnezeul în mâna căruia se află viata. De aceea, el ia pe fiul
văduvei şi îl duce în camera sa pentru a fi doar cu Dumnezeu. Cu
lacrimi în ochi şi cu sufletul plin de durere, Sfântul Ilie strigă câtre
Dumnezeu: «Doamne Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care
locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei ?». (III Regi 17,20). Adică,
"merită această femeie sărmană ca pentru ospitalitatea arătată mie,
să primească drept răsplată uciderea fiului său?" Apoi el suflă de
trei* ori peste copil şi îl roagă pe Dumnezeu să întoarcă sufletul
copilului înapoi în trup. Iar Dumnezeu, văzând smerenia şi
credinţa sa, îl ascultă: «şi s-a întors sufletul copilului acestuia în el
şi a înviat» (III Regi, 17,22).
Primindu-şi fiul viu, femeia se converteşte deplin la
credinţa lui Ilie, pe care îl recunoaşte adevăratul prooroc al lui
Dumnezeu, zicând: «Acum am cunoscut şi eu că tu eşti omul lui
Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta»
(III Regi 17,24).
A treia întâmplare din ciclul despre Ilie este redată în
capitolul 18 al celei de a treia carte a Regilor. Ea vine în
continuarea celor întâmplate în Sarepta Sidonului. Capitolul
începe cu o aşezare în timp a faptelor ce vor fi descrise: «După
trecere de mai multe zile, a fost cuvântul Domnului către Ilie în
anul al treilea, zicând: «Du-te şi te arată lui Ahab şi Eu voi da
ploaie pe pământ! »» (III Regi 18,1).
Se ridică acum o întrebare: de la ce eveniment s-au
numărat cei trei ani? Unii cercetători sunt de părere că
evenimentul subînţeles aici este învierea fiului văduvei: «Urmând
tradiţia iudaică, adoptată de Sfântul Luca şi de Sfântul lacov sunt
trei ani după învierea fiului văduvei».321 Acest fapt este logic să se
fi petrecut aşa, devreme ce sfiinţii amintiţi stabilesc la trei ani şi
jumătate, timpul cât a durat seceta şi în virtutea faptului că nu
există contradicţii între autorii cărţilor Sfintei Scripturi, cei trei ani

321 Ibidem, pag. 528.

188
amintiţi la începutul acestui capitol nu pot reprezenta perioada cât
a durat seceta. Ei nu descriu deci perioada scursă de la închiderea
cerului de către Ilie, ci timpul cât a mai rămas Ilie în Sarepta după
învierea fiului văduvei.
După trei ani şi jumătate de secetă, conform spuselor
Sfinţilor Apostoli Luca (Luca 4,25) şi lacov (lacov 5,17),
foametea devenise atât de mare, încât şi în Samaria alimentele
erau o raritate, iar regele însuşi nu mai avea cu ce să-şi hrănească
animalele. Iarba nu mai crescuse demult şi se mai găsea doar în
apropierea puţinelor pâraie care nu secaseră. De aceea regele
Ahab fu nevoit ca să plece personal prin ţară pentru a vedea
consecinţele dezastrului şi a căuta iarbă pentru caii cavaleriei sale.
Teritoriul ţării fiind totuşi destul de mare şi căldura înăbuşitoare,
pentru a mai reduce din efort şi a găsi mai repede hrană, el îşi
împărţi responsabilităţile acestei expediţii cu administratorul
palatului său regal, pe nume Obadia.
Acest personaj, al cărui nume ebraică "obadyăhu"
("obadya ") înseamnă "slujitorul lui Iahwe" sau "cel care i se
închină lui Iahwe", era unul dintre puţinii oameni care rămăseseră
fideli Dumnezeului lui Israel. El îşi asumase un mare risc
rămânând în compania regelui şi a soţiei sale idolatre, ba mai mult
el nesocotise hotărârile acestora căci ascunsese o sută dintre
proorocii lui Dumnezeu în două peşteri şi îi hrănea zilnic pe
cheltuiala sa, salvându-i astfel de la moarte (III Regi 18,4).
Tocmai acestuia i se înfăţişează profetul Ilie, la
porunca lui Dumnezeu, cerându-i să îl vestească pe regele Ahab
că voieşte să-l întâlnească. Deşi Obadia îl recunoaşte pe Ilie
(probabil asistase la scena închiderii cerului) deşi îl ştie că este un
om al lui Dumnezeu şi i se închină (III Regi 18,7), totuşi se teme
ca nu cumva acesta să se răzgândească în privinţa întâlnirii, iar el
să cadă în faţa lui Ahab drept mincinos şi să-şi piardă astfel viaţa.
Căci el ştia că regele era foarte orgolios şi ar fi pedepsit cu
moartea pe cel care l-ar fi înşelat şi mai ştia că întâlnirea cu Ahab
era foarte primejdioasă pentru proorocul pe care îl iubea, căci
regele de mult îl căuta ca să-l prindă şi să se răzbune. De aceea el

189
ezită să îndeplinească cererea lui Ilie şi numai la insistenţele
acestuia îi transmite regelui mesajul.
La auzul veştii că acela pe care îl considera
răspunzător de urgia care se abătu-se asupra regatului său este
aproape, când el îl căuta prin ţări străine, şi mai mult are curajul să
i se arate, regele Ahab îi iasă proorocului în întâmpinare şi plin de
mânie i se adresează ca şi cum nu l-ar cunoaşte: «Tu eşti oare cel
ce aduci nenorociri peste Israel ?» (III Regi 18,17).
Aici se poate observa caracterul cinic şi făţarnic al
regelui, care încearcă astfel să îl facă pe prooroc să se recunoască
vinovat şi prin aceasta să-şi justifice pedeapsa.
Ilie însă nu se teme nici de mânia regelui şi nici de
mulţimea soldaţilor ce-1 înconjoară, ci îl înfruntă arătând al cui
este păcatul : « Nu eu sunt cel ce aduce nenorocire peste Israel; ci
tu şi casa tatălui tău, pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi
mergeţi după baali» (III Regi 18,18).
Iată deci că proorocul răstoarnă planurile lui Ahab
justificând celor de faţă că însuşi regele şi nu numai el, ci întreg
neamul său este responsabil, prin călcarea Legii, de pedeapsa
venită de la Dumenzeu. El nu-i dă acestuia posibilitatea să-şi
revină din momentul de uimire provocat de vorbele sale şi să
riposteze, ci îşi continuă atacul dialectic printr-un nou afront: i se
adresează regelui într-un mod imperativ, vorbind nu ca un supus,
ci ca un ambasador al unei puteri suverane peste puterea regală:
«Trimite dar acum şi adună la mine în muntele Cârmei tot
Israelul, dimpreună cu cei patru sute cinzeci de prooroci ai lui
Baal şi cu cei patru sute de prooroci ai Aşerei, care mănâncă la
masa Izabelei». (III Regi 18,19).
Regele nu mai are puterea să riposteze. Vorbele lui
Ilie l-au pus pe gânduri şi nu ştie la ce să se mai aştepte. De aceea
el execută ordinul proorocului, ordin ce prin acel "acum" devine
operaţional şi nu suportă amânare.
Locul ales de Ilie pentru întâlnire este muntele Cârmei
(„grădină" în limba ebraică), munte aflat la marginea Mării

190
Mediterane, întinzându-şi marginile pe o distanţă de 25 de
kilometri în sud-estul ruinelor cetăţii Acco (Ptolemais).322
Prin aşezarea sa la mijlocul distanţei dintre cei doi poli
ai cultului lui Baal (Tyrul şl Regiaria) şi la graniţa cu Fenicia de
unde idolii fuseseră "importaţi", deci implicit în inima teritoriului
cuprins de această plagă, muntele Cârmei era locul ideal în care
adoratorii lui Baal puteau să se adune cât mai degrabă.
Zeul Baal din aceste relatări este Baal-Melcart, zeul
protector al Tyrului. în cult el era reprezentat călare pe un taur şi
ţinând într-o mână un fulger sau un topor, căci fusese la origine
zeu al furtunii, fulgerului şi ploii, în templele mai mici însă el
putea fi reprezentat şi printr-o piatră înaltă numită "assebah",
Baal însă avea şi o soţie, zeiţa feniciană Aşerat,
adorată în Israel sub numele de Aşera sau Astartea, al cărei cult
era plin de senzualitate. Ea era reprezentată printr-un trunchi de
arbore numit "aşerah" ,323
In cinstea acestor zei, sub îndrumarea soţiei sale
Izabela, regele Ahab ridicase un templu somptuos în capitala ţării,
Samaria, unde li-se aduceau necontenit jertfe (III Regi 16,17), mai
ales acum când ţara era uscată de secetă şi avea nevoie de ajutorul
zeilor. Afară de aceasta mai existau în ţară destule lăcaşe ale
acestor zei, lăcaşe situate de obicei pe înălţimi, aşa numitele
"locuri înalte" ("bamah"), de fapt simple jertfelnice înconjurate de
cercuri formate din pietre.324
In scurtul timp de când venise la domnie regele Ahab,
cultul acestor zei ajunsese la o asemenea amploare încât existau în
Israel 850 de preoţi (III Regi 18,19) principali, în afara
personalului auxiliar specific templelor. Toţi aceştia aveau
priveligii speciale şi erau subvenţionaţi de către regină, marea
preoteasă a lui Baal. Pe toţi aceştia îi convoacă Ilie, prin

322 Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. Prof, Dr. Emilian
Cornifescu, op. cit, pag. 73.
323 Diac. prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor,
ediţia a Ill-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pag. 135.
324 Ibidem, pag. 137.
191
intermediul Regelui, la o întâlnire cu vechiul cult al ţării şi cu
poporul.
Cuvântul regelui este lege şi de aceea dorinţa lui Ilie
s-a îndeplinit foarte repede şi în curând locul ales de el pe muntele
Cârmei deveni neîncăpător. Toţi aşteptau curioşi să vadă ce se va
întâmpla.
Profetul Ilie iese în faţă şi se adresează poporului. Mai
întâi el îi mustră pentru necredinţa şi nestatornicia lor, pentru
faptul că nu ştie cărui Dumnezeu să-i slujească avertizându-i că
această situaţie de incertitudine are consecinţe negative. El
compară poporul cu un om nehotărât care nu ştie unde merge (III
Regi 18,20). Apoi el expune situaţia în care se află cele două
religii din Regatul de Nord: «Prooroc al Domnului am rămas
numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cinzeci de
oameni şi prooroci ai Aşerei patru sute» (III Regi 18,22).
După această scurtă introducere el explică
participanţilor motivul pentru care au fost convocaţi: stabilirea
adevăratei religii. Iar alegerea adevăratei religii va fi făcută nu de
oameni ci de divinitatea supremă şi nu prin vorbe goale, ci prin
fapte. El cere pentru această demonstraţie ca poporul să aducă doi
viţei pe care reprezentanţii celor două religii îl vor jertfi pentru
patronii lor spirituali. Aceste jerfe să fie apoi aduse ardere de tot,
dar focul necesar pentru acest act ritual să nu fie făcut de mâini
omeneşti ci să fie aprins de aceia în cinstea cărora au fost aduse.
Deci focul să fie semnul adevăratei religii : «Dumnezeul Care va
răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu» (III Regi 18,24).
ia tă deci, că focul devine aici semnul lui Dumnezeu,
modul prin care acesta se adresează oamenilor, Cuvântul prin care
el se face cunoscut. Nu există poate nici un pasaj biblic care să
scoată în evidentă acest Cuvânt cu mai multă putere decât cel de
aici, pentru că inutilitatea Cuvântului este argumentată în cadru
chiar prin însăşi eficacitatea Sa şi pentru că această demonstraţie
arată victoria monoteismului asupra idolatriei.
Putem spune că «este singurul moment în care
existenţa lui Dumnezeu se demonstrează pe viu, unde Biblia invită

192
să ia cunoştinţă despre o practică în care, într-un anumit fel,
Dumnezeu joacă totul pentru tot »,325
Intr-adevăr, oriunde altundeva, minunile sunt
probabile, ele au dreptul să se întâmple sau nu, în funcţie de
vrednicia celui care are nevoie de ele. Ele nu exprimă altceva
decât o acţiune a lui Dumnezeu, dar nu spune nimic despre esenţa
lui Dumnezeu. Ele nu sunt decât o manifestare a voinţei divine
care le poate împlini sau nu. însă faptul că nu se împlinesc
minunile nu demonstrează nimic. «Dacă Dumnezeu nu face
minuni, aceasta nu e pentru că El nu există ci pentru că oamenii
nu merită să se facă minuni pentru ei ».326
Aici avem de a face însă cu un caz cu totul aparte. De
această dată minunea care este aşteptată nu mai priveşte intenţia
lui Dumnezeu. Ea face referinţă însăşi la ceva din esenţa lui
Dumnezeu: la existenţa Sa.
Dacă se va face o minune, atunci Dumnezeu există,
dar dacă nu se va face, atunci cu certitudine El nu are existenţă.
Această ipoteză este valabilă şi în cazul lui Baal, pe
care Ilie nu îl prezintă ca pe ceva rău, ci ca pe unul dintre cele
două elemente ale aceleiaşi probleme: cine există este şi Unicul
Dumnezeu.
Dintre aceste două elemente numai unul poate fi real,
astfel spus: "Sau există Dumnezeu, sau există Baal". Deci Ilie îşi
asumă o mare responsabilitate, căci prin această formulă se
închide orice posibilitate de substituire şi ascundere a adevărului
în caz de eşec. Dacă Ilie reuşeşte să-L convingă pe Dumnezeu să
facă o minune, nu se întâmplă un lucru unic în istorie, aşa cum
dispariţia unui idol nu este ceva nemai făcut. Problema care ar
trebui să ne-o punem noi astăzi este: ce s-ar fi întâmplat dacă prin
Ilie nu s-ar fi făcut o minune? Această posibilitate ar fi avut
urmări grave. Ea «avea să antreneze o schimbare de regim în
universul metafizic: Dumnezeului destituit avea să-I succeadă, pe

325 André Neher, L'exil de la parole, Ed. Editions du Seuil, Paris,

1970, pag. 89-90.
326 Ibidem, pag 90.
193
Tronul Unicului, necunoscutul Baal şi acesta se găsea dintr-odată
în locul Său, nu ca un locţiitor provizoriu, ci ca un succesor legal
şi definitiv».327
Vedem astfel cât de importantă este scena de pe
Cârmei pentru mersul pe mai departe al credinţei şi implicit al
istoriei poporului biblic. Dacă aici politeismul ar fi câştigat
împotriva monoteismului naţional, atunci «totul s-ar fi năruit
împreună cu credinţa şi noi nu am mai vorbi astăzi despre Israel
mai mult decât despre Amaleciţi sau despre regatul Edomului».328
Ori omul asupra căruia apasă responsabilitatea
victoriei monoteismului este profetul Ilie "omul lui Dumnezeu"
(III Regi 17,18). Iată deci cât de importantă era misiunea sa şi
implicit cât de mare este rolul său în istoria poporului biblic.
Pentru a dovedi falsitatea credinţei preoţilor lui Baal şi
a le tăia orice posibilitate de a se substitui adevărului, profetul Ilie
îi obligă pe aceştia să înceapă ei ritualul jertfelor folosind un
argument simplu rostit cu glas tare pentru a fi auzit şi de popor,
argument redat în versetul 25: «Să vă alegeţi un viţel şi să-l
pregătiţi voi înainte, căci sunteţi mai mulţi şi să chemaţi numele
dumnezeului vostru, dar foc să nu faceţi» (III Regi 18,25).
Prin cuvintele «... pregătiţi voi înainte, căci sunteţi mai
mulţi... », Ilie argumentează necesitatea începerii confruntării de
către preoţi lui Baal, căci mai pe larg conţinutul lor ar fi: "Voi
sunteţi mai mulţi, deci voi aveţi mai mulţi credincioşi faţă de mine
care sunt singur, căci mulţimea voastră arată cât de puternică şi
cât de mult răspândită este religia voastră.Fiindcă aveţi mai mulţi
credincioşi este dreptul vostru să începeţi primii."
Aceste vorbe au convins pe preoţii lui Baal şi au
întărâtat mulţimea. Preoţii şi-au început ritualul lor jertfind viţelul
pe un jertfelnic pe care îl făcuseră mai înainte şi invocând puterea
lui Baal să aprindă focul jertfei.Nu faceau aceasta prima dată. Ei
dispuneau de o mare experienţă, îmbogăţită printr-un ritual

327 Ibidem, pag. 91.

328 Daniels Rops, op. cit., pag. 242.
194
complex şi eficace care le permitea să aşteptate ca Baal să
vorbească aşa se mai întâmplase şi altădată.
«Vorba unui idol nu este decât o pseudo linişte».329
Dar pentru crearea artificială a acestui "semn de viaţă" este
necesară perfecţionarea supremă a unui mecanism cunoscut numai
de cei iniţiaţi. Ori pentru faptul că au intrat în "joc", putem
considera că preoţii lui Baal posedau un astfel de mecanism. Ei au
încercat să îşi pună în aplicare acest mecanism un timp destul de
îndelungat: «... au chemat numele lui Baal de dimineaţă până la
amiază, zicând:« Baal auzi-ne ! ». Dar n-a fost nici glas, nici
răspuns. Şi săreau împrejurul jertfelnicului pe care-1 făcuseră».
(III Regi 18,26).
Ceva se întâmplase. Mecanismul nu funcţiona. Era
momentul să caute să îl repare sau să caute să scoată la iveală
cealaltă variantă pregătită pentru ignoranţi: interpretarea tăcerii, a
refuzului lui Baal de a aprinde focul.
In acest moment intervine profetul Ilie şi pe un ton
ironic le arată că le cunoaşte intenţiile şi nu au cum să mai trişeze
de astă dată. Zicându-le:«strigaţi mai tare...», el parcă le-ar spune:
«Continuaţi, continuaţi, mecanismul vostru se va debloca în cele
din urmă», cuvinte profund demoralizatoare pentru concurenţii
săi.330
El nu se mulţumeşte numai cu desfiinţarea pârghiei
mecanice a puterii lui Baal, ci merge mai departe, lovind în latura
mistică a religiei sale. Mai întâi îi recunoaşte acestuia calitatea de
dumnezeu, dar apoi îi atribuie însuşiri profund umane, limitându-1
şi arătându-i defectele: «... Poate stă de vorbă cu cineva, sau se
îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme;
strigaţi tare să se trezească ! » (III Regi 18,27).
Baal apare acum în ochii mulţimii cel mult ca un om şi
numai minunea aprinderii focului ar mai putea să păstreze ceva
din calitatea unui zeu. Acum Ilie demonstrează că «Baal este o
existenţă care nu ştie să răspundă, care rămâne surdă la apelul

329 Andre Neber, op. cit, pag. 86.

330 Ibidem, pag. 87.
195
insistent al preoţilor săi şi aceasta pentru că Baal este un
dumnezeu tăcut căci este un fals dumnezeu».33'
Totuşi se ridică întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă
mecanismul ar fi funcţionat, dacă totuşi ar fi răspuns întrebărilor
sale? Cu certitudine nu s-ar fi putut întâmpla o catastrofa. Ilie ar fi
început o dispută nouă, intrând în polemică cu Baal şi
combătându-i răspunsul, aşa cum altădată Moise făcuse în
confruntarea cu vrăjitorii egipteni (Ieşire 7, 10-12). Răspunsul lui
Baal nu ar fi putut fi decât un răspuns sec, născut din jocul magiei
preoţilor săi. Ilie ar fi intrat în acest joc şi i-ar fi învins cu uşurinţă,
căci avea de partea sa pe Dumnezeu cel imanent care stă deasupra
de orice gândire sau fantezie magică.332
Toate încercările preoţilor lui Baal de a produce o
minune, un răspuns de la un dumnezeu inexistent, au dat greş deşi
«strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi
cu lănci, până ce curgea sânge» (III Regi 18, 28).
Văzând neputinţa lor şi ştiind că se apropie ceasul
jertfei de seară, Ilie îi înlătură din faţa poporului şi rămâne singur
în centrul atenţiei. El cere mare atentie pentru ca toţi cei de faţă să
înţeleagă ce avea să urmeze. (III Regi 18, 30).
«In această oră de vârf şi numai acum se concentrează
miza zilei. De la dimensiunea mecanică a jocului, noi intrăm în
transcedenţa unui act liber. Aceasta pentru că, pentru Ilie (ca şi
pentru Moise) trebuie să apară, în mijlocul oamenilor, degetul lui
Dumnezeu». 333
Primul lucru de care se interesează Ilie este
reinstaurarea cultului lui Dumnezeu. El repară altarul deja
existent, dovadă că acest cult era înaintea celui nou introdus de
regele Ahab: «Şi a făcut jerfelnicul Domnului ce fusese dărâmat; a
luat Ilie douăsprezece pietre, după numărul seminţelor fiilor lui
lacov, către care a zis Domnul: «Israel va fi numele tău». Şi-a

331 Ibidem, pag. 91.

332 Ibidem, pag. 87.
333 Ibidem, pag. 87.
196
zidit din pietrele acelea jertfelnicul în numele Domnului... » . (III
Regi 30-31).
Reconstituirea altarului îmbracă aici o semnificaţie
aparte, «în aceste vremuri tulburi, de schismă care în parte
triburile poporului lui Dumnezeu, cele douăsprezece pietre ale
altarului sunt încărcate cu o mare semnificaţie: două pentru
regatul Ierusalimului "Iuda", zece pentru regatul de nord, "Israel".
Proorocul Şemaia lansase deja apelul la unitate (III Regi
21,22,24). Acest altar prefigurează unitatea; el va fi sfinţit prin
focul Domnului lui Israel (III Regi 18,38) ».334
în aşteptarea acestui foc Ilie ia unele măsuri cel puţin
ciudate. Sapă de jur împrejurul jertfelnicului un şanţ în care
încăpeau două măsuri de sămânţă (III Regi 18,32), apoi pune o
cantitate apreciabilă de apă pe altar şi jertfa sa, dar nu toată odată
ci în trei serii (III Regi 18,34), până când apa scursă de pe jertfa
umple şanţul. Aceste măsuri erau luate pentru a nu putea fi acuzat
de fals.
Totul era pregătit. Ora jertfei sosise. Era timpul ca Ilie
să-L cheme pe Dumnezeu şi acesta să-i răspundă cu foc. Deşi
«focul este chemat să joace rolul în teofaniei, el nu este decât
învelişul Cuvântului care va tranşa problema. Elementul
demonstraţiei nu este focul, ci răspunsul».335
Pentru ca Dumnezeu să răspundă, El trebuia mai întâi
cunoscut. De aceea la începutul cereri sale către Dumnezeu, Ilie îl
mărturiseşte în faţa mulţimii rătăcite (III Regi 18,36), încă un
prilej pentru amintirea necesităţii unirii regatelor şi revenirea la
credinţă. Abia după ce l-a făcut cunoscut oamenilor, proorocul îl
roagă să se descopere: «... ca să cunoască poporul acesta că Tu
Doamne eşti Dumnezeu» şi prin aceasta să demonstreze nu numai
existenţa Sa, ci şi unicitatea Sa «... să cunoască astăzi poporul
acesta că Tu singur eşti Dumnezeu în Israel ». Prin această
descoperire poporul va putea să înţeleagă că Ilie nu este un fals

334 Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice, trad. de Mihaela

Slăvescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 286.
335 Andre Neher, op. cit, voi. III, pag. 510-511.
197
profet: «... că eu sunt slujitorul Tău » şi că această minune nu se
face la întâmplare, şi din mila Iui Dumnezeu: «... că Tu le întorci
inima la Tine». (III Regi 18,36-37).
Iată, că Ilie arată prin rugăciunea sa, în mod indirect
poporului că Dumnezeul strămoşilor lui şi-a adus aminte de
poporul său şi Se face cunoscut încă o dată, îl iartă şi îl aşteaptă să
se întoarcă la El.
Răspunsul lui Dumnezeu nu se lasă aşteptat şi el vine
să consfinţească îndeplinirea cuvintelor lui Ilie: «Şi s-a pogorât
foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele
şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ» (III Regi 18,38).
Asemenea minune a pogorâri focului din cer nu se mai
întâmplase de pe timpul lui Moise (Lev. 9,24) şi a lui Solomon (II,
Paralip. 7,1), de aceea are un efect major şi imediat asupra
credincioşilor adunaţi, care căzând în faţa Dumnezeirii, îşi
recunosc greşeala şi se convertesc total strigând: «Domnul este
Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu! ». (III Regi 18, 39).
S-a văzut acum cine este cu adevărat Dumnezeul care
trebuie urmat şi cine este slujitorul Lui. De aceea falsul
Dumnezeu, idolul Baal şi preoţii săi trebuie să fie pedepsiţi. Astfel
cultul lui Baal este înlăturat, iar preoţii săi ucişi după cum cerea
Legea cu hulitori de Dumnezeu (Lev. 24,11) şi proorocii falşi
(Deut. 13,5). Sentinţa este executată chiar de Ilie, pentru ca jertfa
să fie deplină : «... s-a dus Ilie la pârâul Chişonului şi i-a junghiat
acolo» (III Regi 18,40),
Amintirea pârâului Chişon şi a muntelui Carmel au
făcut pe cercetători să caute să identifice cu precizie locul acestor
evenimente. Cercetând cu atenţie ei au constat următoarele: «la
capătul răsăritean al culmei unde înălţimile păduroase ale
Carmelului se transformă în dealurile obişnuite ale Palestinei se
află o terasă de stânci naturală. Ea este înconjurată de desişuri
veşnic verzi, şi pe dânsa se află resturile unei clădiri vechi masive,
în colţuri, construită din pietre mari cioplite. Aceasta-i El Muraca,
şi aicea, după toată probabilitatea, a fost jertfelnicul lui Ilie.
Situaţia şi împrejurimea corespund în toate privinţele, diferitelor
împrejurări ale istorisirii. La o oarecare distanţă de terasă se află
198
izvorul, de unde se putea aduce apa. Terasa deschide o vedere
minunată peste tot şesul Ezdrelonului de la malurile Chişonului,
ce curge pe sub poalele prăpăstioase ale muntelui, până la
dealurile depărtate ale Ghibeei, la poalele cărora stă Izreelul,
oraşul regesc. . . Pe ramurile de jos ale muntelui se află un deal,
care se numeşte Tel-el-Cusis, care înseamnă "dealul preoţilor
sacrificatori", care probabil înseamnă tocmai locul nimicirii
sacrificatorilor Iui Baal. Şi apoi însuşi numirea râului Chişon, care
se numeşte astăzi Nar-el-Mocata, adică "râul măcelăriei", îşi trage
probabil obârşia de la acest eveniment tragic».336 : ,
Scena de pe Cârmei seamănă foarte mult cu o reînoire
a Legământului. Acum poporul este din nou în mijlocul lui.337 De
aceea pedeapsa trebuie să înceteze. «Seceta trebuia să se
sfârşească, focul venise fară furtună, cerul era senin; dar Ilie zise
regelui: «aud zgomot de ploaie», dar numai el îl auzea».338
Intr-adevăr, numai el îl auzea deoarece "cheia" care
deschidea cerul să plouă era numai la el. Iar acea cheie era
rugăciunea. Ea trebuia făcută de această dată în linişte şi de aceea
Ilie se retrage în vârful muntelui unde se roagă cu umilinţă lui
Dumnezeu, până când ucenicul său vede pe cerul senin atâta
vreme, un nor cât o palmă. Acest nor nu este un nor obişnuit, nu
este un fenomen natural, căci el «se ridică din mare» (III Regi
18,42) la porunca lui Dumnezeu. Deci ploaia ce urmează focului
ceresc este tot o minune, aşa cum seceta fusese la rândul ei o
minune cerută de Ilie pentru îndreptarea oamenilor.
Seceta fusese anunţată mai întâi regelui. De aceea şi
încetarea ei este anunţată mai întâi acestuia. Atunci regele nu
ascultase de cuvântul proorocului, acum însă el se conformează
sfatului de a se întoarce acasă pentru a nu îl prinde ploaia (III Regi
18,44-45).

