Cuvantul Lui Dumnezeu Prin Grai - Pr. Alexandru Isvoranu

ALEXANDRU ISVORANU
e av& R T ul u n B a n ra E ^ E a
p t o t e m a n a i p r o f e ţ il o r
VECflJHLHJ TESTFiOTERT
Profeţii m a ri
Editura UNIVERSITARIA
Craiova
ALEXANDRU ISVORANU
C U V Â N T U L LUI D UM NEZEU PRIN

GRAIUL PROFEŢILOR
VECHIULUI T E S T A M E N T
- PROFEŢII MARI -
Editura UNIVERSITARIA
CRAIOVA
Copyright© 2007 UNIVERSITARIA
Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale:
Isvoranu, Alexandru
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PRIN GRAIUL
PROFEŢILOR VECHIULUI TESTAMENT. PROFEŢII
MARI / Alexandru Isvoranu - Editura Universitaria, Craiova,
2006
264 p.;
15 cm;
Bibliogr.
ISBN: (10) 973-742-328-3
ISBN: (13) 978-973-742-328-3
222/223.07
I. „IATĂ-MĂ DOAMNE !”
„lată-mă, trimite-măpe mine!”

(Isaia 6,8)
Poporul evreu este un popor ales de Dumnezeu ca să

fie pildă şi mărturie înaintea neamurilor. El ocupă un loc
aparte în istoria popoarelor antice. Cu acest popor Dumnezeu
a încheiat un Legământ, iar în anumite perioade de declin
moral a ridicat bărbaţi drepţi şi temători de Dumnezeu, care
să-l ferească de alunecări, să-l întoarcă de la calea cea rea,
amintindu-i legea şi voia lui Dumnezeu. Aceşti bărbaţi se
numesc profeţi sau prooroci, ca unii care vorbesc poporului
în numele lui Dumnezeu.
Profetismul biblic reprezintă o înaltă treaptă a
evoluţiei spirituale a poporului evreu, fiind o instituţie
specifică „Profeţii Vechiului Testament au fost cei mai de
seamă învăţători ai poporului biblic, care ca trimişi
extraordinari ai lui Dumnezeu, adică reprezentanţi autentici ai
religiei celei adevărate, au conservat, au apărat şi au cultivat
neonotismul Vechiului Testament, pregătind astfel pe
credincioşi pentru Testamentul cel Nou şi desăvârşit, încheiat
de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos1.
Apărând ca o instituţie religioasă specifică poporului
ales, profetismul a jucat un rol major în viaţa comunităţii
israelite în sensul că a contribuit la consolidarea şi păstrarea
credinţei într-un singur Dumnezeu şi a cultivat înalte
sentimente religioase exteriorizate prin punerea în practică a
1 PRECIPCEAN, Preot Prof. Vladimir, NEAGA, Preot Prof.

Nicolae, BARNA,Pr. Prof. Gheorghe, CHIALDA, Pr. Prof. Mircea,
STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT, pentru Institutele teologice, ed.
a Il-a, Editura I.B.M. BOR, Bucureşti, 1985, p. 215. Vom cita mai departe
„Std. Vechiului Testament”;
3
poruncilor divine cuprinse în Legea revelată prin Moise pe
muntele Sinai.
Cu toate că misiunea de bază a profeţilor n-a fost
aceea de a reforma societatea vremii, totuşi ei s-au implicat
adânc în combaterea fară menajamente a corupţiei şi a
moravurilor concetăţenilor lor. Pe lângă propovăduirea
credinţei în unicul şi adevăratul Dumnezeu al Revalaţiei
vechitestamentare, profeţii au înfierat în scris sau oral, în
public sau particular, pe cei care nedreptăţeau poporul şi
abuzurile poziţiei lor sociale.
Profeţii au devenit gura lui Dumnezeu2 faţă de
oameni, fiind înzestraţi cu puteri speciale. Responsabilitatea
acestei misiuni nu şi-o ia fiecare la întâmplare, ci, în baza
unei încredinţări, a unei vocaţii, o chemare din partea lui
Dumnezeu, aceştia simţind o voce tainică şi apoi o trimitere
specială la vestirea cuvintelor divine.
„Profetul este un om care cunoaşte în profunzime
prezentul şi trecutul şi care totodată „ştie” viitorul. El este
iluminat,dedicat propagării Binelui şi este convins că
împlineşte o misiune divină, de aceea „ştie” el viitorul, iar
misiunea divină este cea care face din el un iluminat.”3
Profeţii mărturisesc foarte des starea pe care au simţit-
o atunci când şi-au început misiunea. Glasul divin le grăia
lucruri necunoscute, un îndemn lăuntric îi determina să ia
aminte la vocea tainică a lui Dumnezeu şi să comunice
ascultătorilor cele revelate. întâlnim la profeţi relatări ca
acestea:
„Şi a zis Domnul către mine” (Isaia 8,1)
2 Pr. dr. Alexandru ISVORANU, Profeţii vechi şi profeţii nescriitori.

Activitatea socială şi religioasă, Editura Universitaria, Craiova, 2006, p. 12.
3 Ion BANU, Profeţii biblici vorbind fîlosofiei, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994, p. 9.
4
„Fosta cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis”
(Ieremia 1,4)
„A fost cuvântul Domnului către mine” (Iezechiel,
1,3)
„ Mi s-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii
dumnezeieşti...” (Iezechiel 1,1)
„Trimis-a Domnul la noi necontenit pe toţi robii săi
prooroci” (Ieremia 25,4)
„Ascultaţi cuvântul Domnului ... luaţi aminte la
învăţătura Domnului” (Isaia 1,10)
„Atunci am auzit glasul Unuia care mi-a zis „Fiul
Omului scoală în picioare, că am să-ţi vorbesc”. Şi cum mi-a
zis Acela vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a
ridicat în picioare şi am ascultat pe cel ce-mi vorbea.”
(Iezechiel 2, 1-2);
Din cele de mai sus concluzionăm că „profeţii au fost
chemaţi la înalta lor misiune prin vocea lui Dumnezeu, care
s-a îndreptat către ei în chip extraordinar.”4 Chemarea lui
Dumnezeu adresată profeţilor era acceptată de aceştia în mod
liber, iar această chemare era însoţită de o tresăltare lăuntrică,
astfel profetul simţea puterea lui Dumnezeu. „Profetul vede o
mână misterioasă, mâna Domnului, care-1 ocroteşte şi.l
conduce la împlinirea misiunii încredinţate. El se simte numai
o slugă credincioasă în mână providenţei, care îl inspiră cu
duhul puterii şi-l conduce pe căile sale.”5
Profeţii trăiesc conştiinţa vocaţiei lor şi realizează o
iluminare prin care li se încredinţează adevăruri
supranaturale, dar ei, îşi păstrează personalitatea, astfel încât
în exprimare sugestiile divine se amestecă cu ideile şi
sentimentele fiecăruia. Profeţii sunt trimişi pentru „a converti
4 Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEANU, Vocaţia la profeţii

Vechiului Testament, în rev. „Candela”, Cernăuţi, 1943, p. 54;
5 Ibidem, p. 61;
5
inimile, pentru a vesti pedepse sau a face făgăduinţe, rolul lor
este strâns legat de Cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuie
să-l transmită oamenilor. Alte misiuni privesc, mai direct,
destinul istoric al lui Israel.”6
Este cunoscut faptul că proorocii s-au dovedit vrednici
de misiunea divină ce li s-a încredinţat tocmai prin faptele
vieţii lor, prin zelul deosebit pentru slava lui Dumnezeu şi
binele oamenilor, prin împlinirea cu conştiinciozitate a
voinţei divine. Un aspect aparte în misiunea proorocilor îl
constituie eliberarea de interese personale egoiste dând
dovadă de o autentică abnegaţie şi jertfire de sine în
împlinirea misiunii asumate. La chemarea lui Dumnezeu ei
răspund promt prin părăsirea locului în care se află, a
familiei, a oricăror agoniseli în scopul dedicării complete
misiunii ce li s-a dat.
Cunoaştem 48 de profeţi şi opt profetese cu toate că
aceştia au fost mult mai numeroşi.
De regulă profeţii sunt împărţiţi în:
Profeţii vechi şi profeţii noi
Profeţii vechi sau oratori sunt cei de la care nu ne-au
rămas scrieri care să fie categorisite între scrierile profetice.7
Dintre aceştia amintim:
Valaam
Samuel
Gad
Natan
Ahia sin Silo
Semaia
Addo sau Iddo
Azarie
Henam
6 N. BERDIAEV, Adevăr şi Revelaţie, Timişoara, 1993, p. 5 1.

7 Pr. dr. Alexandru, ISVORANU, op. cit., p. 31.
6
Iehu
Miheia sau Miha
Iahaziel
Eliezer
Ilie
Elisei
Profeţii noi sunt:
- 4 profeţi mari: Isaia
Ieremia
Iezechiel
Daniel
-12 profeţi mici:
Osea
Ioil
Amos
Obadia
Iona
Miheia
Naum
Avacum
Sofonie
Agheu
Zaharia
Maleahi
Ordinea cronologică a profeţilor este:
Epoca asiriană:
- Obadia (sec IX sau VIII î.Hr.)
- Iona(780)
- Amos (760)
- Osea (750)
- Ioel (sec. VIII)
- Isaia (740-690)
- Miheia (734-700)
- Naum (761)
- Avacum (630-610)
- Sofonie (630-610)
Epoca haldaică:
- Ieremia (627-586)
- Iezechiel (598-570)
- Daniel (605-536)
Epoca persană:
- Agheu (520)
- Zaharia (520)
- Maleahi (450)
în paginile care urmează vom aborda problematica ce
priveşte activitatea şi viaţa profeţilor mari: Isaia, Ieremia,
Iezechel şi Daniel, încheind cu un grupaj de texte privind
profeţiile din Vechiul Testament împlinite în Noul
Testament.
IL ISAIA „EVANGHELISTUL VECHIULUI
TESTAMENT”
în fruntea profeţilor mari este aşezat Isaia al cărui nume

în limba ebraică este Iesaiahu ceea ce înseamnă «Mântuirea
lui Dumnezeu».8
Despre viaţa proorocului avem cunoştinţe foarte puţine
din însăşi cartea lui, iar ştirile din tradiţie nu sunt sigure.
Tatăl lui se numea Amos. Despre familia profetului, despre
cercurile în care a trăit şi despre tinereţea lui nu se ştie nimic.
Doar atât ne comunică profetul, că era căsătorit, avea doi
copii şi aminteşte într-un loc de soţia sa, numind-o
«profeteasă», în sensul că era soţia profetului.9
Isaia îşi începe misiunea profetică în anul morţii regelui
Ozia (740) şi activează aproape 50 de ani, adică până în
timpul regelui Iezechia. După o veche tradiţie evreiască,
profetul ar fi trăit până în timpul regelui Manase, care, cu
toate că-i era ginere, a poruncit să fie tăiat în două cu un
fierăstrău. Această tradiţie a fost admisă şi de Biserica
creştină care îl prăznuieşte la 9 mai10. Foarte fidel vocaţiei
sale profetice (cap. 6), a vestit cu multă înflăcărare cuvântul
lui Dumnezeu primejduindu-şi adesea chiar viaţa. Şi-a
desfăşurat activitatea profetică într-un timp de profundă
decadenţă religios-morală şi de grele încercări pentru poporul
său, care se îndepărtase de Dumnezeu11.
8 Pr. prof. N. CIUDIN, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti,

1997, p. 140.
9 Ibidem, p. 140-141.
10 Ibidem, p. 141.
11 Petre Semen, A şteptând mântuirea. Iaşi, 2000, p. 167-168
1. Cartea profetului Isaia
Cartea lui Isaia este alcătuită din numeroase cuvântări,

profeţii şi istorisiri scrise într-un timp destul de îndelungat,
(între 40 şi 50 ani). Ordinea în care sunt înşirate profeţiile lui
Isaia nu e pur cronologică, ci s-a luat în considerare şi
cuprinsul acestora.
După unii cercetători11, cartea profetică poate fi
împărţită în două părţi. Prima parte (cap. I—XXXV)
cuprinde cuvântări adresate contemporanilor. Partea a Il-a
(cap. XL- LXV) tratează despre mântuirea drepţilor. Există
convingerea că această parte din urmă n-a fost rostită oral, ci
a fost înfăţişată numai în scris12.
Intre aceste două părţi este intercalată o secţiune
istorică din timpul regelui Hischia (cap. XXXVI—XXXIX).
Cap. XXXVI şi XXXVII formează încheierea primei părţi.
Cele din urmă capitole (XXXVIII - XXXIX) pot fi privite ca
o introducere în partea a doua.
Există, de asemenea, şi alte păreri privind împărţirea
cărţii profetului Isaia. Astfel, se disting trei părţi: 1-39 sau
„proto-Isaia”, 40-55 sau „deutero-Isaia” şi 50-66 sau „trito-
Isaia”, fiecare putându-se împărţi în secţiuni mai mici13.
Conform altor păreri14 cartea este alcătuită tot din trei părţi.
Prima parte (Cap. 1-35), cuprinde învăţături rostite pentru
contemporani şi este urmată de un adaos istoric (cap. 36-37
care redă câteva evenimente din timpul regelui Iezechia).
Partea a doua (cap. 40-55) reflectă mai ales situaţia iudeilor
exilaţi în Babilon, înainte de căderea acestuia la anul 539 î.
11 Studiul Vechiului Testament, p. 225.