336 A.P.Lopuhin, op. cit, voi. III, pag. 510-511.

337 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, diac. Prof. Dr. Emilian
Corniţescu, op. cit, pag. 257.
338 Dr, Gherasim Timus, Dicţionar aghiografic, Tipografia
cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1898, pag. 399.
199
 Observăm că abia după această dovadă de ascultare a
regelui cerul este acoperit în întregime de nori şi ploaia se
porneşte. Abia acum se poate spune că Ahab s-a împăcat cu
proorocul şi nu-1 mai persecută. Drept urmare: «când Ahab se suie
în carul său , proorocul aleargă ca un crainic înaintea lui şi cântă
slava lui Dumnezeu».339 Acum el este singurul prooroc în Israel al
singurului Dumnezeu adevărat. Iar Acesta nu întârzie să îl
răspătească : «Iar mâna Domnului a fost peste Ilie, care,
încingându-şi mijlocul, a^ alergat înaintea lui Ahab, până la
Izreel». (III Regi 18,46). încă o minune care încheie această zi
minunată, căci distanţa parcursă de Ilie în fugă în faţa carului lui
Ahab, este de 25 km.340
în cap. 19 ni se descriu alte două evenimente care
marchiază viaţa profetului Ilie: persecutarea sa de către regina
Izabela şi convoibirea cu Dumnezeu pe muntele Horeb. Acestea
sunt urmări evidente ale evenimentelor petrecute pe Cârmei.
Reîntors la reşedinţa sa din Izreel, regele Ahab,
impresionat de faptele minunate la care asistase îi istorisi soţiei
sale cele întâmplate şi o vesti că preoţii săi au fost ucişi. Aceasta
însă nu voia să recunoască că un pribeag ar putea să facă minuni
în numele Dumnezeului pe care ea îl detesta. De aceea asemenea
faraonului din timpul lui Moise, îşi învârtoşă inima şi nu voi să-şi
elibereze supuşii din robia idolatriei. Mai mult, ea voia să-l ucidă
pe prooroc, dar temându-se de prestigiul pe care şi-l câştigase Ilie
în urma minunii de pe Cârmei se mulţumii doar cu o ameninţare
trimisă acestuia printr-un curier.
Astfel, ea îl înştiinţa pe prooroc că jurase în faţa zeilor
săi să-l ucidă pe cel ce avusese îndrăzneala să se împotrivească şi
să-i ucidă pe preoţii marelui Baal. (III Regi 19,2).
«Când a auzit Ilie aceasta, s-a sculat şi a plecat să-şi
scape viaţa sa...» (III Regi 19,3). El ştia că poporul, deşi văzuse
minunea de pe Cârmei, deşi mărturisise întoarcerea la Dumnezeu

339 Femand Comte, Marile figuri ale Bibliei, trad. de Mihaek

Voicu, Ed Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 101.
340 A.P.Lopuhin, op. cit., voi III, pag. 513.
200
şi promisese să se îndrepte, totuşi în fata ameninţărilor reginei
răzbunătoare nu îl va sprijini, aşa cum nici regele însuşi nu o
făcuse. Căci «a fi prooroc presupune să nu fii înţeles de oamenii
din imediata apropiere căci denunţarea nelegiuirii nu se face fără
tulburare».341
De aceea, proorocul trebuie din nou să fugă. Dar
încotro? Ori unde şi-ar îndrepta paşii ar fi hăituit. Poporul în faţa
căruia a apărat Legea şi pe Dumnezeu s-a dovedit laş şi
nestatornic. Legământul Domnului a fost din nou călcat în
picioare. Numai Cel nevăzut i-a mai rămas prieten şi pustiul care
mereu l-a apărat de ochii celor necredincioşi. De aceea Ilie,
apărătorul Legii, alege să meargă prin pustiu la Dumnezeu în
muntele Horeb unde Legea pe care o apăra a fost dată lui Moise.
Mai întâi el îşi lasă ucenicul la Beer-Seba, o localitate
din Palestina cisiordaniană,342 atunci pe teritoriul regatului de sus,
apoi se afundă în pustiul din Iuda, mergând neîntrerupt, cale de o
zi pentru a-şi pierde urma. Se află acum pe teritoriul regelui
losafat, ginerele Izabelei, de aceea nu se putea considera în
siguranţă, în plus, riscă să moară singur în mijlocul deşertului,
neavând nici un mijloc de a-şi agonisi cele necesare traiului.
Observăm astfel că «în deşert, Ilie pune la încercare providenţa lui
Dumnezeu ».343
Drumul spre Horeb se dovedeşte astfel deosebit de
greu şi Ilie «s-a aşezat sub un ienupăr şi îşi ruga moartea, zicând,
«îmi ajunge acum Doamne! la-mi sufletul că nu» sunt eu mai bun
decât părinţii mei »» (III Regi 19,4).
Ce scenă paradoxală şi plină de dramatism. Parcă nu
mai este Ilie cel cu care ne-am obişnuit. «Odinioară plin de
încredere, de curaj, de calm, entuziasm, profetul este acum
întristat, descurajat ».344 Ce schimbare profundă; «ce cădere în

341 Sora Eliane Poirot, Ilie proorocul- arhetipul monahului, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1999, pag. 128.
342 Filion, op. cit, pag. 536.
343 Sora Eliane Poirot, op. cit., pag. 53
344 Filion, op. cit, pag. 536.
201
sfârşit, în psihologia profetului, ce conştiinţă amărâtă de
inutilitatea eforturilor sale şi mai ales, de inutilitatea absolută a
scenei de pe Cârmei. Ce eşec absolut. Oare Cuvântul lui
Dumnezeu, al acelui Dumnezeu Căruia, am văzut bine, I-a forţat
mâna l-a părăsit ? ... Ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut... Totul a
fost degeaba.».345
Această inutilitate aparentă a muncii sale la care s-au
adăugat foamea, setea, singurătatea deşertului şi pericolul de a fi
prins, au putut să provoace această clipă de cădere a neânfricatului
profet. «Şi Dumnezeu a permis această încercare nouă pentru a-1
instrui pe servitorul său. Sfinţii nu au vieţuit într-o stare de
transfigurare şi de pace perpetuă; ispitele lor şi luptele lor sunt
pentru noi o puternică încurajare »,346
Asistăm la un profund contrast între scena de pe
Cârmei şi cea în care Ilie îşi roagă sfârşitul în mijlocul deşertului.
Vedem pe de o parte mulţimea furtunoasă şi entuziasmată care îl
aclamă pe Ilie ca profet pe Cârmei, iar pe de alta singurătatea
amară şi dezolarea profetului în deşert. «Ca şi cum nimic nu s-ar fi
petrecut: teama aceasta provoacă în Ilie această golire a sufletului
şi această laşitate pe care o exprimă versetele dezolante din
începutul capitolului 19. Totul a fost în van: sfidarea şi răspunsul,
încercarea şi triumful; n-am avansat nici măcar cu un deget, şi eu
nu sunt mai bun decât părinţii mei; ca şi mai înainte iată-mă
singur, şi în opera de propagare a devărului divin, înflăcărată mea
demonstraţie ... n-a fost decât o amăgire trecătoare. La ce bun să
urmez acest drum, dacă o fac pentru a eşua din nou ?».347
Astfel se tânguia Ilie pierdut în deşertul Iuda şi
oboseala drumului, adăugată amărăciunii, l-a făcut să adoarmă
sub un ienupăr. (III Regi 19,5). Dar Dumnezeu a auzit tânguirea
sa şi pentru a-1 întrema şi a-1 încuraja că ceea ce vrea să facă va
avea un sfârşit bun, a trimis un înger la el.

345 A ndreNeher, op. cit., pag. 92.

346 Filion, op. cit, pag. 536.
347 Andre Neher, op. cit, pag. 92.
202
 îngerul îl trezeşte pe profet şi îi dăruieşte mâncare:
pâine şi apă. La fel ca în scena din Sarepta Sidonului, pâinea şi
apa reprezintă pentru prooroc însăşi viaţa, întărindu-se cu acestea,
proorocul adoarme din nou, dar îngerul se întoarce şi iar îi dă
această mâncare cerească, avertizăndu-1 de această dată că mai are
mult de mers până la atingerea scopului său.
întărit sufleteşte şi trupeşte, profetul Uie «cu acea
mâncare, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la
Horeb, muntele lui Dumnezeu.» (III Regi 19,8). Este prima oară
de la Moise încoace când este amintit un om care a postit
patruzeci de zile şi încă mergând prin deşert. De asemenea este
amintit pentru prima oară, de la Moise până la Ilie, şi muntele
Horeb, un masiv al munţilor Sinai pe vârful căruia Dumnezeu i s-a
arătat lui Moise.348 Ajuns la Horeb, Ilie «a intrat acolo într-o
peşteră şi a rămas acolo» (III Regi 19,9). Această peşteră, de fapt
o crăpătură a muntelui poate fi văzută lângă biserica ce
mărturiseşte prezenţa profetului aici în muntele lui Dumnezeu.349
Aici Ilie aşteaptă ca într-un templu să se întâlnească cu
Dumnezeu. Iar Acesta nu întârzie să apară sub forma Cuvântului:
«Şi iată cuvântul Domnului a fost către el şi i-a zis: «Ce faci aici
Ilie ?».
întrebarea Sa ne uimeşte. Pare că El nu ştie pentru ce a
venit proorocul până aici. De fapt ea arată bunătatea Domnului,
căci prin ea se dă prilej lui Ilie să-şi alunge ruşinea şi să îşi
dezvăluie suferinţa.
Acesta mai întâi mărturiseşte cât de mult îşi dorea
această întâlnire. Apoi el expune situaţia critică în care se află
cultul lui Yahwe în Israel: «au părăsit legământul Tău, au dărâmat
jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia» (III Regi
19,10). Se încheie acest scurt "raport" al lui Ilie cu concluzia că el
deşi a încercat să îndrepte lucrurile nu au reuşit şi acum este
urmărit pentru a fi ucis. De fapt prin această dare de seamă,
profetul arată cât de gravă este situaţia şi că aceasta depăşeşete

348 A.P. Lopuhin, op. cit, pag. 514.

349 Filion, op. cit, pag. 538.
203
acum puterile sale. De aceea singurul care ar putea îndrepta
lucrurile este Dumnezeu. Acesta însă, mai înainte de a-i oferi
soluţiile cerute, i se arată proorocului într-un mod miraculos.
«Profeţii nu vedeau într-un mod arătat chiar faţa lui
Dumnezeu, dar ea li se arătă printr-o iconomie tainică în care
oamenii începeau să-l vadă».350 Astfel, nici profetului Ilie nu i se
arată deplin, faţă către faţă, ci i se arătă sub forma unei adieri de
vânt lin precedate de o vijelie puternică, un cuntremur şi un vârtej
de foc.
La semnele năpraznice ale acestei arătări, Ilie a rămas
ascuns în peşteră, dar la simţirea acestei adieri în care fusese
înştiinţat că se află Domnul, îndrăzneşte să iasă din peşteră pentru
a-L vedea. Totuşi din profundul respect faţă de Cel a cărui faţă
nimeni nu este vrednic a o vedea, profetul Ilie îşi acoperă cu
mantia propria-şi faţă (III Regi 19,13). Mai mult, «el înţelegea
perfect că tot ceea ce ar fi putut considera sau înţelege era foarte
îndepărtat şi foarte diferit de Dumnezeu».331 Prin gestul său
profetul «îşi coboară înţelegerea sa în întuneric... Acest întuneric
semnifică obscuritatea credinţei sub care se ascunde Divinitatea
pentru a se comunica sufletului » .332
Această apariţie a lui Dumnezeu are pentru prooroc,
pe lângă rolul de a-i dovedi cinstea de care se bucură şi un rol
pedagogic «Până atunci el se gândea numai la însuşirile cele mai
groaznice ale atotputernicei dumnezeieşti: furtună, cutremurul de
pământ şi fulgerele mâniei Lui. Dar acum el primi lecţia, că de
acum trebuia să recunoască şi latura mai duioasă ale
atotputerniciei dumnezeieşti, «suflarea de vânt liniştit» ca simbol
ales al Lui. De la manifestările mai groaznice el s-a ascuns însuşi,
dar fară să vrea şi-a ascuns faţa sa şi în faţa celui din urmă.

350 Vladimir Losski, Vederea lui Dumnezeu, trad. de Maria

Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pag. 31.
351 Saint Jean de Ia Croix, Le montee du Cârmei, trad, din limba
latină de Pere Grégoire du Saint Joseph, Editions du Seuil, Paris, 1947,
pag. 129.
352 Ibidem, pag. 134.
204
Dumnezeu nu e numai drept şi groaznic, ci şi bun şi plin de iubire
». 353

Insă Dumnezeu nu se pogoară doar pentru a i se arăta

proorocului, ci şi pentru a-i da o nouă misiune: să ungă în numele
Său pe Hazael rege peste Siria, pe lehu, fiul lui Nimşi, rege peste
Israel şi pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, succesor al său
în slujba divinităţii. Aceştia trebuiau să se angajeze în lupta contra
idolatriei.
Dar «împrejurările îngăduiră lui Ilie să îndeplinească
numai ultima din aceste însărcinări, şi anume ungerea lui Elisei,
căruia el i-a rezervat să aducă la împlinire pe celelalte două».354
Trimiţându-1 într-o nouă misiune, Dumnezeu ţine să-l
întărească pe Ilie, anunţându-1 că nu este singurul apărător al
credinţei ci mai are mulţi credincioşi, numărul lor ridicându-se la
şapte mii (III Regi 19,18).
Edificat pe deplin în privinţa grijii pe care i-o poartă
Dumnezeu, Ilie porneşte cu forţe noi la eradicarea totală a
idolatriei, dar de data aceasta după planul Acestuia.
Dumnezeu îi poruncise să meargă la Damasc pe calea
pustiului pentru a-1 unge rege în Siria pe Hazael (III Regi 19,15),
dar cu surprindere proorocul constată că nu va putea deocamdată
să îndeplinească această poruncă, deoarece actualul rege al Siriei,
Benhadad, pregătea un război cu regele Ahab al Israelului şi ţara
mişuna de soldaţi. (III Regi cap.20).De aceea proorocul «se
îndreaptă în sus pe valea Iordanului, care mai uşor ca orice, putea
să-l ascundă de ochii urm ăritorilor».355
în drumul său Ilie întâlni pe Elisei, fiul lui Şafat, omul
pe care Dumnezeu îl alesese succesor. Acesta era la arat şi trăgea
el însuşi jugul alături de boi. Dar tocmai acest fapt neobişnuit i-a
arătat lui Ilie că este cel ales. Totuşi, pentru a fi sigur, îi aruncă
acestuia mantia sa fară a pronunţa nici un cuvânt. Era un semn de
chemare pe care nu oricine l-ar fi înţeles.

353 A.P.Lopuhin, op. cit, vol. Ill, pag. 516.

354 Ibidem, pag. 517.
355 Ibidem, pag. 517.
205
 Este prima dată când în Sfânta Scriptură se arată cum
un prooroc chiamă pe un om la proorocie. Iar acest om răspunde
cu grabă chemării, căci înţelegând semnul Elisei «a alergat după
Ilie» (III Regi 19,20). Alegerea era bună şi Ilie are un nou ucenic
în persoana lui Elisei care «a început să-i slujească» (III Regi
1 9 ’2 1 ) '
Un alt episod din viata lui Ilie este cunoscut sub
numele de "via lui Nabot" şi este redat în capitolul 21. Astfel,
după o perioadă în care a-III-a carte a Regilor se ocupă de
războaiele dintre regele Ahab şi regele Benhadad al Siriei,
profetul revine în prim plan pentru a pedepsi o nouă nelegiuire a
căpeteniei israelitilor.
Se relatează astfel că regele Ahab, după încheierea
războiului cu Benhadad, s-a apucat de treburi gospodăreşti. El se
retrăsăse din nou la Izreel. Aici îşi petrecea timpul liber ocupându-
se cu amenajarea construcţiilor şi a locurilor cu verdeaţă. La un
moment dat regele intră în conflict cu unul dintre vechii locuitori
ai acestor ţinuturi, un agricultor pe nume Nabot. Acesta avea o vie
în apropierea palatului regal şi regele îşi dorea acest pământ
pentru a-şi face din el o grădină de verdeţuri.
Existenţa istorică a acestui personaj este recunoscută
şi de marele istoric antic losif Flaviu: «Un anume Nabuth din
oraşul Izara (Izrael) avea o vie în imediata apropiere a curţii
regelui».356
Deci «Nabot avea necontenit prilejul să fie martorul
idolatriei şi corupţiei. Dar sentimenteleA şi cuvântările lui în
chestiunea despre vie ne dau putinţa să deducem, că, asemenea lui
Lot în Sodoma, el a rămas fară părtăşie la desfrâul ce domnea
împrejurul său şi era unul din acei bărbaţii virtuoşi, ce rămăseseră
în Izreel, care nu-şi plecaseră genunchii înaintea lui Baal».357 El
respecta Legea lui Moise şi de aceea când regele îi propune să îi
dea Iui via moştenită de la părinţi, refuză pentru a nu încălca o
prevedere a acestei Legi, prevedere aflată la Levitic 25,23.

356 Josephus Flavius, op. cit., pag. 485.

357 A.P.Lopuhin, op. cit., pag. 520.
206
 în urma refuzului hotărât al lui Nabot (III Regi 21,1-
3), regele se întorce la palatul său posomorât, ca un copil răsfăţat
care plânge că nu poate avea jucăria dorită.
Acum îşi face din nou apariţia regina Izabela cea fără
de scupule, care văzând supărarea regelui îşi alocă privilegiul
atotputreniciei, zicând: «via lui Nabot Izreeliteanul ţi-o dau eu!»
(III Regi 21,7).
Am văzut din relatările anterioare câteva aspecte ale
caracterului acestei regine. Acum ne sunt arătate altele : mândria
şi setea de sânge. Căci pe lângă faptul că nu ţine seama de
atotputernicia lui Dumnezeu şi îi calcă legile, ea mai adaugă şi
crima. Astfel, ea înscenează un proces lui Nabot în care acesta
este acuzat de blasfemie şi les-majestate. Drept urmare este ucis.
(III Regi 21,13).
De ce a fost necesară această crimă ? O posibilă
explicaţie ar fi aceasta: «Bunurile Israelitilor care îşi trădau regele
erau posibil confiscate în profitul coroanei».358 în acest mod via
dorită de Ahab îi revenea "în mod legal".
Mai grav este că pedeapsa aplicată "trădătorului"
Nabot a fost aplicată şi fiilor săi. (III Regi 9,26).
Afând regele Ahab despre crima reginei, «şi-a rupt
hainele sale, s-a îmbrăcat cu sac, şi apoi s-a sculat Ahab ca să se
ducă la via lui Nabot Izreeliteanul şi să o ia în stăpânire» (21,16).
Avem aici dovada unei false pocăinţe a regelui care probabil voia
să demonstreze supuşilor săi că nu are nici o vină în moartea
"trădătorului", dar însuşi faptul că a fost de acord cu luarea viei îl
face părtaş la crimă.
Pe când regele intra bucuros în noua sa proprietate, îşi
face apariţia profetul llie trimis de Dumnezeu. Regele rămâne
surprins de această apariţie neaşteptată a aceluia pe care probabil
îl credea mort de mult. Referitor la această trimitere a lui llie la o
nouă confruntare cu Ahab, Sfântul loan Gură de Aur observă: «Ia
uite unde-1 trimite (Dumnezeu): la vie. Unde s-a făcut nelegiuirea,
acolo se ia şi pedeapsa. Şi ce spune? Văzând pe el Ahab zice: "M­

358 Fillion, op.cit, pag. 520.

207
ai găsit, vrăjmăşule al meu", adică "M-ai prins cu greşeala, acum
ai prilejul să mă ocărăşti."».359
Profetul Ilie îşi argumentează prezenţa spunând: «Te-
am aflat căci te-ai încumetat să săvârşeşti fapte nelegiuite înaintea
ochilor Domnului şi să-L mânii» (III Regi 21,20).
Dar acesta nu este principalul motiv pentru care a
venit. El a venit să-i aducă o veste, un mesaj din partea Iui
Dumnezeu. Să-l anunţe ce se va întâmpla în viitor cu el însuşi, cu
şotia sa şi cu întreg neamul său: «aşa zice Domnul: «lată voi
aduce peste tine necazuri şi te voi mătura şi voi stârpi din ai lui
Ahab pe cei de parte bărbătească, fie rob, fie slobod, în Israel, şi
voi face cu casa ta cum am făcut cu casa lui Ieroboam, fiul lui
Nabot, şi cu casa lui Baeşa, fiul lui Ahia, pentru fărădelegea cu
care M-ai mâniat şi ai dus pe Israel în păcat». Asemenea şl pentru
Izabela a grăit Domnul: «Câinii vor mânca pe Izabela pe zidul
Izreelului. Cine va muri din ai lui Ahab în cetate, pe acela câinii îi
vor mânca, iar cine va muri în câmp, pe acela păsările cerului îl
vor mânca...» (III Regi 21, 21-24).
Această cuvântare a lui Ilie este o profeţie pe termen
lung pe care istoria, după cum vom vedea, o va dovedi că este
adevărată. Ea nu era decât o aplicare dreaptă a legii Talionului,
legea juridică a Vechiului Testament. De aceea regele este obligat
să-şi recunoască vinovăţia, însă odată el, stăpânul pământesc,
cedează în faţa slujitorului ceresc. Conştiinţa îl mustră pentru
păcatele sale şi îşi dă seama că vorbele lui Ilie se vor împlini.
Acum el se află în aceeaşi situaţie în care odinioară se aflase
David, cel pedepsit pentru uciderea lui Urie. Şi tot ca David,
regele se pocăieşte brusc, îşi schimbă comportamentul la auzul
unor cuvinte simple rostite de un "călător": «... a început să
plângă, şi-a rupt hainele sale, s-a îmbrăcat peste trupul său cu sac,
a postit şi a dormit în sac şi a umblat trist» (III Regi 21,27).

359 Sfântul loan Gură de Aur, Predici despre pocăinţă şi despre

Sfântul Vavila, din colecţia Seria Teologică, nr. 12, trad. de Ştefan
Bezdechi, Sibiu, 1938, pag. 16.
208
 Iată o totală întoarcere la Dumnezeu a regelui, căci el
nu s-a dus să ceară sfatul şi ajutorul zeilor soţiei sale ci a încercat
să-L îmbuneze pe adevăratul Dumnezeu al lui Israel.
Văzând această pocăinţă sinceră, Dumnezeu se
milostiveşte şi îi comută pedeapsa, nu înainte însă de a apărea în
faţa lui Ilie «ca să nu pară Uie mincinos şi să nu păţească ce va
păţi lona».360
Vom asista la un dialog interesant între Dumnezeu şi
Ilie, dialog despre care Sfântul loan spune următoarele:
«Dumnezeu îi spune lui Ilie: "ai văzut cum a păşit Ahab plâgând
şi mâhnit în faţa mea?" (III Regi 21,29). Vai! Dumnezeu se face
apărătorul robului şi în faţa unui om Dumnezeu ia apărarea altui
om! "Nu-ţi închipui, zice Dumnezeu, că l-am cruţat fără temei: şi-
a schimbat apucăturile şi eu mi-am schimbat mânia mea şi mi-am
îmblânzit-o”. 361
Deşi Sfânta Scriptură nu ne spune, probabil că Ilie a
făcut cunoscută lui Ahab această nouă hotărâre a lui Dumnezeu.
Căci regele nu-şi va menţine acea stare de îndreptare despre care
am vorbit ci va continua să menţină în regatul său idolatria, pentru
care şi va fi pedepsit conform proorociei. Astfel, pocăinţa lui nu
va putea să şteargă păcatul idolatriei, ci numai pe acel al crimei
săvârşite. De aceea proorocia dintâi se va împlini în cea mai mare
parte, conform păcatelor menţinute.
Aceasta s-a văzut mai întâi prin însăşi moartea regelui,
care în urma unei bătălii cu sirienii pentru recucerirea cetăţii
Ramot-Galaad fiind rănit grav a pierdut mult sânge în carul său de
luptă. Acest car a fost adus în «cetate», în Samaria unde regele a şi
fost înmormântat. Iar sângele scurs în acel car a fost lins de câini
şi spălat în apele cetăţii. (III Regi 23,5, 29-38). Astfel s-a împlinit
proorocia asupra regelui rostită de Ilie (III Regi 21,24). Aşa a fost
sfârşitul celui care a fost considerat drept «cel mai păcătos dintre
toţi cei care au guvernat Nordul».362

360 Ibidem, pag. 17.

361 Ibidem, pag. 18.
362 Chanoine J. Coppens, op. cit, pag.57.
209
 Pe lângă cele arătate până acum despre faptele sale,
mai putem menţiona şi câteva date istorice. Astfel, «analele
asiriene arată că în anul 853 a. Hr., în Bătălia de la Qargar, pe râul
Orontes, Ahab la sprijinit pe Ben-Hadad cu 2000 de care de război
şi 10000 de oameni, în efortul reuşit, dar temporar, al acestuia de a
opri înaintarea spre sud-vest a lui Salmanasar III (859-824 î.d.Hr.)
pentru circa 10 ani.
Această intervenţie a fost una din cauzele primare
pentru înaintarea de mai târziu a Asiriei împotriva lui Israel. Dar
«faptul că Ahab era preocupat cu problemele pe care i le cauzau
sirienii a permis Moabului, care fusese cândva vasalul său, să se
revolte » .363
Descoperirile arheologice din ţara sfântă relevă
deasemenea faptul că acest rege s-a preocupat intens de
modernizarea cetăţilor sale.
Spre exemplu, Samaria cetatea construită de tatăl său
Omri la anul 880-876 î.d.Hr. spre a-i servi drept capitală, a fost
fortificată cu ziduri puternice în părţile de nord, vest şi sud,
resturile ei fiind descoperite între anii 1908-1935.364 S-au găsit şi
iazul acestei cetăţi (III Regi 22,38) şi casa de fildeş (III Regi
22,39) de la care au rămas plăcuţele de fildeş feniciene lucrate cu
motive mesopotamiene şi egiptene. Se poate deduce după
multitudinea de zeităţi redate pe aceste plăcuţe că «locuitorii nu
mai respectau religia monoteistă, că practicau idolatria, redată în
Cărţile Regilor (III şi IV) şi Paralipomena».365
Această decădere religioasă din timpul lui Ahab s-a
reflectat şi în reconstituirea oraşului Ierihon de câtre Ahiel din
Betel (III Regi 16,34), deşi Iosua rostise împotriva acestei
reconstituiri un blestem cumplit în numele Domnului. Călcătorul

363 Danielle Fanilaux, op. cit., pag. 17.

364 Diac. Asist. Dr. Emilian Cornitescu, Descoperirile
arheologice în Ţara Sfântă în ultimii 50 de ani (1920-1970) şi raportul
lor cu Vechiul Testament, în rev. Studii Teologice, anul XXXIV, nr.7-8
(lulie-octombrie), Bucureşti, 1992, pag. 536.
365 Ibidem, pag. 536-537.
210
acestei interdicţii a fost pedepsit cum se cuvine, blestemul
împlinindu-se întocmai. Acest oraş a fost cercetat în zilele noastre
(azi se numeşte Teii el Sultan) şi s-au descoperit urmele palatului
construit de către noul ctitor la anul 870 î.d. Hr.366
De asemenea s-a descoperit şi cetatea Ramot-Galaad
aparţinând seminţiei lui Gad, distrusă de aramei şi reconstruită de
regele Ahab iar apoi pierdută. Pentru recucerirea ei regele şi-a
pierdut viaţa (III Regi 20,34).367
Moartea primului rege sub care a activat profetul Ilie
nu a adus schimbări semnificative în viaţa religioasă a poporului
biblic. Domnia lui marcată de idolatrie, «a afectat în rău
generaţiiile care au urmat şi a fost condamnată şi de Osea (1,14) şi
de Miheia (6,16)».368
In locul său a urmat la conducerea regatului de nord,
fiul său Ohozia «în anul al şaptesprezecelea al lui losafat, regele
Iudeii, şi a domnit peste Israel în Samaria doi ani».(III Regi 22,
51). în zilele sale îşi face din nou apariţia, după un timp
îndelungat, profetul Ilie.
Ni se relatează astfel, că în urma unui accident, regele
Ohozia s-a îmbolnăvit grav fiind imobilizat la pat. El nu a cerut
ajutorul Dumnezeului lui Israel, desconsiderându-L, ci a cerut
ajutor zeului Baal Zebub din Ecron (zeu socotit "domn al
muştelor", considerându-se că «are la dispoziţia sa biciul cel mai
grozav pentru ţările orientale, sub forma muştelor. El se bucura,
pare-se de deosebit respect în Ecron, cel mai nordic din cele cinci
oraşe filistine principale, şi de aceea aflându-se mai aproape decât
toate de Samaria).369
Această nesocotire a lui Dumnezeu atrage după sine
pedeapsa divină şi de aceea profetul Ilie este trimis să iasă în
întâmpinarea solilor regelui şi să-i transmită acestuia că: «din