12 Ibidem, p. 226.
13 Dicţionar enciclopedic al Bibliei, traducerea românească de
Dan Sluşanschi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 32.1
14 Vezi Petre SEMEN, Aşteptând mântuirea, liditura Trinitas a
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, laşi, 2000, p. 170-171.
10
Hr., conţine cuvinte de îmbărbătare şi tratează despre
mântuirea drepţilor. Partea a treia (cap. 56-66) se referă la
începuturile refacerii societăţii iudaice, după întoarcerea din
exil la 538-537, când comunitatea începe să se reorganizeze
sub conducerea guvernatorului Şesbaţar şi a marelui preot
Zorobabel, un descendent al casei davidice.
în ceea ce priveşte cuprinsul cărţii, vom încerca să
evidenţiem ideile generale cuprinse în această carte sub
forma unei schiţe a conţinutului15:
1. Profeţii privitoare la vremea lui Isaia, 1:1-35:10.
(a) Introducere (1:1-31). Aici, profetul condamnă
închinările pur formale etc. De asemenea, introducerea
cuprinde profeţii şi cuvântări ce au fost rostite în diferite
ocazii, unde sunt rezumate ideile principale ale profetului.
Datarea lor este incertă.
(b) Profeţii din prima perioadă a lui Isaia (în cea mai
mare parte) (2:1-5:30) care cuprind o profeţie despre
viitoarea împărăţie a păcii (2:2-5; cf. Miheia 4:1 ş.urm.),
precum şi referiri la Ziua Domnului care trebuie sa înjosească
pe oricine care este mândru şi înălţat (2:6-22). Capitolul
despre femeile mândre din Ierusalim (3:16-4:1) se constituie
într-o „revistă de modă a profetului Isaia”.16 Cântarea viei sau
parabola viei se referă la viziunea chemării la profeţie,
dându-i cuvântării un caracter aparte (5:1-7).
(c) Vedenia inaugurală a lui Isaia (6:1-13) care, în
timp, este prima şi care dă cărţii un caracter deosebit.
(d) Imperiul mondial prezent şi împărăţia viitoare a lui
Dumnezeu (7:1-12:6). Cap. 7:l-9:7 provin în principal din
perioada războiului dintre Siria şi Efraim şi cuprind
mustrarea Iui Ahaz şi profeţia despre Emanuel (7:1-25), date
15 N.H. RIDDERBIOS, Cartea lui Isaia, în DICŢIONAR

BIBLIC, Editura Cartea creştină, Oradea, 1995, p. 617-618.
16 Ibidem.
11
despre retragerea temporară a lui Isaia din viaţa publică
(8:11-22). In continuare vorbeşte despre timpurile mesianice,
despre naşterea lui Mesia (9:1-7) şi despre persoana lui
Mesia, care va fi plină de Duhul lui Dumnezeu (11,1-3) şi va
domni cu dreptate şi cu pace (Mâna întinsă ca să-l lovească
pe Efraim (probabil una dintre cele mai vechi profeţii ale lui
Isaia) 9:8 -10:4). De asemenea, cuprinde şi date despre Asiria
înjosită de Sfântul lui Israel (11:1; 12:6); aici întâlnim un
contrast puternic între imperiul mondial violent şi pacea
împărăţiei viitoare. Cap. 12 conţine o cântare de mulţumire;
el constituie o concluzie pentru această secţiune.
(e) Profeţii despre naţiuni străine (13:1-23:18). Această
secţiune cuprinde 10 profeţii de ameninţare împotriva
diferitelor popoare şi regate, rostite în timpul regelui Hischia:
Babilon (13:1-14:23) (include cântarea batjocoritoare din
14:4-23). Asiria (14:24-27). Filistenii (14: 28-32). Moabul
(15:1-16:14). Aram şi Efraim (17:1-14; probabil că profeţia a
fost rostită cu puţin timp înainte de cap. 7). Etiopia şi Egiptul
(18:1-20:6; cap. 20, şi probabil 18, trebuie datate în cea 715
î.d.Cr.; data cap. 19 este incertă). Babilon (21:1-10). Edom
(„Străjerule, mai este mult din noapte?”) (21:11 ş.urm.).
Arabia (21:13-17). Ierusalim (22:1-14). Şebnâşi Elia-chim
(22:15-25). Fenicia (23:1-18). Capitolele 22-23 anunţă
pedepsirea Ierusalimului, a prefectului palatului, Sobna şi a
Tirului.
(f) Sfârşitul: „Apocalipsa lui Isaia” (24:1-27:13).
Aceaste profeţii au un cuprins eshatologic şi apocaliptic:
judecata universală, instaurarea împărăţiei mesianice şi
cîntarea celor aleşi.
(g) Păcatul Sionului, asuprire şi izbăvire; căderea
Asiriei; ajutorul zadarnic al Egiptului (28:1-33:24). Cuprind
un şir de cuvântări împotriva politicii egiptofile a regatului
Iuda. Alianţa cu Egiptul este înfăţişată drept contrară voinţei
lui Dumnezeu. Câteva dintre profeţiile din aceste capitole
12
trebuie datate între 705 şi 701 î.d.Cr. De asemenea, aici sunt
incluse şi pilda plugarului (28:23-29), precum şi profeţii
despre împărăţia mesianică (32:1-8).
(h) Două aspecte ale viitorului (34:1-35:10): Judecata
Edomului şi a lumii (34:1-17): mântuirea pentru
„răscumpăraţii Domnului” (35:1-10). După un şir de
ameninţări care încep cu „vai”, aceste profeţii au trăsături
eshatologice: se vorbeşte despre judecata şi pedeapsa tuturor
popoarelor, în special a Edomului. întoarcerea lui Israel cel
eliberat, va urma după aceasta.17
2. Capitole istorice, 36:1-39:8
Acest adaos istoric, care serveşte drept concluzie la
partea primă şi în acelaşi timp ca introducere la partea a Il-a,
tratează despre invazia lui Sanherib în Iudeea, despre
retragerea subită a asirienilor (701), despre boala şi
vindecarea lui Hischia, precum şi despre misiunea lui
18
Merodah Baladan, regele Babiloniei , şi despre
deconspirarea averilor regale către trimişii lui Merodah
Baladan - care a atras mânia lui Dumnezeu - şi vestirea luării
cetăţii de către babilonieni.19
3. Profeţii de mângâiere şi îndemnuri profetice,
40:1-55:13. Aceste capitole prevestesc eliberarea Israelului
din exil şi restaurarea Sionului, şi proclamă măreţia lui
Iahveh. Partea aceasta cuprinde în general profeţii de
mîngâiere şi îndemnuri profetice. Ideea generală poate fi
cuprinsă în cuvintele: Cei întorşi se vor converti întru
dreptate şi vor da slavă lui Dumnezeu, în întreaga parte a
doua se vorbeşte despre lucrarea cea atot-putemică a lui
Dumnezeu în problema răscumpărării, despre pedeapsa

18 Petre SEMEN, op. cit., p. 171.
13
păcatului, despre judecata asupra popoarelor, despre Mesia şi
despre împărăţia mesianică.20
Pot fi împărţite dupâ cum urmează:
(a) Introducere (40:1-31). Este prezentat conţinutul
capitolelor care urmează; constă din patru părţi: v. 1-2, v. 3-5,
v. 6-11, v. 12-31.
(b) Profeţii privitoare la Cirus (41:1-48:22). El este
menţionat pe nume în 44:28; 45:1 cf. 41:1-16 (activitatea lui
Cirus va face popoarele să tremure, dar Israelul nu trebuie să
se teamă), 41:21-29 (activitatea lui Cirus va produce bucurie
Sionului), 43:9-15 (Cirus va înfrânge Babilonul), 44:24-45:13
(victoria lui Cirus va duce la reconstruirea Sionului), 46:8-13
(profeţii despre căderea Babilonului), 48:12-16. Vezi de
asemenea profeţiile despre căderea Babilonului, în special
46:1-47:15. Există un contrast puternic între „fiica
Babilonului” (cap. 47) şi „fiica Sionului” (49:14 ş.urm.
etc.).21
în toate aceste capitole Israelul este mângâiat în durerea
sa şi este promisă izbăvirea din mâna Babilonului (41:8-20;
42:8-43:8; 43:16-44:5; 48), este proclamată măreţia lui
Iahveh şi este accentuat contrastul dintre El şi idoli, fiind
vorba şi de deşertăciunea idolilor (cf 42:8-17; 44:6-20; 45:9-
25). în 42:1-7 este prezentat Robul Domnului în primul dintre
„Cântecele Robului”, precum şi viitorul fericit al lui Israel.
(c) Capitolele în care este proeminentă restaurarea
Sionului (49:1-54:17; 49:14-50:3; 51:17-52:12; 54). Nu mai
auzim despre cuceririle lui Cirus sau despre ruina Babilonului
în consecinţă, se pune mai puţin accent pe contrastul dintre
Iahveh şi idoli, în 49:l-9a; 50:4-11 şi 52:13-53:12, al doilea,
al treilea şi al patrulea dintre „Cântecele Robului”, alte
profeţii despre Robul Domnului, misiunea lui pentru Israel şi
20 Ibidem, p. 227.
21 DICŢIONAR BIBLIC, ed. cit, p. 617.
14
naţiuni, ascultarea şi suferinţa Lui, moartea şi restaurarea
(reabilitarea, repunerea în drepturi) Lui, despre chipul lui
Mesia în suferinţă şi opera Sa mântuitoare. El poartă asupra
Sa păcatul poporului.
Se anunţă slava noului Ierusalim.22 Deosebit de valoros
este capitolul 53, în care este descris cu foarte mare exactitate
portretul viitorului Mesia, ceea ce a atras profetului
supradenumirea de „evanghelistul Vechiului Testament”.
(iv) îndemnuri de a accepta aceste promisiuni prin
credinţă (55:1-13).
4. Diferite profeţii, 56:1-66:24. Nu este uşor să
rezumăm conţinutul acestor capitole. Profeţiile pe care le
conţin sunt diverse şi s-ar putea să se refere la vremuri
diferite, în unele locuri Israelul pare să fie în exil (57:14;
58:12; 60:10 şi urm.; 63:18; 64:10 şi urm.), în alte locuri
poporul pare să fie aşezat în Canaan (de ex. 57:3-7). Multe
dintre ideile ex-primate în aceste capitole au apărut deja în
secţiunile precedente ale cărţii.24
(a) Prozeliţii care respectă legea şi chiar sifamenii au
parte de mântuirea lui Dumnezeu (56:1-8; vezi în special v. 7).
(b) Liderii şi poporul sunt mustraţi deopotrivă pentru
păcatele lor, în special pentru idolatrie (56:9-57: 13a).
Această secţiune s-ar putea să se refere la domnia lui Manase.
(c) Mângâiere pentru cei cu inima zdrobită (57: 13b-
21; vezi în special v. 15); poate fi observată o afinitate cu
cap. 40-55.
(d) Religia falsă şi cea adevărată (58:1-14). Se
menţionează în special postul şi respectarea sabatului.
(e) Izbăvirea este condiţionată de pocăinţă (59:1-21).
Mustrarea păcatelor (v.1-8); plângere şi mărturisirea

24 DICŢIONAR BIBLIC, ed. cit., p. 618.
15
păcatului (v. 9-15a); judecată şi izbăvire (v. 15b-20);
legământul lui Iahveh (v. 21).
(j) Izbăvirea Sionului (60:1-62:12; observaţi din nou
afinitatea mare cu cap. 40-55). Perspectiva glorioasă pentru
mântuirea Sionului include de asemenea binecuvântarea
naţiunilor (60:1-3). Arătarea mesagerului care aduce veşti
bune în 61:1 şi urm. (40:9; 41:27; 52:7) devine programul
propovăduirii lui Isus în Luca 4:17.
(g) Răzbunarea lui Iahveh împotriva Edomului (63:1-6).
(h) Căinţă şi implorare. Dumnezeu, care a făcut în
trecut lucrări atât de mari pentru izbăvirea poporului Său,
este implorat să intervină din nou în ajutorul lor (63:7-
64:12).
(i) Rebeli împotriva lui Dumnezeu şi slujitori supuşi
(65:1-25). Mustrarea idolatriei (v. 3 şi urm., 11); promisiunea
unui cer nou şi a unui pământ nou (v. 17).
(j) Cap. 66:1-24. Iahve respinge formele interzise de
închinare sacrificială (v. 1-4), Sionul este glorificat iar
păcătoşii sunt pedepsiţi (v. 5-24).
După cum am observat din prezentarea conţinutului,
cartea lui Isaia nu este un şir de profeţii fără legătură între ele.
Există o anumită aranjare cronologică. Capitolele 2-5 constau
într-o mare măsură din profeţii din prima parte a activităţii lui
Isaia. Pasajul 7:1-9:7 provine mai ales din perioada războiului
dintre Siria şi Efraim (734 î.d.H r.).
Capitolele 18-20 ne duc la perioada 715-711 î.d.Hr., iar
diferite profeţii din cap. 28-37 datează din anii 705 la 701
î.d.Hr. Cea mai mare parte a cap. 40-66 constă din profeţii
rostite dintr-un punct de vedere exilic sau poate chiar post-
exilic.
Există de asemenea o anumită aranjare tematică, pe
care am încercat să o ilustrăm în schiţă. în această privinţă un
loc remarcabil îl ocupă profeţiile privitoare la naţiuni străine,
în cap. 13-23; ar trebui remarcat de asemenea că majoritatea
16
profeţiilor din aceste capitole sunt introduse de cuvintele:
„Profeţie împotriva...” Cap. 40-55, de asemenea, formează
într-o mare măsură o unitate. Un alt aspect: în 39:6 şi urm.
există o tranziţie clară de la cap. 1-39 la cap. 40-66. 25
Pe de altă parte, ordinea cronologică nu a fost urmată
pretutindeni în carte. De exemplu, 9:8-10:4 conţine probabil
una dintre cele mai vechi profeţii a lui Isaia; cap. 17 s-ar
putea să dateze din perioada imediat înainte de 734 î.d.Cr.,
adică, aproape de data din cap. 7; 28:1-6 conţine o profeţie de
la început.
Ar trebui observat de asemenea că deşi profeţiile rostite
din punctul de vedere exilic apar în principal în cap. 40
ş.urm., cap. 35 presupune de asemenea o perioadă de exil; am
putea fi obligaţi să tragem concluzia că şi cap. 56-66 stau
alături de alte profeţii a căror perspectivă este pre-exilică (de
ex., 56; 9-57:13), exilică (de ex., cap. 60-62) şi post-exilică
(de ex., cap. 58).
De asemenea, este la fel de clar că aranjarea tematică
nu a fost făcută în mod consecvent în întreaga carte. Aşa cum
am văzut, cap. 13-23 conţin în principal profeţii despre
naţiuni străine, dar cap. 22 formează o excepţie şi există alte
părţi în care sunt întâlnite profeţii împotriva unor naţiuni
străine (de exemplu, profeţia împotriva Asiriei în 10:5-34 este
similară cu aceea din 14:24-27).
Ar trebui observat de asemenea că în 1:1; 2:1 şi 13:1
există antete; dar relatarea vedeniei în care Isaia a primit
chemarea de a fi profet nu vine decât în cap. 6.
„Situaţia este complicată - mai complicată decât ne
putem da seama din consideraţiile pe care le-am schiţat sumar
mai sus. Am putea considera un lucru cert că toată cartea lui
Isaia a fost construită pe baza unor colecţii mai scurte. Dar în
final putem spune doar că istoria compunerii cărţii nu mai
25 Ibidem, p. 619.
17
poate fi reconstituită.”26 Cercetătorii au făcut diferite
încercări de a urmări stadiile compunerii ei, dar nu au ajuns la
concluzii convingătoare. Astfel, unii au presupus că la
început cap. 1-12, 13-23, 24-27, 28-35 au format iniţial
colecţii separate. Trebuie să recunoaştem că aceste acţiuni, în
aranjarea lor actuală, formează nişte unităţi mai mult sau mai
puţin independente. Cântarea din cap. 12 sau promisiunea
mântuirii din cap. 35 ar putea forma o încheiere sau concluzie
adecvată pentru o colecţie. Dar trebuie să admitem
posibilitatea ca acest fapt să se datoreze lucrării unui redactor
de mai târziu.27
2. Originea şi autenticitatea cărţii

Opinii privind autorul
Mulţi cercetători din zilele noastre contestă că Isaia ar

fi autorul unor porţiuni mari din cartea sa - nu numai în
sensul că nu el le-a scris, ci în sensul că subiectul lor nu
provine de la Isaia.
După tradiţia veche iudaică şi cea creştină, cartea lui
Isaia, în întregime, a fost compusă de profetul care-i poartă
numele. „Nu este important faptul că autorul numit în general
Isaia, rămâne pentru totdeauna anonim, deşi este socotit nu
numai cel mai mare profet, ci şi cel mai mare profet al
lumii” , ci faptul că totuşi Iisus şi evangheliştii îl numesc
Isaia.
Ezdra a fost primul care a rupt această concepţie
tradiţională, începând din sec. XVIII, unitatea literară a cărţii
nu mai este recunoscută de toţi. încă din anul 1779, B. Koppe
26 Ibidem.
28 Dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Ca toţi să fie una, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1979, p. 442.
18
punea la îndoială autenticitatea cap. 50. Curând după dânsul,
Doederlein şi Justi contestă autenticitatea părţii a doua (cap.
XL - LXVI) în partea întâia raţionaliştii contestă originea
isaianică a cap. XIII, 1-14, 23 (profeţia împotriva
Babilonului); cap. XXI, 1-16 profeţia împotriva Babilonului,
Edemului şi a Arabiei cap. 24-27 (Apocalipsa).; cap. 33 (aşa
numita liturghie profetică; cap. XXXIV-XXXV (distrugerea
Edo-mului şi eliberarea Sionului); cap. XXXVIII-XXXIX ar
fi luate din II Regi XVIII, 17—20, 19.29
întreaga parte a doua este atribuită unui autor numit
Deutero-Isaia, care ar fi trăit pe la sfârşitul exilului babilonic.
Părerea aceasta este acceptată aproape de către toţi exegeţii,
care fac parte din şcoala critică.30 S-a susţinut că profeţiile lui
trebuie datate între prima victorie a regelui persan Cims (cea
550 td.Cr.) şi cucerirea Babilonului de către Cirus, după care
a urmat decretul său prin care a permis evreilor exilaţi să se
întoarcă în ţara lor (538 td.Cr.).
Unii apără părerea că profeţiile lui Deutero-Isaia ar
trebui datate în perioada de după 538 î.d.Cr. Se crede că
terenul de activitate al acestui profet a fost Babilonul;
T1
alţii
cred că a fost Palestina, Egiptul sau o altă ţară.
Cap. LVI-LXVI sunt atribuite unui autor deosebit.
Duhm îl numeşte Trito-Isaia şi, după el, ar fi fost un elev al
lui Deutero-Isaia şi care este datat fie în jurul anului 450
î.d.Hr., pe vremea lui Maleahi sau prin anul 520 î.d.Hr., pe
vremea lui Hagai şi Zaharia33. în această privinţă nu există
însă unanimitate în rândurile exegeţilor radicali.
Unii exegeţi apără unitatea părţii a doua, alţii o atacă.
Astfel, după părerea criticilor radicali, s-ar putea atribui lui

30 Vezi şi Dicţionar enciclopedic al Bibliei, p. 324.
31 Dicţionar biblioc, ed. cit., p. 619.
33 Dicţionar biblic, p. 619.
19
Isaia numai a şasea parte din carte, adică vreo 11 capitole
întregi şi unele mici fragmente din alte trei capitole.34
Exegeţii critici radicali îşi susţin afirmaţiile lor pe
baza a două argumente principale: unul de ordin dogmatic şi
altul de ordin filologic. Mai întâi criticii radicali neagă orice
Revelaţiune supranaturală, deci implicit şi inspiraţiunea
divină.
Astfel, după aceşti critici, profetul nu poate să prezică
mai multe decât orice bărbat înţelept, care priveşte cu atenţie
împrejurările timpului său. Prin urmare, profetul nu poate să
descrie exilul babilonic ca ceva prezent, cu mai mult de 100
ani înainte, nu poate apoi, descrie ca apropiată eliberarea
poporului şi prăbuşirea regatului babilonic cu aproape 200
ani înainte.
Dacă avem în vedere, însă, felul de a vorbi al
profeţilor, ca unii care văd în spirit evenimentele viitoare,
atunci înţelegem uşor cum pot fi descrise evenimente viitoare
şi cum ar fi prezente, ca şi cum ar fi trăite.
Aşadar, descrierea vie a exilului se aplică prin felul
profetic de a expune faptele, amestecând cele prezente cu
cele viitoare.
E neîntemeiată, apoi, întrebarea pînă unde poate
merge inspiraţia şi dacă se pot inspira nume şi numere (de
exemplu : Isaia prezice rolul lui Cirus în eliberarea poporului
din exilul Babilonului, amintindu-1 chiar pe nume, cap. XLV,
1). Cine admite atotştiinţa şi atotputerea lui Dumnezeu, acela,
în chip consecvent şi firesc, trebuie să admită posibilitatea
Revelaţiei şi implicit a inspiraţiei.
Criticii negativi, pentru a susţine opiniile lor, se referă
apoi, în al doilea rând, la limba deosebită, care s-ar constata
în cele două părţi ale cărţii lui Isaia.

20
Dicţiunea părţii a doua, după ei, ar fi mai uşoară şi
mai elegantă, uneori mai artificială şi mai difuză. Ştim însă că
Isaia a activat aproape o jumătate de veac. In acest timp
îndelungat el a putut să-şi schimbe stilul. Deosebirea de stil
se mai poate explica apoi şi prin deosebirea cuprinsului celor
două părţi, în partea întâia predomină ameninţările, în cea de
a doua, mângâierile.35
Astfel, a fost atrasă atenţia asupra diferenţelor dintre
cap. 1-39 şi 40-66 în ce priveşte limbajul, stilul şi concepţiile.
S-ar putea spune că în 1-39 limbajul este plastic şi plin de
ilustraţii, în timp ce în 40-66 este adesea mai prozaic; în 40-
66 aspectul cosmologic al Domniei lui Dumnezeu este mai
proeminent decât în 1-39; în timp ce 1-39 vorbesc despre
Mesia-Rege, în 40-66 El este înlocuit de Robul lui Iahveh.
Totuşi, aceste diferenţe nu ne impun să renunţăm la
ideea unităţii cărţii. în afară de aceste diferenţe există o serie
de asemănări izbitoare. Ca exemple de acest gen am putea
arăta că în cap. 1-39 nu este descrisă numai gloria lui Mesia
(11:1 şi 53:2), iar cap. 40-66 nu descriu numai pe Robul care
suferă (42:1-7; 53:11 şi urm.); în al doilea rînd, apelativul
divin „Sfântul lui Israel” apare de 12 ori în 1-39 şi de 13 ori
în 40-66 şi de numai cinci ori în restul Vechiului Testament.
Aşadar, stilul trebuia să se adapteze împrejurărilor şi
conţinutului cuvântărilor. Nu se poate însă vorbi despre o
deosebire reală de limbă între partea întâia şi partea a doua a
cărţii Iui Isaia, după cum susţin criticii radicali.
Unele expresii, imagini şi comparaţii specifice lui
Isaia, le întâlnim în amândouă părţile, aşa de exemplu,
expresia «Sfântul lui Israel», se întâlneşte de 12 ori în partea
întâia şi de 14 ori în partea a doua. Expresia «gura lui Iahve a
35 Ibidem.
36 Dicţionar biblic, p. 619.
21
vorbit», se află de 5 ori în partea întâia şi de 2 ori în partea
doua (XL, 5 ; LVIII, 14).37
Că în partea a doua a cărţii se oglindeşte epoca
anteexilică, se vede din unele acuzaţii care nu s-ar potrivi
pentru deportaţi (LVII, 9 şi urm.; LVI, 6 şi urm.). Autorul
aminteşte despre peşteri (LXIV, 4), despre munţi (LVII, 7),
despre feluriţi arbori şi arbuşti, necunoscuţi locuitorilor din
Babilon (cedrul XLIV, 14 ; XLI, 9). Folosirea unui astfel de
vocabular nu se poate concepe la un scriitor care a trăit şi a
petrecut aproape toata viaţa în exil.38
Originea şi autenticitatea cărţii ne-o demonstrează
istoria. Din timpurile cele mai vechi toate profeţiile, care se
citesc azi în cartea lui Isaia, tradiţia le atribuie constant lui
Isaia, fiul lui Amoţ, care a trăit pe timpul lui Hischia. încă în
vremea Domnului nostru Iisus Hristos, profeţiile contestate
de exegeţii radicali se aflau în cartea lui Isaia. Aşa este cazul
cu capitolul 53 din Isaia, pe care-1 citea famenul etiopian
(Fapte 7, 2). în exemplarul din Nazaret, din care a citit
Mântuitorul, s-a aflat cap. LXI.39
într-un loc din cartea necanonică a lui Iisus, fiul lui
Sirah, carte scrisă în sec. II î.Hr., se face aluzie la Isaia XLI, 1
(Iisus Sirah, XLVIII, 27).
Cea mai veche traducere, Septuaginta, a cunoscut
cartea lui Isaia în forma ei de astăzi. Noul Testament citează
drept cuvinte ale lui Isaia 11 locuri scoase din cap. XL-LXVI.
în concluzie, putem afirma că atât integritatea cât şi
autenticitatea cărţii lui Isaia este bine întemeiată, încât
argumentele de ordin critic nu sunt suficiente pentru a
contesta lui Isaia anumite părţi din cartea sa.
37 Studiul Vechiului Testament, p. 230-231.

38 Ibidem.
39 Ibidem, p. 231.
22
3. Chemarea profetică în viziunea profetului Isaia
ooncif
între popoarele consacrate ale Vechiului Testament,
un loc cu totul (cap. 6, 1-8) aparte îl ocupă acei „naviim”,
adică profeţii, ce prin slujirea lor aveau menirea de a învăţa
poporul să respecte poruncile Domnului Dunmezeu. Ei sunt o
instituţie specifică poporului ales şi erau consacraţi direct de
Dumnezeu. Pentru dăruirea lor totală în slujirea divinităţii,
pentru zelul misionar extraordinar, dar mai ales pentru
raportul intim cu divinitatea, profeţii erau numiţi „oameni ai
lui Dumnezeu” (IV Regi 4,9).
Ca unul care are de transmis mesajul lui Dumnezeu,
profetul se mai numeşte şi „malak Iahve”, îngerul, solul sau
trimisul lui Dumnezeu deoarece el are cunoştinţele pe care le
transmite direct de la divinitate, fară vreun alt mijlocitor.
Trimiterea la misiune se face direct de Dumnezeu, fie printr-
un glas lăuntric, numai de el perceput, fie printr-o viziune
directă, aşa cum a fost cazul lui Isaia (cap. 6). într-un fel s-ar
putea spune că profeţii au fost pentru perioada Vechiului
Testament ceea ce au fost Sfinţii Apostoli pentru Noul
Testament, adică nişte chemaţi speciali la slujba lui
Dumnezeu.40
Pentru toţi profeţii, momentul chemării la profeţie a
constituit un moment unic al vieţii, moment ce-şi punea
amprenta veşnică asupra sufletelor lor. Deşi chemarea la
misiune era momentul major al vieţii lor, nu întotdeauna
acceptau cu bucurie mesajul, întrucât profetul era expus
oprobiului cetăţii.
Spre deosebire de alţi profeţi, chemarea lui Isaia are
un caracter cu totul aparte. Momentul grandios al revelaţiei
lui Dumnezeu, în urma căruia a fost ales pentru a-I aduce
mesajul unor oameni adesea îndărătnici şi refractari la
40 Petre SEMEN, op. cit., p. 171-173.

23
cuvântul divin, a fost fixat în scris la capitolul 6 al cărţii sale,
pentru a fi transmis posterităţii. Mai mult decât oricare alt
profet, Isaia a rămas atât de impresionat de sfinţenia lui
Dumnezeu încât încearcă să facă din aceasta motivul central
al activităţii sale profetice.41
Se pare că Isaia a avut sublima viziune în anul 740
î.Hr., anul morţii regelui Ozia (769-738) în templul din
Ierusalim, locul oficial al săvârşirii cultului şi al întâlnirii lui
Dumnezeu cu poporul ales. Fiind atotputernic şi atotprezent,
Dumnezeu nu încetează de a mai fi prezent în ceruri sau din
vreo altă oarecare parte a lumii create de El, chiar dacă se
descoperă profetului în templul din Ierusalim. Nu întâmplător
Iahve a ales templul pentru a se releva profetului.
Se ştie din istoria Vechiului Testament că Dumnezeu
se poate revela omului oriunde: în câmp (Facerea 28,19), în
munte (Ieşirea 3,1-2), sub un copac (Judecători 6,11), lângă
râu (Iezechiel 1,3) etc; întrucât fiind atotprezent şi veşnic nu
poate să fie circumscris de spaţiu sau de timp.
De data aceasta a ales templul din Ierusalim ca loc al
revelaţiei Sale, pentru a-1 face pe profet să-şi formeze cea
mai înaltă idee despre sublimitatea Fiinţei divine a cărei
însuşire esenţială este tocmai sfinţenia. Un alt motiv al
descoperirii lui Dumnezeu în templu este şi pentru a da o
expresie cât mai concretă legăturii lui Iahve cu templul din
Ierusalim, locul de adorare prin excelenţă a Sa de către
întreaga comunitate israelită. Dumnezeu „cel cu totul altul”
alege locul revelaţiei precum şi modul de a se revela.
Revelaţia Sa în sfera creatului nu este controlată şi nici
controlabilă de către om, şi ca urmare dă naştere unei tensiuni
caracteristice.42
41 Ibidem.
42 Ibidem.
24
Dumnezeu se face cunoscut lui Isaia într-un loc sfânt
pentru ca însăşi ambianţa locului, în care le era permis numai
preoţilor să intre doar dimineaţa şi seara, pentru a oferi
sacrificiul zilnic de tămâie, să-L predispună unei teofanii.
Aşadar mediul însuşi, cu caracterul său sacru, era suficient
pentru a înţelege că întâlnirea cu divinitatea are loc departe
de sfera profanului, şi numai după o prealabilă pregătire din
partea omului, în calitate de sfinţenie absolută, Dumnezeu se
prezintă întotdeauna ca Ceva cu totul separat de ceea ce nu
este sfânt şi curat.
în urma încheierii Legământului cu Israel, Dumnezeu
a ales numai anumite locuri în care şi-a manifestat slava Sa,
pentru că nu orice loc este potrivit pentru majestatea
Sfinţeniei divine de a se întâlni cu profanul. Dumnezeu vrea
să-i reamintească lui Isaia că El a ales un loc în care vrea să
se întâlnească cu poporul Său. Templul din Ţara Făgăduinţei
era deci locul sfânt prin excelenţă, iar Domnul Dumnezeu se
descoperă în acest loc şi pentru a reliefa istoricitatea concretă
a revelaţiei Sale care începe într-un loc bine determinat.43
Se pare că extraordinara revelaţie pe care a avut-o
Isaia, când L-a văzut pe Iahve în postura de rege stând pe un
tron, s-a întâmplat în 174 anul morţii regelui Ozia, când
auzind cântarea serafimilor slăvindu-L pe Dumnezeu cu
cuvintele: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot
pământul de slava Sa” (cap. 6,1-3), şi văzându-L pe Domnul
stând pe tronul slavei Sale înconjurat de fiinţe spirituale
(serafimi) a fost copleşit de uimire.
Sunt şi alte cazuri în Vechiul Testament când
Dumnezeu Se descoperă pe Sine în chipul unui împărat,
şezând pe tronul slavei, înconjurat de mulţimi de slujitori,
într-un mod asemănător este descrisă revelarea lui Dumnezeu
şi în viziunea unui alt profet care zice: „Am văzut pe Domnul
43 Ibidem, p. 174.
25
stând pe tronul Său şi toată oştirea cerească sta lângă El, la
dreapta şi la stânga Lui” (III Regi 22, 19), ca şi la profetul
Daniel (7,9).44 Prin cuvintele „oştire cerească” se înţelege de
fapt adunarea îngerilor, a fiinţelor cereşti, care sunt în slujba
permanentă a lui Dumnezeu, adică îngerii din ierarhia
superioară, cei mai apropiaţi de Dumnezeu, din care fac parte
Heruvimii, Serafimii şi Tronurile. Cei mai apropiaţi de
Dumnezeu erau serafimii, adică cei arzători, cei care îl slujesc
cu înflăcărare pe Dumnezeu, Creatorul lor. Aceştia prin însăşi
natura alcătuirii lor sunt cei mai apropiaţi de Dumnezeu, atât
prin slujire, căci „stăteau înaintea Lui” (v. 2), cât şi prin mai
multa lor asemănare cu Dumnezeu, care de asemeni este foc
arzător. Aşa îl numeşte şi alt profet „foc mistuitor, scaunul
Lui este pară de foc, iar îmbrăcămintea slavei Lui este ca
focul” (Daniel 7,9). In calitate de slujitori apropiaţi ai lui
Dumnezeu, ei sunt înconjuraţi de o veşnică văpaie de foc.
Vorbind despre revelarea lui Dumnezeu în mijlocul focului,
Sfântul Simeon Metafrastul leagă acest element de momentul
înfricoşatei judecăţi, când totul va fi copleşit de slava lui
Hristos Dumnezeu ca Judecător. Slava feţei Lui va apărea
pentru cei ce nu L-au cunoscut, ca un foc mistuitor... iar celor
drepţi ca lumină iubitoare. Prin urmare, cei păcătoşi vor simţi
prezenţa lui Dumnezeu ca foc, nu ca slavă.45
De notat că în majoritatea teofaniilor vechi-
testamentare sfinţenia lui Iahve se revelează prin intermediul
focului (Ieşirea 19,8; Miheia 1,4).
în centrul gândirii teologice a lui Isaia se remarcă cea
mai înaltă concepţie despre Dumnezeu, Stăpânul absolut al
tuturor forţelor naturale, care concentrează în Sine
44 John H. ALEXANDER, Profetul Daniel - Un mesaj pentru