366 Ibidem, pag. 518.

367 Ibidem, pag. 535.
368 Danielle Fanilaux, op. cit., pag. 17.
369 A.P.Lopuhin, op. cit., vol. Ill, pag. 544
211
patul în care te-ai suit nu te vei mai coborî, ci vei muri» (IV Regi
1,4).
V.edem încă o dată că Dumnezeu nu pedepseşte pe loc
pe păcătos ci îl avertizează mai întâi pentru a-i da timp de
pocăinţă.
Ilie îndeplineşte porunca Domnului şi solii se întorc
din drum mergând şi spunând regelui că un om le-a ieşit înainte şi
le-a spus o profeţie asupra problemei sale.
La auzul acestei veşti, Obozia bănuind ceva, cere o
descriere mai amănunţită a omului, iar soli relatează: «Omul
acesta este păros peste tot şi încins peste mijloc cu o cingătoare de
curea» (IV Regi 1,8).
Observăm că ei nu l-au recunoscut pe Ilie, dovadă că
acesta nu se mai arătase demult, însă regele îl recunoaşte căci tatăl
său avusese multe de suferit din pricina acestui om. El recunoaşte
în mod public apariţia din nou a proorocului şi pentru a dovedi
supuşilor săi că acela este un simplu om, dă ordin să fie prins (IV
Regi 1,9).
Cei cinzeci de soldaţi trimişi în urmărirea iui ilie
ajung destul de repede la poalele muntelui unde solii îl văzuseră
pe prooroc. Acest munte este probabil tot Carmelul, căci situarea
lui la graniţa dintre ţara de origine a lui Baal şi ţara lui Yahwe
permitea proorocului să supravegheze orice mişcare nouă apărută
în regatul lui Israel, îl putem astfel vedea pe Ilie stând de strajă pe
vârful muntelui pentru apărarea credinţei lui Dumnezeu.
Ajunşi la poalele acelui munte, comandantul
urmăritorilor îi strigă proorocului ce le ieşise în întâmpinare:
«Omul lui Dumnezeu, regele îti zice: «Coboară-te !»»(IV Regi
1,9).
«Numind pe Ilie, "omul lui Dumnezeu'1, comandantul
în acelaşi timp, spre mai mare batjocură, adaose, că regele îi
porunceşte să pogoare imediat din munte, ca şi cum ar fi vrut să-i
spună prin aceasta: "tu te consideri omul lui Dumnezeu, dar este

212
un om, de care tu trebuie să te temi mai mult decât de Dumnezeu,
pe care îl cinsteşti".370
La auzul acestor cuvinte, proorocul pricepând luarea
în râs a misiunii sale, zise: «De sunt eu omul lui Dumnezeu, să se
coboare foc din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cinzeci ai tăi!»(IV
Regi 1,10). El apără astfel, nu cinstea sa, pe cât cinstea
Dumnezeului său. Iar Acesta nu întârzie să îi vină în ajutor
îndeplinindu-i cuvântul: «Şi s-a coborât foc din cer şi l-a mistuit
pe el şi pe cei cinzeci ai lui» (IV Regi 1, 10).
Vestea despre această nouă minune a lui Ilie ajunse la
urechile regelui, dar acesta, în loc să se smerească, s-a mâniat şi
mai tare şi a trimis o altă căpetenie peste cinzeci, ca să-l prindă pe
prooroc.
Aceasta ajunsă la poalele muntelui,înălţă către Ilie o
cerinţă asemănătoare cu cea a predecesorului său. Putem spune că
«cerinţa aceasta a fost încă şi mai înndrăzneaţă şi mai insistentă,
deoarece acest al doilea comandant voind să-şi arate devotamentul
faţă de rege, întrebuinţa chiar cuvântul "mai curând", pe care nu-1
întrebuinţase comandantul precedent».371 Prin aceasta el chiar are
curajul să-l ameninţe pe prooroc, cerându-şi singur pedepsirea
grabnică.
Ilie rămâne din nou calm, mărturiseşte pe Dumnezeu
şi focul îi mistuie pe blasfemiatori ca şi mai înainte (IV Regi 1.11-
12).
Al treilea comandant de oşti trimis de Ohozia, reuşeşte
să-l convingă pe profet să-l însoţească de bună voie, dar numai
după ce se smereşte înaintea lui şi recunoaşte puterea lui
Dumnezeu (IV Regi 1,13).
Ajuns în faţa regelui, Ilie mărturiseşte pe Domnul şi
rosteşte personal profeţia pe care o rostise mai înainte în faţa
solilor trimişi la Baal Zebub (IV Regi 1,16). Această profeţie se
împlini mai apoi întocmai, căci regele muri în scurt timp, după o
domnie scurtă şi lipsită de fapte mari.

370 Ibidem, pag. 546.

371 Ibidem, pag. 547.
213
 Deoarece Ohazia moare fară urmaşi, la tron îi succede
fratele său Ioram (852-842 î.d.Hr.). Acesta «sprijinindu-se pe
alianţa cu Iuda, încearcă să restabilească situaţia de dincolo de
Iordan, începe prin a rezolva problema moabită, organizând o
expediţie ce regrupa Israelul, Iuda şi un contingent edomit...
Nereuşita finală a coaliţiei e confirmată de inscripţia de pe stela
Iui Meşa (regele Moabului), gravată către sfârşitul domniei sale
(circa 810 î.d.H r.)».372
Regele Ioram a fost contemporan cu regii losafat (871 -
849 î.d.Hr.) şi Ioram (849-842 î.d.Hr.) din regatul lui Iuda.
Acestuia din urmă profetul Ilie îi trimite o scrisoare,
ceea ce demonstrează încă odată grija profetului pentru întreg
poporul evreu, nu numai pentru locuitorii regatului de nord.
Scrisoarea survenea în urma gravelor abateri pe care acest rege le
săvârşise ucigându-şi fraţii şi reintroducând în regatul său cultele
păgâne pe care tatăl său le interzise.
Conţinutul scrisorii nu este decât un mesaj venit din
partea lui Dumnezeu prin mâna proorocului. Avem de a face din
nou cu o sentinţă radicală, dar dreaptă: «... Domnul va lovi cu
lovitură mare pe poporul tău, pe fiii tăi şi pe femeile tale şi toată
averea ta. Iar pe tine însuţi te va lovi cu boală grea, cu boala
măruntaielor tale, până ce vor ieşi din tine zi de zi din pricina
bolii» (II Paralipomena 21, 14-15).
Toate acestea s-au împlinit întocmai, căci filistenii şi
arabii, năvălind în regatul lui Iuda au cucerit Ierusalimul, regele
nereuşind să se retragă în locuri sigure, decât cu fiul său Ohozia,
care i-a urmat la tron. Moartea regelui a fost cumplită, după
cuvântul lui Ilie, şi «a murit neplâns şi l-au îngropat în cetatea lui
David, însă nu în gropniţele regilor» (II Parai. 21, 20).
Revenind însă la regatul lui Israel în care activa
profetul Ilie, în tot timpul cât a domnit regele Ioram, fiul lui Ahab,
nu se mai face în Sfânta Scriptură nici o referire la un alt contact
între cei doi.

372 Andre Lemaire, Istoria poporului evreu, trad. de Beatrice

Stanciu, Editura de Vest, Timişoara, 1994, pag. 57-58.
214
 Totuşi Ioram a făcut fapte rele înaintea Domnului în
scurta sa domnie. Ea e foarte bine caracterizată de istoricul losif
Flaviu: «Nerămânând cu nimic dator faţă de răutatea părintelui
său, acest Ioram a domnit doisprezece ani şi s-a dedat la toate
fărădelegile şi dovezile lipsei de credinţă în Dumnezeu; a părăsit
cinstea Lui spre a se închina zeilor străini. A fost un bărbat harnic
şi un cârmitor capabil, în vremea lui a dispărut din ochii
oamenilor Elias (Ilie) şi nici până azi nimeni nu ştie care a fost
sfârşitul lu i» .373
Iată deci că în timpul acestui rege, profetul Ilie
părăseşte viaţa pământească. Acest lucru ne este lămurit de către
un alt istoric: «După povestirile Bibliei, acesta (Ilie) s-a înălţat viu
spre cer, într-un car de foc tras de armăsari, în timpul unei furtuni,
înainte de aceasta, a ales ca succesor în fruntea opoziţiei naţionale
pe elevul său Elişa (Elisei), care era un simplu agricultor, în acele
zile domnea în Israel lehoram, fiul lui Ahab. Izevel, mama regelui
trăiau încă şi continua să guverneze poporul după voinţa ei».374
Fără îndoială că regina Izabela încercase în
nenumărate rânduri să-l ucidă pe profet pentru a-şi îndeplini
jurământul, dar Dumnezeu l-a apărat pe robul său.
înălţarea lui Ilie la cer este redată şi în Biblie la
capitolul al doilea din cea de a patra carte a Regilor.
Din versetul întâi al acestui capitol ne reântâlnim din
nou cu profetul. Aflăm astfel, că el se afla la Ghilgal sau Galgala,
o cetate situată în munţii lui Efraim la nord de Bethel.375
Observăm o schimbare a locului în care poate fi găsit.
Dacă mai înainte se afla între Samaria şi patria lui Baal, iată-1
acum apropiat mai mult de templul din Ierusalim, centrul
Iahwismului. Această schimbare a zonei de acţiune are însă o
motivaţie anume. El ştie că s-a apropiat ziua în care trebuia să
părăsească pământul şi vrea să fie cât mai aproape de locul
sălăşluirii lui Dumnezeu.

373 Josephus Flavius, op. cit., pag. 507.

374 Dr. Alfred Hârlăoanu, op. cit., pag. 135.
375. Filion, op. cit, pag.562.
215
 Mai are însă şi un alt motiv: «Ilie ştie că va muri şi că
va fi răpit la cer, dar vrea ca evenimentul să se producă fără
martori».376 De aceea el caută să se îndepărteze de locurile în care
ar putea fi recunoscut de credincioşi.
Mai mult, el încearcă să-şi îndepărteze ucenicul. De
trei ori Ilie spune lui Elisei să-l lase singur: la Ghilgal, la Bethel şi
la Ierihon, dar de fiecare dată acesta îi răspunde: «Cât este de
adevărat că Domnul este viu şi cum este viu şi sufletul tău, tot aşa
de adevărat este că nu te voi lăsa singur !» (IV Regi 2, 2-6). Elisei
îşi motivează de fiecare dată refuzul prin faptul că el crede că
Dumnezeu cel viu nu-1 va lăsa să moară pe robul său ("viu este
sufletul tău") ci va face cu el o minune pe care ţine cu tot din
adinsul să o vadă. Este încredinţat de aceasta şi de către
Dumnezeu şi de către "fii proorocilor" din Betel şi Ierihon.
Existenţa acestora demonstrează faptul că, deşi
idolatria era încă foarte puternică, Ilie reuşise să restaureze cultul
lui Iahwe, formând ucenici care să-i continue opera, reînfiinţând
de fapt şcolile profeţilor începute de profetul Samuel şi sporindu-
le numărul. Aceşti ucenici sunt bine formaţi, sunt demni de
învăţătorul lor, căci ei la rândul lor primesc misiuni şi vestiri
despre viitor de la Dumnezeu, mulţi dintre ei ştiind din timp că
Ilie va fi înălţat la cer (IV Regi 2,3-5) în chip minunat.
Această plecare minunată o ştia şi ucenicul cel mai
drag, Elisei, dar şi însuşi învăţătorul. Ilie însă nu voia să creeze
vreo sminteală prin înălţarea sa. De aceea el, la porunca
Domnului, trece Iordanul numai cu Elisei, lăsând pe ceilalţi pe
malul opus. Această trecere nu este o trecere oarecare, ci este o
nouă minune, căci «luând Ilie mantia sa şi strângând-o vălătuc, a
lovit cu ea apa şi aceasta s-a strâns la dreapta şi la stânga şi au
trecut ca pe uscat» (IV Regi 2,8). O astfel de minune nu se mai
făcuse de pe timpul lui Moise (Ieşire 14, 21-22) şi a lui Iosua (Ios.
3, 15-16).
Pe malul celălalt, cei doi apărători ai credinţei sunt
singuri. Acum putea să vină ceasul plecării dincolo. Dar

376 Sora Eliane Poirot, op. cit., pag. 109.

216
«proorocul Ilie înţelegea că în viaţa de dincolo de mormânt va
pomeni pe Elisei, şi-l întreabă, ce poate el face pentru dânsul când
e ridicat la cer».377 Şi acesta pentru că «ştia în ce raport va sta el
cu Dumnezeul lui Israel după ducerea lui de pe păm ânt».378
Cererea lui Elisei este simplă. El nu cere nici bogăţii,
nici onoruri. El îşi doreşte doar atât «Duhul care este în tine să fie
îndoit în mine!» (IV Regi 2,9). După unii comentatori, el cere «o
dublă parte din duhul lui Ilie, ca drept de întâi născut. Elisei era
primul născut dintre discipolii săi» .379
îndeplinirea acestei cereri este posibilă căci duhul
aflat în Ilie nu este de fapt decât "Duhul lui Dumnezeu" (redat în
ebraică prin termenul "ruach"=suflare, vânt; de la "ruch"-a
mirosi), acea putere divină care dădea forţă apărătorilor
credinţei.380 Deci, Elisei cere de fapt ca el, să fie cel ce va duce
lupta mai departe în locul lui Ilie, specificând însă că fiind un om
slab, are nevoie de mai multă putere de la Dumnezeu.
Ilie ştie că acest lucru nu îl poate îndeplini decât
Dumnezeu. De aceea îi spune ucenicului care va fi semnul că
Dumnezeu i-a îndeplinit ruga: va putea să vadă înălţarea lui. (IV
Regi 2,10)
Dar «pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau,
deodată s-a ivit un car şi cai de foc, şi despărtindu-i pe unul de
altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer. Iar Elisei se uita şi
striga: «părinte, părinte, carul lui Israel şl caii lui !». Şi apoi nu l-a
mai văzut. » (IV Regi 2,11-12). Astfel «Ilie care a adus focul
Domnului pe jertfelnicul de pe muntele Cârmei., este dus în ceruri
de cai de foc, în faţa lui Elisei care strigă ... Vom înţelege vorbele
lui Elisei dacă ne amintim că, odinioară, Domnul mergea înaintea

377 A.P.Lopuhin, op. cit.,vol. III, pag. 552.

378 Ibidem, pag. 553.
379 Drd. Petru Semen, învăţătura despre suflet în cărţile
Vechiului Testament, în rev. Studii Teologice, anul XXIX, nr. 9-10
(septembrie-octombrie), Bucureşti, 1997, pag. 678.
380 Ibidem.
217
oştirii poporului său. Astfel l-a devenit protector, pavăză. Cel
care-1 apară cu sabie de fo c » .381
In acest mod se pune capăt carierei dramatice a lui Ilie
pentru o lungă perioadă de timp. Exclamaţia ucenicului său care
marchiază acest eveniment o vom regăsi mai târziu repetată la IV
Regi 13, 14, rostită de acelaşi.
Este un moment unic în cărţile Vechiului Testament,
«înălţarea lui Ilie se arată ca un eveniment exclusiv în istoria
iudaică, ca mijloc suprem a sfârşitului unui bărbat mare şi
evlavios... ».382 Acum «Ilie îşi încheie viaţa de făcător de minuni,
de prooroc, de "om al lui Dumnezeu" (cum este unanim numit) de
aprig şi neînfricat luptător şi căuzaş al binelui, dreptăţii şi
adevărului, iar drept ucenic, urmaş şi purtător de "cojoc" îl ia pe
nu mai puţin zelosul decât dânsul, Elisei, potrivit stilului său de a
fi şi a acţiona. . . Neostenit, bătăios, nepotolit, pleacă prin mila
Atotputernicului din lumea aceasta întocmai cum a şi trăit: în iureş
şi în slavă».383
Momentul înălţării îl are martorul unic pe Elisei, iar
faptul că acesta poate asista la înălţare demonstrează că cererea sa
a fost ascultată. El primeşte îndoit darul lui Ilie şi devine
continuator al operei acestuia. Mai mult, Ilie îi aruncă din carul de
foc, mantia sa, mantia ostenelilor sale (IV Regi 2,13). Astfel,
«mantia lui Ilie, cu care îşi acoperă faţa când apare Domnul pe
muntele Horeb (III Regi 19,13), va deveni simbolul transmiterii
puterii profetice».384
Cu ajutorul mantiei, Elisei desparte apele care separă
teritoriul mistic de pământul muritor şi se întoarce la ceilalţi
ucenici. Astfel, prima minune a lui Elisei va fi, putem spune,
ultima minune a lui Ilie, căci mantia ţine aici loc de moaşte ale
omului lui Dumnezeu.

381 Maurice Cocagnac, op.cit, pag. 44.

382 A.P.Lopuhin, op.cit, voi.III, pag. 554.
383 N. Steindhard, Dăruind vei dobândi, Ed. Episcopiei Ortodoxe
Române a Maramureşului şi Sâtmarului, Baia Mare, 1992, pag. 231.
j84 Maurice Cogagnac, op.cil, pag. 286.
218
 Reîntoarcerea minunată a lui Elisei dă ucenicilor o
idee despre cele petrecute, căci văzând despărţirea apelor şi pe el
venind singur, "fii proorocilor" exclamă: «Duhul lui Ilie s-a
odihnit peste Elisei!» (IV Regi 2,15). Totuşi ei vor să fie siguri că
profetului nu i s-a întâmplat ceva şi că el este viu în ceruri. De
aceea cer permisiunea lui Elisei să-l caute. Acesta, deşi la început
se opune, le dă acordul său. De aceea cincizeci dintre ucenici sunt
trimişi să îl caute. După trei zile de căutări în locurile unde era
posibil să se ascundă Ilie, aceştia se întorc cu vestea că profetul nu
mai poate fi găsit şi drept urmare este cert că nu mai este pe
pământ.
Opera lui Ilie va fi continuată de Elisei. Acesta va
împlinii mai întâi cele două misiuni pe care vremurile le făcuseră
imposibil de realizat: ungerea lui lehu (IV Regi 9,6) şi înscăunarea
lui Hazael (IV Regi 8,13).
Aceştia vor porni lupta împotriva casei idolatre a lui
Ahab: unul pe plan intern, iar celălalt pe, plan extern. Mai întâi,
Hazael, ajuns rege al Siriei, porneşte război împotriva lui Ioram,
fiul lui Ahab, regele Israelului, în timpul acestui război Ioram a
fost rănit grav dar în ajutorul său a venit Ohozia regele Iudei, şi el
urmaş a lui Ahab. Pe când aceştia pregăteau rezistenţa, lehu (pe
atunci unul dintre comandanţii armatei israelite) se răscoală şi îi
ucide pe amândoi. Ioram neavînd urmaşi, «lovitura de stat militară
a lui lehu din 841 î.d.Hr. A pus capăt dinastiei Iui Omri pe tronul
Israelului; aceasta va mai dura şapte ani la Ierusalim în A talia».385
Ajuns rege, lehu ordonă uciderea Izabelei care este
aruncată de pe zidurile Israelului şi trupul ei este mâncat de câini,
râmând «numai ţeasta, picioarele şi palmele mâinilor» (IV Regi
9,35), după cuvântul rostit cândva de Ilie (III Regi 21,23). însă
lucrurile nu se opresc aici, căci în scurt timp «cu masacrarea
preoţilor şi distrugerea templelor, lehu l-a stârpit pe Baal de pe
pământul lui Israel».386

385 Andre Lemaire, op. cit., pag. 58-59.

386 Ibidem, pag. 60.
219
 Astfel de schimbări se produc şi în regatul lui Iuda:
«în 835 î. d. Hr., preotul templului lui Iahwe, Iehoiada, a cărui
soţie sora regelui defunct Ohozia îl crescuse pe ascuns pe fiul
acestuia, hotărăşte să pună capăt stăpânirii exercitate de Atalia.
Sprijinit de garda regală, îl proclamă rege pe tânărul Ioaş şi pune
să fie executată Atalia. întocmai ca Iehu, dărâmă templu lui Baal
şi îl ucide pe preotul acestuia M atan».387
Cu moartea Ataliei se încheie epoca neagră în care
zeul Baal stăpânise vremelnic peste poporul biblic prin decăderea
moral-religioasă instaurată de regina Izabela şi soţul său Ahab.
Misiunea şi proorocirile lui Ilie se împliniseră. Cultul
şi mărirea lui Dumnezeu reveniseră în inimile poporului Său.
Ilie a rămas însă în amintirea oamenilor şi proorocii de
mai târziu au văzut mereu în el un exemplu. Iar unul dintre ei
Maleahi, avea să profeţească după cuvântul Domnului: «Iată că
Eu vă trimit pe Ilie proorocul înainte de a veni ziua Domnului cea
mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor către fii şi
inima fiilor către părinţii lor ca să nu vin şi să lovesc ţara cu
blestem!». (Maleahi 3 ,23-24).
Misiunea lui Ilie pentru acele vremuri s-a încheiat. El
şi-a făcut cu cinste datoria faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.
Dar ea nu a fost decât o parte a continuei Sale lupte împotriva
invaziei cultelor păgâne şi a amestecului regilor străini.
Prin profeţia lui Maleahi, el însuşi, marele Ilie, este
aşteptat să vină pentru a pregăti calea Domnului şi a face pace
între fraţii despărţiţi, ca şi mai înainte. Deci o nouă misiune şi un
nou rol de jucat pe scena istoriei a aceluia ce acum ne priveşte din
ceruri, din "carul lui Israel".
Spre deosebire de mulţi alţi prooroci de la care ne-a
rămas şi cuvânt scris, proorocul Ilie nu a lăsat scrieri, în schimb,
fiindcă faptele sale vorbesc singure, au dat mărturie alţii despre
ele. Cu fiecare dintre ele numele proorocului a dobândit tot mai
multă faimă. «Avem în el un strălucit exemplu de credincioşie faţă
de lege şi popor, de neînstrăinare de neam, de apărare a

187 Ibidem , pag. 62.

220
dreptătii,de bărbătească înfruntare a tiraniei, de râvnă pentru
adevăr, toate rod al vieţii umane demne».388
Profetul Ilie poate fi oricând dat exemplu deoarece
«este o fiinţă învăpăiată, cu o înflăcărare cu adevărat divină.
Puterea şi semnificaţia tulburătoare ale faptelor sale vin din
perfecta lor adaptare la cerinţele lui Dumnezeu. El nu este o
căpetenie de oşti, nici un om politic obişnuit: el vrea unitatea
Israelului. Această unitate este cea mai bună dovadă concretă a
unicităţii lui Dum nezeu».389
Dar pentru a putea realiza aceasta, profetul trebuie să
realizeze mai întâi unitatea deplină între trupul şi sufletul său,
lucru realizabil numai prin practicarea virtuţii.
însuşi faptul că Ilie este trimis în misiunea profetică
dovedeşte că el era de mai înainte un om virtuos şi supus lui
Dumnezeu, căci «proorocia este o înaltă învrednicire harică.
Alegerea este rară iar sarcina este mare. Se înţelege că aceasta nu
vine oricând, nici nu se dă oricum ».39°
Această chemare la proorocie este însă urmată şi de o
transformare harică a celui ales, o ungere dumnezeiască cu Duh
Sfânt, duhul virtuţiilor. Astfel "vasul cel ales" este sfiinţit de
Dumnezeu şi această stare proorocul nu o va putea menţine decât
numai ducând o viaţă curată şi sfântă.391
O astfel de viaţă a dus şi profetul Ilie. Din fap
minunate pe care le-a săvârşit observăm că: «pe de o parte
permanent «mâna Domnului a fost peste Ilie» (III Regi 18,46) şi
Sfântul Ilie era un om deosebit iar cuvântul lui Dumnezeu era în
gura lui; iar pe de altă parte, râvna deosebită pentru mărturisirea
adevăratei credinţe, a adevăratului Dumnezeu, lucru pe care el
însuşi îl va mărturisi ucenicului său Elisei într-un moment de

388 Pr. Ilie D. Brătan, Cinstirea Sfântului prooroc Die

Tesviteanul, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXVin, nr. 7-8 (iulie-
august), Craiova, 1976, pag. 586.
389 Maurice Cocagnac, op. cit., pag. 286.
390 Pr. Ilie D. Brătan, op. cit., pag. 584.
391 Ibidem, pag. 584.
221
sinceritate părintească: «cu râvnă am râvnit pentru Domnul
Dumnezeu ... ca să cunoască poporul acesta că este Dumnezeu
adevărat»(III Regi 18,36-37).392
Râvnind spre atingerea acestui scop, Ilie nu a cruţat
nimic în calea sa nici chiar pe sine. Numai prin această râvnă
deosebită se poate înţelege faptul că el opreşte ploaia o vreme atât
de îndelungată, neţinând seama de suferinţele celor nevinovaţi,
numai ca păcătoşii să se întoarcă la Dumnezeu şi să-I slujească şi
aceasta pentru că el «urăşte minciuna, făţărnicia şi nedreptatea şi
nu ştie ce sunt acelea, după cum nu cunoaşte nici slăbiciunea,
compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi
peri». 393
Această râvnă izbucneşte din iubire, iubire admirabil
evocată de lisus Sirah: «Şi s-a sculat proorocul Ilie ca focul şi
cuvântul lui cu faclia ardea » (înţ. Sirah 48,1).
Din această iubire, pusă în practică prin râvna sa
deosebită izvorăşte şi neasemuitul său curaj. «Profetul nu se teme
să-i mustre pe cei ce se îndepărtează de adevăratul Dumnezeu, fie
ei chiar regi. Acest curaj se face vădit încă din momentul în care îi
vesteşte regelui seceta ce va urma »,394 El se prezintă în faţa
regelui neconvocat, atunci când acesta se aşteaptă cel mai puţin şi-
1 mustră pentru păcatele sale.
în cazul uciderii lui Nabot, «acest curaj îl va tulbura
foarte tare pe Ahab, însă el nu se va mânia şi nu va reproşa nimic
lui Ilie ca să cunoşti autoritatea pe care o dăduse Dumnezeu lui
Ilie asupra duhului regelui şi teama faţă de prooroc pe care acesta
o purta în inima sa ».395
Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu Ohozia, căci tocmai
din această teamă el încearcă să-l ucidă pe prooroc. Dar soldaţii

392 Diac. Mihai Hau, Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, în revista

Glasul Bisericii, anul XLIX, nr. 3-4 (martie-aprilie), Bucureşti, 1990,
pag. 19.
393 N. Steindhardt, op. cit.,pag. 230.
394 Sora Eliane Poirot, op. cit.,pag. 62.
395 Sfântul loan Gură de Aur, op. cit.,pag. 15.
222
trimişi de el nu îl înspăimântă pe Ilie, după cum nu reuşiseră nici
soldaţii lui Ahab. El spune adevărul pe faţă fară ocolişuri căci
«gura profetului este purtătoarea unui autentic mesaj al Domnului
ceea ce îi conferă o mare îndrăzneală şi libertate în exprimare».396
Acest curaj se datorează de asemenea şi faptului că era drept,
conştiinţa neavând nimic să-i reproşeze.
Dar dacă nu s-a temut de regi, cu atât mai mult nu se
va teme de supuşii lor. într-adevăr «în faţa poporului Ilie dă
dovadă de aceeaşi îndrăzneală, reproşându-i că şchioapătă de
amândouă picioarele».397
însă curajul său nu se opreşte aici căci «şi în faţa lui
Dumnezeu Ilie dovedeşte acelaşi curaj». Strigătul către Dumnezeu
împrejurările morţii copilului gazdei stă mărturie în acest sens».398
Acest curaj l-a păstrat profetul până la ridicarea lui la
cer căci el «nu s-a spăimântat când a venit la el căruţa cea de foc
şi caii de foc, ci în dorinţa de a se ridica la înălţime a cutezat
săvârşirea unei fapte înfricoşătoare; şi cel ce trăia încă în trup s-a
suit cu o bucurie nespus de mare în căruţa aceea cuprinsă de
flăcări».399
Lupta profetică purtată de Ilie cu atâta curaj şi atâta
râvnă l-a făcut pe un Sfânt Părinte să considere că: «Măreţia lui
Ilie nu se datorează minunilor lui ci modului de a se purta, adică
curajului, râvnei şi sărăciei».400 Sărăcia amintită de acesta nu este
altceva decât rodul sau partea văzută a sobrietăţii şi cumpătării
sale.
în privinţa sobrietăţii, aceasta se vede după modul
cum se comportă cu cei nelegiuiţi: «mereu glăsuieşte deschis şi
viu, mereu crede neclintit în dreptate şi într-un Dumnezeu
pedepsitor şi fară părtinire. Nu ştie de cruţare, de glumă, de