vremurile noastre, Editura Agape, Făgăraş, 1995, pag. 5.
26
deplinătatea tuturor perfecţiunilor.46 De fapt sfinţenia lui
Dumnezeu constituie centrul teofaniei şi al experienţei sale
religioase. De aceea, mai mult ca la oricare alt profet, apare la
Isaia cuvântul „Sfânt” atât ca adjectiv (cap. 6,3) cât şi ca
substantiv (cap. 40, 25), dar ceea ce este propriu lui, este
expresia „Sfântul lui Israel”, în câteva rânduri îl numeşte pe
Dumnezeu Dumnezeul Sfânt (cap. 5,16), Dumnezeu al cărui
nume este sfânt (cap. 57,15), al cărui braţ este sfânt (cap.
52,10) sau Duhului Său cel sfânt (cap. 63, 10-11).47
Se pare că la profetul Isaia, poate mai mult decât la
alţi aghiografi vechiteslamentări, cuvântul „ qadhoş ” are
înţelesul de: separat, pus deoparte pentru ceva, separat în sens
liturgic.48 Prin cântarea. „Sfânt, Sfânt Sfânt, Domnul Savaot,
plin este tot pământul de slava Sa” (v.3), serafimii îl slăveau
pe Dumnezeu şi-I defineau în acelaşi timp Fiinţa. Cu alte
cuvinte, îl descopereau pe Dumnezeu profetului ca pe ceva de
cu totul altă natură decât creatura. Cuvintele îngerilor
constituiau maniera cea mai potrivită pentru a exprima pe Cel
de necuprins.
Ascultând exclamaţia îngerilor: „Sfânt, Sfânt, Sfânt
Domnul Savaot...” proorocul a simţit imperios nevoia de a
participa împreună cu - aceştia la preaslăvirea lui Dumnezeu.
Tripla repetare a atributului esenţial al divinităţii avea o
însemnătate capitală pentru profet ca şi pentru poporul în
mijlocul căruia trăia. Isaia a realizat că exclamaţia îngerilor
trebuie să fie de fapt exclamaţia de preaslăvire a divinităţii
din partea întregii creaturi, ca un semn de recunoştinţă în faţa
acestei revelaţii divine, care facea cunoscut omului un
Dumnezeu inefabil în transcendenţa şi în perfecţiunea Sa.
Prin urmare, prin cântarea lor, îngerii îl prezintă pe
46 Dicţionar biblic, ed. cit., Oradea, p. 622, col. I.

48 Ibidem.
27
Dumnezeu, în preajma căruia stau şi slujesc, ca pe un
Dumnezeu foarte sfânt, un Dumnezeu desăvârşit, sublim,
Stăpânul tuturor celor văzute şi a celor nevăzute.49
în templul sfânt, lui Isaia i s-a descoperit ceva din
realitatea divină pe care încercările omului de a o afla nu se
exprimă decât prin interdicţii, şi mai ales prin imposibilitatea
de a o percepe, Isaia a înţeles cu acest prilej că sfinţenia este
realitatea pozitivă, interioară a lui Dumnezeu, care-L face să
fie cu totul altul şi altceva decât realitatea pământească în
care trăia profetul. Isaia a mai descoperit, de asemenea, că
sfinţenia de care se tem şi îngerii - care prin natura lor oricum
sunt mai aproape de Dumnezeu, necutezând a rămâne
descoperiţi în faţa ei - îl fac fară egal şi ca urmare îl pune pe
om în imposibilitatea de a-L cunoaşte sau numi.50
Comparându-se pe sine, creatură infimă, cu realitatea divină,
el îşi recunoaşte propria nimicnicie şi exclamă copleşit de
teamă: „Vai mie”. Cuvintele „vai mie”, exprimă distanţa de
nedepăşit dintre Creator şi creatură, în continuare, exprimând
un sentiment unic în faţa Celui pe care serafimii îl adoră ca
sfânt, strigă: „Vai mie că sunt pierdut! Sunt un om cu buze
spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate.
Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei” (vers. 5).
Cuvintele profetului exprimă teama profundă a
omului în general, care datorită mărturiei propriei sale
conştiinţe se simte necurat, şi ca urmare total nevrednic de a
rămâne înaintea divinităţii fară a-şi primejdui viaţa, Isaia este
conştient că pe Dumnezeu, Stăpânul absolut şi Creatorul a
toate, omul nu poate să-L vadă şi să rămână viu. Ca bun
cunoscător al Legii, el nu era străin de cele întâmplate
49 Ibidem, p. 177.
50 Vezi şi pr. dr. Petre SEMEN, învăţătura dentre sfânt şi
sfinţenie în cărţile Vechiului Testament, teză de doctorat, în „Teologie şi
viaţă”, an II (LXVIII), nr. 4-7, 1992.
28
patriarhului Iacob, care în urma unei experienţe asemănătoare
;i exclamat: „Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost
sufletul meu” (Facerea 32,30).51
Când Isaia zice: „Sunt un om cu buze spurcate”, vrea
să sublinieze pe de o parte, că prin măreţia Sa inaccesibilă,
prin perfecţiunea şi absenţa oricărei umbre de necurăţenie
morală, Dumnezeu transcende ontologic tot ceea ce este
uman şi creat, iar pe de alta îşi exprimă părerea de rău că
limbajul său nu este asemănător cu al îngerilor - adică este
profan - şi ca urmare nu corespunde sfinţeniei divine care i s-
a revelat într-un mod atât de impresionant.52
Din descrierea acestei viziuni reiese că deşi
Dumnezeu se revelează omului într-o formă voalată, nici
îngerii în calitate de creaturi, deşi fac parte din suita Sa, nu
sunt nevrednici a-L privi în faţă. De aceea de teamă îşi
acopereau feţele cu aripile (vers.2). în primul plan deci
profetul pune în comparaţie pe serafimi, care, deşi au menirea
de a-L sluji neîncetat, nu cutează a încerca o prea mare
intimitate cu El, iar în planul al doilea pe om - ce se simte
total copleşit de întâlnirea sa cu divinitatea - temându-şi chiar
existenţa. Când zice „vai mie!” Isaia încearcă un fel de
mărturisire a necurăţiei morale omeneşti. Un sentiment
oarecum asemănător îl încearcă şi Ieremia când zice: „Cine
nu se va teme de Tine împărate al neamurilor?” (cap. 10,7).
Slava lui Dumnezeu, revelată lui Isaia, apare foarte
asemănătoare cu cea de pe muntele Sinai, adică înconjurată
de lumină, de tunete şi fum, încât ţâţânele templului se
zguduiau. Viziunea înfăţişează aspectul sacrului care pe de o
parte, se revelează iar pe de alta rămâne inaccesibil omului.
Cu alte cuvinte, sacrul îşi revendică o suveranitate absolută în
a-şi alege locul de manifestare, iar acolo unde se manifestă
51 Petre SEMEN, Aşteptând mântuirea, p. 177-178.

52 Ibidem.
29
naşte pentru om un justificat sentiment de micime şi de
impuritate morală, descoperindu-se pe sine ca valoare
supremă şi unică.53
Descriind viziunea de inaugurare a misiunii sale
profetice, Isaia vrea să dovedească ascultătorilor că sfinţenia
lui Dumnezeu implică o deosebire categorică între cele două
nivele de existenţă - divină şi umană - dar în acelaşi timp o
apropiere pe care Dumnezeu o iniţiază şi o revelează omului
tocmai în acest scop. Din revelarea lui Iahve faţă de poporul
Său preferat, faţă de om în general, iar în cazul de faţă
profetului Isaia, se vede clar că Dumnezeu nu rămâne, şi nu
vrea să rămână izolat de istorie. De fapt din aproape toate
cărţile Vechiului Testament se desprinde ideea preocupării
majore a divinităţii pentru soarta omului, şi a lumii pe care a
creat-o. Dumnezeul revelaţiei apare întotdeauna cu faţa spre
om, interesându-se îndeaproape de soarta acestuia.
Deşi Sfânta Scriptură, mai cu seamă cărţile profetice îl
arată pe om ca fiind în aproape totală dependenţă de
Dumnezeu, ea îl prezintă în acelaşi timp pe Dumnezeu pentru
om. Din viziunea lui Isaia se desprinde ideea că pentru
poporul lui Israel este posibilă întâlnirea cu Dumnezeu în
istorie, că omul este invitat să răspundă acestei chemări ca
fiinţă personală şi independentă. Dumnezeu nu constrânge
libertatea omului. Aceasta reiese cu prisosinţă din acelaşi
capitol al lui Isaia în care Dumnezeu întreabă: „Pe cine îl voi
trimite şi cine va merge pentru noi?” (vers.8).
De fiecare dată când Dumnezeu se descoperă lumii -
pentru că distanţa dintre El şi om este prea mare - se foloseşte
de îngeri, slujitorii Săi, cărora uneori pentru un timp
determinat, le dă o înfăţişare apropiată de cea umană. Când,
în continuare, Isaia redă exclamaţia îngerilor „Sfânt, Sfânt,
Sfanţ” el afirmă ce-i drept calitatea lui Dumnezeu cea mai
53 Ibidem, p. 178.
30
specifică, sfinţenia, iar când adaugă întrebarea: „Pe cine voi
trimite şi cine va merge pentru mine?” exprimă de fapt
dorinţa divinităţii de a nu rămâne izolată de creatura Sa.
în momentul rostirii „sunt un om cu buze spurcate”,
pentru a fi asigurat că nu-i este periclitată existenţa, şi
întrucât Dumnezeu însuşi doreşte să-şi facă cunoscută
prezenţa în mijlocul poporului lui Israel - iar profetului în
mod special - un înger ia un cărbune de pe jertfelnic şi-l
atinge de buzele sale zicând: „Iată s-a atins de buzele tale şi
va şterge toate păcatele tale, iar fărădelegile le va curaţi”.54
Se pare că momentul iertării fărădelegilor profetului
este simultan cu actul de pocăinţă pe care-1 face Isaia
recunoscându-şi greşelile care-1 fac nevrednic de a rămâne în
faţa sfinţeniei absolute. Cu toate că s-a simţit copleşit şi în
primejdie de moarte, Isaia a încercat în acelaşi timp dorinţa
arzătoare de a rămâne cât mai mult cu Dumnezeu spre a-L
slăvi împreună cu îngerii. Deşi înfricoşător pentru profet,
Iahve este totuşi Dumnezeul părinţilor pe care-L simţea
apropiat de sine, ca unul care făcea parte dintr-un popor ce-L
numea pe Iahve „Dumnezeul nostru”, aşa cum exclamase
Moise: „Care popor are un Dumnezeu atât de aproape de noi,
cum este Iahve, Dumnezeul nostru?” (Deut. 4,7,39). Isaia ştia
că Dumnezeu cel de trei ori sfanţ, ce se revelase omului în
repetate rânduri, a promis strămoşilor o mare apropiere când
a zis proorocului Moise: „Eu însumi voi merge înaintea ta şi
tc voi duce la odihnă” (leş. 33,14).
Cuvântul „necurat” folosit de Isaia vrea să însemne
inapt, adică nepregătit pentru împlinirea unui act de cult, a
unui ritual la templul sfânt, întrucât o persoană necurată, şi cu
atât mai mult neconsacrată, nu avea ce să caute înaintea lui
Iahve.55 Isaia se temea să rămână înaintea sfinţeniei şi a
54 Ibidem, p. 179.
55 Ibidem, p. 180.
31
slavei divine deoarece se ştia neconsacrat şi ca urmare
nepregătit pentru a împlini o lucrare pentru Dumnezeu.
Numai după ce prin lucrarea îngerului a fost confirmată
acceptarea sa de a-L sluji pe Dumnezeu cu cuvântul, de a-I
vesti voia printre oameni, Isaia a primit mandatul zicând:
„lată-mă (Doamne), trimite-mă pe mine!”.
Prin ritualul îndeplinit de îngeri, Isaia a devenit apt de
a se face slujitorul lui Iahve, de a-I face cunoscută în lume
voia. Altfel spus, buzele sale sunt de acum consacrate, sunt
transpuse în sfera sfinţeniei divine, şi ca urmare, vrednice de
a vesti slava lui Dumnezeu în mijlocul poporului către care a
şi fost trimis.
4. „Ebed Yahve”
Profetul Isaia vorbeşte în repetate rînduri de

activitatea lui Mesia, arătând că ea se va desfăşură în
Ierusalim (Isaia 2, 2-3) şi această cetate se va umple de slavă
(Isaia 60, 1-5 62, 1-12). Mesia se va face cunoscut prin
minuni, vindecând timpurile suferinde şi sufletele chinuite de
boli psihice (Isaia 60, 1). Această slujire a Sa a fost exprimată
sugestiv prin expresia «servul Domnului» «‘ebed Iahve»,
menţionată în mai multe capitole (42, 1-7, 44, 1-4, 49, 4-9,
50, 4-9, 52, 13-53, 1-12). Prin această expresie ebraică se
defineşte persoana lui Mesia şi îndeosebi activitatea sa
mântuitoare care se va încheia cu jertfa de pe Golgota.56
„Iată sluga Mea pe care o sprijin, Alesul meu intru
care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi
El va propăvădui popoarelor Legea Mea, Nu va striga şi nici
nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui. Trestia
56 Diac. prof. Dr. Emilian CORNIŢESCU, Persoana lui Mesia şi