396 Sora Eliane Poirot, op.cit, pag. 62.

397 Ibidem, pag. 63.
398 Ibidem, pag. 64..
399 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit.,pag. 491.
400 Sfântul loan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. de Pr.
D.Fecioru; în colecţia P.S.B., Ed.lnstitului Biblic şi de Misiune al
B.O.R.; voi 23, Bucureşti, 1994, pag. 137.
223
îngăduinţă: "Focul să vă ardă", "câinii vă vor mânca ..." Ilie nu
recurge niciodată la parafraze, la ocolişuri. N u se înduplecă, nu se
lasă cucerit, ademenit, îmbrobodit, speriat, mituit. Ameninţările
ori măgulirile puterii îl lasă stană de piatră. Prea puţin îi pasă.
Distinge net între bine şi rău; pe unul ca el nu-1 poţi prosti ori
amăgi cu discursuri ticluite şi cu scorniri. Crede ce vede cu ochii,
nu ce i se spune, osândeşte răul şi îi stă împotriva cu fapta ».401
în privinţa cumpătării, Sfântul Clement Alexandriul
spune: «avem un bun exemplu de cumpătare pe Ilie Tesviteanul,
când el şedea îmbrăcat într-o haină peticită şi îngerul îi aducea
hrană. Avea numai azimă de orz şi o cană de apă (III Regi 19,4-6).
Domnul îi trimisese un astfel de prânz».402 Observăm că el lasă
grijile în voia lui Dumnezeu, bine ştiind că «bărbatul virtuos
niciodată nu e în lipsă cât timp va avea vie tăria credinţei către
Dumnezeu».403
El ştie că această cumpătare este necesară şi pentru
suflet şi pentru trup, căci «cumpărarea este curăţitoare şi
uşurătoare căci ce este altceva curăţia decât o înfăţişare izvorâtă
dintr-o vieţuire curată şi neamestecată cu lucruri urâte, iar
simplitatea este o înfăţişare străină de lucruri de prisos. Veşmânt
aspru şi mai ales dacă e de lână nedată la piva, opreşte căldura
pentru trup ...O astfel de haină este deplină. Deplinătatea este o
stare care cere să cuprindă în sine toate calităţile satisfăcătoare, ca
să nu lipsească nimic în scopul împlinirii unui fel de vieţuire
raţională şi fericită».404
Cumpătarea lui Ilie o vedem cel mai bine reliefată în
faptul că el este un mare postitor. Postul pentru el devine o armă
împotriva păcătoşilor, căci spune Sfântul Vasile cel Mare: «prin
post Ilie a închis cerul trei ani şi şase luni. Ilie când a văzut că

401 N. Steindhardt, op. cit., pag. 231.

402 Sfântul Clement Alexandriul, Pedagogul, trad de Dr.N.
Ştefanescu, în colecţia Izvoarele Ortodoxiei, nr. 3, Ed. Librăriei
Teologice, Bucureşti, 1939, pag, 295.
403 Ibidem, pag. 297.
404 Ibidem, pag. 314.
224
 oamenii din pricina belşugului se desfrânează, i-a făcut, prin
foamete să postească fără voia lor. Aşa a oprit păcatul care se
întinsese mult. Deci prin post, Ilie a oprit păcatul lor, ca şi cum ar
fi folosit sabia sau focul».405
Această armă este folosită chiar şi împotriva morţii
căci «prin post a dat înapoi văduvei viu copilul şi asfel prin post a
fost puternic faţă de m oarte».406
Cel ce trece însă de moarte ajunge fară îndoială la
Dumnezeu. Această trecere o realizează Ilie tot prin post, căci
spune Sfântul Vasile cel Mare: «postul l-a făcut pe Ilie să vadă
privelişte de taină. După ce timp de 40 de zile şi-a curăţit sufletul
prin post, a fost învrednicit să vadă pe Domnul în peştera din
muntele Horeb, atât cât e cu putinţă unui om să-l vadă »,407
Observăm creşterea treptată a valorii postului la
Profetul Ilie. Ea pleacă de la postul personal al proorocului, pentru
a se răsfrânge apoi asupra oamenilor şi asupra morţii, ajungând
până la Dumnezeu. Creşterea puterii postului vine odată cu
progresul pe care îl realizează profetul în postul său personal. Se
remarcă astfel «intrarea progresivă a lui Ilie în post: pâinea este
însoţită de carne, căruia i se substituie uleiul, apoi apa. Cu cât
natura este mai elevată, cu atât revitalizarea este mai cumpătată, în
momentul întâlnirii cu Dumnezeu, postul e aproape total».408
Alături de post, regăsim în viaţa profetului Ilie şi
rugăciunea. Cea de-a treia Carte a Regilor nu redă explicit decât
două rugăciuni ale sale: într-una îi cere lui Dumnezeu să-i redea
viaţa fiului văduvei ce-1 găzduia, iar în cea de-a doua îl invocă pe
Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Israel să mistuie cu foc
jertfa adusă şi să se manifeste ca Dumnezeul Cel adevărat.
Există în acţiunile sale şi rugăciuni nerostite, care se
deduc din text cum sunt prosternarea sa în scena aducerii ploii,
apoi rugăciunile pentru secetă. Eficacitatea acestora este amintită

405 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit.,pag. 562.

406 Ib idem, pag.3 51.
407 Ibidem, pag. 351.
408 Sora Eliane Poirot, op. cit.,pag. 162.
225
de Sfântul Apostol lacov în Epistolia sa: «Ilie era om, cu
slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu
plouă şi nu a plouat trei ani şi şase luni şi iarăşi s-a rugat şi cerul a
dat ploaie şi pământul a odrăzlit roada sa » (lacov 5, 17-18).
Afară de acestea Sfiinţii Părinţii consideră că el a mai
rostit rugăciuni şi cu alte ocazii. «Multe texte patristice
explicitează rugăciunea profetului pentru fiecare moment al
existenţei lui: cu ocazia minunii uleiului şi a făinii la Sarepta, a
învierii fiului văduvei a coborârii focului asupra căpeteniilor peste
cincizeci cu câte cinzeci ai lor... loan Gură de Aur relevă de
asemenea "rugăciunea" lui Ilie prin care acesta îşi roagă sfârşitul,
iar potrivit câtorva scrieri, tocmai la rugămintea sa a fost ridicat
într-un car de foc (loan Gură de Aur, Ep.10,4). Experienţa lui de
la Horeb reprezintă prin excelenţă o convorbire cu Dumnezeu >>.409
Acestea sunt doar câteva din calităţile ce reies din
viaţa profetului Ilie pe care «după mai mulţi ani de suferinţă timp
în care s-a curăţit prin post şi înfrânare de tot păcatul şi s-a unit cu
divinitatea prin neâncetate rugăciuni, Dumnezeu a binevoit să-l
mute cu corpul din această lume şi i-a făcut cunoscut despre
aceasta».410
Asprimea vieţii sale ne face să-l comparăm cu asceţii
din zilele noastre, cu monahii, lucru care l-au făcut mulţi dintre
oamenii duhovniceşti ce l-au avut drept model.
Astfel, Sfântul Antonie cel Mare «îşi amintea şi de
cuvântul proorocului Ilie care zice: «Viu este Domnul Dumnezeu
înaintea căruia mă voi înfăţişa azi (III Regi 18,15). Căci ia seama
că zicând: azi, nu măsura timpul trecut, ci ca unul ce pune pururi
început, în fiecare zi se silea să se înfăţişeze aşa cum trebuie lui
Dumnezeu, cu inima curată şi gata să asculte de voia Lui şi de
nimic altul. Zicea în sine că nevoitorul trebuie să înveţe din

409 Ibidem, pag 71.

410 Pr. M. Brătâşeanu, op. cit.,pag. 113.
226
vieţuirea marelui Ilie şi să-şi vadă pururi ca într-o oglindă viata
lu i» .411
Un alt mare duhovnic, Sfântul Efrem Şirul spunea «O
tu, cel ce râvneşti fecioria şi care iubeşti să te faci vrednic de ea,
învaţă nu de la mine, ci de la prooroci. Contemplă-i pe Ilie şi
Elisei ...în singurătate au păzit-o şi prin posturi au dobândit-o. Ilie,
pe muntele Horeb patruzeci de zile a ţinut post, pe vale s-a ţinut
singur, singuratic hrănint de corb, la Cârmei singur, s-a ţinut,
singuratic, pentru a-şi păzi fecioria.».412
Afirmaţia acestui Sfânt Părinte este adevărată căci «în
faţa inflaţiei verbale, Ilie îndeamnă la tăcere; viaţa sa în feciorie,
în întregime dăruită lui Dumnezeu, este purtătoarea unei
importante fecundităţi. . .».4I3
Putem spune astfel pe drept cuvânt că profetul Ilie a
fost un prototip al monahului, dat fiind faptul că «idealul ascetic
formează un întreg ale cărui elemente centrale- fecioria,
singurătatea, rugăciunea, sărăcia, postul- se condiţionează
reciproc»414, ori el îndeplineşte toate aceste condiţii.
Sfântul loan Gură de Aur îl compară pe Ilie cu un
preot din zilele noastre: «închipuieţi că vezi pe Ilie proorocul şi că
nenumărat popor stă împrejurul lui; jertfa este aşezată pe pietre şi
toţi ceilalţi stau liniştit, în tăcere adâncă, numai proorocul Ilie se
roagă; apoi dintr-o dată vezi că se pogoară din cer, peste jertfa,
flacăra ... Dar mutate acum cu mintea de la cele săvârşite de Ilie,
la cele ce se săvârşeşte de preot pe Sfânta Masă ... Preotul stă în
faţa Sfintei Mese; nu pogoară focul din cer, ci pe Duhul Sfânt...

411 Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului părintelui nostru

Antonie, în colecţia P.S.B.,vol. 16,Ed. Institului Biblic şi de Misiune al
B.O.R-, Bucureşti, 1998, pag. 197-198.
412 Sora Eliane Poirot, apud. Efrem Şirul, op. cit. pag. 38.
413 Ibidem, pag 221.
4,4 Ibidem, pag. 207.
415 Sfântul loan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. de Pr.
D.Fecioru, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti,
1998, pag.64.
227
 Această comparaţie ne face să-l considerăm pe Ilie un
preot al lui Yahwe. în sprijinul acestea afirmaţii vin şi alte dovezi:
faptul că el reface altarul de pe Cârmei; că aduce jertfa; că cere
văduvei dreptul la prima parte din avutul ei (respectiv ultima
mâncare-ultimul avut al ei); că este considerat, după tradiţie,
descendent din familia lui Levi şi mai mult, că este aşteptat ca un
preot- înaintemergător al Marelui Arhiereu, Mesia.416
Sfîinţii Părinţi au trecut dincolo de texte biblice care
ne vorbesc despre profetul Ilie, dincolo de faptele şi de caracterul
manifestat de ele. Ei au văzut prin acestea prefigurări ale Sfintelor
Taine ale Bisericii, "cuvinte" prin care Dumnezeu a pregătit
poporului biblic pentru celălalt Legământ, Legământul cel Nou al
Domnului nostru lisus Hristos.Astfel, viaţa întreagă a proorocului
devine o profeţie. Unii dintre Sfîinţii Părinţi au văzut în profetul
Ilie o preînchipuire a lui Mesia.
Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: «Ilie
poate fi considerat figură a Domnului. Acela a Cărui foame
spirituală vrea să cucerească toate inimile a venit la pârâu, adică în
această viaţă, asumându-şi de bună voie ispitele şi suferinţele,
întru ale sale a venit, dar ai săi nu L-au primit şi nu L-au hrănit;
dimpotrivă neamurile întunecate prin idolatrie, L-au întâmpinat şi
L-au hrănit prin cunoaştere şi practică, pâinea însemnând
cunoaşterea (contemplativă), iar carnea, practica (virtuţiilor) » .417
La rândul său, Sfântul Grigorie de Nyssa pune
accentul pe înălţarea Mântuitorului, comparând-o cu ceaa lui
Ilie:«Aşa cum focul, a cărui natură este deapururi spre înalt,
coboară spre pământ prin puterea divină - în timp ce Ilie, uluit de
focul ceresc revenind la propria-i mişcare ascendentă, este şi el
înălţat - tot aşa puterea Celui Prea înalt, imaterială şi lipsită de
formă, primind forma rodului ce capătă substanţă prin Fecioara,

416 Sora Eliane Poirot, op.cit, pag.61.

417 Ibidem, pag.185.
228
urcă din nou la propria-i înălţime, transformându-se într-o natură
dumnezeiască şi pură».418
în completarea acestei idei Sfântul loan Gură de Aur
afirmă că arătarea îngerilor la înălţare a făcut ca Apostolii să nu
deznădăjduiască ca Elisei (care la înălţarea lui Ilie şi-a rupt
veşmintele- IV Regi 2,12) şi ca ei să priceapă că Mântuitorul s-a
ridicat la cer prin forţe proprii, nefiind ridicat la cer ca Ilie. Acesta
din urmă a lăsat în urma sa cojocul nevointelor sale, Hristos ne
lasă nouă harism e.419
Sfântul Maxim Mărurisitorul vede în episodul ce redă
pe Ilie la Sarepta Sidonului o preînchipuire a Tainelor Bisericii:
«Profetul cu adevărat, intrând în casa văduvei, găsi adevărata
vistierie a Bisericii noastre. El găsi apă şi ulei, faină şi două bucăţi
de lemn. Apă? Acesta este botezul. Ulei? Acesta este mirungerea.
Făină? Aceasta este pâinea.Două bucăţi de lemn ? Aceasta este
lucrarea crucii».420
Dar cei mai mulţi din Sfinţii Părinţi se opresc asupra
unei singure taine: taina Botezului. Pe aceasta o văd prefigurată în
multe dintre acţiunile profetului Ilie. Aşa de pildă face Sfântul
Grigorie de Nazianz care în discursurile sale despre Botez
aminteşte cele trei suflări asupra fiului văduvei din Sarepta.421
De asemenea în scena de la pârâu Cherit «corbul
necurat este modelul păgânilor care trecând Iordanul, au fost
sfîinţiţi prin botez, prin taina creştinătăţii; odată curăţiţi, îl vor
hrăni pe Dumnezeu cu fapte bune şi îl vor bucura cu rugăciunile
lor » . 422

418 Sfântul Grigorie de Nyssa, Contra Iui Apolinaire, în colecţia

P.S.B.,vol. 31, trad, de Pr.Prof. Dr.Teodor Bodogae, Ed. Institului Biblic
şi de Misiune al B.O.R-, Bucureşti, 1999, pag. 172.
419 Sfintul loan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăteşti,
în colecţia Izvoarele Ortodoxiei, nr. 5, trad. dePr. D. Fecioru, Bucureşti,
1942, pag. 240-242.
420 Sora Eliane Poirot, op. cit., pag. 153.
421 Ibidem, pag. 129.
422 Ibidem, pag. 130.
229
 Scena de pe Cârmei este cea mai reprezentativă. Aici
«Ilie a arătat puterea botezului pe altarul arderilor de tot, arzând
complet Jertfa, nu cu foc, ci cu apă. Şi se ştie doar că natura
focului este potrivnică apei; totuşi când apa a fost vărsată atunci
de trei ori în chip tainic peste altar, apa a ajuns foc şi a aţâţat
flacăra ca undelemnul».423 Aceasta o mărturiseşte şi Sfântul loan
Damaschin care spune: «Ilie a arătat că harul Duhului este unit cu
apa, căci apa a ars jertfa »,424 iar Origen compară întoarcerea la
credinţă a poporului de pe Cârmei cu convertirea păgânilor la
creştimsm:«când însă venim la Harul Botezului, lepădându-ne de
toţi zeii şi domnii ceilalţi, îl mărturisim pe singurul Dumnezeu:
Părintele, Fiul şi Duhul Sfânt».425
Odată întorşi la Dumnezeu noi suntem obligaţi de
conştiinţa noastră să nu ne mai întoarcem la vechii zei, cum a
făcut regele Ahab, ci să urmăm pe Ilie, ducând o viaţă virtuasă
ştiind că «virtutea e îndestulătoare prin ea însăşi spre fericirea
celui ce o are. Deci tot cel rău este nefericit, chiar dacă ar avea la
un loc toate bunurile amintite ale pământului, odată ce e lipsit de
virtuţi. Şi tot cel bun e fericit, chiar lipsit de toate bunurile
pământului».426
Spre aceasta ne îndeamnă şi Sfântul Grigorie de
Nyssa, care vorbind despre hrănirea minunată de la pârâul Cherit
afirmă: «că dimineaţa i se aducea pâine iar seara carne, cu asta
cred că vrea să ne arate în chip tainic, grija pe care trebuie să o
avem întâi de toate de viaţa cea virtuasă. Căci aceasta e pâine sau

423 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit.,pag. 491.

424 Sfântul loan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru,
Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 156.
425 Origen, Scrieri alese, trad. de Pr.Prof. Teodor Bodogae, în
colecţia P.S.B., voi.6, Ed.Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R., pag.
197.
426 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. de Pr.Prof.
D.Stăniloae, în colecţia P.S.B., voi 80, Ed.Institului Biblic şi de Misiune
al B. O. R. »Bucureşti, 1985, pag. 168-169.
230
hrana cea dintâi a celor aleşi, cum zice Sfântul Apostol Pavel
(Evr. 5,13)».427
Hrănindu-se cu această hrană, sufletul devine puternic,
călcând peste ispite şi ajungând la Dumnezeu aşa cum ne spune
Sfântul Grigorie de Nyssa: «Un suflet ce înaintează prin virtuţi
spre Dumnezeu e ca o călărime sau ca o mulţime de cai, căci e
plin de puteri ce calcă peste ispitele sau peste piedicile puse în
cale de duşmani».428 El explică mai bine ce înseamnă puterea
acestei "călărirni" şi cui slujeşte ea, spunând că este înjugată la
"carul lui Dumnezeu": «la el sunt înjugaţi miile celor ce-1 conduc
drept. Dar şi puterea care înalţă pe proorocul Ilie de la pământ în
văzduhul eteric, e numită în Scriptură cu numele de cai şi pe
proorocul însuşi îl numeşte istoria cal şi călăreţ. . ,».429
Vedem astfel înţelesul duhovnicesc al carului şi cailor
de foc ce îl ridică pe Ilie de pe pământ: Duhul Sfânt atras de
virtuţile profetului. Deci urmând proorocului vom fi răsplătiţi cu
Duhul făcător de viaţă după cuvântul aceluiaşi Sfânt Părinte care
spune: «toti câţi, imitând măreţia proorocului, se ridică mai presus
de toată lumea. . . se fac slavă a Bisericii, urcând împreună cu
galaaditul, spre harul ceresc».430
„Fiind mare preot şi profet şi plin de râvnă faţă de ei,
Ilie a fost înălţat negustând moartea. Preot prin succesiune, celor
prin alegere şi profet, săvârşind din râvnă numeroase masacre şi
mai multe încă din pietate, el n-a murit de moarte naturală, chiar
dacă Legea cerea ca acela care a ucis să fie omorât cu aceeaşi
moarte”. 431

427 Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit. pag. 427.

428 Idem, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, trad. De Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în colecţia P.S.B., voi. 29, Ed. Institului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982, pag. 146.
429 Ibidem, pag. 146.
430 Ibidem, pag. 322.
431 Le saint prophete Elie d ’apr es les Pere s de l'eglise (Textes
présentes par les carmelites du Monaster Saint Elie Saint-Remy-les-
Montbard), Spiritualité Orientale, 53, Abbaye de Be411efontaine, 1992,
p. 22.
231
 Figura fulgerătoare a profetului Ilie a rămas în
amintirea poporului biblic, ajungând până la noi. «Putrenica sa
credinţă în adevăratul Dumnezeu, conştiinţa că este un sol al
Proniei divine, viaţa-i curată, râvna cu care şi-a păstrat credinţa
străbună, setea lui de dreptate, devotamentul faţă de misiunea ce a
avut-o, curajul cu care a mustrat păcatul, autoritatea cuvântului
său, faptele sale de Jertfa şi eroism, minunile pe care le-a făcut,
toate acestea s-au înmănunchiat în personalitatea lui,
răsfrângându-se în fascicole de raze ce străbat prin veacuri».432
După cum am văzut, profetul Maleahi face referire la
o revenire a lui Ilie pentru a pregăti venirea lui Mesia. De aceea,
veacuri de-a rândul el a fost aşteptat să vină, deşi nimeni nu ştia
cum ar trebui să arate măcar.
în vremea Mântuitorului, când de mult nu se mai
arătase prooroc asemenea lui, loan Botezătorul cel venit «cu duhul
şi cu puterea lui Ilie» (Luca 1, 17) şi Hristos însuşi au fost
confundaţi cu cel aşteptat.
Astfel, observăm integrarea sa perfectă în Noul
Testament. De fapt, «trei sunt figurile care fară îndoială fac
legătura între Vechiul şi Noul Testament. Ele sunt loan
Botezătorul, ultimul prooroc al Vechiului Legământ; Isaia
"evanghelistul Vechiului Testament"; Ilie pe care Domnul Hristos
îl identifică lui loan (Mat. 11,13-14): «Toţi proorocii şi Legea au
proorocit până la loan. Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel
care va să vină ...», care stă de vorbă cu Domnul pe Tabor la
Schimberea la Faţă (Mat. 17, 3; Marcu 9,4; Luca 9,30) şi este
evocat pe Golgota.Cu prilejul strigării cuvintelor «Eli, Eli ...»,
interpretate de unii participanţi ca o "chemare a lui Ilie" (Matei
27,47-49; Marcu 15,34-36)».433
Valoarea indiscutabilă a profetului Ilie este
recunoscută de toţi aceia ce au studiat faptele şi caracterul său.

432 Pr. Iftodi Leon, Predică Ia Praznicul Sfântului prooroc Ilie

Tesviteanul, în rev. Mitropolia Olteniei, anul XXVII, nr. 7-8 (iulie-
august), Craiova, 1975, pag. 567.
433 N. Steindhardt, op. cit.,pag. 232.
232
Putem observa că «despre nici un prooroc din Vechiul Testament
nu se pomeneşte în Noul Testament aşa de adesea, ca despre
proorocul Ilie şi numele lui necontenit se întâlneşte în astfel de
locuri, care singure de sine mărturisesc despre adâncimea
impresiei produse de dânsul ... Mai cu seamă produce impresia
asupra sufletului oamenilor asprimea neânduplecată şi puterea
caracterului lui ... Posedând asemenea caracter, Ilie apare pe
paginile Istoriei Vechilui Testament ca cea mai mare şi cea mai
suigeneris din toate personalităţile, exceptând pe legiuitorul
Moise».434 ^
Intr-adevăr, «trebuie făcută cale întoarsă până la
Moise pentru a putea afla zeloţi la fel de fervenţi ai lui lahwe;
intensitatea credinţei lor combative creează numeroase asemănări
între cei doi, asemănări pe care tradiţia le-a exploatat pentru a face
din Ilie un nou Moise', această tradiţie îl poartă pe Ilie până la
Sinai pentru a căpăta o revelaţie foarte asemănătoare cu cea dată
altădată eliberatorului evreilor. Rolul acordat rugăciunii constituie
o altă trăsătură comună».435
Cea mai marcantă asemănare între cei doi rămâne
totuşi vederea lui Dumnezeu: «întâi o vijelie năpraznică ce
despică munţii şi sfărâmă stâncile, dar Domnul nu e în vijelie.
Apoi un cutremur, dar Domnul nu e în cutremur. Apoi foc, dar
Domnul nu e nici un foc. El este în adierea vântului lin. Ale lui
sunt puterea şi stăpânirea, dar bunătatea şi blândeţea îi sunt pe
p lac» .436
O astfel de viziune va mai fi acordată doar Sfântului
Apostol Pavel căci astfel de viziuni sunt foarte rare şi «ele nu sunt
acordate decât unui număr restrâns de oameni. Dumnezeu nu le
rezervă aceasta decât acelora care sunt surse de virtute în Biserică
şi îmbrăţişează cu zel legea Sa, cum au fost cele trei personaje
despre care am vorbit».437

434 A.P.Lopuhin, op. c/f.,pag 555.

435 Edmond Jacob, op.cit, pag. 86.
436 Femand Comte, op. cit.,pag. 101.
437 Saint Jean de la Croix, op.cit,pag. 121.
233
 Vedem astfel ce personalitate importantă este în faţa
lui Dumnezeu, profetul Ilie, asemenea întemeietorului
mozaismului. Aceşti doi mari luminători, Moise dătătorul Legii şi
Ilie apărătorul ei, apar alături de Mântuitorul la Schimbarea la
Faţă, alături de Acela care a venit să împlinească Legea. «Moise
legislatorul poporului ales, omul dreptăţii Celui înalt, instrumentul
minunilor Sale, vine să supună legea veche celei noi, pe care lisus
Hristos o aduce omenirii. Ilie, primul şi cel mai mare dintre
profeţi, acela care a fost ridicat la cer într-un car de foc, vine să
recunoască în Mântutorul Hristos că El însuşi este obiectul,
principiul şi sfârşitul profeţilor».438
In sfârşit, cei doi "oameni ai lui Dumnezeu" îl pot
vedea pe Acela pe care îl căutau de-atâta vreme şi L-au văzut mai
înainte doar în ghicitură. «Vederea de pe Sinai îşi găseşte
desăvârşirea, plenitudinea realizată pe Tabor».439
Din apariţia profetului Ilie la Schimbarea la Fată,
reţinem două lucruri: «întâi că Ilie deşi pe Tabor avea încă trup
pământesc, muritor., că încă nu gustase moartea ca orice fiu al lui
Adam, totuşi chipul lui strălucea în acea slavă a Mântuitorului ca
şi când ar fi fost proslăvit, că această strălucire a chipului său era
o arvună a chipului în care vor străluci şi trupurile noastre, după
ce vom păşi din această lume vremelnică, dacă vom face voia lui
Dumnezeu ... în al doilea rând, luăm aminte că arătarea Sfântului
Ilie pe Tabor, în faţa Apostolilor, este o mărturie despre existenţa
reală a acestui prooroc şi după înălţarea lui la cer, cum reală a fost
şi Schimbarea la Faţă a Domnului».440
Apariţia lui Ilie nu are numai caracter revelator, de
mărturisire că lisus nu este el, ci însuşi Mesia cel aşteptat. Ea are
şi un caracter pedagogic căci «ucenicii trebuie să înţeleagă