lucrarea Sa în lumina profeţiilor vechitestamentare, în „Studii
Teologice”, Seria a Il-a, anul XXXVII, nr. 9-10, 1985, p. 611.
32
frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge. El va
propovădui Legea cu credincioşie. El nu va fi nici obosit, nici
sleit de puteri până ce nu va fi aşezat Legea pe pământ; căci
învăţătura Lui toate ţinuturile o aşteaptă” (cap. 42, 1-4).
Acesta este primul din cele 4 mari texte ale lui Isaia
referitoare la un personaj aparte numit „Ebed - Iahve” -
Robul lui Dumnezeu şi reprezentat de profet ca o persoană cu
totul distinsă, cu caracteristici regale, profetice şi sacerdotale
şi care este în acelaşi timp victimă nevinovată care se aduce
pe sine jertfa pentru păcatele lumii.57
Expresia „Ebed - Iahve” este frecvent amintită şi în
alte cărţi ale scripturii Vechiului Testament. Cuvântul „ebed”
derivă de la verbul „abad”, care la perfectul Qal înseamnă a
sluji lui Dumnezeu (leş. 3,12) sau a-L adora. Cu acest termen
au fost numiţi sclavii sau robii, ca unii care trebuiau să facă
voia stăpânului lor. El putea să exprime şi raportul care exista
între un slujitor şi stăpânul său. Se mai folosea expresia
„abad” sau „ebed” - slujitor şi atunci când o persoană se
adresa unei alte persoane de rang superior.58
în raport cu Dumnezeu, patriarhii, Avraam, Iacob,
Moise, Iosua, David, Solomon, profeţii şi chiar regii s-au
numit slujitori (Fac. 26, 24), ca unii care erau săvârşitori
devotaţi ai voii lui Dumnezeu. Ca împlinitoare a poruncilor
divine şi mai ales în calitatea sa de păstrătoare a legământului
încheiat cu Iahve, comunitatea israelită, în general, s-a numit
pe sine cu acest nume. „Ebedul a fost identificat de către cei
mai mulţi, în mod curent, cu naţiunea, cu tot Israelul.59
Această numire s-a extins şi în Noul Testament. Deşi Isaia
foloseşte expresia „ebed” pentru poporul Israel în totalitatea
sa (cap. 41, 8-9; 42,19; 43,10; 44,1-2) totuşi „Ebed Iahve” se

58 Ibidem.
59 Dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, op. cit., p. 449.
33
deosebeşte de „ebed - Israel”, căci El este ales din pântecele
maicii sale spre a fi slujitor lui Iahve (49,5). El are o chemare
specială devenind mijlocitorul noului legământ. Spre
deosebire de „Ebed - Israel” care de numeroase ori s-a arătat
refractar la poruncile Domnului, Ebed - Iahve este gata să
asculte de Dumnezeu. El este plin de încredere în Dumnezeu,
fiind sigur că-L va sprijini în misiunea Sa. Spre deosebire de
Israel El este fară de păcat şi suferă pentru păcatele altora,
ispăşind în locul lor (Isaia 53,4).
în prima pericopă (cap. 42,1 -4) apare numele lui Ebed
- Iahve şi trăsăturile speciale ale misiunii sale. Astfel în
calitatea sa de ales, de chemat al lui Iahve, el este mijlocitor
al noului legământ. Dumnezeu îl sprijină în misiunea sa
dându-I Duhul Său care-i conferă puterea de a face judecată
tuturor neamurilor. Misiunea lui divină este recunoscută de
toate neamurile cărora El le aduce împăcarea cu Dumnezeu,
începutul activităţii sale este fară zgomot, căci El vine ca un
învăţător, blând şi smerit, împărtăşind tuturor din învăţătura
sa.60 Din capitolul 42 reiese că scopul misiunii lui Ebed -
Iahve este de a întemeia o împărăţie a păcii, care să cuprindă
pe Israel, şi toate popoarele păgâne ce îşi vor abandona idolii
lor şi se vor închina adevăratului Dunmezeu. Spre deosebire
de Moise, care a fost mijlocitorul legământului lui Israel cu
Dumnezeu, Ebed - Iahve va fi mijlocitorul unui nou legământ
cu întreaga omenire.61
în Ebedul din Isaia 42, unii au văzut o personificare a
unei colectivităţi, adică a Israelului în totalitatea sa, iar alţii
văd în acesta pe Zorobabel. Prin urmare, Ebedul ar
personifica Israelul ideal, care are menirea de a face
cunoscută Legea printre păgâni.
60 Petre Semen, op. cit., p. 182.

61 Diac. Prof. Emilian CORNIŢESCU, op. cit., p. 612.
34
Citind cu atenţie pericopă de mai sus se poate uşor
constata că Ebed - Iahve nu poate fi Israel căci el are trăsături
personale specifice. El nu poate fi nici pe departe un colectiv
personificat. De asemenea nu poate fi poporul lui Israel,
întrucât el are menirea de a aduce la Iahve, la religia revelată
toate neamurile, care alături de Israel trebuie să participe la
noul legământ. El nu poate fi nici Zorobabel, fiindcă în Israel,
ca de altfel nici la alte popoare, regii n-au avut niciodată
62
misiunea de a învăţa poporul, ci de a-1 conduce.
Sfântul Evanghelist Matei (cap. 12,17) referă la
Mântuitorul Hnstos cele cuprinse în capitolul 42, 1-4 din
Isaia când spune: „Ca să se împlinească ceea ce s-a spus în
Isaia proorocul care zice”, şi sunt reproduse cele patru versete
din Isaia.
Isaia 49,1: „Ascultaţi ostroave, luaţi aminte popoare
de departe... Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din
pântecele maicii mele mi-a spus pe nume. Şi mi-a zis: «Tu
eşti sluga Mea, Israel, întru care Eu Mă voi preaslăvi... Te voi
face Lumină popoarelor ca să duci mântuirea Mea până la
marginile pământului”. Prin gura profetului, Ebedul spune
despre sine că Dumnezeu 1-a ales din pântecele maicii sale şi
l-a înzestrat în chip special pentru misiunea pe care o va
îndeplini, folosindu-se doar de glasul gurii, pe care îl
compară cu o sabie ascuţită. Ebedul se va ridica din mijlocul
lui Israel, poporul ales de Iahve ca să fie putătorul
binecuvântărilor divine şi pregătitorul venirii lui Mesia. El
este trimis mai întâi către poporul Israel cel împrăştiat şi
necredincios şi apoi spre celelalte neamuri. Acest Ebed -
Iahve s-a întrupat în persoana lui Iisus Hristos, în care dreptul
Simeon recunoaşte personajul prezis de Isaia când spune că
este „lumină spre descoperirea neamurilor” (Luca 2,32).63

63 Ibidem, p. 183.
35
Isaia 50, 4-6: „Domnul Dumnezeu mi-a dat limbă de
ucenic, ca să ştiu să grăiesc celor deznădăjduiţi... Domnul
Dumnezeu mi-a deschis urechea dar eu nu m-am împotrivit şi
nici nu m-am dat înapoi. Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii
mei spre pălmuiri şi faţa mea nu am ferit-o de ruşinea
scuipărilor. Şi Domnul Dumnezeu mi-a venit în ajutor, ...” în
aceste versete, profetul arată că Dumnezeu l-a pregătit pe
Ebed-Iahve în vederea misiunii înzestrându-1 cu o limbă
iscusită, pe măsura chemării sale, ca să ştie să-i mângâie pe
cei întristaţi şi să-i întărească pe cei deznădăjduiţi. Deşi ştia
că misiunea sa va necesita multe suferinţe, el nu se
împotriveşte şi nici nu se sustrage. Dumnezeu l-a ajutat şi l-a
apărat împotriva celor care 1-au vorbit de rău şi i s-au opus.
Ebed-Iahve din acest capitol este identic cu cel din capitolul
53. Fiecare cuvânt din această pericopă poate fi atribuit
Mântuitorului Hristos.
Cuvintele versetului 4 le spune şi Evanghelistul Matei
(cap. 11, 28) despre Domnul Hristos. Suferinţele lui Ebed-
Iahve, concordă întru totul cu ceea ce Sfinţii Evanghelişti
afirmă despre patimile Domnului, a cărui înviere a pus capăt
suferinţelor Mântuitorului pentru păcatele noastre.
Isaia 52,13; 53,2: „Iată sluga mea va propăşi, se va
sui, mare se va face şi se va înălţa pe culmile slavei”. Deşi va
fi umilit în acţiunea sa, această umilire va fi de scurtă durată
căci el va fi preaslăvit de Iahve. Suferinţele pe care le va
îndura ca om îi va face pe mulţi să amuţească şi să se mire de
ceea ce văd. Pentru că poporul nu-1 recunoaşte, braţul
Domnului Dumnezeu stă întins şi-l va pedepsi, întocmai ca
la ieşirea din Egipt, ori de câte ori se va îndepărta de El. Dacă
la venirea sa în lume, Ebed-Iahve a produs o impresie de
dispreţ, facându-i pe mulţi să-şi întoarcă faţă de la el, adică să
se depărteze de el, în cele din urmă poporul regretă că nu a
recunoscut pe cel pe care Dumnezeu l-a dat morţii din iubire
faţă de cei păcătoşi. El a îndurat suferinţele pentru noi, a fost
36
chinuit şi a murit, supunându-se şi tăcând ca un miel dus spre
junghiere şi ca o oaie ce este tunsă. Prin jertfa sa curată Ebed-
lahve deschide calea propriei sale slave, care duce la o intimă
comuniune între om şi Dumnezeu.
După ce am arătat care este învăţătura şi poziţia
Sfintei Biserici referitoare la cuprinsul cuvântărilor din cap.
42-53 ale lui Isaia, considerăm că este necesar să vedem care
este şi poziţia unor exegeţi şi critici moderni faţă de sensul
termenului „Ebed-Iahve” - Robul lui Dumnezeu.
Plecând de la existenţa unei oarecare deosebiri de
limbaj în sensul că stilul acestei părţi ar fi mai elegant, mai
uşor chiar, unii gânditori evrei, începând cu Martin Buber,
luând ca temei textul cap. 8,16, susţin că ar fi existat o şcoală
profetică a lui Isaia, şi ca urmare, ucenicii săi, iar după aceea
ucenicii ucenicilor lui, ar fi transmis mai întâi verbal
învăţăturile moştenite de la maestrul lor.64 In cele din urmă,
unul dintre ucenicii direcţi sau indirecţi ai lui Isaia, din
consideraţie pentru maestrul lor şi din dorinţa de a nu se
pierde aceste învăţături, le-a fixat în scris. Din modestie, sau
din dorinţa de a le da o mai mare autoritate, le-a adăugat, fară
nici o menţiune, la cartea profetului Isaia. Acest lucru s-ar fi
lacut la o distanţă de 150 de ani de la moartea dascălului,
adică atunci când s-a simţit primejdia denaturării celor
transmise oral, sau chiar a pierderii lor definitive. Din cap. 8,
16 reiese limpede că Isaia avea ucenici cărora într-adevăr le-a
încredinţat nişte taine; „Voi strânge laolaltă această învăţătură
pentru ucenicii mei”. Nu se poate şti însă ce conţinea sau ce
era această învăţătură. Unii exegeţi interpretează acest text ca
fiind vorba probabil de un document scris, care conţine unul
sau mai multe mesaje ale proorocului Isaia. Acest document
putea într-adevăr să constituie mai târziu, adică atunci când

37
cele profeţite se vor împlini, o dovadă a valabilităţii celor
prezise.65
Pornind de la marele decalaj istoric din cuprinsul
cărţii lui Isaia, unii exegeţi au încercat să identifice pe Ebed
cu anumite persoane istorice, cum ar fi: Moise, Iezechia,
Zorobabel, Eleazar, Iehonia sau chiar Cirus. Alţii susţin aşa
numita teorie autobiografică, potrivit căreia proorocul şi-ar fi
alcătuit din timp propriul necrolog. Unii exegeţi merg şi mai
departe, susţinând ideea că Isaia nu face altceva decât să-şi
povestească propria sa viaţă, sau dacă nu pe cea a lui, măcar
pe a poporului Israel.66
O interpretare cu totul favorabilă au dat-o şi exegeţii
iudei până la apariţia creştinismului, însă - după întemeierea
Bisericii prin Hristos Cel prezis de profeţi - ei şi-au
reconsiderat punctul de vedere, susţinând că Ebedul a fost o
figură realizată de fapt în istoria poporului Israel. Cu alte
cuvinte, nici o altă persoană, ci naţiunea în întregul ei, sau
dacă nu, măcar rămăşiţa credincioasă, l-a reprezentat pe
Ebed. După învăţatul Lindblom, Ebedul întruchipează o idee,
şi anume ideea misiunii poporului Israel în lume.67
Şi mai original în interpretarea sa se pare a fi John
Mc. Kenzie, după părerea căruia un anumit grup poate fi
încorporat în personalitatea conducătorului - în cazul
israeliţilor a patriarhului Avraam - prin care sunt
binecuvântate toate/o
neamurile. Binecuvântarea o transmite
odată cu numele. Astfel, potrivit ideii sale - care se numeşte
gândire corporală - şi noi, ca unii care descindem din Adam
şi purtăm binecuvântarea şi blestemul lui, cu toţii suntem
Adami. Chiar şi esenienii sectei de la Qumran s-au
65 Ibidem, p. 443-444.
67 Ibidem, p. 185.
38
autointitulat Ebedii Domnului, adică se considerau a fi „un
lot, o parte a lui Dumnezeu”. Au ajuns la această idee pe de o
parte, probabil datorită întoarcerii lor la trecut - la tradiţie ca
o reacţie certă faţă de elenism - iar pe de alta, pentru că au
asociat faptul că erau persecutaţi de concetăţenii lor,
comparându-se cu Isaia 53 şi considerându-se drept nişte
ispăşitori, într-un sens mai restrâns pentru Israelul cel
păcătos, iar într-unul mai larg, pentru tot neamul omenesc.
Din acest motiv în „Imnele de Mulţumire” au integrat părţi
întregi din cartea profetului Isaia referitoare la Ebed-Iahve.69
Chiar dacă Ebedul de la Qumran poate într-adevăr să
fie interpretat ca o persoană, aceasta se diferenţiază total de
cea a profetului Isaia. Dacă Ebedul esenienilor qum-raniţi are
conştiinţa permanentă a păcatelor personale, cel descris de
profet simte vocaţia ispăşirii în locul altora. Acesta este de
fapt mesajul principal al Robului lui Dumnezeu descris la
Isaia.
Cine citeşte cu atenţie Sfânta Scriptură, şi cunoaşte cât
de cât istoria poporului evreu, îşi dă seama cu uşurinţă că nici
una din figurile lui Israel, sau poporul în totalitatea sa, nu
corespund cu exactitate trăsăturilor unice sub care Isaia a
prezentat pe Ebed. Chiar dacă în opinia unora Ebedul
reprezintă o persoană anume sau întreaga comunitate
israelită, prin faptul că proorocul atribuie acestui slujitor al
Domnului calităţi întru totul personale, el ne apare ca un
personaj total distinct de restul poporului. Este adevărat, în
acelaşi timp, că cel puţin din cap. 44, 1-2 reiese că este vorba
de o colectivitate ca Ebed: „Şi acum ascultă Iacobe, Sluga
Mea şi Israele, pe care te-am ales”, în acest context Israel, în
totalitatea sa putea fi numit sluga lui Iahve, în baza alegerii
sale şi a angajamentului ce şi l-a luat când Dumnezeu a
încheiat cu el un legământ, de a sluji numai Domnului său