438 Pr. loan Pănoiu, Predică la Schimbarea Ia Faţă, în rev.

Glasul Bisericii, anul XXI, nr. 7-8 (iulie-august), Bucureşti, 1962, pag.
658.
439 Vladimir Lossky, op.cit, pag. 32.
440 Arhid. Prof. loasaf Ganea, Despre dreapta închinare-predică
la Sfântul prooroc Ilie, în rev. Mitropolia Olteniei, anul XXIX, nr. 7-9
(iulie-semptembne), Craiova, 1977, pag. 502.
234
desigur, că proorocul Ilie, cel ce n-a gustat moartea, are să vină
pentru a pregăti cele pentru Hristosul lumii» 441, altfel spus că
lumea trebuie să înţeleagă că lui, proorocului, nu i-a sosit încă
ceasul întoarcerii pe pământ, dar aşteptă în ceruri pentru a se
coborî abia înaintea celei de-a doua veniri a lui Mesia.
Acum locul de înaintemergător îl deţine loan
Botezătorul pe care Mântuitorul îl numeşte tot Ilie «fie pentru
egala deprindere a virtuţiilor, cum zic dascălii, şi pentru egala
curăţire a minţii în toate şi pentru tăria susţinută a vieţuirii, fie
pentru identitatea puterii în har a amîndorura, fie pentru alt motiv
ascuns, pe care numai Dumnezeu, Care-1 numeşte aşa, îl ştie şi cei
înţelepţiţi de El în asemenea taine».442
«Apariţia lui Moise şi a lui Ilie de o parte, şi de alta a
lui Hristos arată că cuvîntul legii şi al proorocilor se află
întotdeauna împreună cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Ele se grăesc
din El şi despre El. El nu poate fi cunoscut fără ele. Lumina Lui le
penetreză, fară ca El să se identifice întreg cu ele»443 , ne explică
nouă Sfântul Maxim Mărturisitorul. El însă nu se opreşte aici, ci
găseşte o multitudine de sensuri duhovniceşti ale acestei apariţii.
Astfel, el consideră că Moise şi Ilie reprezintă
bunătatea şi mustrarea, căci înţelepciunea este cuprinsă în Lege,
iar bunătatea în îndemnurile proorocilor. Ei mai reprezintă şi
cunoaşterea binelui şi a răului, pe de o parte şi mustrarea faptelor
rele pe de altă parte, adică conştiinţa. Reprezintă de asemenea
făptuirea virtuoasă şi contemplaţia.444
Sfîntul Maxim accentuează că «lângă Cuvîntul stau
tainele căsătoriei şi ale necăsătoritei, cea dintâi prin Moise care nu
a fost împiedicat de căsătorie să se facă iubitor al slavei

441 Teoctist, Arhiep. şi Mitropolit, în lumina Taborului, în rev.

Mitropolia Olteniei, anul XXVIII, nr. 7-8 (iulie-august), Craiova, 1976,
pag. 578.
442 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., pag. 223.
443 Ibidem, pag 159.
444 Ibidem, pag 159-160.
235
dumnezeieşti, cea de a doua prin Ilie, care a rămas cu totul curat
de legătura căsătoriei».445
De asemenea el afirmă că: «Moise e tipul timpului, nu
numai ca dascălul timpului şi al numărului referitor la el (căci
primul el a numărat timpul de la facerea lumii ) ..., ci şi ca cel ce
nu intră trupeşte la odihnă împreună cu aceia pe care i-a condus ...
Iar Ilie este tipul firii, nu numai ca cel ce e a păzit neştirbite
raţiunile din sine însuşi..., ci şi ca cel ce pedepseşte prin judecată,
ca o lege naturală, pe cei ce se folosesc de legi împotriva legii».446
Moise şi Ilie reprezintă însăşi viaţa şi moartea căci
«Moise a dat legile care duc la viaţa, iar Ilie a arătat că prin ieşirea
din viaţa aceasta se trece tot la viaţă».447
Afară de aceste aspecte, Sfântul Maxim arată că în
viziunea de pe Tabor apar reliefate şi cele două forme ale
teologiei: teologia negativă şi teologia pozitivă. Teologia negativă
este redată de lumina feţei Domnului, lumină mai presus de minte.
Teologia pozitivă se manifestă prin lucrare, redată de veşmintele
Domnului; prin pronie, redată de Moise cel ce a purtat de grijă
poporului timp de patruzeci de ani, şi prin judecată, întruchipată
de Ilie.448
Cel mai relevant aspect al acestei arătări a lui Ilie
înainte de venirea lui definitivă este faptul că el rămâne ceea ce a
fost mereu: un prooroc, care pe lângă faptul că vesteşte ceva
(respectiv a doua sa venire), cheamă pe oameni la Dumnezeu.
Acest lucru ni-1 dezvăluie un gânditor creştin care afirmă:
«purtător al harului profetic, Ilie îl reprezintă pe prooroci la
Schimbarea la Faţă, el cheamă la urcarea muntelui pentru al
contempla aici pe Hristosul scânteietor în lumina dumnezeirii
sale».449

445 Ibidem, pag 160.

446 Ibidem, pag 162.
447 Ibidem, pag 160.
448 Ibidem, pag 165.
449 Sora Eliane Poirot, op.cit., pag. 127.
236
 Am văzut ce rol important a jucat profetul Ilie în viaţa
poporului biblic prin acţiunile sale, prin influenţa ce a exercitat-o
asupra celor ce i-au urmat şi prin apariţia sa la Schimbarea la Faţă
a Mântuitorului şi ce rol important va juca la sfârşitul veacurilor
când va veni să curăţească, calea Domnului alături de Enoh
(Apoc. 11,3-13). De aceea poporul biblic îi păstrează până azi o
vie amintire, tradiţia populară dezvăluind aspecte nebănuite ale
vieţii profetului.
Astfel, tradiţia evreiască, potrivit căreia profetul este
aşteptat să se întoarcă, este interesată de originea lui. Au existat
diferite ipoteze conform cărora profetul Ilie s-ar fi tras din
seminţia lui Gad şi atunci el s-ar fi reîntors ca un exterminator al
neamurilor, sau din seminţia lui Veniamin. Cea mai plauzibilă este
aceea conform căreia el ar fi urmaş al lui Levi, ceea ce ar
confirma şi ideea că Ilie a fost un preot al lui Iahw e.450
Dar ideea reîntoarcerii sale se bazează şi pe rolul său
de mare apărător al p ă c ii451, rol dezvăluit prin jertfa de pe Cârmei
unde se arată prin intervenţia profetului, cât de necesară e pacea şi
unitatea spirituală şi naţională a poporului biblic. Aceiaşi idee este
argumentată şi de faptul că profetul Ilie «este apreciat ca erudit de
seamă, din învăţăturile căruia sunt citate multe sentinţe şi trece
drept o autoritate ce va dezlega în vremea mesianică toate
întrebările rămase fâră răspuns».452
Datorită caracterului său şi a modului în care
acţionează «vechii rabini au crezut că el a fost înflăcăratul Finees,
care se întorsese pe pământ, sau un înger, ce a zburat încoace
pentru înţelepţirea puterniciei lor lumii».453 Aceasta a dus la ideea
că Ilie este un mare apărător al dreptăţii care intervine în istoria
poporului biblic atunci când este nevoie. Observăm astfel că «în

Ibidem, pag. 205.

451 Martin Bocian, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice,
trad de Gabriela Danţiş şi Herta Spuhn, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1996, pag. 175.
452 Ibidem.
453 A. P. Lopuhin,op.cit, pag. 502.
237
toate timpurile au existat legende care povesteau cum au luptat
pentru dreptate ... în vreme de restrişte el este văzut ca ocrotitor şi
susţinător al poporului evreu şi, din pricina acestei tradiţii divine
în epoca romană, întruchiparea conştiinţei devine iudaice».454
Din faptul că el nu a murit ci a fost ridicat la cer,
mistica iudaică deduce că «trupul său nu este mistuit de focul
ceresc, pentru că proorocul a fost creat din lemnul pomului
vieţii».455 Acest fapt duce mai departe că «chiar şi îngerul morţii
se retrage de la căpătâiul muribunzilor în prezenţa sa» .456
«Ilie este cea mai iubită figură a folclorului
evreiesc».457
Conform unei tradiţii «Ilie s-a plâns că evreii nu mai
respectă legământul. Dumnezeu a hotărât atunci ca profetul să fie
invitat la toate circumciziile, ca să se convingă de neadevărul
spuselor sale».458 De aceea «la ceremonia tăierii împrejur, rămâne
neocupat scaunul cel mai frumos, scaunul pentru Ilie "îngerul
Legământului" (al tăierii împrejur)».459
Un loc important în tradiţiile poporului evreiesc este
grija pentru «Paharul lui Ilie (Kos şei Eliyahu)-a cincea cupă de
vin de la Seder, rezervată pentru profetul Ilie».460 Acest pahar de
vin îl aşteaptă pe Ilie în timpul cinei de Seder, din seara sărbătorii
Paştelui, deoarece el vine să aducă solia mântuirii. Spre sfârşitul
cinei, gazdele deschid uşa pentru al primi pe profet în casa lor.461
Tradiţia iudaică accentuează şi rolul de părinte
sufletesc al lui Ilie, dezvăluind câteva aspecte ce ţin de existenţa
mai multor ucenici ai săi. «Urmând tradiţia evreiască, lona ar fi

454 Martin Bocian, op. cit.,pag. 175.

455 Ibidem, pag. 175.
456 Ibidem, pag. 175
457 Ibidem, pag. 175
458 Dagobert D. Runs, Dicţionar de iudaism, trad, de Viviane
Prager, Ed. Hassefer, Bucureşti, 1997, pag. 146.
459 Martin Bocian, op.cit, pag. 175.
460 Dagobert D. Runs, op.cit, pag. 146.
461 Martin Bocian, op.cit, pag. 175.
238
primul ucenic al lui Ilie».462 Acesta este «fiul readus la viaţă al
văduvei din Sarepta, slujitorul lui Ilie în pribegiile sale şi care a
devenit primul prooroc al lumii păgâne care mai târziu a fost
trimisul lui Dumnezeu să propovăduiască nelegiuiţilor
niniviteni».463 Fără îndoială că este vorba de profetul lona, profet
evreu din timpul domniei lui Ieroboam al doilea, regele lui Israel
(circca 793-753 î.d.Hr.) care a profeţit expansiunea teritorială
realizată de Ieroboam în detrimentul Siriei (II Regi 14,25) şi
decăderea cetăţii Ninive.464 Probabil că el este ucenicul pe care l-a
lăsat Ilie la Beer-Şeba când a intrat în pustiul Iuda, ucenic despre
care apoi nu se mai face nici o referire în ciclul despre Ilie.
Al doilea ucenic pe care îl aminteşte Sfânta Scriptură
este Elisei (în ebraică "Dumnezeu este mântuire"), fiul lui Şafat,
originar probabil din Abe-Mehola, localitate situată în Valea
Iordanului. El şi-a desfăşurat activitatea profetică în timpul regilor
Ahab, Ahazia, Ioram, lehu, loahaz şi loaş, adică o perioadă de
aproximativ cincizeci de ani. Sfânta Scriptură descrie optsprezece
întâmplări din viaţa profetului (III Regi 19,2 şi IV Regi 2-9,13).465
în legătură cu alegerea sa ca profet, putem spune că «este prima
oară când vedem un profet chemând pe un altul».466 După tradiţia
iudaică «Elisei care a dobândit "duhul îndoit" al lui Ilie, săvârşeşte
şi-o cantitate îndoită de minuni (16 în loc 8)».467 De asemenea se
spune că la înălţarea lui Ilie, îngerul venit să-l ridice pe acesta a
amânat un timp îndeplinirea misiunii sale deoarece profetul era
într-o importantă discuţie teologică cu ucenicul său.468
Un alt ucenic al lui Ilie a fost, după tradiţia iudaică şi
Obadia, intendentul regelui Ahab, cel care a salvat cei o sută de
prooroci ascunzându-i în două peşteri (III Regi 18,4).469 Vedem

462 Sora Eliane Poirot, op. cit.,pag. 219.

463 A. P. Lopuhin, op.cit ,vol III, pag. 509.
464 Danielle Fanilaux, op.cit, pag. 594.
465 Ibidem, pag. 391.
466 Henri Galbiati, op.cit, pag. 318.
467 Martin Bocian, op. cit., pag. 98.
468 Ibidem.
469 Sora Eliane Poirot, op. cit.,pag. 319.
239
astfel că figura marcantă a profetului Ilie, planează şi asupra altor
persoane din tradiţia iudaică. Dar rolul său nu e recunoscut numai
de tradiţia iudaică, ci şi de cea mulsumană şi de cea creştină.
Tradiţia mulsulmană îl consideră pe profetul Ilie ca pe
«o fiinţă tainică, nemuritoare, un călător veşnic, care apare din
timp pentru răzbunarea nedreptăţilor de pe pământ şi repetarea
experienţei veacurilor precedente »,470 Având un atât de important
rol, el nu putea lipsi din cea mai sfânta carte musulmană-Coranul.
Astfel, «Coranul îl menţionează nominal (Ylias) de două ori:
odată, este citat printre cei drepţi (alături de lisus ş.a.) apoi, este
povestită viaţa sa ... în urma rugilor sale, Ilie este primit de
Dumnezeu în cer şi acolo, se preface într-o făptură zburătoare, pe
jumătate om, pe jumătate înger, aflată dincolo de orice poftă
omenească. Totodată, tradiţia pare să-l confunde în câteva cazuri
cu "al-Kahadir", o figură legendară a Islamului».47'
Odată cu răspândirea creştinismului în lume, faptele
minunate ale Sfântului Ilie au ajuns pe buzele şi în inimile
milioanelor de oameni, fie ei drept credincioşi, fie rupţi de
Biserică. El este astfel amintit nu numai în Sfintele Evanghelii dar
şi în cărţile apocrife. Dintre acestea din urmă putem enumera:
"Evanghelia după Nicodim", care povesteşte că lisus l-ar fi
întâlnit pe Ilie, ce avea să vieţuiască acolo pană la sfârşitul lumii;
"Apocalipsa lui Pavel”, care îl numără pe Ilie între locuitorii
raiului; "Epistola către Tit care descrie pedepsele iadului citându-1
pe profetul nie; "Cartea lui Ilie", care vesteşte apariţia lui Antihrist
şi nimicirea lui de către Ilie ş.a.472
Recunoscându-i importanţa deosebită în iconomia
mântuirii, «Biserica Ortodoxă cinsteşte şi serbează pe Sfatul
prooroc Ilie în ziua de 20 iulie şi-i pomeneşte numele şi în cadrul
unor slujbe ca de exemplu: la Liturgia din 23 septembrie, 16
octombrie, 9 mai, 14,24 şi 29 iunie, 20 iulie, 6 august, vineri şi
săptămâna lăsatului de sec de carne, luni în Săptămâna Luminată,

470 A.P Lopuhin, op.cit,vo\. III, pag. 504.

471 Martin Bocian, op.cit, pag. 176.
472 Ibidem, pag. 176.
240
 marţi şi miercuri în săptămâna a IV-a după Rusalii, vineri în
Săptămâna a Vll-a după Rusalii, joi în săptămâna XXX-a după
Rusalii, la Denia din joia Patimilor, la Ceasul I şi III din Vinerea
Mare, la slujba Cununiei şi a Sfântului Maslu, la sfinţirea cea
mare a apei din ajunul şi din ziua Arătării Domnului (Bobotează),
la sfinţirea bisericii, în Rânduiala rugăciunii la vreme de secetă şi
de necontenire a ploiilor şi la bolnavi».473
La acestea putem adăuga şi anumite rugăciuni speciale
către profetul Ilie: "Acatistul către Sfântul prooroc Ilie
Tesviteanul", alcătuit de monahul Illarion Efraim; "Acatistul
sfântului prooroc Ilie" (venit la noi din ruseşte), "Cinstitul Paraclis
al Sfatului prooroc Ilie", care se citeşte la vreme de neploaie,
alcătuit de Schimonahia Tecla, ş.a.474
In slujbele Bisericii, sfântul prooroc Ilie este descris
ca fiind: "înger în trup", "al doilea înainte mergător al celei de-a
doua veniri a lui Hristos", "sfeşnicul neatins al Bisericii, aprins cu
râvnă dumnezeiască"; "înger pământesc şi ceresc", "om stricăcios,
îmbrăcat întru nestricăciune" şi "mijlocitor la Dumnezeu pentru
împlinirea cererilor noastre".475
De asemenea în vieţile sfinţilor există tradiţii despre
el, bazate pe unele relatări din tradiţie iudaică. Se spune astfel, că
tatăl său ar fi fost un levit pe nume Sovac. Acesta, după naşterea
lui Ilie a văzut doi îngeri învelindu-1 şi hrănindu-1 cu foc pe copil,
înspăimântat de această vedenie, Sovac a mers la Ierusalim pentru
a-i fi explicată vedenia. Un preot bătrân l-a liniştit spunându-i că
pruncul va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui
va fi ca focul de puternic şi de lucrător şi mai mult decât atât, el va
judeca pe Israil cu sabie şi cu foc.476
Ca o recunoaştere a meritelor sale, Biserica a dat
numele Sfântului prooroc Ilie multor lăcaşe de cult. Numele său a

473 Pr. Drd. Neculai Dragomir, op. cit.,pag 568.

474 Ibidem, pag. 568-569.
475 Pr. Iftodi Leon,op. cit., pag. 567.
476 Vieţile Sfinţilor p e luna iulie, Ed. Episcopia Romanului
Roman, 1997, pag. 389.
241
fost dat de credincioşi şi copiilor. La noi «statisticile plasează
numele de Ilie, cu diversele lui variante, pe locul al cincilea după
Ion, Vasile, Dumitru şi Gheorghe».477
Popularitatea sa este demonstrată şi de numeroasele
obiceiuri şi credinţe folclorice legate de ziua lui de pomenire, mai
ales în viaţa ţăranilor, ce au pus mereu accentul pe evidenţierea
timpului de strângerea recoltelor. Dintre acestea putem aminti:
credinţă că el este cel ce poate apăra ogoarele de secetă, furtună,
grindină şi trăznet; credinţă că în timpul furtunilor Sfântul Ilie se
plimbă printre nori într-un car de foc şi trăzneşte în demoni
etc...478 Astfel de credinţe se găsesc oglindite în nenumărate
basme, legende, balade şi chiar colinde specifice fiecărui popor.
Datorită imaginii bune pe care o are şi a puterii sale în
faţa lui Dumnezeu, mai multe organizaţii ortodoxe sau heterodoxe
şi-au ales de-a lungul timpului ca patron spiritual pe profetul Ilie.
Astfel, alchimiştii Evului Mediu şi magii, au încercat să-şi
împingă rădăcinile până în vremea lui Ilie Tesviteanul pe care îl
consideră părintele alchimiei.479 In aceiaşi perioadă, bazându-se
pe caracteristica lui de duşman al cultelor păgâne, Inchiziţia şi-l
alege patron spiriutal. La fel procedează şi ordinul monahal al
surorilor carmelite înfiinţat pe muntele Cârmei (muntele lui Ilie),
considerându-1 pe Ilie drept întemeitor al monahismului. Aviatorii
de asemenea văd în profetul ridicat la cer de Dumnezeu un
apărător în primejdiile zborului.480
Din inimile oamenilor, imaginea profetului Ilie a
trecut şi în realitatea vizibilă fiind redat prin diferite modalităţi în
artă. Astfel, în literatură îl regăsim încă din secolul al IX-lea în
poemul german "Muspilli" unde ne este înfaţişat în luptă cu
satana. In această luptă, profetul este rănit, sângele îi picură pe
pământ arzându-1 şi provocând în acest mod sfârşitul lumii.481

477 Pr. Drd. Neculai Dragomir, op. cit., pag. 569.

478 Ibidem, pag. 570.
479 AP.Lopuhin, op. c it.,\ ol. III, pag. 504.
480 Martin Bocian, op. cit., pag. 176.
481 Ibidem, pag. 176.
242
 în artele plastice se remarcă fără îndoială pictura şi
iconografia. Aici constatăm o evoluţie de-a lungul timpului a
imaginii profetului Ilie.482 La început profetul apare tânăr,
îmbrăcat în tunică şi mantie. Din Evul Mediu el e reprezentat în
mantaua lungă a profeţilor sau în rasa călugăriţelor din Ordinul
Carmeliţilor. El este înscris în rândul profeţilor sau apare singur,
însoţit numai de Elisei, de obicei în ascensiune în scena trimfală a
rădăcinii sale la cer. Ucenicul său este înfăţişat fie tânăr, fie
vârstnic şi pleşuv, îmbrăcat în tunică şi mantie lungă, în catolicism
ascensiunea a fost influenţată de reprezentările antice ale zeului-
soare Helios. De remarcat că cea mai veche pictură ce-1
înfăţişează pe Ilie se află în sinagoga de la Dura Europos, datând
de la anul 250 după Hristos.483
în iconografie, simbolul lui Ilie este când focul, când
cuţitul cu care a ucis pe preoţii idolatrii, iar ucenicul său Elisei
apare însoţit fie de urşi, fie de secure, fie de vulturul bicefal (semn
al îndoite puteri profetice).484 Fără îndoială că semnul distinctiv al
profetului Ilie este şi va rămâne focul, focul credinţei şi al virtuţii,
focul gurii sale care arde pe necredincioşi la jertfa de pe Carmel,
focul lui Dumnezeu care curăţă necurăţia (Ps. 26,2), izbăveşte şi
luminează (Fapte 2,1-4) 485, focul care îl ridică pe cel curăţit de
patimi spre locaşurile fericirii.
Focul iubirii de Dumnezeu a făcut din profetul Ilie o
fiinţă învăpăiată, o flacără coborâtă din cer pentru a arde păcatele
şi care dispare la fel de tainic precum a apărut.
Pe cerul profetic el este ca o cometă ce vine în
vremurile de restrişte pentru a împrăştia norii necredinţei ca să se
arate din nou soarele dreptăţii, iar ucenicul său Elisei «apare
precum coada acestei comete fulgerătoare».486

482 Ibidem, pag. 177.

483 Ibidem, pag. 178.
484 Ibidem, pag. 178.
485 Danielle Fanilaux, op. cit.,pag. 81.
486 Maurice Cocagnax, op. cit., pag. 286.
243
 2.2.15. ELISEI

Elisei (în ebraică Elişa) însemnează "Dumnezeu este

mântuire" 487 sau "Dumnezeu a ajutat" 488. Este proorocul
contemporan cu Ilie şi urmaş al acestuia în misiunea profetică. Era
fiul lui Şafat din Abel-Mehoia (III Regi 19, 16), localitate situată
în Valea Iordanului, în apropiere de Bet Şean.
Elisei a jucat un rol important în Regatul de Nord cam
între 850-800 î.Hr. (III Regi 19, 19-21; IV Regi 2-13), pe vremea
domniei regilor Ahab, Ahazia, Ioram, Iehu, Iohaz, Ioas.
Provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său având o
ţarină întinsă în Valea Iordanului. Aici îl va găsi Ilie arând, când îl
chemă la misiunea profetică.
înainte de chemarea lui Elisei, Ilie îşi asumă o
atitudine de importanţă de sine afirmând că el singur este prooroc
în Israel. Atunci Dumnezeu i-a spus să revină în pustiul
Damascului, având de înfăptuit trei ungeri: va unge pe Hazael
rege peste Siria, pe Iehu rege peste Israel şi pe Elisei succesor al
său. Aproape singur Ilie l-a instruit pe succesorul său Elisei să
împlinească porunca Domnului de a-i unge pe Hazael şi Iehu,
întrucât aceste ungeri au avut loc după chemarea lui Ilie acasă (IV
Regi 8, 7-9). Astfel Elisei a fost singurul dintre cei trei pe care Ilie
l-a uns personal.
Elisei "nu a frecventat vreo şcoală profetică şi deci nu
s-a pregătit special pentru viitorul său rol. Dumnezeu, în viziunea
de la Horeb, îl instruise pe Ilie să-l aleagă pe Elisei ca succesor al
său. Elisei trebuia să continuie opera reformatoare a lui Ilie şi să
pedepsească nelegiuirile prin cuvântul său, ca instrument al
dreptăţii divine."489

487 D. B.- O., op.cit., p. 431; Constantin JINGA, Fişe de iniţiere

în lectura Vechiului Testament, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000, p. 101.
488 Dicţionar Enciclopedic al Bibliei, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1999, p.2002.
489 Eugene MANGENOT, Elisee, în F. VIGOUROUX,
Dicţionaire de la Bible, Tome II, Paris, 1899, p. 1699.
244
 Ilie l-a găsit pe Elisei la arat cu douăsprezece perechi
de boi. Se pare că el ara cu o pereche de boi, în timp ce slujitorii
săi arau cu celelalte unsprezece. Fără măcar să-l salute sau să
spună ceva s-a dus la Elisei şi şi-a aruncat mantia asupra lui,
plecând mai departe. "Acest gest fără cuvinte însemna clar
chemarea lui Ilie făcută lui Elisei la o misiune profetică şi
simboliza şi transmiterea puterii şi autorităţii în acest sens". 490
Elisei a înţeles imediat şi se supune voinţei divine, lasă lucrul şi
aleargă după Ilie. Este evident că îl cunoştea pe Ilie şi este posibil
ca încă din copilărie să fi învăţat de la Ilie slujirea lui
Dumnezeu491 prin cunoaşterea legii şi a poruncilor lui Dumnezeu.
Elisei cere lui Ilie un răgaz ca să-şi ia rămas bun de la
părinţi şi de la prieteni, ceea ce acesta îi îngăduie nu înainte de a-i
preciza "Du-te şi vino înapoi, că ce-am făcut e făcut!" (III Regi
19, 20), vrând să spună că ceea ce trebuia să facă la porunca
Domnului el a împlinit, adică a împlinit prin aruncarea mantalei,
procedură simbolică pentru alegerea lui Elisei ca prooroc. Elisei
era încă tânăr la vârsta maturităţii şi nu era căsătorit. Odată
primind îngăduinţa de la Ilie, el sacrifică doi boi, frige carnea lor
făcând foc cu plugul boilor, semn că de aici înainte nu va mai
avea îndeletnicirea de plugar şi face o petrecere de rămas bun cu
familia şi slujitorii tatălui său, după care lasă totul şi "s-a dus după
Ilie şi a început să-i slujească" (III Regi 19, 21).
Faptul că Elisei a solicitat un răgaz nu poate fi
interpretat ca un act de şovăire la slujirea profetică, deoarece el
răspunsese deja afirmativ, iar Ilie l-a asigutat că actul consacrării
sale se petrecuse prin aruncarea mantalei.
Elisei l-a urmat pe Ilie în activitatea sa şi atât cât a
trăit acesta, el a fost pe planul secund, aşteptând să devină
succesorul lui. Este posibil ca Elisei să fi condus o şcoală de
profeţi în acest răstimp şi să fi făcut tot ceea ce Ilie i-a poruncit să
facă. Ilie, care "a apărut dintr-o dată în istorie, ca un fulger, ieşind

490 Ibidem.
491 V. CONSTANTINESCU, B. TERCATIN, op. cit., p. 106.
245
dintre nori, iar cuvântul său ardea ca o torţă" 492 a constituit prin
activitatea sa "un fenomen profetic de o mare valoare istorică şi de
o pătrunzătoare intensitate luminoasă" 493 a fost răpit la cer într-un
car de foc, atunci când şi-a încheiat misiunea sa profetică.
înainte însă ca Ilie să fie înălţat la cer, Elisei îl
urmează îndeaproape la Betel, Ierihon şi Iordan. Odată ajunşi la
Iordan, Ilie aruncă mantia, despică apele şi trec ca pe uscat
dincolo. Atunci "Ilie a zis către Elisei "Cere ce să-ţi fac, înainte de
a fi luat de la tine" iar Elisei a zis "Duhul care este în .tine să fie
îndoit în mine!" Răsuns-a Ilie: Greu lucru ceri! Dar de mă vei
vedea când voi fi luat de la tine, va fi aşa, iar de nu mă vei vedea,
nu va fi" (IV Regi 2, 9-10). Şi mergând ei a apărut un car cu cai de
foc, despărţindu-i unul de altul, dar Elisei l-a văzut înălţându-se şi
a strigat: "Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui" şi nu l-a mai
văzut, însă Ilie aruncase lui Elisei mantaua sa. Carul şi caii lui ar fi
arma puterii lui Dumnezeu şi apărarea cea mai puternică a
Israelului.
Elisei a încercat "un sentiment uman de durere de a-1
fi pierdut, iar în semn de doliu şi-a rupt veşmintele. 494 Fiind
martorul devotat al tuturor actelor lui Ilie, Elisei este acum
martorul întristat al dispariţiei marelui profet, însă cu acest prilej
are loc şi consacrarea sa ca profet, moştenitor al darului dublu al
mentorului său prin mantaua pe care acesta i-o lasă ca semn al
promisiunii pe care i-o făcuse.
Elisei a luat mantaua lui Ilie şi a revenit pe malul de
est al Iordanului lovind apa cu mantaua invocând puterea
Dumnezeului lui Ilie, prilej cu care apele de despică şi el trece ca
pe uscat, moment care confirmă faptul că Dumnezeu este cu Elisei
aşa cum fusese şi cu Ilie. Pe celălalt mal aşteptau "fiii profeţilor!
)IV Regi 2, 15) care priviseră minunea şi s-au încredinţat prin

492 Eugene MANGENOT, Elie, in F. VIGOUROUX, op. cit ., p.

1670.
493 Gérard Von RAD, Theologie de l'Ancient Testament,, vol. II,
Labor et Fides, Geneva, 1997, p. 15.
494 Pr. Teodor BABA, op. eil., p. 43.
246
aceasta că Elisei este cu adevărat succesorul lui Ilie. Fii profeţilor
nu puteau fi decât nişte ucenici ai lui Ilie şi Elisei şi aceştia fie că
nu văzuseră scena înălţării lui Ilie la cer, fie au crezut că acest
lucru a fost doar o dispariţie de moment, cu toate că s-au plecat
până la pământ în faţa lui Elisei, au cerut acestuia permisiunea de
a-1 căuta pe Ilie şi el a fost de acord. După o căutare zadarnică
aceştia s-au întors cu convingerea că maestrul lor a dispărut
definitiv.
Elisei s-a dovedit pe deplin corespunzător misiunii
sale şi un demn urmaş al profetului Ilie. Misiunea sa începe
imediat adresându-se celor nevoiaşi şi săraci, fiind însă o
ameninţare teribilă împotriva celor orgolioşi şi păcătoşi. Cuvântul
său este însoţit de semne minunate şi minuni care aveau să-l
impună cu autoritate faţă de ascultători.
O primă minune, după cea cu mantaua la Iordan, o
săvârşeşte în Ierihon, unde lucrătorii de acolo i se plâng că apa nu
este bună de băut, fiind sălcie. Atunci el a cerut o oală nouă plină
cu sare, pe care a tumat-o în apă şi a devenit bună de băut şi nu
mai era pricinuitoare de boli. "Această sare simbol al
incoptubilităţii şi al puterii vindecătoare a Domnului, curăţă prin
voinţa lui Dumnezeu, pe care profetul îl invocase, apa din
fântână". Numele de "Fântâna lui Elisei" după tradiţie l-a purtat un
izvor din Ierihon care acum se numeşte Ain-es-Sultan.495
De la Ierihon Elisei urcă la Betel, însă pe cale este
întâmpinat de o ceată de copii care râd de el şi îl batjocoresc,
numindu-1 "pleşuv" Se pare că tunderea capului era semn
distinctiv pentru Elisei ca profet. După unii comentatori ar fi avut
chiar o chelie naturală. Sfidarea şi batjocura faţă de alesul lui
Dumnezeu este în mod indirect adresată lui Dumnezeu. Profetul
"i-a blestemat în numele lui Dumnezeu (IV Regi 2, 24) şi îndată
doi urşi ieşiţi din pădure au sfâşiat 42 dintre aceşti copii. Este
limpede că Elisei n-a făcut aceasta dintr-o răzbunare personală, el
dorise ca un profet al lui Dumnezeu să fie respectat. "Domnul a

495 F. VIGOUROUX, Dictionnaire de la Bible , vol. II, p. 169.

247
împlinit blestemul său pentru a insufla celor care credeau în idoli
o teamă salvatoare faţă de trimişii S ăi",496
Elisei începe astfel "o seamă de fapte supranaturale:
minuni de cunoaştere sau minimi de putere, toate săvârşite anume
în numele D om nului".497
Din Betel Elisei s-a dus la muntele Carmelului pentru
a petrece o vreme de reculegere, astfel încât să fie pregătit pentru
misiunea ce o avea de îndeplinit de aici înainte. După petrecerea
în singurătate şi-a început misiunea publică, astfel încât el revine
în Samaria unde se pare că avea o casă.
Relatările din cartea IV Regi, cap. 3 ni-1 prezintă pe
Elisei implicat într-un anumit fel în politică. Elisei "era asemenea
învăţătorului său în ceea ce priveşte arta de a vindeca şi de a face
minuni şi însuşi regele a fost nevoit, în vremuri de răstrişte, să ţină
seama de spusele omului venerat de popor. Elisei era mai mult
decât un făcător de minuni şi un priceput în arta vindecării. In
timp ce Ilie, luptător pentru credinţă, se străduia să influenţeze
concepţia religioasă a poporului şi a regelui, Elisei, agitator politic
în primul rând, a întrevăzut salvarea numai într-o răsturnare
politică".498
Ne oprim mai întâi la un episod care relatează un
război al iudeilor şi israeliţilor cu moabiţii. Se ştie că după
divizarea regetului lui Israel, Moabul şi-a recăpătat independenţa
pentru o vreme. Omri supune ţara Moabului, care este nevoită să
plătească tribut în miei, berbeci cu lână (IV Regi 3, 4). Conform
IV Regi 1, 2-17, la moartea regelui Ahab, fiul său Ohozia
domneşte puţin, murind în urma unei căzături întâmplătoare în
palatul său. Pe când era imobilizat la pat, Meşa, regele Moabului,
profită de situaţie pentru a se răscula, cucerind Ramot-Galaadul.
Ohozia moare, îl urmează la tron Ioram, fratele său, care încearcă
să restabilească situaţia cu Moabul, organizând o expediţie ce

4*’ Ibidem.
497 D.B., l,p . 431.
498 Alfred HÂRLĂOANU, O istorie a mozaismului şi a
Israelului antic, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, p. 127.
248
regrupa Israelul, Iuda şi un eontigent edomit. Armatele reunite
ocolesc punctele întărite ale Moabului, câştigă câteva victorii, dar
la Chir Hareşet situaţia se schimbă în favoarea lui Meşa. Insă este
cazul să redăm relatarea biblică pentru a constata şi implicarea
profetului Elisei.
Iată textul: "Ioram fiul lui Ahab, se făcuse rege peste
Israel în Samaria, în anul al optsprezecelea al lui Iosafat, regele
Iudeii şi a domnit doisprezece ani. Acesta a făcut lucruri
netrebnice în ochii Domnului, dar nu aşa cum făcuse tatăl său şi
mama sa, căci el a depărtat stâlpii cu pisanii făcuţi în cinstea lui
Baal..., dar de păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe
Israel în rătăcire, s-a ţinut şi el şi nu s-a lăsat de ele. Meşa, regele
Moabului era bogat în vite şi trimitea regelui lui Israel câte o sută
de mii de miei şi câte o suta de mii de berbeci netunşi. Dar când a
murit Ahab, regele Moabului s-a răzvrătit împotriva regelui lui
Israel.
în vremea aceea a ieşit regele Ioram din Samaria şi a
numărat tot Israelul, iar după aceea s-a dus la Iosafat, regele Iudei,
să-i zică: "Regele Moabului s-a răzvrătit asupra mea. Vrei să
mergi cu mine la război împotriva Moabului?" Iar acesta a zis:
"Merg. Cum eşti tu, aşa sunt şi eu, cum este poporul tău, aşa este
şi al meu şi cum sunt caii tăi aşa sunt şi ai mei!" Apoi a zis: "Pe ce
drum să mergem?" Iar el a răspuns: "Pe calea pustiului
Edomului". Şi a plecat regele lui Israel şi regele Iudei şi regele
Edomului şi au înconjurat cale de şapte zile; dar nu era apă pentru
oştire şi pentru vitele ce veneau în urmă. Atunci a zis regele lui
Israel: "Ah, iată a chemat Domnul pe aceşti trei regi ca să-i dea în
mâinile lui Moab". Iar Iosafat a zis: "Nu este oare pe aici un
prooroc al Domnului ca să întrebăm pe Domnul prin el? Şi auzind
unul din slujitorii regelui lui Israel a zis: "Este aici Elisei, fiul lui
Safat, care turna apă pe mâini lui Ilie".
A zis Iosafat: "El are cuvântul Domnului". Şi s-au dus
la el regele lui Israel şi regele Iudeii şi regele Edomului. Atunci a
zis Elisei către regele lui Israel: "Ce poate fi între mine şi tine?
Du-te la proorocii tatălui tău şi la proorocii mamei tale! Iar regele

249
lui Israel a zis către el: "Ba nu, căci Domnul a chemat aici pe
aceşti trei regi ca să-i dea în mâinile lui Moab".
Iar Elisei a zis: "Pe cât este de adevărat că Domnul
Savaot, Căruia slujesc, este viu, tot aşa este de adevărat că de nu
aş cinsti pe Iosafat, regele Iudei, nici nu m-aş uita la tine şi nici nu
te-aş vedea! Acum însă chemaţi-mi un cântăreţ". Şi dacă a
început acesta a cânta, s-a atins mâna Domnului de Elisei şi acesta
a zis: "Aşa grăieşte Domnul: Faceţi în valea aceasta şanţuri, căci
aşa zice Domnul: Nu veţi vedea vânt, nici ploaie nu veţi vedea,
dar valea aceasta se va umple de apă, din care veţi bea şi voi şi
vitele voastre cele mici şi cele mari. însă aceasta este puţin lucru
în ochii Domnului. El şi pe Moab îl va da în mâinile voastre..."
(IV Regi 3, 1-18).
Este cazul să facem mai întâi câteva observaţii pentru
a înţelege cum stau lucrurile.
Mai întâi constatăm că Elisei însoţea armata în
expediţia pe care aceasta o facea. Apoi el era o persoană a cărui
autoritate era recunoscută, ca urmare că îl slujise pe Ilie. Când
trupele celor trei regi au rămas fără apă şi erau ameninţate cu
pieirea, Ioram regele a pus această nenorocire pe seama lui
Dumnezeu. Aşa se explică faptul că Elisei la început are o
atitudine de protest şi îi reproşează lui Ioram faptul că nu ia în
consideraţie inclinaţiile spre idolatrie ale părinţilor săi. Dar pentru
că Iosafat îl prezentase celorlalţi regi, ca unul care îl cunoştea şi
pentru că şi Elisei avea o deosebită consideraţie faţă de Iosafat,
profetul a convenit să consulte voinţa divină.
Elisei mărturiseşte chiar sub prestare de jurământ că
îşi va îndeplini misiunea sa profetică decât din consideraţie faţă de
Iosafat, care era un fidel adorator al lui Dumnezeu, dar Ioram
insistă să ţină cont măcar de regii aliaţi.
Deoarece discuţia care a avut loc la întrevederea cu
regii i-a creat profetului o stare emoţională el cere un răgaz, fiind
tulburat profund. "Ca să-şi calmeze emoţia şi să se pregătească
pentru a primi inspiraţia profetică el ceru un harpist. în timp ce
muzicianul cânta, duhul Domnului îl inspira pe Elisei, care în

250
numele Domnului promise apă pentru trupe şi prezise că moabiţii
vor pierde lupta".499
Relatarea biblică continuă astfel: "Iar dimineaţa s-au
sculat de noapte şi, când a strălucit soarele deasupra apei,
Moabiţilor li s-a părut din depărtare că apa aceea este roşie ca
sângele. Şi au zis: "Acela este sânge. Regii aceia s-au luptat între
ei rănindu-se unul pe altul. Acum la pradă, Moabe!" Şi au venit ei
spre tabăra israelită. Şi s-au sculat israeliţii şi au început a bate pe
Moabiţi şi aceştia au fugit de ei, iar ei i-au urmărit mereu şi au
bătut pe Moabiţi. Cetăţile lor le-au dărâmat şi în ogoarele cele mai
bune au aruncat fiecare cu pietre şi le-au umplut cu pietre; toate
izvoarele de apă le-au astupat şi toţi copacii cei mai buni i-au
tăiat; apoi prăştiaşii au înconjurat Chir-Hareşetul şi l-au luat şi n-
au lăsat decât pietrele. Atunci văzând regele Moabului că este
biruit în război, a luat cu sine şaptesute de oameni, deprinşi la
mânuirea săbiei, ca să pătrundă la regele Edomului, dar n-a putut.
Deci a luat pe fiul său cel întâi născut, care trebuia să domnească
în locul lui şi l-a adus ardere de tot pe zid. Aceasta a pricinuit o
mare mânie asupra Israeliţilor şi s-au dus de la el, întorcându-se în
ţara lor" (IV Regi 3, 22-27).
De fapt moabiţilor li s-a părut apa roşie din cauza
razelor de soare şi astfel pornind la luptă au devenit ţinta unui atac
devastator. Atunci s-a împlinit ceea ce proorocise Elisei care
spusese că israeliţii vor distruge cetăţile şi ogoarele moabiţilor.
Cât despre gestul lui Meşa de a sacrifica pe unicul său fiu pe zidul
cetăţii în urma unei încercări din nou eşuate, se crede că a făcut
acest lucru cu dorinţa de a aplana mânia zeilor şi de a îngrozi
inamicul. însă aceasta provoacă dezgust israeliţilor care se retrag
fără să supună definitiv pe moabiţi. Legea israeliţilor interzicea
jertfele omeneşti, astfel încât ei nu s-au apropiat mai mult de
moabiţi.

499 E. MANGENOT, op.cit., p. 1692.

251
 Trebuie însă să precizăm faptul că după aceste
evenimente Moabul îşi recapătă independenţa.500
De observat că această campanie a israeliţilor plină de
succes aşa cum este relatată în IV Regi 3, sfârşeşte subit aparent
inexplicabil. Are loc o abandonare neaşteptată a luptei, iar
relatarea se încheie scurt şi fară alte amănunte. însă ceea ce nu se
relatează aici, va fi lămurit în urma descoperirii unei inscripţii la
Didon în 1868 şi care este cunoscută sub numele de Piatra
Moabului "probabil cea mai importantă stelă provenită din
Palestina şi Transiordania, 501 fiind o piatră de bazalt negru înaltă
de 113 cm, lată de 70 cm şi groasă de 35 cm. Aceasta cuprinde o
inscripţie de 34 de rînduri în care regele Moabului Meşa vorbeşte
despre victoria sa asupra Israelului în jurul anului 850 î.Hr. despre
zidirea unor cetăţi de către el. "Este încrustată în piatră menţiunea
potrivit căreia după victoria lui Moab "Israelul pieri pentru vecie",
exagerare evidentă, care se referă probabil la nenorocirea care s-a
abătut asupra dinastiei lui Omri, obligată să poarte lupte cu un
inamic mult mai puternic - aram eii.502
Comparând relatările din cartea Regilor cu cele din
inscripţia de pe Piatra Moabului, ajungem la concluzia că "Israelul
a suferit în final o mare înfrângere, de aici şi relatarea laconică din
Biblie. La aceasta a contribuit şi reaorganizarea armatei de către
Meşa, precum şi jertfirea propriului fiu pe zidul cetăţii, în văzul
israeliţilor, dar spre încurajarea moabiţilor. Aşa se explică

500 Paul M. SHALOM, G.W., B.U.E.S., Moab, Moabites , în F.

VIGOUROUX, Dictionnaire de la Bible, facs. XXVII, Paris, 1906, p.
1152-1178; Gaalyahu CORFELD, Johannes BOTTERWECK, H.R.
MULLER-SCWEFE, Moab, Die Bibel, und ihre Welt Eine
Enzyklopaedie zur Heilige Schrift, vol. 2, Hamburg, 1969, p. 1045-
1053; Pr. lector Alexandru ISVORANU, Piatra Moabului şi legătura ei
cu poporul biblic vechitestamentar, în Analele Universităţii din
Craiova, seria Teologie, an. III, nr. 3, 1998, p. 61.
501 D.B. -O., p. 392.
502 Alfred HÂRLĂOANU, op. cit., p. 126.
252
relatările despre victorie de pe Piatra Moabului şi faptul că
înfrângerile iniţiale sunt trecute cu vederea.503
Revenind la profetul Elisei cartea IV Regi
menţionează o serie de minuni care argumentează faptul că acesta
moştenise, cu adevărat, puterea dublă de la profetul Ilie, mai ales
că unele dintre ele sunt aceleaşi pe care le săvârşise şi acesta. Cel
puţin patru dintre ele par identice.
Femeia unui profet, unul din discipolii lui Ilie şi Elisei
probabil, de altfel cunoscut acestuia din urmă, apelează insistent la
Elisei să o salveze dintr-o situaţie grea în care se afla. în urma
morţii soţului ei, a rămas cu doi copii şi ducându-şi viaţa în mare
lipsă a început să se împrumute de alimente pentru a supravieţui.
Dar neputând să restituie, un cămătar o ameninţă insistent, astfel
că era disperată şi cere sprijinul lui Elisei ca nu cumva fiii săi să
ajungă robi. Elisei o sfătuieşte să facă rost de mai multe vase în
care să toarne puţin untdelemn şi făcând aceasta, untdelemnul s-a
înmulţit şi a putut să vândă din el şi să-şi plătească datoriile, iar cu
ce i-a mai rămas a trăit şi ea şi fiii săi.
De remarcat că văduva care apelează la Elisei îi spune
despre soţul său că era un om cu temere de D um nezeu.504
O altă femeie bogată din Şunem îi acorda foarte
ospitalitate lui Elisei. Ea a construit chiar un foişor special pentru
profet,unde a aşezat un pat, o masă, un scaun şi un sfeşnic. într-o
zi profetul s-a oferit să intervină la rege pentru ea, să-i facă veun
favor, dar aceasta a refuzat orice intervenţie, socotind-o inutilă.
Ghehazi, slujitorul profetului îi atrage atenţia acestuia spunându-i
că femeia nu avea copii. Elisei o chemă la el şi-i prooroceşte că la
anul pe aceeaşi vreme va ţine în braţe un fiu, ceea ce s-a şi
întâmplat. Acesta crescând însoţea pe tatăl său la muncile
câmpului. Fiind la secerat, într-o zi a acuzat dureri de cap şi tatăl
său îl trimite la mama sa, iar la scurt timp moare în braţele

503 Pr. Alex. ISVORANU, op. cit., p. 62.

504 Nachman LEVINE, It was Much o f your Spirit: Patern
Parallel and Paromonasia, the Miracles o f Elijah and Elisha, Journal
fo r the Study o f the Old Testament, 85, Manchester, 1999, p. 27.
253
acesteia. Mama sa pune trupul neînsufleţit în patul pregătit pentru
Elisei în foişor, apoi pune şaua pe o asină şi se duce la muntele
Carmelului să-l caute pe profet. Găsindu-1 insistă ca acesta s-o
însoţească la Şunem unde era copilul mort. Elisei trimite pe
Ghehazi să pună bastonul său peste copil, dar femeia îl ia şi pe
profet. încercarea lui Ghehazi nu dă rezultat, iar când vine Elisei
se roagă lui Dumnezeu, se aşează peste copil de mai multe ori,
după care copilul înviază şi este dat mamei sale. Aceasta "a căzut
la picioarele lui şi s-a închinat până la pământ" (IV Regi 4, 37).
Altă dată Elisei venind la Gilgal a aflat că acolo era
foamete mare şi l-au întâmpinat pe el fii proorocilor, care de fapt
erau ucenici ai săi. Elisei porunceşte lui Ghehazi să facă pentru
aceştia o fiertură din verdeţuri. Unul dintre ucenici a adunat de pe
câmp şi o plantă agăţătoare necunoscută şi a aruncat-o în oala de
ciorbă. Din cauza acesteia fiertura a devenit amară şi imposibil de
consumat. Atunci Elisei a presărat nişte făină şi ciorba a devenit
bună de mâncat. "Făina nu avea proprietatea de a distruge efectul
amar al frunzelor, ea a fost mijlocul prin care s-a înfăptuit
minunea de a transforma ciorba şi de a o face bună de m âncat".505
Efectul otrăvirii a fost anulat.
Tot în acea vreme, un om din Baal-Şalişa (la circa 12
km nord de Betel) a adus lui Elisei douăzeci de pâini de orz şi
grăunţe proaspete de grâu, dar proorocul a poruncit ca acestea să
le dea oamenilor. Astfel acestea înmulţindu-se ajung să hrănească
o sută de oameni, au mâncat toţi şi s-au săturat şi a mai rămas (IV
Regi 4, 44).
Minunile lui Elisei au ajuns să fie cunoscute şi în afara
graniţelor ţării sale. Astfel o tânără din poporul evreu a ajuns
slujnică în casa comandantului armatei siriene, Neeman. Acesta
era bolnav de lepră. Tânăra evreică l-a îndemnat pe Neeman să se
ducă la profetul Elisei că acela îl poate vindeca. "O biată slujnică
a rostit câteva cuvinte care au produs un efect nebănuit de mare în
două împărăţii. Dumnezeu a onorat credinţa ei, făcând pentru
idolatrul Neeman ceea ce nu făcuse pentru nici un israelit (vezi

505 E. MANGENOT, op. cit., p. 1693.

254
Luca 4, 24). De câte ori nu a arătat degetul copiilor calea pe care
trebuiau să meargă adulţii! Slujnica s-a lăudat cu ce poate face
Dumnezeu pentru Neeman, chiar dacă nu făcuse aşa pentru nici un
israelit şi Dumnezeu a onorat credinţa e i" .506
Neeman a primit din partea regelui Hadad al Siriei o
scrisoare către regele lui Israel şi multe daruri. întrucât scrisoarea
nu pomenea nimic despre Elisei, ci doar se solicita în ea
vindecarea lui Neeman, regele Israelului crede că aceasta este o
provocare la război şi îşi sfâşie hainele. însă Elisei află despre
încurcătura în care se afla regele şi cere ca Neeman să fie trimis la
el. Şi a venit Neeman la Elisei, dar acesta nu a vorbit personal cu
el, ci i-a trimis vorbă să se scalde în râul Iordan de şapte ori.
Neeman însă a protestat zicând că apele din Damasc, oraşul său
natal sunt mult mai bune decât Iordanul. La insistenţele
însoţitorilor săi se supune profetului şi după ce s-a scăldat de şapte
ori în Iodan "i s-a înoit trupul ca trupul unui copil mic şi s-a
curăţit" (IV Regi 5, 14). S-a vindecat însă şi de mândrie şi s-a
convertit la credinţa în Dumnezeul lui Israel, încercând apoi să-şi
arate recunoştinţa faţă de Elisei, oferindu-i daruri, însă acela a
refuzat. Apoi a plecat spre ţara sa.
Ghehazi , slujnica lui Elisei a fost cuprins de lăcomie
şi fară să spună nimănui a alergat după Neeman cerând în numele
lui Elisei o parte din daruri pe care le-a ascuns în casa sa.
Proorocul însă, văzător cu duhul, a ştiut prin revelaţie despre
gestul nedemn al servitorului său şi l-a pedepsit cu lepra de care
fusese vindecat Neeman. Păcatul lui Ghehazi a constat mai întâi
din lăcomie şi apoi prin gestul său "a dat sirienilor prilejul să
creadă că darul fară plată al harului lui Dumnezeu nu ar fi la urma
urmelor fară plată".507
O altă minune o săvârşeşte Elisei la râul Iordan u
însoţeşte pe fiii proorocilor ca aceştia să-şi construiască acolo o
locuinţă. In chip minunat el face să iese din apă un topor scăpat de

506 D. L. MOODY, Notes From My Bible, New York, 1895, p.

58.
507 W. Mac DONALD, op. cit., p. 355-356.
255
 lucrători şi recuperat la intervenţia proorocului de construnctorul
recunoscător.
Elisei capătă o autoritate tot mai mare în Israel. El se
amestecă din nou în treburile politice.
Atunci când regele Siriei atacă Israelul, Elisei face
cunoscute regelui Ioram manevrele ascunse ale duşmanilor, astfel
încât de mai multe ori planurile acelora sunt dejucate. Bănuind că
unii dintre ofiţerii săi îl înştiinţa pe Ioram de hotărârile luate în
sala de consiliu, fiind un trădător, regele Siriei află de la un
servitor al său că Elisei este acela care îl înştiinţa pe regele său.
Atunci Benhadad regele Siriei trimite o armată care sa înconjoare
oraşul Dotan care să-l captureze pe Elisei, că acolo se afla. în zori
slujitorul proorocului îl anunţă înspăimântat pe acesta despre
pericolul în care se află, fiind înconjuraţi de armata duşmanilor.
Elisei îl linişteşte pe acesta rugând pe Dumnezeu să deschidă ochii
fricosului slujitor care văzu în jurul său cai şi care de luptă, toate
de foc. Când sirienii au venit asupra lui Elisei, acesta roagă pe
Dumnezeu şi îi loveşte cu orbire, facându-i incapabili să se apere
şi ducându-i în Samaria unde regele Israelului voia să-i piardă, dar
la rugămintea lui Elisei aceştia sunt ospătaţi, eliberaţi şi lăsaţi să
se ducă la regele lor. Prin acest tratament omenos el a biruit răul
cu bine.
Câţiva ani mai târziu Benhadad regele Siriei a pornit
din nou cu armată împotriva Israelului şi a împresurat Samaria.
Din cauza împresurării oraşul a fost cuprins de o foamete
cumplită. Ioram a trimis atunci un slujbaş al său să-i taie lui Elisei
capul, găsindu-1 pe acesta vinovat de condiţiile cumplite şi de
situaţia în care se aflau. Elisei era la sfat cu bătrânii şi le-a făcut
cunoscut dinainte acestora ce poate să se întâmple, cerând să
închidă porţile în faţa celui care va aduce această sentinţă,
deoarece regele regreta deja ordinul şi plecase în fugă să-l ajungă
din urmă pe călău şi să oprească execuţia. După ce a ajuns solul a
sosit şi regele, care crede că nu mai e nimic de făcut decât să se
predea Siriei.
Regele a venit într-adevăr, iar Elisei îi prezice
încetarea foametei. Un ofiţer de încredere al regelui a pus la
256
îndoială prezicerile profetului şi ia în derâdere cuvintele acestuia
privitoare la abundenţa de hrană şi vinderea acesteia la preţuri
derizorii. Pentru aceasta Elisei îi prezice că datorită îndoielilor
sale, el nu se va bucura de hrană, ceea ce s-a şi întâmplat. în
tabăra sirienilor s-a produs o panică graoznică, motiv pentru care
au lăsat toate proviziile şi au fugit în grabă spre ţara lor. După ce
s-au convins de această realitate, israeliţii au adus în cetate
proviziile, iar ofiţerul regelui care a luat în derâdere cuvintele
profetului a fost pus cu paza la poarta cetăţii, însă din cuza
îmbulzelii a fost strivit de mulţime în picioare şi astfel s-au
împlinit cuvintele proorocului că acesta nu se va bucura de
belşugul proviziilor recuperate de la sirieni.
înainte de foamete Elisei a avertizat-o pe femeia din
Şunem, căreia îi înviase copilul, şi a sfatuit-o să plece împreună cu
familia şi cu fiul său, iar aceasta s-a dus în ţara filistenilor stând
acolo până a trecut foametea. în felul acesta i-a salvat de la pieire.
S-au întors de la filisteni abia după şapte ani şi la întoarcere au
solicitat regelui să intervină ca să-şi recapete casa şi proprietatea
de pământ de la cei care puseseră stăpânire pe ele. Reuşesc acest
lucru datorită intervenţiei lui Ghehazi slujitorul lui Elisei.
Elisei a profeţit unele lucruri legate de domnia lui
Hazael, fiul regelui Benhadad al Siriei. Astfel când Elisei s-a dus
la Damasc şi Benhadad era bolnav, acesta din urmă a trimis să fie
întrebat proorocul dacă el se va mai face sănătos. Pentru aceasta a
trimis chiar pe fiul său Hazael, căruia Elisei i-a spus că regele va
muri, dar aceluia să-i spună că se va însănătoşi. Cu acest prilej,
proorocul l-a fixat cu privirea pe Hazael, apoi "a plâns omul lui
Dumnezeu" (IV Regi 8, 12) şi la insistenţele lui Hazael să-i spună
motivul tristeţii sale, Elisei îi profeţeşte că va ajunge rege în locul
tatălui său care a murit a doua zi şi că va face mult rău israeliţilor:
"Ştiu ce rău ai să faci tu fiilor lui Israel; tăria lor o vei da focului,
pe tinerii lor cu sabia îi vei ucide, pe copiii lor de sân îi vei omorâ
şi pe cele însărcinate ale lor le vei tăia" (IV Regi 8, 12). Curând
după aceea (adică după asasinarea lui Benhadad) Hazael a luptat
împotriva forţelor reunite ale lui Ioram şi Ahazia, la Ramol-
Ghilead (8, 28; 9, 14, 15). Acest rege l-a învins de mai multe ori
257
pe Iehu pe câmpul de bătălie, devastându-i întreaga ţară, de la
malul de răsărit al Iordanului, de la Arnon, în sudul ţării şi până la
Başan, în nord (10, 32, 33).
în timpul domniei lui Ioahaz, succesorul lui Iehu,
Hazael a făcut numeroase incursiuni în teritoriul Israelului, care
nu a fost nimicit cu desăvârşire doar din pricina îndurării lui
Dumnezeu (13, 13, 22, 23). Hazael a pătruns în sud-vestul
Palestinei, cucerind cetatea Gat. Apoi l-a constrâns pe regele lui
Iuda să-i plătească o mită substanţială în schimbul cruţării
Ierusalimului (12, 17, 18; II Paralipomena 24, 23, 24). Abia după
moartea lui Hazael a reuşit să curme agresiunea Siriei în timpul
domniei lui Benhadad III, fiul lui Hazael (IV Regi 13, 24, 25) .508
Din aceste relatări se deduce că Hazael (843-796 î.Hr.)
a uzurpat tronul lui Benhadad II (860-843 î.Hr.) "omorându-1 prin
sufocare, apoi s-a proclamat rege în locul lui". 509 El a fost un
"bărbat plin de vigoare, care a ştiut să-şi atragă preţuirea sirienilor
şi a poporului din Damasc", 510 făcând în schimb mult rău
israeliţilor.
Elisei este şi împlinitorul unei misiuni pe care trebuia
să o ducă la bun sfârşit Ilie. Astfel Ilie primise misiunea să-l ungă
pe Iehu rege al Israelului, dar răzbunarea divină asupra casei lui
Ahab fusese întârziată. Mai fericit decât înaintaşul său, Elisei
asistă la prăbuşirea dinastiei idolatre fiind chiar instrumentul
acestei prăbuşiri. Elisei trimite pe unul din ucenicii săi la Ramot-
Galaad să ungă rege pe Iehu (IV Regi 9, 1-9) în secret. Cu acest
prilej, viitorului rege i se face cunoscut sfârşitul Isabelei pe care
"câinii o vor mânca în câmpia Izreel şi nimeni nu o va îngropa (IV
Regi 9, 10). Modul în care s-a făcut ungerea lui Iehu i-a conferit
acestuia avantajul luării prin surprindere, pe care l-a folosit cu
dibăcie în preluarea tronului.