39
care l-a scos din robia apăsătoare a Egiptului. Totuşi,
profetul face o deosebire categorică între Ebed considerat în
totalitatea unei colectivităţi şi între Ebedul - persoană căci
continuă zicând că Ebedul are o „limbă ascuţită” şi „îşi dă
spatele spre bătăi” şi „obrajii înaintea celui ce-i smulge
barba” (Isaia 50, 4-6).
Dacă Ebedul îl reprezintă pe Israel, aşa cum sublinia
Anderson, se pot distinge totuşi deosebiri esenţiale între unul
şi celălalt. Astfel dacă poporul Israel adeseori, în condiţiile
vitrege ale istoriei sale, a deznădăjduit (Isaia 40, 27), Ebedul -
persoană nu este descurajat niciodată. Dacă Israelul este
păcătos şi nu rareori se răzvrăteşte împotriva Domnului său
(cap. 48,4), Ebedul este supus, smerit şi credincios (cap. 50,
5; 53, 4). Ca un popor neascultător şi mai ales răzvrătit, Israel
suferă pentru păcatele sale, Ebedul nu are păcate personale, ci
suferă pentru păcatele altora (cap. 53, 5).70
Nu se poate tăgădui faptul că profeţiile cuprinse în
capitolele mai sus menţionate constituie o încununare a
profeţiilor Vechiului Testament. La ele se referă şi mărturiile
Sfinţilor Apostoli, pentru a arăta împlinirea lor în Persoana
Domnului Hristos. Astfel se citează din profetul Isaia la
Matei 12, 18; 26, 24; Luca 24, 25-27. Bazaţi pe textele
profetului Isaia, care descrie suferinţele şi slava lui Mesia,
sub denumirea de „Ebed-Iahve” - Robul lui Dumnezeu -
Sfinţii Părinţi şi Biserica au văzut întotdeauna pe Mesia
Hristos.71
Deşi mulţi exegeţi au încercat să identifice pe Robul
lui Dumnezeu din cuvântările lui Isaia cu poporul ales, sau cu
persoane istorice (îndeosebi anumiţi conducători politici ai
acestuia), dat fiind faptul că nu toţi israeliţii au fost numiţi
70 Ibidem.
71 Pr.^prof. Athanasie NEGOIŢĂ, Teologia Biblică a Vechiului
Testament, Editura „Credinţa noastră”, Bucureşti, 1992, p. 175.
40
robi ai lui Dumnezeu - ci numai unii şi aceasta în semn de
mare cinste - denotă că Ebedul având nişte caracteristici
unice, cum ar fi mai ales capacitatea Sa recapitulativă în ce
priveşte păcatele noastre, nu - poate fi altul decât Mântuitorul
nostru Hristos. Având ca temei cuvintele proorocului şi ale
Sfinţilor Evanghelisti, tradiţia creştină, la rândul său,
dintotdeauna a văzut în „sluga Domnului” pe Iisus Hristos.
Numai la îndemnul Duhului, Isaia îl numeşte „slugă” pe acest
personaj ideal care are calităţile unui rege, profet şi preot, şi-I
recunoaşte rolul Său inegalabil în istoria mântuirii. Cuvintele
„pe care o sprijin” arată de asemenea raporturile foarte
strânse dintre Părinte şi Fiu.72
Ca o calitate deosebită a acestui personaj se distinge
blândeţea şi smerenia căci „nu va striga şi nu va grăi tare şi în
pieţe nu se va auzi glasul lui”. Cu firea Sa blândă El îi va
converti pe oameni prin puterea convingerii, adică prin
superioritatea învăţăturilor, iar nu prin constrângere, căci
Sluga Domnului va avea milă de oamenii. Activitatea Sa
învăţătorească nu se va limita numai la poporul ales. In
cuvintele: „cei mulţi de la miazănoapte şi de apus, care vin la
Domnul din întuneric” arată că El a venit în Iu ca să încheie
*7-2
un nou legământ cu toate neamurile.

în continuare, la cap. 53 care începe cu cuvintele:
„Cine va crede ceea ce am auzit şi braţul Domnului cui se va
descoperi?” profetul, luminat fiind de Duhul Sfânt, exprimă
nedumerirea evreilor necredincioşi care vor fi dezamăgiţi că
„pe cel ce nu avea chip, nici frumuseţe” pe Cunoscătorul
suferinţei, pe Cel ce fusese străpuns pentru păcatele lumii, nu
1-au primit şi recunoscut ca pe Mântuitorul lor şi al tuturor
neamurilor. Părea într-adevăr de necrezut ca puterea lui
Dumnezeu să se fi arătat în „sluga” smerită, umilită şi în cele
72 Dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, op. c it, p. 444-445.

73 Petre SEMEN, op. c it, p. 187.
41
din urmă condamnată la moarte. El însă pentru păcatele lumii
S-a adus pe Sine jertfa Tatălui care îl va dărui cu lungime de
zile şi-L va umple de slavă.
Din capitolul 53 al cărţii Isaia în care „Ebed-Iahve”
este numit „om al durerii” şi este descris ca o Persoană cu
vădite trăsături de rob, nefiind pusă în legătură cu
descendenţa davidicâ, reiese că profetul vrea să evidenţieze
un aspect nou al rolului lui Mesia, acela de a suferi pentru
păcatele noastre. Profetul a găsit că este mai important să
insiste asupra aspectului de jertfa şi renunţare la slava Sa, la
acceptarea suferinţei de bunăvoie, decât să insiste asupra
demnităţii regale sau asupra originii lui. Această idee este
sublim redată de Sfântul Apostol Pavel când spune că „S-a
deşertat pe Sine însuşi, şi a luat chip de rob” (Filipeni 2,7).
Ideea venirii lui Mesia în lume ca să sufere pentru
păcatele oamenilor, se datorează revelaţiei divine descoperită
profetului. Sfinţii Părinţi la rândul lor recunosc în unanimitate
că Isaia 53 este o prezicere clară a operei mântuitoare şi a
patimilor Mântuitorului.74
Din cap. 42-66, dintre care 42-55 au fost numite „o
Evanghelie înainte de Evanghelie”, putem trage următoarele
concluzii:75
1. Ebedul - Robul Domnului, după profetul Isaia urmează să
fie „lumină neamurilor” şi cu o astfel de misiune n-a fost
investit nimeni în afară de Mesia Hristos.
2. Ebedul lui Isaia a fost interpretat ca referindu-se la Mesia
chiar de exegeza iudaică timpurie.
3. Chiar Iisus s-a gândit pe Sine în termenii lui Isaia despre
Ebedul Domnului, începând de la Botez, cuvintele
evangheliştilor despre eveniment sunt ecouri din profeţiile lui
Isaia. Glasul din ceruri care anunţă: „Acesta este Fiul Meu
74 Ibidem, p. 188.
75 Ibidem, p. 190-191.
42
Cel iubit”, arată că Hristos este Cel mult aşteptat, cu alte
cuvinte este textul de la Isaia 42,1.
4. Deşi nu s-a numit pe Sine Ebed, Hristos a lăsat să se
înţeleagă că misiunea Sa era aceea de a sluji: „a venit adică să
slujească”, şi dovedeşte cu prisosinţă acest lucru la spălarea
picioarelor ucenicilor Săi, la cină zicând: „Să faceţi şi voi
precum v-am făcut Eu vouă” (Ioan 13,15).
5. La întrebarea Sfântului Ioan Botezătorul „Tu eşti Acela
care are să vină?” din răspunsul lui Iisus înţelegem că Acel
Cineva era Ebedul. Când Ioan a pus întrebarea, s-a referit în
mod precis la „cineva care trebuie să vină şi pentru care el
avea anumite criterii de recunoaştere”. De asemenea
Mântuitorul Hristos însuşi, pentru a-i convinge pe ascultătorii
Săi că El este cu adevărat Mesia Cel prezis de prooroci,
îndeamnă să se cerceteze Vechiul Testament, adică Sfintele
Scripturi zicându-le: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în
ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre
Mine” (Ioan 5,39).
6. Prin acceptarea credinţei în Iisus, oamenii devin „Noul
Israel”. Se împlinesc cuvintele proorocului: „Domnul
Dumnezeu va da robilor Săi un nume nou” (Isaia 65,15).
Poporul ales a rămas departe de Mesia-Hristos, şi nu L-a
recunoscut ca fiind Cel aşteptat pentru că Iisus a declarat că
vine ca să slujească, ori cel aşteptat de ei trebuia să conducă,
în momentul în care a intrat în cetatea Ierusalimului ca
Mesia-Rege, mulţi l-au aclamat cu „Osana”, dar când a
început să pătimească, L-au părăsit cu toţii, chiar şi cei mai
apropiaţi ai Săi. Aşadar, când Iisus S-a prezentat pe Sine sub
chipul Ebedului nu i-a interesat, Iisus venea cu victorie în
perspectivă, iar ei o doreau imediată. Misiunea Sa de Ebed,
om al suferinţei şi al durerii, El a încredinţat-o şi Ucenicilor
Săi, îndemnându-i să ia crucea şi să-I urmeze Lui, adică să
sufere, dacă este cazul, să mărturisească şi să fie lumină a
lumii.
43
Din cele prezentate mai sus în legătură cu textele
mesianice despre Ebed-Iahve rezultă faptul câ aceste pericope
au în vedere persoana şi activitatea Mîntuitorului.
S-a observat că unii teologi neortodocşi au emis unele
ipoteze prin care susţin că Ebed Iahve se referă la Israelul
ideal sau la o persoană din Vechiul Testament şi nicidecum la
Mântuitorul Hristos. Aceste ipoteze apar în evul mediu şi ele
se îndepărtează de exegeza, veche iudaică şi creştină.
Prin această denumire mesianică este înfăţişată
persoana lui Mesia care suferă şi se jertfeşte cu scopul de a
aduce în lumea păcatului mântuirea, pacea, dreptatea şi
frăţietatea.76
în lumina acestei profeţii despre Ebed-Iahve putem
înţelege de ce Mesia ca om se supune chemării Sale şi
împlineşte în mod liber voia Tatălui ceresc în cadrul
iconomiei divine. Venirea Sa în lume, aşa cum a profeţit
Isaia, va fi anuntată şi pregătită de un înaintemergător (Isa.
40, 3- 11).
5. Ideea mesianică în cartea profetului Isaia
Ideea mesianică nu a apărut odată cu poporul evreu, ci

ea se naşte odată cu neamul omenesc. Masianismul
presupune aşteptarea unui mântuitor prin care se va realiza
mântuirea omenirii şi ridicarea ei din suferinţele sociale şi
morale în care se afla. Astfel, profeţii se fac în acest sens
«ecoul voinţei divine»77, vestind eliberarea omului din starea
aceasta decăzută.
Profeţii Vechiului Testament au inaugurat o nouă fază
în dezvoltarea învăţăturii privind persoana şi lucrarea lui
76 Diac. Prof. Dr. Emilian CORNIŢESCU, op. cit., p. 612.

77 Prof. Dr. Nicolae NEAGA, Hristos în Vechiul Testament,
Sibiu, 1944, Seria Teologica, p. 4.
44
Mesia şi care se subdivide în două părţi: prima care ţine pînă
la distrugerea Ierusalimului de regele neobabilonean
Nabucodonosor în anul 587 î.d.Hr., cea de a doua urmând
după căderea cetăţii sfinte. In scrierile profeţilor se pot
distinge câteva trăsături generale ale ideii mesianice din care
amintim: universalitatea împărăţiei mesianice, desăvârşirea
morală, care va domina pe toţi ce vor face - parte din această
împărăţie şi misiunea lui Mesia de întemeietor al împărăţiei
spirituale. Toate profeţiile vizează aşteptarea unei ordini
superioare în viaţa morală a omenirii, ordine morală care să
fie dominată de sfinţenie şi fericire.78 „Menirea aceasta a lui
Mesia de Mântuitor al tuturor, de unificator al nostru întru
Sine, îi e specifică din veşnicie”.79
în timpul misiunii sale profetice, Isaia a exercitat un
dublu rol: religios şi politic. în latura religioasă şi-a îndeplinit
misiunea profetică în sensul cel mai înalt al cuvântului. Prin
descoperirile primite, Isaia a arătat pe Dumnezeul cel
adevărat şi însuşirile Lui, precum şi raporturile Sale cu
lumea. A prezis pe Mesia şi împărăţia mesianică cu atâtea
amănunte, încât Sfinţii Părinţi l-au numit pe drept cuvânt
RO
«Evanghelistul Vechiului Testament».
în cartea profetului Isaia este foarte mult conturată
imaginea privind persoana şi lucrarea lui Mesia. Fiind în
acord cu cele prevestite asupra originii umane a lui Mesia,
evanghelistul Vechiului Testament se referă la descendenţa
lui davidică, deoarece Mesia este acel vlăstar care odrăsleşte
din trunchiul lui lesei, tatăl regelui israelit (Isaia, 11, 1). Cei
doi termeni ebraici choter (mlădiţa) şi neţer (vlăstar) sunt

79 Pr. Dumitru ABRUD AN, Mântuirea şi sensul ei comunitar în
scrierile profetice ale Vechiului Testament, în Studii Teologice, XXVII,
1975, nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 39.
80 Pr. prof. N. CIUDIN, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti,
1997, p. 142.
45
apelative noi care definesc persoana lui Mesia şi ele apar în
număr mare în această carte profetică. Printre acestea
menţionăm pe cel de Emanuel care înseamnă «cu noi este
Dumnezeu» şi termenul este legat de naşterea lui Mesia dintr-
o Fecioară haalma(h), pentru a sublinia naşterea cea mai
presus de fire a noului Adam, Mesia care a luat chip de om
prin puterea Sfanţului Duh.81
Isaia nu se mulţumeşte să anunţe sosirea unei ordini
noi, ci el înfăţişează şi pe promovatorul ei, pe regele Mesia,
Emanuel, Fiul Fecioarei, din tulpina lui lesei, tatăl lui David.
Profeţiile mesianice din cartea profetului Isaia sunt:
- Pacea mesianică (Isaia (2, 2-4; 7, 14; 9, 5-6; 2, 2-4).
Aşa cum am văzut, în cartea profetului Isaia se întrevede, mai
clar ca la oricare alt profet, Persoana lui Mesia şi împărăţia
Sa. El a vestit şi slava templului din cauza naşterii şi trecerii
pe aici a Domnului, zicând: „Fi-va în vremurile cele de pe
urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit pe vârful
munţilor şi - se va ridica pe deasupra dealurilor şi toate
popoarele vor curge într-acolo” (cap. 2,2-4).
Când zice „zilele” se referă la evenimentele ce aparţin
viitorului, mai precis la timpurile mesianice, care înseamnă o
perioadă cu totul nouă faţă de timpurile vechi. Datorită slavei
noului templu sfânt, care va avea cinstea deosebită de a fi
cercetat şi vizitat de Mântuitorul Hristos (Agheu 2, 8-9)
însuşi muntele Domnului va deveni foarte important. Prin
evenimentele ce vor avea loc aici, în timpul lui Mesia,
popoarele nu numai că nu vor putea rămâne indiferente dar se
vor îndrepta spre acest munte, adică spre Sion, locul de
formare al Bisericii creştine şi în acelaşi timp centrul de
propovăduire al Sfintei Evanghelii, însuşi muntele templului
Domnului se va înălţa pe deasupra dealurilor, în sensul că
datorită evenimentului atât de înălţător petrecut în el, va