508 Merril C TENNEY, The Zondervan Pictorial Encyclopedia

o f the Bible, vol. 3, Grand Rapids: Zondervan, 1975, p. 49.
509 Flavius JOSEPHUS, Antichităţi iudaice , I, cartea IX, IV, Ed.
Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 517.
510 Ibidem.
258
 Elisei dispare din scenă după venirea la tron a lui Iehu.
El s-a retras în singurătate şi nu mai apare sub dinastia cea nouă.
Când ajunge rege Ioaş, nepotul lui Iehu, acesta vede în Elisei, deşi
bolnav, un sprijin puternic însă al tronului şi îi pare rău că îl va
pierde. Elisei îi prezise printr-un act simbolic succesele viitoare,
punându-1 să tragă cu arcul. La scurtă vreme Elisei moare fiind la
o vârstă înaintată. "El a fost un bărbat renumit prin dreptatea lui şi
s-a bucurat de sprijinul făţiş al lui Dumnezeu. Ceea ce s-a adeverit
prin ulterioarele sale proorociri, greu de crezut, inspirate de
Dumnezeu, a căror amintire dăinuie până azi în rândul evreilor. A
avut parte de o înmormântare strălucită, aşa cum merită un bărbat
îndrăgit de D um nezeu.511
După moartea lui Elisei, fiind auncat în grabă trupul
unui mort pe mormântul lui şi prin atingere de osemintele
profetului, defunctul şi-a revenit la viaţă şi s-a ridicat în picioare.
"Dumnezeu voia să cinstească prin această minune memoria celui
care îi purtase cultul şi fusese mare tămăduitor”. 512 Astfel puterea
divină primită la înălţarea la cer a lui Ilie, este vizibilă şi după
moartea sa.
Reţinem "rolul de sfetnic militar (IV Regi 3, 4-27; 6,
8-23; 6, 24-7, 20) şi activitatea lui în privinţa problemelor de
politică internă, dar şi în cele de politică internaţională". 513 Elisei
a jucat un rol de seamă într-o perioadă importantă din istoria
poporului biblic, aducându-şi o contribuţie deosebită pe mai multe
planuri.
"Textele dau mărturie asupra unui profetism aflat în
plină evoluţie, mereu gata să ofere un cuvânt al lui Dumnezeu
atunci când instituţia regalităţii se află în impas”. 514
Alături de Ilie, Elisei este unul dintre cei mai mari
profeţi nescriitori ai Vechiului Testament.

511 Ibidem, p. 530-531.

512 E. MANGENOT, op. cit., p. 1695.
513 DICŢIONAR ENCICLOPEDIC AL BIBLIEI, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 202.
5'4 Ibidem, p. 202-203.
259
 CONCLUZII

Prin neascultare şi prin nepăzirea poruncilor, omul s-a

depărtat de Dumnezeu. Dar, în ciuda acestui fapt, Acela, ca
Părinte iubitor, nu a lăsat să piară creatura Sa, ci a aşteptat mereu
cu braţele deschise întoarcerea din rătăcire, chemându-1 necontenit
în braţele părinteşti, descoperindu-i şi calea şi mijloacele.
Viaţa întreagă, ca dar divin şi răgaz acordat de Creator
de a merge spre calea ce duce spre Rai, este o continuă căutare, un
urcuş „din treaptă în treaptă şi din mărire în mărire”, spre a fi mai
aproape de Dumnezeu, spre a-1 cunoaşte şi simţi în suflet, prin
păzirea poruncilor şi prin conformarea vieţii învăţăturilor păstrate
şi formulate de Biserică, spre a ajunge în final la asemănarea cu
Dumnezeu.
Cărţile Sfintei Scripturi au constituit de-a lungul
timpului, mijloace de călăuzire ale oamenilor spre împlinirea
scopului existenţei lor. Sfânta Scriptură cuprinde, aşadar, cuvântul
lui Dumnezeu către oemni, coordonate ale vieţuirii spre
apropierea de Dumnezeu.
„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în
multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele
acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus
moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile” (Evrei, 1, 1-2).
Proorocii despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel la
începuturile epistolei sale către evrei, au fost cei mai de seamă
învăţători ai poporului biblic. Aceştia, ca trimişi ai lui Dumnezeu,
adică reprezentanţi autentici ai religiei celei adevărate, au
conservat, au apărat şi au cultivat monoteismul Vechiului
Testament, pregătind astfel pe credincioşi pentru Testamentul cel
Nou şi desăvârşit, încheiat de Mântuitorul Lumii, Domnul nostru
Iisus Hristos.
Aşadar, profeţii au primit din partea lui Dumnezeu o
misiune aparte, aceea de a descoperi oamenilor voia Sa. Glasul lui
Dumnezeu pătrunde în inima profeţilor şi ei simt îndemnul tainic
şi căldura divină, exprimând în cuvinte omeneşti descoperirea lui
261
Dumnezeu celor cărora sunt trimişi să le vorbească. Astfel,
profeţii au exercitat o puternică influenţă educativă asupra
poporului evreu.
Profetismul biblic reprezintă o instituţie aparte, poate
chiar cea mai înaltă treaptă a evoluţiei spirituale a poporului
evreu, o instituţie religioasă specifică poporului ales, care a jucat
un rol major în viaţa comunităţii israelite pe plan religios, moral,
politic şi social.
De obicei, în preocupările care abordează didactic
problema profeţilor, un loc important îl ocupă scrierile propriu-
zise, aflate la rândul lor în cărţile Vechiului Testament, şi anume
acelea care au ca autori pe profeţi. Dar, cu toate că şirul profeţilor
începe cu Moise şi continuă până în vremea lui Maleahi (450
î.Hr.), există în Vechiul Testament şi o categorie de profeţi vechi
de la care nu ne-au rămas scrieri. Dintre aceştia, Moise şi David
au lăsat ceva scris, dar cărţile lor sunt clasificate în rândul celor
istorice şi nu în rândul celor profetice propriu-zise.
Moise a fost prooroc mare pentru poporul lui Israel şi
a profeţit clar şi pe înţelesul tuturor venirea lui Mesia Hristos
Mântuitorul, zicând: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca
şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-l
ascultaţi” (Deut. 18, 15). Ca prooroc, el a anunţat prin descoperire
divină, Protoevanghelia sau prima veste bună pentru omenirea
căzută în păcatul strămoşesc, că va dobândi un Mântuitor (Facere
3, 15); înmulţirea seminţiei patriarhului Avraam şi înmulţirea
acesteia între toate neamurile pământului (Facerea 12, 18-22);
steaua care va răsări din Iacob (Facerea 24, 17), venirea profetului
cel Mare (Deut. 18: 15, 18); venirea împăciuitorului, căruia i se
vor supune toate popoarele (Facerea 49, 10) şi a unui Om care va
stăpâni neamurile (Numeri 24, 7) etc.
David a reprezentat figura lui Hristos ca împărat,
învăţător (psalmist) şi preot (profet). El este bărbatul în care
Duhul Sfânt a pus insuflările planului divin, firul roşu mesianic,
amintirea Paradisului şi rezidirea omului, a lui Adam prin Mesia,
fiul lui David.

262
 Valaam este proorocul care nu face parte din neamul
poporului ales. Despre activitatea lui se vorbeşte în cartea Numeri,
capitolele22-24 şi el este acela care, atunci când poporul biblic
plecase din Egipt şi se îndrepta spre Ţara Făgăduinţei, trecând prin
Moab, este chemat de regele acestei ţări, Balac, să blesteme pe
evrei. Acesta, însă, în loc să-i blesteme, îi binecuvântează şi
profeţeşte despre o stea care va răsări din acest popor, un toiag de
cârmuire, un om care va stăpâni (Numeri 24, 17, 19). Profeţia lui
Valaam vesteşte venirea lui Mesia din neamul lui Iacob, care va fi
un conducător deosebit, inaugurând o epocă de pace pe pământ.
Sam uel este personalitatea vechitestamentară care
însumează atât demnitatea de judecător, cât şi misiunea de profet.
El a uns regi pe Saul şi David. Samuel a trăit într-o perioadă de
criză şi de tranziţie pentru poporul biblic şi, în absenţa altei figuri
proeminente, seminţiile lui Israel i-au cerut să îndeplinească un rol
excepţional, fiind considerat un conducător incoruptibil, purtător
de cuvânt divin şi cel mai de seamă profet după Moise.
G ad şi N atan au activat în timpul regelui David,
sprijinându-1 atât în organizarea cultului, cât şi în multe probleme
sociale ale vremii.
Ahia din Şilo a profeţit pc vremea regelui Solomon,
iar Şem aia în vremea lui Robeam (931-913 î.Hr.), în timp ce
Addo (Iddo) a activitat sub Roboam şi Ahia (II Paralipomena 13,
22). Sub regele Asa (906-878 î.Hr.) şi-au desfăşurat activitatea
profetică A zarie şi H enani, iar Iehu, M iheia sau Miha şi Iahaziel
în vremea lui Baeşa, Ahab şi Iosafat.
în vremea regelui Ahab însă, un rol aparte l-a avut
proorocul Ilie. Figura fulgerătoare a profetlui Ilie a rămas în
amintirea poporului biblic, ajungând până la noi. Puternica sa
credinţă în adevăratul Dumnezeu, conştiinţa că este un sol al
proniei divine, viaţa sa curată, râvna cu care şi-a păstrat credinţa
străbună, setea lui de dreptate, devotamentul faţă de misiunea ce a
avut-o, curajul cu care a amustrat păcatul, autoritatea cuvântului
său, faptele sale de jertfa şi eroism, minunile pe care le-a făcut,
toate acestea s-au înmănunchiat în personalitatea lui,
răsfrângându-se în raze ce străbat peste veacuri.
263
 De asemenea, şi Elisei a jucat un rol important în
Regatul de Nord cam între 850-800 î.Hr., pe vremea domniilor
regilor Ahab, Ahazia, Ioram, Iehu, Iohaz şi Ioaş, dovedindu-se pe
deplin corespunzător misiunii sale şi un demn urmaş al profetului
Ilie. Elisei este şi împlinitorul unei misiune pe care trebuia să o
ducă la bun sfârşit Ilie. Reţinem rolul de sfetnic militar şi
activitatea lui socială, precum şi contribuţia în problemele de
politică internă şi externă. Alături de Ilie, Elisei este unul dintre
cei mai mari profeţi nescriitori ai Vechiului Testament.
Privind în ansamblu, profeţii vechi şi nescriitori au
avut un rol bine determinat în viaţa socială, religioasă şi politică a
poporului biblic, având misiunea de a forma societatea vremii,
implicându-se în combaterea moravurilor concetăţenilor,
propovăduind credinţa în unicul şi adevăratul Dumnezeu cel viu şi
combătând idolatria, înfierând în public sau în particular pe cei pe
nedreptăţeau poporul şi abuzurile poziţiei lor sociale.

264
 INDEX SC R IPT U R IST IC

FA CEREA
3, 15
9, 24-27 N UM ERI
12, 2-3, 18-22 1:2, 14
15, 5 2, 14
17, 5-6 3 ,8
18, 18 7, 42
22, 17-18 10, 20
2 6 ,4 12: 1,2, 7, 8
30: 10, 11, 13 20 , 1
35, 1-15 21,7-8
45, 5 22: 5-6, 13, 18, 23, 38
49:10, 19 23: 8,19-20
IEŞIR EA 24: 2-3, 7, 16-17, 19
I, 8-14 26: 2, 15-18
2: 1-10, 11-14, 15,21 27, 13
3: 7-10, 13-14 28,3
7, 16 31: 8, 16
I I , 15-16 3 2 :2 0 ,3 2
15:0-21,26 D EUTERO NO M
16: 14-15,18 13, 5
18, 16 17, 14-20
19, 18-20 18: 15, 18-19
24: 7-8, 9-10 23,4-5
32: 11, 31-32 27: 1,3,9-10, 12-26
34: 2 8 ,2 9 ,3 5 33,20-21
L E V IT IC 3 4 :6 ,9 , 10
9, 24 IOSUA
24, 11 3, 15-16
25,23 13,22
265
 18, 1 8,1
24,9.10 11,31-39
JU D EC Ă TO R I 12: 7, 32
4, 14 21, 15-22
5,2-31 22,1-51
18,31 24: 1, 10, 13,25
21, 19 III R E G I
RUT 2 , 10
4, 22 9:20-21,26
I R EG I 16, 34
1: 1, 3-5,4,9,10,28,19 17:1-5,6,9-10,12-13,
2: 1 1 ,2 6 ,3 0 ,3 5 17-18, 20, 22, 24
3: 1,5-6, 8, 19,21 18: 1, 4, 17-20, 22,
4: 17, 20,21 24-28, 30-34, 36-
5 ,7 39, 40, 42, 44-46
7, 17 19: 2, 4-8, 10, 13, 15-
8: 3-5, 7-9, 11-18 16, 20-21
12:2, 14-15,23,25 21: 1-3,7, 13, 16, 20-
13, 13-14 24, 27, 29
15, 34 22 :39,51
16: 1, 13, 17-21 23, 15
17,37-38 IV R E G I
18: 7-9, 23 I,2-17
19: 8-20 2: 2-6, 8-10, 12-15
20 , 1 3, 1-18,22-17
22, 6-19, 23 4: 37, 44
25: 1,30 6: 8-24
27, 5-9 7, 10
28,3 8:7-9, 12-14, 17-18,
30, 16-20 22-24, 28
II R EG I 9: 1-10, 14-15,35
1: 13-16, 19-27 10, 32-33
2 .4 II,2 8 -2 9
4 .5 12, 1-33
5: 1-5, 17-25 14: 2-3, 6-12
7:1-12 15: 1-24, 27-33
266
 16, 1-7 8, 2-3
17, 24 15: 3-11, 12
22: 7-8, 14, 17, 25,28 16, 5
23.22 17, 22
I PA RA LIPO M EN A 21: 2-12,13-22,23-32
2, 25 2 6 ,2
7 .2 39, 8
8 ,4 ,7 50, 1-21
12, 14-15 76, 19
16,6 77, 7-8
20 , 20 105,26
21: 1,6-7, 8, 11-12 109, 1-6
22,9-10 ISAIA
23, 19 1:2, 10-17,21
25: 4, 25 6: 5, 8
29, 29 8: 1, 14
II PA RA LIPO M EN A 16,5
9, 29 30,8
11: 10, 13 32, 1
12: 5-6, 15 53, 2-3
13.22 61, 1
15:2, 7, 12 IE R E M IA
17: 1-15 1:4-6, 9-10
19:2-3, 11 3, 8-9
20:14-15,17,31,34,37 7 ,9
21: 1, 12-15,20 13, 11
EZDRA 17, 11
10 , 20 19, 1-10
N EEM IA 20: 7, 9
1,25 22, 15
10, 26 25 ,4
12,36 28, 2-11
13.2 3 6,2
PSA LM I IE Z E C H IE L
2: 1-3, 4-9, 10-13 1 :1 ,3
5 ,4 2, 1-2
267
 3: 1-3, 8-9 13, 54-57
4.1 14, 19-21
18, 5-17 16, 14
22, 7-21 17: 1-2,3-4, 10
34, 1 18, 11
48: 27-28, 34 21,43
DANIEL 22,21
5,25 26, 26-28
9, 24 27: 2 1 ,2 3 ,2 6 , 46-49
OSEA 28:2-6, 18
1.4 M ARCU
4 :2 , 12, 14 1,11
6, 6 6, 15
AMOS 8, 28
5, 14 9: 4-5, 11-13
5,21-23 15,34-36
M IH EIA 16,19
3 2-3 9 LUCA
6: 4 ,8 , 11-12, 16 1,17
NAUM 4: 15-18,21,24-26
I,3 -4 98, 19, 30
ZAHARIA 23,34
I I ,7 24: 19, 26, 44-48
M ALEAHI IOAN
3:22, 23-24 1: 8, 11,21
5.1 5 :2 3 ,3 6
6.5 6: 51,54
M A TEI 7: 5,46
1, 1-17 8: 7, 10-11
2:2,13-14, 16 10: 11, 16, 27
3, 16-17 12, 1,23-28
4: 2, 20, 23 15,24
5, 1-2 17: 6, 11-12
8: 16-17, 27,36 20, 19-20
9: 6-8, 25, 34-35 23, 17
11: 13-14, 29
268
FAPTELE APOSTOLILOR
2: 1-4, 22-23,30-31
3,21-23
7, 46-48
10, 43
RO M A NI
1.3
9, 24
G A LATENI
4: 3 ,4 , 24
EV R EI
3: 1-2, 5 ,6
5, 13
7 .3
9: 11, 15
10,7
11:23,35-38
IACOB
5, 17-18
I PETR U
2: 2, 24, 25
II PETR U
2: 15,21-24
IUDA
vers. 11
A PO CA LIPSĂ
2, 14
11,3-13
22, 16.

269
 SUM M ARY

Many people are surprised to learn that there are fifty-

seven prophets and prophetesses in the Old Testament. Most o f us
are familiar with the classic stories o f Adam, the Father o f Days,
Moses, Isaiah, and Elijah the Tishbite — but few are familiar with
the messages and history of Samuel, Natan, Gad, Semaias, Addo,
or Hulda the Prophetess. The remarkable prophets and
prophetesses o f the Old Testament delivered messages o f hope to
the righteous people o f God — and their stories are of
immeasurable worth today as we face the many social,
philosophical, and personal challenges of our own modern times.
On the surface, this volume (the first in a series of
volumes dedicated to Old Testament prophets) follows the well-
established pattern o f the biblical commentary on the prophets,
where the texts are commented on unit by unit, having as headings
the names o f the prophets taken into discussion. The book
includes a useful “index” with concise Biblical locations
important for illustrating the main theme: old prophets that left
their oracles on writings or not.
In our Romanian specialized literature, this theme
hasn’t been commented upon much, so this contribution is more
than useful, since it provides the user with a comprehensive yet
focused discussion. It will prove a useful addition to the
bibliography used by the wide target audience of “scholars,
pastors and students” envisaged by the author.
Therefore, the volume is an attempt to bring
consistence to the terminology used and to follow a standard
outline and methodology, because the goal is a comprehensive
reference work that could not be merely a handbook o f the form-
critical method with some examples o f its application.

271
 In short, this is a worthy addition to the study o f Old
Testament prophetic institution. The bibliography is extensive and
really useful guides to further investigation. They include a wide
range of works in many languages, though the usual Romanian
and English predominate.
The Biblical prophets represents in itself a special
institution, perhaps the highest step in the spiritual evolution o f
the Hebrew people during Old Testament times, which played a
very important role in the Israelite community life on religious,
social, moral and political level.
Usually, all the didactic approaches to the Old
Testament prophets take into discussion their prophetic writings,
which are also biblical books written by the prophets themselves.
But, although the line o f the prophets begins with Moses and
continues until Malachi (450 B.C), there is in the Old Testament a
category o f old prophets from which we do not have any writings.
Those are considered old Prophets and they are the subject of this
volume. We also included an introductory chapter on the
institution of prophetism in the Old Testament and a brief
presentation of some prophetesses mentioned in the Bible:
Miriam, Deborah, Hulda, Noadia and the wife o f Isaiah.
The first important prophet was Moses, the founder
and lawgiver o f the theocratic nation, the mediator of the Old
Covenant holding a degree of authority unequalled till the coming
o f Jesus Christ. "And there arose no more a prophet in Israel like
unto Moses, whom the Lord knew face to face, in all the signs and
wonders, which he sent by him, to do in the land o f Egypt to
Pharaoh, and to all his servants, and to his whole land, and all the
mighty hand, and great miracles, which Moses did before all
Israel" (Deuteronomy 34:10). O f the four institutions concerning
which Moses enacted laws, according to Deuteronomy (14-18),
one was prophecy (18:9-22; cf. 13:1-5). Israel was to listen to the
true Prophets, and not to heed the false but rather to extirpate
them, even had they the appearance of miracle-workers. The
former would speak in the name o f Yahweh, the one God; and
foretell things that would be accomplished or be confirmed by
272
miracles. The latter were to come in the name o f the false gods, or
teach a doctrine evidently erroneous, or vainly endeavor to foretell
events. Moses would proclaim the glorious destiny of the Chosen
People, and was chosen by God to lead them into the Promised
Land (Numbers 22-24).
David, the emperor, was also considered a prophet,
who represented the figure o f Jesus Christ the Saviour in his
psalms. He was also mentioned in the genealogy o f Mesiah.
Valaam is the prophet that does not belong to the
Chosen people. About his activity, we find dates in the book of
Numbers (chapters 22-24). He is the one that, when the Biblical
people left Egypt to go to the promised land and arrived in Moab,
was called by the king o f this country Balaac to curse the Jewish.
Instead, he blessed them announcing that a star (Mesiah) would
rise from them and bring pace on earth (Numbers 2 4 ,1 7 ,1 9 ).
In the days o f Samuel the judge, prophecy became a
permanent institution. Samuel was a new but lesser Moses, whose
Divine mission it was to restore the code of the elder, and to
supervise the beginning of the royalty. Under his guidance, or at
least closely united to him, we find for the first time the prophets
grouped together to sing the praises o f God.
After Samuel the first Prophets properly so called
who are explicitly mentioned are Nathan and Gad. They assist
David by their counsels, and, when necessary, confront him with
energetic protests. Nathan's parable o f the little sheep o f the poor
man is one o f the most beautiful passages in prophetic history (2
Samuel 12:1).
The Books o f Kings and Parapilomen mention a
number o f other "men o f the spirit" exercising their ministry in
Israel or in Judah. We may mention at least Ahias of Silo, who
announced to Jeroboam his elevation to the throne o f the Ten
Tribes, and the ephemeral character of his dynasty, and Micheas,
the son o f Jemla, who predicted to Achab, in presence o f the four
hundred flattering court Prophets, that he would be defeated and
killed in his war against the Syrians (1 Kings 22).

273
 But the two greatest figures o f prophecy between
Samuel and Isaiah are Elias and Eliseus. At that moment Elias
appeared like a mysterious giant, and by his preaching and his
miracles led Israel back to the true God and suppressed, or at least
moderated, their leaning towards the gods o f Canaan. At Carmel
he won a magnificent and terrible victory over the Prophets of
Baal; then he proceeded to Horeb to renew within him the spirit of
the Covenant and to be present at a marvelous theophany; thence
he returned to Samaria to proclaim to Achab the voice of justice
calling out for vengeance for the murder o f Naboth. When he
disappeared in the fiery chariot, he left to his disciple Eliseus,
with his mantle, a double share o f his spirit. Eliseus continued the
master's work against the Canaanite idolatry with great success,
and became a bulwark to the Kingdom of the North.
Not all the Prophets left their oracles in writing and
therefore their work and contribution is hard to evaluate and
interpret. Several o f them, however, have written the history o f
their times. Gad and Nathan, for instance, the history of David;
and Nathan that o f Solomon; also Semeias and Addo the annals o f
Roboam; Jehu, son o f Hanani those of Josaphat.
As we have seen, the Hebrew Prophets were not
merely, as the word commonly implies, men enlightened by God
to foretell events; they were the interpreters and supernaturally
enlightened heralds sent by Yahweh to communicate His will and
designs to Israel. Their mission consisted in preaching as well as
in foretelling. Thus, they had to maintain and develop the
knowledge o f the Old Law among the Chosen People, lead them
back when they strayed, and gradually prepare the way for the
new kingdom of God, which the Messiah was to establish on
earth.

274
 B IB L IO G R A FIE

ABRUDAN, Pr. Prof. Dr. Dumitru , P rofeţii şi rolu l lor in istoria

m ântuirii, în «Mitropolia Ardealului», nr. 3-4, 1983, p.
139-149.
Idem, M ântuirii şi sensul ei com unitar în scrierile p ro fetice ale
Vechiului Testam ent , în «Studii Teologice », an XXVII, nr.
1-2, 1975, p. 35-41.
Idem, C artea P salm ilor in spiritu alitatea Ortodoxă., în revista
„Studii Teologice" nr. 7-8/1985, p. 453-471.
ALBRIGHT, W.F., From de Stone A ge to Christianity, Londra,
1957.
ANDRĂŞEŞTI, Pr. Alex., Studiu asupra regelui D avid,
Bucureşti, 1909.
ANTONIE, Mitropolitul Ardealului, Lumină din Lumină, p re d ic i
la dum inicile de p e s te an (Lucrare tipărită cu binecuvântarea
înalt Prea Sfinţitului Antonie-Mitopolitul Ardealului) -
(Predica: Profeţii Vechiului Testament şi Mântuitorul însuşi
vestesc pacea) Mitropolia Ardealului, Sibiu 1985.
A p o logeţi de lim bă latină, col. PSB, Bucureşti, 1981
ATANASIE CEL MARE, Sfântul, Viaţa cuviosului părin telu i
nostru Antonie, în colecţia P.S.B.,vol. 16,Ed. Institului
Biblic şi de Misiune al B.O.R-, Bucureşti, 1998.
AUGUSTIN, Fericitul, C onfessiones (Mărturisi, Cartea I, 1, trad.
rom. de Prof. Dr. Nicolae Barbu,în col. PSB, Bucureşti,
1985.
BABA, Pr. Teodor, Figura lui M oise în tradiţiile iudaică, creştină
şi m usulm ană, în "Mitropolia Banatului", nr. 5, 1988, p. 25-
36.
Idem, P rofetul Ilie în lumina izvoarelor biblice şi pa tristice, în
„Mitropolia Banatului”, nr. 7-8, 1990.
Idem, P rofeţi vechi, oratori sau nescriitori în Vechiul Testament,
în rev. Altarul Banatului, an V(XLIV), nr. 7-9, p. 35-44.

275
BANU, Ion, P rofeţii vorbin d filo so fiei, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994.
BARTHELEMY, D., C ritique textuelle de l'Ancien Testam ent,
OBO 50/1, Fribourg, 1982.
BASARAB, Magistrand Mircea, P salm ul LI (L) ideea de
rugăciune şi je rtfa , în rev. „Studii Teologice", nr. 7-8/1961.
Idem, C artea p rofetidu i Amos. Introducere, traducere şi
com entariu, în Studii Teologice, 1979, nr. 5-10, p. 391-571.
BEBE, Rabin Pauline, Fem eile şi iudaism ul, Dicţionar, trad.
Janina IANOŞI, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002.
BEL, Pr. Conf. dr. Vaier, Tem eiurile teologice ale misiunii
creştine, în Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Edit.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001.
BELEA, Prof. Nicodim, Im portanţa Vechiului Testam ent pentru
activitatea om iletică şi p a sto ra lă a preotu lu i, în "Biserica
Ortodoxă Română", an Cil, nr. 11-12, 1984, p. 776-790.
BERDIAEV, N., A d evă r ş i R evelaţie, Timişoara, 1993.
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al BOR, Bucureşti, 1988.
BOBOC, Pr. loan, H ristofilia, Ed Valea Plopului, jud Prahova,
1997.
BOCIAN, Martin, KRAUT, Ursula, LENTZ, Iris, D icţionar
enciclopedic de p erso n a je biblice, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1996.
BRATAN, Pr. Ilie D., C instirea Sfântului p ro o ro c D ie
Tesviteanul, în Mitropolia Olteniei, anul XXVin, nr. 7-8
(iulie-august), Craiova, 1976.
BRIEN, Jacquel, Sam uel et l'experience de Dieu, dans "Dieu dans
l'Ecriture, Lectio divino, 150, Paris, 1992.
BURCUŞ, Drd. Teodor N. , A specte m orale în p re d ic a p rofeţilor
Vechiului Testament, în Studii Teologice, an XVIII, 1966,
nr. 9-10.
BURTAN, Drd. Gheorghe, Rolul îndrum ător al Vechiului
Testament, în Studii Teologice, an XXV ; 1978, nr. 9-10.
CHIRICESCU, Dr. Constantin, D espre Psaltire, în BOR,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1915.
276
CHIRIL al ALEXANDRIEI, P salm ul 50, în Tâlcuirea P sa lm ilo r ,
trad. în lb.rom. de Pr.Prof. Dumitru STĂNILOAIE, în rev.
"Mitropolia Oltemiei", an XLII, n r.l, 1991.
CIUDIN, Pr.Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testam ent,
Bucureşti, 1978.
CLEMENT ALEXANDRINUL, Sfântul, P edagogu l , trad de
Dr.N. Ştefanescu, în colecţia Izvoarele Ortodoxiei, nr. 3, Ed.
Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939.
COGACNAC, Maurice, Sim bolurile B iblice - Lexic teologic, trad.
din lb. fr. Michaela SLĂVESCU, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1997.
COHEN, A., Talmudul, trad. din lb. fr. de C. LITMAN, Editura
Hasefer, Bucureşti, 1999.
COMAN, Pr. Ioan G., Frum useţile iubirii de oam eni în
spiritu alitatea p a tristic ă , Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1988.
Com entariu atonit la P salm ul 50, Col. "Comorile pustiei", Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1996.
COMPTE, Fernand, M arile fig u ri ale Bibliei, trad. de Mihaek
Voicu, Ed Humanitas, Bucureşti, 1995.
CONCISE BIBLE DICTIONARY, Gute Botschaft Verlag,
Dillonburg - Germany, 1993.
CONDAMIN, J., Le livre de Jerem ie, Paris, 1920.
CONSTANTINESCU, Gabriel, M arginalii la Talmud, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1993.
CONSTANTINESCU, Viorica, TERCATIAN, Baruch, D icţion ar
de p erso n a je biblice şi reprezentarea lor în arte, Ed.
Hasefer, Bucureşti, 2002.
COPPENS, Chanoine J., H istoire religieuse de L'Ancien
Testam ent, Ed. L'Edition Universalles, Bruxelles, 1948.
CORFELD, Gaalyahu, BOTTERWECK, Johannes, H.R.
MULLER-SCWEFE, M oab, D ie Bibel, und ihre W elt Eine
E nzyklopaedie zur H eilige Schrift, voi. 2, Hamburg, 1969.
CORNTTESCU, Diac. Asist. Dr. Emilian, D escoperirile
arheologice în Ţara Sfântă în ultim ii 50 de ani (1920-1970)
şi raportu l lor cu Vechiul Testament, în rev. Studii

277
 Teologice, anul XXXIV, nr.7-8 (lulie-octombrie), Bucureşti,
1982.
CORNIŢESCU, Diac. Prof. dr. Emilian, P ersoan a lui M esia şi
lucrarea Sa în lumina p ro fe ţiilo r vechitestam entare, în
“Studii Teologice”, an XXXVII, 1985, nr. 9-10, p. 606-615.
DICŢIONAR BIBLIC, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995.
DICŢIONAR BIBLIC, trad. C. MOISA, voi. 1-3, Ed. Stephanus,
Bucureşti, 1998.
DICŢIONAR ENCICLOPEDIC AL BIBLIEI, transpunere
românească de Dan SLUSANSCHI, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1999.
DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE IUDAISM, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2000.
DRAGOMIR, Pr. Drd. Neculai, P roorocii Vechiului Testam ent în
cultul ortodox şi în iconografia bisericească, în rev. Studii
Teologice, anul XXXTV, nr.7-8 (iulie-octombrie), 1982.
DURANT, Will H istoire de la civilization, vol. II, Paris, 1937.
EISENBERG, Josy, O istorie a evreilor, trad. Jean ROŞU, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1993.
ENCICLOPEDIA IUDAICĂ, Ierusallim, 1985.
ESKENAZI, Tamara Cohn, E zra - Nehem iah, în "The Women's
Bible Com m entary "(col.), Londra, 1992.
FILLION, L. C l., La Santa Bible, sixieme edition, tome II, Paris,
1920.
FLAVIUS, Josephus, A ntichităţi iudaice, cartea a II-a, cap. 9, 5,
Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999.
GALBIATI, Henri, L'Ancien Testam ent-histoire des hommes que
Dieu sauve, Ed. LApostolat des Editions, (în limba
franceză), Paris, 1976.
GANEA, Arhid. Prof. loasaf, D espre d reapta închinare-predică la
Sfântul p ro o ro c Ilie, în rev. Mitropolia Olteniei, anul XXIX,
nr. 7-9 (iulie-semptembne), Craiova, 1977.
GIBET, Pierre, Le Livre de Sam uel e t d es rois, în "Cahier
evangile", Paris, 1983.
GRIGORIE DE NYSSA, Sfântul, C ontra Iui A polinaire, în
colecţia P.S.B.,vol. 31, trad, de Pr.Prof. Dr.Teodor Bodogae,
278
 Ed. Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R-, Bucureşti,
1999.
Idem, S crieri II, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în colecţia
Părinţi şi Scriitori bisericeşti, voi. 30, Bucureşti, 1998.
GRIGORIE PALAMA, Sfântul, D ecalogu l legiuirii celei după
H ristos, trad. Drd. Ioan I. Ică, în Mitropolia Ardealului, an
XXX, 1985, nr. 3-4.
HALLEY, Henry, M anual B iblic , Ed. "Door of Hope", Oradea,
1?95-
HARLĂOANU, Alfred, O istorie a m ozaism ului şi a l Israelului
antic, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.
Idem, Istoria biblică, Bucureşti 1955.
Idem, Istoria universală a pop o ru lu i evreu , Bucureşti, 1992.
HAU, Diac. Mihai, Sfântul P rooroc Ilie Tesviteanul, în revista
Glasul Bisericii, anul XLIX, nr. 3-4 (martie-aprilie),
Bucureşti, 1990.
IOAN DAMASCHIN, Sfântul, D ogm atica, trad. de Pr. D.
Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 156.
IOAN de Cronstadt, Sfântul, Viaţa m ea în H ristos, trad. din Ib.
franceză de diac. Dumitru Dura, Editura „Oastea
Domnului", Sibiu, 1995.
IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, C uvântări la prazn ice
îm părăteşti, în colecţia Izvoarele Ortodoxiei, nr. 5, trad.
dePr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942.
Idem, D espre preo ţie, trad. de Pr. D.Fecioru, Ed. Institului Biblic
şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1998.
Idem, O m ilia a 32-a la G eneză, PG 53..
Idem, O m ilii la M atei, trad. de Pr. D.Fecioru; în colecţia P.S.B.,
Ed.Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R.; voi 23,
Bucureşti, 1994.
Idem, P red ici despre p o că in ţă ş i despre Sfântul Vavila, din
colecţia Seria Teologică, nr. 12, trad. de Ştefan Bezdechi,
Sibiu’ 1938.
IONESCU, Prof. Vasile, Prof. Nicolae ŞTEFĂNESCU,
Vocabular, în A ntologie din literatura g rea că a p rim elo r
secole, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1960.

279
ISVORANU, Pr. Alexandru, Com entariu la P salm ul 50, Ed.
Sitech, Craiova, 1999.
Idem, P linirea L egii şi a P roorocilor în Iisus H ristos, în
"Mitropolia Olteniei", an XLIX, nr. 3-6, 1997, p. 33-47.
Idem, D reptate, iubire şi m ilostivire (M iheia 6, 8) în contextul
Vechiului Testament. A specte exegetice, în Analele
Universităţii din Craiova, Seria Teologie, Edit.
Universitaria, Craiova, an VI, nr. 7, 2001, p 83-93.
Idem, David, chip a l p o c ă in ţe i , în rev. Mitropolia Olteniei, An
XLVII, nr. 3-6, 1995, p.’27-57.
Idem, Introducere la P salm ul 50, în rev. „Mitropolia Olteniei", an
XLV, nr. 1-6/1994.
Idem, P iatra M oabului şi legătura ei cu p o p o ru l biblic
vechitestam entar, în Analele Universităţii din Craiova, seria
Teologie, an. III, nr. 3, 1998, p. 56-66.
Idem, Profetul N atan şi regele D avid, în rev. „Mitropolia
Olteniei", an XL VII, nr. 1-2/1995.
Idem, Iubirea aproapelu i în Vechiul Testam ent, în Analele
Universităţii din Craiova, seria Teologie, nr. 12, 2004, p.
181-195.
JEAN DE LA Croix, Saint, Le m ontee du C arm el, trad, din limba
latină de Pere Gregoire du Saint Joseph, Editions du Seuil,
Paris, 1947.
JERPĂLĂU, Pr.Drd. Gheorghe, R espectarea bunurilor
aproapelui după Vechiul Testament, în "Studii Teologice",
an XXXIV, nr. 3-4, 1982.
JINGA, Constantin, Fişe de iniţiere în lectura Vechiului
Testament, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000.
JOSEPHUS , Flavius, A ntichităţi iudaice, Ed. Hasefer, Bucureşti,
1999.
KIRKPATRICK, A.F., The secon d B ook o f Sam uel. Cambridge at
the University Press, 1914.
KOSIDOWSKI, Zenon, P ovestiri biblice, trad, de Andra Mareş,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
La Bible, Paris, 1922, "Tableau chronologique, p. 386.

280
Le m essie F ils de D a v id , Chahiers Biblique trimestriels, édités par
la linque catholique de L'Evangile Nouvelle serie nr. 24,
Quatrième trimestre 1956, Paris.
Le sain t p roph ete Elie d ’apres les P eres de l'eglise (Textes
présentes par les carmelites du Monaster Saint Elie Saint-
Remy-les-Montbard), Spiritualité Orientale, 53, Abbaye de
Be411efontaine, 1992.
LEMAIRE, André, Istoria popo ru lu i evreu, trad, de Beatrice
Stanciu, Editura de Vest, Timişoara, 1994.
LEON, Pr. Iftodi, P redică Ia P raznicu l Sfântului p ro o ro c Ilie
Tesviteanul, în rev. Mitropolia Olteniei, anul XXVII, nr. 7-8
(iulie- august), Craiova, 1975.
LEVINE, Nachman, It w as M uch o f yo u r Spirit: P atern P arallel
a n d Parom onasia, the M iracles o f Elijah an d Elisha,
Journal fo r the Study o f the O ld Testam ent , 85, Manchester,
1999.
LOPUHIN, A. P, Istoria biblică, tom III, trad, de Patriarhul
Nicodim, Bucureşti, 1945.
LOSSKY, Vladimir, Vederea lui D um nezeu , trad, de Maria
Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.
LUMBY.J.R., The C am bridge Bible f o r Schools an d Colleges,
The First Book o f the K ids , Londra, 1890.
MacDONALD, William C om entariu biblic al credinciosului -
Vechiul Testament, Oradea, 2002.
MAIMONIDE, Mose Ben Maimon, C ălăuza rătăciţilor, trad.
Dumitru Hîncu, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002.
MAXIM, MĂRTURISITORUL, Sfântul, Am bigua, trad, de
Pr.Prof. D.Stăniloae, în colecţia P.S.B., voi. 80, Ed.Institului
Biblic şi de Misiune al B. O. R, Bucureşti, 1985. Idem,
Tâlcuire la C ântarea C ântărilor, trad. De Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în colecţia P.S.B., voi. 29, Ed. Institului Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982.
MEIGNAN, M., David, roi, psalm iste, proph ete, Paris, 1889.
MIHĂIŢĂ, Dr. Nifon, P rofetul M iheia, Bucureşti, 2001.
MIHĂLCESCU, Arhiereu Irineu şi VASILESCU, Emilian,
A părarea credinţei, lecturi apologetice, Bucureşti, 1937.

281
MOODY , D. L., N otes From M y B ible, New York, 1895.
MUNTEAN, Pr. Cristian, Ierusalim, istorie şi eshatologie, în
"Studii Teologice", an LVI, nr. 1-2, ian.-febr., 2004,
Bucureşti.
NEAGA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, H ristos în Vechiul Testament,
însem nări p e m arginea textelor m esianice, Sibiu 1944.
Idem, Valoarea so cia lă a Vechiului Testam ent, Sibiu,1933.
Idem, Istoria tim purilor Vechiului Testament, M oise şi epoca sa,
în „Mitropolia Ardealului”, an III, 1958, nr. 1-2, p. 60-70.
Idem, Istoria tim purilor Vechiului Testam ent, în „Mitropolia
Ardealului”, an III, 1958, nr. 5-6, p. 357-370.
Idem, Solomon, în „Mitropolia Ardealului”, an III, 1958, nr. 9-10,
p. 693-703.
Idem, P erson alităţi fem inine în Vechiul Testam ent, în „Mitropolia
Ardealului”, an IV, 1959, nr. 9-10,p. 658-691.
Idem, Valoarea spiritu ală a Vechiului Testam ent, în „Mitropolia
Ardealului”, an XI, 1966, nr. 9-10, p. 574-590.
Idem, Iisus H ristos în Vechiul Testam ent, în "Mitropolia
Banatului", an XXXVII, nr. 5, 1987, p. 15-23.
Idem, C ăderea oam enilor şi făgădu in ţa m ântuirii, în "învierea",
nr. 17, 1993.
Idem, Profeţii m esianice în Vechiul Testam ent, Texte, Sibiu, 1929.
Idem, Profeţiile despre H ristos în p reo cu p ă rle Sfinţilor Părinţi, în
"Mitropolia Banatului", 10-12, 1991.
Idem, Istoria tim purilor vechi testam entare: D avid, în revista
Mitropolia Ardealului, anul III, nr. 5-6/1958.
Idem, Valoarea spiritu ală a Vechiului Testam ent, în « Mitropolia
Ardealului »,1966, nr. 9-10, p. 574-590.
Idem, Contribuţii la lăm urirea unor texte m esianice din cartea
F acerii, Sibiu, 1930; Idem, F acearea, Sibiu, 1945;
NECULA, Pr. Constantin, Ascultă, Israel...,(Ş em a israel),
A ctivitatea învăţătorească a p ro fe ţilo r Vechiului Testament,
Iaşi, 2004.
NEGOIŢĂ, Pr.Dr.T., R egele după Vechiul Testament, "Studii
Biblice" VI, Bucureşti, 1940.

282
NEHER, Andre, L'exil de la p a r o le , Ed. Editions du Seuil, Paris,
1970.
NICOLAESCU, Prof. Diac. Dr. N.I., MARCU, Pr. Prof. Dr.
Grigorie, VALD, Pr. Prof. Dr. Sofron, MUNTEANU, Pr.
Prof. Dr. Liviu, Studiul N oului Testament, manual pentru
Institutele Teologice, Ed. a Il-a, Bucureşti, 1977.
ORIGEN, O m ilii la Ieşirea, VI, 1, P.G. 12, col. 332, Atena 1998.
Idem, Scrieri alese, O m ilii la cartea Ieşirii II, 1, Trad. Pr.Prof.
Teodor BODOGAE, Pr. Prof. Nicolae NEAGA, Zorica
LAŢCU, Editura Institutului Biblic şi deisiune al BOR,
Bucureşti, 1941.
Idem, Scrieri alese, p a r te a întâia, O m ilii la cartea Numeri, O m ilia
a XVIII-a "Steaua lui Iacob", I, trad. Pr. Prof. Teodor
BODOGAE, Pr.Prof. Nicolae NEAGA şi Zorica LAŢCU, în
col. P.S.B., voi. 6, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.
ORMAN, C. N., D a v id ca p r o o r o c , Bucureşti, 1905.
PA VEL, Pr. Dr. Aurel, Vechiul Testam ent - perspective
m isionare, Sibiu, 2002.
PĂNOIU, Pr. loan , P red ică la Schim barea Ia Faţă, în rev. Glasul
Bisericii, anul XXI, nr. 7-8 (iulie-august), Bucureşti, 1962.
PELT, J.B., H istoire de L'Ancien Testament, Paris, 1922.
PENTECOST, Dwight, Things to Come, G ran d Rapids:
Zondersan Publishing House, 1974.
PETERCĂ, Vladimir, M esianism ul în Biblie, Ed. Polirom, Iaşi,
2003.
PHILON DIN ALEXANDRIA, Viaţa lui M oise, trad. Ion Acsan,
Ed. Hasefer, Bucureşti 2003.
PIPENBRING, C., H istoire d u p e u p le d'lsrael", Strasbourg, 1898.
POIROT, Sora Eliane, Ilie p ro o ro cu l- arhetipul monahului, Ed.
H umani tas, Bucureşti, 1999.
POPESCU, Magistrand Gabriel, P salm ii în p r e d ic a F ericitului
A ugustin, în rev. „Studii Teologice", seria II, Anul XV, nr.
3-4/1963, p. 155-172.
POPESCU-MĂLĂIEŞTI, loan, P roorocii.N oţiuni introductive, în
« Studii şi com entarii», Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1926, p. 9-12.
283
Idem, Scurtă introducere în cărţile Vechiului Testam ent ,
Bucureşti, 1933.
Idem, Pentateuhul, studiu istorico-critic, Bucureşti, 1936.
Idem, Rolul educativ a l pro feţilo r, în revista „Biserica Ortodoxă
Română” (BOR), 1911,’nr. 12, p. 1260-1265; BOR, nr. 1,
1911, p. 44-50; nr. 2, p. 153-158; nr. 3, p. 309-314; nr. 4, p.
4151-455; nr. 5-6, p. 689-694.
PRELIPCEAN, Pr. Prof. Vladimir, Pr. Prof. Nicolae NEAGA, Pr.
Prof. Ghe. BARNA, Pr. Prof. Mircea CHIALDA, Studiul
Vechiului Testam ent, Pentru Institutele Teologice, ed. a II-a,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985.
PRELIPCEAN, Pr. Prof. Vladimir, A daptarea divină la condiţiile
fir ii omeneşti, în lucrarea inspiraţiei divine după învăţătura
Sf. loan H ristostom , in Studii Teologice, 1959, nr. 7-8.
Idem, Vocaţia la p ro fe ţii Vechiului Testam ent, în rev. Candela,
Cernăuţi, 1943, p. 52-71.
Idem, A specte sociale în scrierile p ro feţilo r, Edit. Candela, Iaşi,
1946, p. 338-359.
PROCOPIE DIN GAZA, Com entariu la D euteronom , P.G., tom.
87, col. 917.c., Atena, 1995.
Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1998.
RAD, Gérard Von, Theologie de l'Ancient Testament, , vol. II,
Labor et Fides, Geneva, 1997.
RADU, Prof. Dr. Simion, P roorocul M oise - preînchipuire a lui
H ristos- Dumnezeu, în rev. "Altarul Banatului", an II (XLI),
oct.-dec.,1991, p. 18-23.
RENAN, Ernest , H istoire du p eo p le d'Israel, Ill-e ed., vol. 3,
Paris, 1907.
ROPS, Daniels, H istoire Sante-le p eu p le de la Bible (în limba
franceza), Ed.Libraire Artheme Fayord, Paris. 1953.
ROST, L., D ie Ü berlieferung von der Thronnachfolge D avidis ,
Beihefte zu r Zeitschrift fü r die alttestam entliche
Wissenchaft, III, 6, Berlin, 1926.
ROVENŢA, Dr. Haralambie, Interpretarea Sfintei Scripturi după
Origen, Râmnicu Vâlcea, 1929.
284
RUNS, Dagobert D., D icţion ar de iudaism , trad. de Viviane
Prager, Ed. Hassefer, Bucureşti, 1997.
SCHOTTEK, Ida, Vechiul Testam ent - adevăru ri eterne , Editura
Coresi, Bucureşti, 2002.
SCHULTZ, Samuel J., „C ălătorie p rin Vechiul Testam ent ",
Editura Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 166.
SEMEN, Petru, în văţătura despre suflet în cărţile Vechiului
Testament, în rev. Studii Teologice, anul XXIX, nr. 9-10
(septembrie-octombrie), Bucureşti, 1997.
Idem, C om baterea corupţiei m orale de către p ro fe ţii Vechiului
Testament, în « Mitropolia Moldovei şi Bucovinei », Iaşi,
1992, nr. 8-10, p. 3-14.
Idem, P erson alitatea lui M oise ş i valoarea poru n cilor date p rin
el, în "Teologie şi viaţă", an. VI (LXXII), nr. 1-6, ian.-iun.,
1996.
Idem, Vorbirea în p ild e în cărţile Sfintei Scripturi, în
rev."Teologie şi viaţă", nr. 11-12, Iaşi, 1992.
Idem, A şteptân d m ântuirea, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000.
Idem, în văţătura despre sfânt şi sfinţenie în cărţile Vechiului
Testam ent, Ed. Trinitas, Iaşi, 1993.
STAMIS, Donald C. , P rofeţii în Vechiul Testament, în B iblia de
studiu pentru o viaţă deplină, Bucureşti, 1996.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Sfântul Duh în R evelaţie şi în
B iserică, în rev. Ortodoxia, an XXII (1974), nr. 2.
STEINDHARD, N., D ăru in d vei dobândi, Ed. Episcopiei
Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sâtmarului, Baia
Mare, 1992.
TARNAVSCHI, dr. Vasile, Introducere în Sfintele C ărţi ale
Testam entului Vechi, Cernăuţi, 1928.
TENNEY, Meriril C., The Zondervan P icto ria l E ncyclopedia o f
the Bible, voi. 3, Grand Rapids: Zondervan, 1975.
TEOCTIST, Arhiep. şi Mitropolit, în lumina Taborului, în rev.
Mitropolia Olteniei, anul XXVIII, nr. 7-8 (iulie-august),
Craiova, 1976.
TERTULIAN, A pologeticul, XVII, 1, în "Apologeţi de limbă
latină", col. PSB, Bucureşti, 1981.
285
TIMUŞ, Dr. Gherasim, D icţionar aghiogrqfic, Tipografia cărţilor
bisericeşti, Bucureşti, 1898.
Traduction Oecum enique de la Bible ( T.O.B.) , Paris, 1988.
VASILE CEL MARE, Sfântul, O m ilii la C uvântări, în colecţia
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 17, trad. de D. Feciorii,
Ed. Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti 1986.
VASILESCU, Diac. Prof univ. Dr. Emilian, Istoria R eligiilor,
ediţia a IlI-a, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1998.
VEIJOLA, T., G esam m elte Studien zu den D aviduberlieferungen
des Alten Testam ents, Gottingen, 1990.
Vieţile Sfinţilor p e luna iulie, Ed. Episcopia Romanului Roman,
1997.
VIGOUROUX, F., D ictionaire de la Bible, tom.IV, Paris, 1928.
VINENT, Albert, Le livre de Juges, Paris, 1952.
Vocabular de teologie biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-
Catolice din Bucureşti, Bucureşti, 2001.
WHITE, Ellen G., P atriarh i şi profeţi, trad. D. Popa şi D. Floarea,
Casa de editură „Viaţă şi sănătate", Bucureşti, 1996.

286
 CUPRINS

A R G U M E N T .............. ................................... .................................. 5

1. PR O FE TISM U L B IB L IC ....................... ..................... 14

1.1. Etimologie şi definiţie................................................................. 16

1.2. Vocaţia profeţilor.........................................................................17
1.3. Misiunea profeţilor....................................................... .............. 20
1.4. Numărul şi împărţirea profeţilor................................................ 31
1.5. Proorociţe sau profetese..............................................................33
1.5.1. Mariam sau M iriam ......................................................33
1.5.2. D ebora............................................................................... 35
1.5.3. H ulda................................................................................. 35
1.5.4. N o ad ia...............................................................................36
1.5.5. Soţia profetului Is a ia ....................................................... 36

2. PR O FE Ţ II VECHI

2.1. PROFEŢII VECHI SCRIITORI

2.1.1. Moise ca profet.................................................................37
2.1.2. David, rege şi profet........................................................ 57

2.2. PROFEŢII VECHI NESCRI1TORI sau ORATORI.............119

2.2.1. Valaam, profetul neevreu........................................... 120
2.2.2. Samuel..... ........................................................................ 126
2.2.3. Ciad................................................................................ 140
2.2.4. N atan................................................................................ 144
2.2.5. Ahia din Ş ilo ................................................................ 155
2.2.6. Şemaia.............................................................................. 162
2.2.7. Addo sau Iddo.............................................................. 164
2.2.8. A zarie............................................................................... 165
2.2.9. H enani........................................................................... 166
2.2.10. Iehu................................................................................. 167
287
 2.2.11. Miheia sau M iha.........................................................168
2.2.12. Iahaziel.........................................................................170
2.2.13. Eliezer.......................................................................... 171
2.2.14. Ilie.................................................................................172
2.2.15. Elisei............................................................................244
CONCLUZII............................................................................. 261
INDEX SCRIPTURISTIC.............................................................265
SUMMARY.....................................................................................271
BIBLIOGRAFIE.............................................................................275

288
 „Părintele con f dr, Alexandru 1SV0RANU, de la catedra
de Studiul Vechiului Testament şi limba ebraică a Facultăţii de
Teologie din Craiova, valorifică in lucrarea de faţă cursurile p e
care le-a ţinui cu studenţii la Studii aprofundate în anul
universitar 2003-2004 , p e care le-a completat şi dezvoltat pentru
masteranzi în 2005-2006, punând în fin al accentul p e activitatea
socială şt religioasă a profeţilor vechi şi nescriitori. Lucrarea
este binevenită ca urmare a faptului că în literatura românească
de specialitate lipsea o astfel de abordare şi prezintă un deosebit
interes pentru studenţii teologi preoţii, profesorii de religie,
credincioşii şi pentru toţi aceia care, cercetând paginile Sfintei
Scripturi ale Vechiului Testament, încearcă să înţeleagă în ce
constă unicitatea şi rolulprofetismuluipoporului biblic în istoria
mântuirii neamului omenesc. ”

Pr. prof. Dr, Dionisie STAMATOIU

f DE ACELAŞI AUTOR:

1 - COMENTARIU LA PSALMUL 50 (1999);

2 - ASPECTE FILOLOGICE PRIVIND TRADUCEREA
CĂRŢII RUT (2000);
3 - LIMBA EBRAICĂ BIBLICĂ. ELEMENTE
GRAMATICALE. (2000);
4 - EXERCIŢII PRACTICE PENTRU ÎNVĂŢAREA LIMBII
EBRAICE BIBLICE (în colab, 2000);
5 - COMENTARIU LA CARTEA RUT (2001);
6 - MITROPOLIA OLTENIEI. INDICE BIBLIOGRAFIC
^ 1948 - 1998, 2003 (colab). y

ISBN 973-742-006-3