46
căpăta o strălucire aparte. Şi multe popoare vor veni şi vor
zice; „Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa
Dumnezeului lui Iacob, ca El să ne înveţe căile Sale. Căci din
Sion va ieşi Legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim”.
Popoare multe îşi vor îndrepta privirile spre Ierusalim fiindcă
de aici se va vesti Legea, învăţând pe om care este voia lui
Dumnezeu Căruia I se închină. Legea şi Cuvântul lui
Dumnezeu indică revelaţia divină. în continuare, profetul
descrie cum va fi împărăţia mesianică zicând: „El va judeca
neamurile şi la popoare Ură număr va da legile Sale. Preface-
vor săbiile în fiare de pluguri şi lănciile în cosoare. Nici un
neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam şi nu vor
mai învăţa războiul” (vers.4).
în calitate de Stăpân al lumii, Dumnezeu singur este
Cel îndreptăţit să judece toate popoarele. Nu se are în vedere
aici însă judecata universală, ci se referă la faptul că voia Sa
se va impune cu o tărie de lege încât va schimba conduita
morală a oamenilor care vor primi mesajul Sfintei Evanghelii,
înlăturând păcatul din fiinţa sa, omul se va conforma cu totul
îndemnului Domnului şi nu va mai răspunde la rău cu rău, ci
va căuta pacea cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Cei care vor
primi legea Domnului şi o vor împlini, nu vor mai putea
vieţui altfel decât în pace, fiindcă împărăţia lui Dumnezeu
înseamnă în primul rând pace.
Ideea de pace trebuie să devină o stare de conştiinţă
generală „Cu cât aceasta este mai mult răspândită în masele
largi populare, cu atât ea devine o mai mare forţă socială,
exercitând o influenţă hotărâtoare asupra sufletelor
oamenilor, cu un aspect benefic pentru viaţa socială”.83 Unul

83 Pr. prof. VI. PREPELNICEAN, Pacea mesianică la profeţii
Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, An VI, 1954, nr. 1-2, p. 3.
47
dintre titlurile lui Mesia este şi acela de «Domn al păcii»
(Isaia 9, 6).84
Ideea păcii este adusă de profet tocmai cînd poporul
Israel era în stare de tensiune, din pricina împăratului Asiriei
care cu oştirea lui, ca şi apele cele mari şi furioase ale
Eufratului, trece prin zăgazuri, se revarsă în Iudeea şi aduce
prăpădul (Isaia 7, 7-8).85
Profetul Isaia ne dă un model de rugăciune scurtă atât
pentru pacea sufletească, cât şi pentru cea colectivă:
„Doamne revarsă pacea Ta peste noi, căci toate lucmrile
noastre pentru noi le-ai făcut”. (Isaia XXVI, 12).
Ca moralist, Isaia foloseşte cuvântul „pace” împreună
cu două virtuţi: dreptatea şi nădejdea: „Pacea va fi lucrul
dreptăţii, roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea în veci de
veci. Atunci poporul va locui într-un loc de pace, în sălaşuri
de nădejde şi în adăposturi fară grijă” (Isaia XXXII, 17- 18).
Acest text prezintă o importanţă deosebită deoarece în el se
defineşte pacea ca roadă a dreptăţii „definiţie pe care n-o
găsim la alţi profeţi”.86 Dacă cei ce fac dreptate, cei drepţi se
bucură de roada dreptăţii lor, este natural ca cei ce fac
fărădelegea să nu aibă pace. „Nimeni nu cheamă în sprijinul
său dreptate a - scrie Isaia - şi cu cinste nici un judecător nu
hotărăşte... Nu cunosc drumul păcii şi pe unnele lor nici o
dreptate, cărările lor sunt întortocheate şi cine porneşte pe ele
nu ştie de pace” (Isaia 59,48).
Şi în vremea profetului Isaia existau oameni drepţi şi
cinstiţi care dorind să aibă pace se luptau dar cădeau răpuşi
84 Pr. prof. VI. PREPELNICEAN, op.cit., p. 7.

85 Drd. Macedon PETRESCU, Idei moral-sociale la profeţii mari
ai Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, an XXXVI, nr. 1-2, 1984,
p. 107
86 Pr. prof. dr. Gheorghe PASCHIA, Profeţii Vechiului
Testament propovăduiesc pacea, se roagă şi luptă pentru ea, în „Biserica
Ortodoxă Română”, An Cil, nr. 11-12, 1984, p. 771.
48
de răutatea omenească, pe aceştia profeţii îi compătimeau.
„Dreptul, pierde şi nimeni nu ia aminte; se duc oamenii
cinstiţi şi nimănui nu-i pasă că din pricina răutăţii a pierit cel
drept, ca să intre în pace” (Isaia 57,1-2). însă pentru cei ce
săvârşesc fărădelegi, căutând pacea, profetul dă un
avertisment sub formă de maximă formulată de Iahve: „Nu
este pace pentru cei faăă de lege!” (Isaia 48,22)
Mesajul păcii adus de profet se extinde asupra tuturor
seminţiilor pământului, exprimând astfel cerinţele Domnului:
„lata, Eu vin ca să strâng la un loc toate popoarele şi toate
limbile. Ele vor veni şi vor vedea - slava Mea... Şi voi trimite
soli către popoarele din Tarsis, Put, Sud, Meşa, Ros, Tubal,
Iavan, către ţinuturile cele mai îndepărtate care n-au auzit de
Mine” (Isaia 66, 18 şi 19) şi nici un neam nu va mai ridica
sabia împotriva altuia şi nu-şi vor mai face războaie” (Isaia 2,
4).87 Acest dar al păcii, dreptăţii, dragostei şi armoniei, va fi
revărsat din plin, în mod gratuit, peste toţi oamenii preţul
fiind doar dorinţa sinceră de a avea aceste darurii.
în epoca mesianică, profetul Isaia vede o pace
profundă care este descrisă în metafore idilice: „în vremea
aceea, lupul se va culca lângă ied, viţelul şi puiul de leu vor
paşte împreună şi un copil îi va mâna» (Isaia 11, 6). Această
pace este legată de a transformare lăuntrică, profundă, căci
izgonind păcatul prin virtute, omul nu va mai răspunde la
lovitură cu lovitură pentru că a trăi în împărăţia lui
Dumnezeu înseamnă pace şi armonie în adevăratul înţeles al
cuvântului.88 în acea societate nouă care se va organiza după
principiile păcii şi dreptăţii, „se vor preface săbiile în fiare de
pluguri şi lăncile în securi” (Isaia 2, 4).89
87 Drd. Macedon PETRESCU, op. cit., p. 107.

88 Ibidem.
89 Diac. Prof. Mircea BASARAB, împărăţia mesianică a păcii
(Isaia 2, 2-4), Introducere şi comentar, în „Glasul Bisericii”, an XXIX,
1970, nr. 9-10, p. 912.
49
Pacea aceasta anunţată de profet este pe de o parte
pacea între Dumnezeu şi sufletul fiecărui credincios, iar pe de
altă parte pacea mesianică, care înseamnă statornicirea unor
raporturi de bună convieţuire şi înţelegere între toţi oamenii
care urmează lui Hristos, toţi membrii familiei umane care
luptă fără răgaz împotriva păcatului şi a întunericului, pentru
trimful virtuţii şi al adevărului.90
Viaţa va putea fi trăită cu adevărat numai într-o
atmosferă de pace, Hristos venind în lume tocmai pentru ca
lumea „viaţă să aibă şi mai mult să aibă” (Isaia 10, 10).
- Cartea lui Emmanuel. Capitolul 6 din Isaia este
începutul a ceea ce exegeţii numesc cartea lui Emmanuel şi
care se întinde pe un spaţiu mai larg (6, 1-9, 6). Provenienţa
acestei mici cărţi nu este din izvoare unitare. Sub aspect
literar, textul este un amestec de proză şi de limbaj ritmat.
Totuşi, în totalitatea sa, Is 6, 1-9, 6 formează o unitate literară
bine defmită care începe cu o vedenie avută de profet la
moartea regelui Ozia. Cartea se încheie cu urcarea pe tronul
lui David a unui personaj care poartă numele de rege şi care
are misiunea de a asigura poporului „pace şi prosperitate” (îs
9 , 6).91
Cartea lui Emanuel conţine şi materiale biografice şi
autobiografice demne de luat în seamă, formând un ansamblu
literar deosebit de complex, care se referă la intervenţia
politică a profetului Isaia (735-734 î.Hr.). Isaia 6 constituie,
în acelaşi timp, o prefaţă la intervenţia lui Iahve cu prilejul
chemării profetului Isaia, în timp ce textul din 9, 1-6 serveşte
drept concluzie finală. Tot aici sunt menţionate ecouri ale
luptelor siriano-israelite cu toate ameninţările lor. Trebuie
menţionată aici, de asemenea, şi vocaţia profetică a lui Isaia
90 Drd. Teodor BURCUŞ, op. cit., p. 583.

91 Vladimir PETERCĂ, Mesianismul în Biblie, Editura Polirom,
Iaşi, 2003, p. 77.
50
(Is. 6) pe care o descrie pe fondul sfinţeniei absolute a lui
lahve. Interesantă este referinţa pe care profetul o face la
„norul de fum” (Is 6, 4), semnul prezenţei lui lahve printre
oameni.• 92
- Naşterea lui Hristos din Fecioara. în frunte cu
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, creştinismul a văzut dintotdeauna
în cuvântările lui Isaia expuse, cu o claritate de netăgăduit,
prefigurarea lui Hristos în Vechiul Testament.93 Despre
naşterea lui Hristos din Fecioara Măria zice: „Pentru aceasta
Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în
pântece şţi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”.
(7, 14) Proorocul rosteşte aceste cuvinte, în primul rând
pentru a-1 asigura pe regele Ahaz (733-727 î.Hr) că
Dumnezeu îl va scăpa, pentru moment, de primejdia asiriana
care era iminentă. Dar pentru că era neîncrezător în
Dumnezeu al Cărui cult îl înlăturase, profetul îl îndeamnă să
ceară semn de la Dumnezeu. Ahaz însă respinge propunerea,
motivând că nu vrea să ispitească pe Domnul Dumnezeu, deşi
n-o facea din pură convingere. Isaia îi răspunde: „Ascultaţi,
voi cei din casa lui David! Domnul meu vă va da un semn;
Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu...”.
Cuvântul ebraic „almah” folosit de Isaia, pe care îl
mai întâlnim şi-n alte texte (de exemplu în cartea Facerea
24,43; Ieşirea 2, 8; Ps. 27, 26 etc.) are sensul de fecioară
curată, adică nemăritată, care n-a cunoscut încă bărbat.94
Folosind însă acest substantiv articulat proorocul evidenţiază
faptul că este vorba de o persoană cu totul excepţională, care
va îndeplini un rol de mare importanţă în istoria mântuirii.
După cum remarcă şi Sfanţul Ioan Gură de Aur, articolul
„ha” ilustrează o persoană importantă, unică chiar. Cât despre
92 Ibidem, p. 78.
94 Ibidem, p. 194-195.
51
substantivul „almah”, el nu poate desemna decât pe o tânără
fecioară. La Isaia se refera şi Sfinţii Evanghelişti Matei (cap.
1, 18-230 şi Luca (cap. 1, 26-35), adeverind că profeţia
acestuia s-a împlinit prin naşterea minunată a lui lisus din
Sfânta Fecioară Măria. Pornind de la Evanghelia Sfântului
Matei, tradiţia creştină dintotdeauna a identificat pe lisus
Hristos cu Fiul Fecioarei Maria, despre care a proorocit Isaia:
„... Şi vor chema numele lui Emanuel”- care se tâlcuieşte
„Dumnezeu este cu noi”. într-adevăr, cuvântul Emanuel este
alcătuit din ebraicul „Im”= cu, „nu” = noi şi „El” =
Dumnezeu. Se numeşte Emanuel „deoarece prin întruparea
lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu va fi cu noi”.95
Cu alte cuvinte, proorocia lui Isaia vesteşte prin acest
nume că după întruparea Fiului Său, Dumnezeu va fi mai
aproape de oameni şi totodată El va apăra şi se va îngriji mai
îndeaproape de noul Său popor.
Textul în studiu este unul dintre cele mai complicate
şi totodată cele mai discutate pasaje din întregul Vechi
Testament. Conjunctura politică în care a fost pronunţat acest
oracol este legată de naşterea lui Ezechia, fiul lui Achaz (736-
716 î.Hr.). Părerea că profeţia s-ar referi la Ezechia a fost
susţinută de evrei, însă sfântul Iustin a combătut-o în mod
deschis. Sfântul Ieronim, dimpotrivă, împărtăşeşte opinia
evreilor şi face din regele Ezechia imaginea lui Mesia, în
realitate însă respectiva profeţie nu are în vedere atât
persoana lui Ezechia, cât mai ales un urmaş din casa regelui
David, care va ocroti şi binecuvânta regatul lui Iuda.96
De aceea, profeţia din Is 7, 14 constituie un moment
de vârf al mesianismului regal din Biblie, aşa cum a fost el
enunţat pentru prima oară de profetul Nathan în 2 Sam 7.
Dumnezeu nu va părăsi niciodată poporul său, dimpotrivă, va
95 Ibidem, p. 195.
96 Vladimir PETERCĂ, op. cit., p. 78.
52
li alături de el şi-i va acorda salvarea printr-un rege din
seminţia lui David. în felul acesta, linia dinastică a lui David
va fi salvgardată, iar pentru evrei acest fapt va constitui un
motiv în plus de speranţă în Dumnezeul cel viu.
Chiar dacă Isaia ar avea în vedere iminenta naştere a
unui fiu al regelui Achaz, ţinând cont de solemnitatea în care
este conceput acest oracol şi de forţa cu care este exprimat
conţinutul simbolic al numelui dat copilului, profetul vede
mult mai departe, depăşind limitele dictate de momentul
prezent. Este vorba de naşterea unui rege care va instaura o
• Q7
împărăţie mesianică definitivă.
- împărăţia mesianică şi Mesia: „Poporuî care
umbla în întuneric a văzut o lumină mare asupra celor ce
locuiau pe pământ întunecos, a strălucit o lumină. Tu ai
înmulţit poporul şi ai sporit bucuria lui. El se va veseli
înaintea ta aşa cum se bucură oamenii la vremea secerişului
şi se înveselesc ca la împărţirea prăzii. Căci jugul ce-1 apasă
şi toiagul ce-1 loveşte şi nuiaua duşmanului său tu le vei
sfărâma ca în zilele lui Madian. Încălţămintea zgomotoasă a
soldaţilor şi haina cea stropită de sânge vor fi aruncate în foc
şi mistuite de flăcări. Căci Prunc s-a dat nouă, un Fiu s-a dat
nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele
Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare,
biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Şi
mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va
împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o
întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de
acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face
aceasta (11, 5-6)
Din punct de vedere literar, textul poate fi împărţit în
patru părţi:
a) bucuria celor mântuiţi (v. 1 -2);
97 Ibidem, p. 79.
53
b) începutul unei împărăţii a păcii (v. 3-4);
c) întronarea regelui Salvator (v. 5);
d) imn final în cinstea regelui (v. 6).
Profetul Isaia vorbeşte despre o eliberare totală şi
despre o pace generoasă care va cuprinde pe toţi oamenii, dar
în primul rând poporul care va trăi de acum încolo aici. Totul
se datorează naşterii şi încoronării noului rege care va domni
pe tronul de la Ierusalim.
Prin urmare, profetul Isaia se adresează noului rege cu
un şir de atribute care, fiecare în parte, sunt pline de conţinut.
Este vorba aici de o înşiruire de patru nume acordate regelui,
care formează fundamentul meditaţiei sale. Trebuie spus că
ne aflăm pe linia aceluiaşi mesianism regal anunţat de
profetul Nathan în 2 Sam 7.98
Ne surprinde înainte de toate simbolismul care este
prezent în acest text biblic şi care trebuie căutat în acelaşi
ritual davidic la care am făcut deja referinţă mai sus.
Expresiei „pentru noi” din Is 9, 5 îi corespunde expresia
„pentru noi” din îs 6, 8. în consecinţă, regele Mesia primeşte
patru nume extraordinare care exprimă în fapt participarea sa
la viaţa comunităţii. Celor patru calităţi umane - sfetnic, erou,
părinte, principe - le corespund tot atâtea calităţi
supranaturale şi puteri extraordinare - minunat, Dummnezeu,
veşnic, pace.99
Titlurile care sunt atribuite regelui-Mesia alcătuiesc
un fel de protocol de curte compus în cinstea sa cu prilejul
încoronării, fiind tot ce era mai de preţ în vocabularul Bibliei.
Copilul la care face referinţă textul profetului Isaia va
dispune de marile virtuţi ale lui Moise, va dovedi vitejia şi
pietatea lui David, va avea înţelepciunea lui Solomon şi va da
dovadă de curajul profeţilor.
98 Ibidem, p. 81.
99 Ibidem, p. 83.
54
Regele este numit mai întâi sfetnic, adică poartă pe
umerii lui povara răspunderii şi-l apasă sarcina misiunii sale,
cea de a conduce în toate împrejurările vieţii comunitatea ce
i-a fost încredinţată. De asemenea, el deţine şi toate funcţiile
politice de la curte. Textul ebraic adaugă adjectivul minunat
ca notă ce arată caracterul supranatural al puterii lui Iahve
comunicate regelui (Ps 11, 2; 77, 12).
Al doilea atribut este Dumnezeu puternic. Unele
traduceri folosesc aici termenul erou şi au în vedere imaginea
giganţilor din timpurile străvechi ale Bibliei, la care face
aluzie textul Genezei (6, 4). Acest erou este asemenea unui
demiurg puternic, un autentic El. Nu se afirmă aici că regele
este asemenea lui Iahve dar el poartă un titlu care confirmă
din plin acest renume. Atributul în cauză se referă la
capacitatea regelui de a descoperi şi realiza planurile
minunate ale lui Iahve, capacitate pe care regele o primeşte în
momentul învestiturii împreună cu duhul sfatului (Is 11, 2).
în plus, prin adopţiunea divină, acest titlu capătă şi o
motivatie teologică importantă (Ps 45, 7).100
Cel de-al treilea atribut este părinte veşnic, prin care
se aseamănă cu cel al Patriarhilor din timpurile îndepărtate
ale istoriei şi se deosebeşte în mod fundamental de simplii
funcţionari de grad înalt de la curte. Titlul de tată acordat
regelui era curent în uzanţele timpului, fie în mediul egiptean,
fie în cel mesopotamian. Acest nou tip de rege, şi tată în
acelaşi timp era de-a dreptul excepţional, fiind considerat
părinte al veşniciei. Traducând cu părinte al veşniciei, reuşim
astfel să creăm un paralelism perfect cu formula precedentă,
în plus, această titulatură, asemenea celei de Dumnezeu
puternic, ar proveni din cea egipteană.
Ultimul atribut menţionat este acela de principe al
păcii. Prin aceasta se sugerează faptul că regele nou despre
100 Ibidem, p. 83.

55
care vorbeşte profetul Isaia este un rege pacific, el nefiind
destinat să conducă războaie. Din context reiese că este vorba
de o pace de tip nou, de dimensiuni veşnice, la care regele îşi
va aduce o contribuţie esenţială. Expresia principe al păcii
aminteşte de cele relatate în Jud 6, 24 unde se vorbeşte despre
faptul că Ghedeon a zidit un altar Domnului, pe care l-a
numit „Dumnezeu este pace”. Pentru evreul biblic, pacea
însemna mult mai mult decât simpla lipsă a războiului. Pacea
însemna o stare de linişte totală şi de dezvoltare nestânjenită
a întregii vieţi şi activităţi umane, animale şi vegetale. Pacea
biblică există numai atunci când toate creaturile universului îl
recunosc pe Dumnezeu în măreţia sa divină şi se comportă în
consecinţă.101
Cele patru atribute pe care le-am analizat mai sus erau
cunoscute în limbajul biblic, ele faceau parte din protocolul
specific al întronării noului rege. Este vorba de impunerea
unui nume nou în momentul încoronării, ca parte componentă
a respectivului ritual.
Pericopa se încheie cu un imn adus noului rege de pe
tronul lui Iahve. Este pentru prima oară când profetul Isaia
pronunţă numele lui David, rege al Israelului: „El va domni
pe tronul şi peste împărăţia lui David” (Is 9, 6a). Domnia
regelui va însemna pentru popor, în primul rând, o pace fără
de sfârşit. în felul acesta, profetul Isaia lasă să se întrevadă
aici o posibilitate de domnie universală, iar triumful regelui
asupra popoarelor va fi nelimitat (Is 11,1). Aceasta este opera
urmaşului lui David, un adevărat Mesia înarmat cu cele patru
atribute. Tronul său va 1
garanta popoarelor în egală măsură
„drepturi şi dreptate”.
- Mlădiţa împărătească se va naşte într-o familie
modestă; despre Mesia, dreptul judecător. într-o perioadă de
101 Ibidem.
102 Ibidem.
56
grele încercări pentru poporul ales, profetul Isaia vesteşte
vremuri mai bune zicând: O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui
lesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni
peste EL Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al
înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al
bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temeni de
Dumnezeu. Şi va judeca nu după înfăţişarea cea din afară şi
nici nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc, ci va
judeca pe cei săraci întru dreptate şi după lege va mustra pe
sărmanii din ţară. Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui
şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fără de lege.
Dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rănunchii Lui şi
credincioşia ca un brâu pentru coapsele Sale ”. (11, 1-5)
Mlădita de care vorbeşte aici profetul închipuie un
urmaş al casei lui David, adică un rege, aşa cum spune şi
proorocul Iezechiel (cap. 17, 4-6), iar tulpina reprezintă
familia slăbită a lui lesei, tatăl lui David din timpul rostirii
profeţiei.
Imbărbătându-i pe conaţionalii săi, profetul le arată că aşa
cum dintr-un trunchi îmbătrânit şi aproape uscat, în condiţii
prielnice răsar mlădiţe tinere - care-1 fac să renască - tot astfel,
din familia împuţinată a casei lui David se va naşte un bărbat de
care se leagă mari speranţe pentru viitorul poporului ales. Asupra
lui se va pogorî Duhul lui Dumnezeu, care-i va da darul
înţelepciunii şi al înţelegerii, darul sfatului şi al tăriei, darul
cunoştinţei, al bunei credinţe şi al temerii de Dumnezeu.103
Spre deosebire de regi, judecători sau chiar profeţi -
cărora li se împărtăşea Duhul lui Dumnezeu, sporindu-le la
maxim puterile, pentru a putea îndeplini cu succes misiunea
încredinţată - asupra acestei mlădiţe se va pogorî Duhul lui
Dumnezeu în chip deplin şi va rămâne peste El. Pentru întâia
oară în Vechiul Testament întâlnim la Isaia ideea refacerii şi
103 Petre SEMEN, op. cit., p. 196-197.

57
a renaşterii morale din vremea lui Mesia, atribuită exclusiv
Duhului lui Iahve. Astfel, regele mesianic, Care va întemeia o
împărăţie a dreptăţii şi a păcii, va fi dăruit - ca nimeni altul -
cu acest Duh (11, 1), deoarece Duhul lui Dumnezeu se va
odihni peste El în chip stabil şi permanent, iar nu prin
întreruperi ca peste cei din Israel. Spre deosebire de toţi
drepţii şi profeţii Vechiului Testament, care au primit pe
Duhul parţial, Pruncul - despre care aminteşte Isaia - primeşte
pe Duhul întreg şi în mod permanent, deoarece „Acesta” se
odihneşte continuu ca ipostas peste Fiul şi în starea Lui de
întrupare. Cele şapte daruri sugerează desăvârşirea.
Cele şapte daruri amintite de Isaia ce îşi au izvorul în
Duhul, şi pe care le va poseda acest vlăstar a lui lesei, arată că El
va fi un om desăvârşit, în baza celor şapte daruri ale Duhului care
se vor odihni asupra Lui, arată că El nici nu este ca ceilalţi
oameni. Cu ajutorul Duhului, El va judeca în chip desăvârşit pe
cei sărmani şi pe cei puternici, căutând mai ales la inima lor,
adică privind la cele din interiorul omului, El va fi deci un rege
ideal care va întemeia o împărăţie de dreptate şi de pace.
- Mlădiţa, steag pentru popoare: „Şi în vremea aceea,
Mlădiţa cea din rădăcina lui lesei, va f i ca un steag pentru
popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va f i plin
de slavă”. (11, 10) Această temă anunţă, în limbajul specific
profetului Isaia caracterul profund religios al erei mesianice,
eră care se caracterizează prin următoarele elemente:
a) cunoaşterea profundă a lui Iahve;
b) cunoaşterea voinţei divine exprimate prin poruncile
sale;
c) prezenţa lui Iahve în tot ceea ce întreprinde El.
în felul acesta se pun bazele unei ere cu adevărat noi,
în care Iahve, conform vestirii făcute de profet, va domina în
toată lumea, de la o margine a pământului până la alta, fiind
totul în toate. Va fi cunoscută, în primul rând, personalitatea
lui Iahve, adică voinţa sa exprimată prin poruncile şi
58
dispoziţiile sale, precum şi mintea sa, ca să folosim un limbaj
antropomorfic, adică prezenţa şi fiinţa sa atotputernică, ce
conduc lumea şi destinele ei. Lucrul cel mai important în era
mesianică este cunoaşterea lui Iahve însuşi. „Toţi de la sine
mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru
că voi ierta păcatele lor şi de greşelile lor nu-mi voi mai
aminti” (Ier 31, 34).104
Există o legătură interioară profundă între cunoaşterea
Iui Dumnezeu, adică a voinţei sale, concretizată în
cunoaşterea poruncilor şi hotărârilor sale, şi trăirea de zi cu zi
a spiritului legământului încheiat odinioară cu poporul lui
Israel în prezenţa lui Moise.105
- Piatra cea din capul unghiului: „Pentru aceasta
aşa zice Dumnezeu: «Pus-am în Sion o piatră, o piatră de
încercare, piatra din capul unghiului, de mare preţ, bine
pusă în temelie; cel ce se va bizui pe ea nu se va clătina! Şi
voi face judecata dreptar şi dreptatea cumpănă... Şi
legământul vostru cu moartea va f i stricat şi înţelegerea
voastră cu iadul (şeolul) va f i desfăcută”. (28, 16-18).
- Parusia şi învierea morţilor: „Morţii Tăi vor trăi şi
trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi
ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi
din sânul pământului umbrele vor învia". (26, 19)
- Sfântul Ioan Botezătorul şi slava Domnului: „ Un glas
strigă: «In pustiu găsiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc
neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple
şi tot muntele şi dealul să se plece; şi săfie cele strâmbe, drepte şi
cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot
trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit» ” (40, 3-5). După
mărturia Sfinţilor Evanghelişti acest text se referă la Sfanţul Ioan
Botezătorul, care potrivit planului divin avea misiunea de a fi
104 Vladimir PETERCĂ, op. cit., p. 92.

105 Ibidem.
59
înaintemergătorul Mântuitorului Hristos (Matei 3, 3; Marcu 1, 2;
Luca 3, 4; Ioan 1, 23), adică de a-I pregăti calea, de a-I anunţa
sosirea în lume. El este asemănat aici cu un crainic regal, care la
vechii israeliţi anunţa pe unde şi, mai ales, când avea să treacă
regele.106 Şi pentru că în Orientul antic drumurile erau cu totul
necorespunzătoare, de obicei se remediau sumar înainte de a trece
regele cu suita sa. In vederea acestui scop se trimitea un crainic,
care să anunţe trecerea regelui şi să îndemne la înlăturarea
eventualelor obstacole care i-ar fi putut îngreuia calea ce o avea
de parcurs. Prin urmare, profetul aseamănă pe Sfântul Ioan cu un
vestitor regal, căci ele avea să anunţe lumii pe Acela care va
mărturisi El însuşi despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, Regele
Mesia - Hristos.
înainte de a-L propovădui pe Mesia, Sf. Ioan
îndeamnă la pocăinţă pentru că într-adevăr nimeni nu-L poate
primi pe Hristos în sufletul său mai înainte de a şi-l curăţi
printr-o riguroasă cercetare a cugetului.
- Proorocie despre Mesia: „Iată Sluga Mea pe Care o
sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-
am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea
Mea. Nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va
auzi glasul Lui. Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce
fumegă nu o va stinge. El va propovădui legea Mea cu
credincioşie; El nu va f i nici obosit, nici sleit de puteri, până
ce nu va fi aşezat legea pe pământ; căci învăţătura Lui toate
ţinuturile o aşteaptă. Aşa gâieşte Domnul cel Atotputernic,
Care a făcut cerurile şi le-a întins, Care a întărit pământul şi
cele de pe el, Care a dat suflare poporului de pe el şi duh
celor ce umblă pe întinsu lui: «Eu, Domnul, Te-am chemat
întru dreptatea Mea şi Te-am luat de mână şi Te-am ocrotit şi
Te-am dat ca legământ al poporului Meu, spre luminarea
neamurilor. Ca să deschizi ochii celor orbi, să scoţi din

60
temniţă pe cei robiţi şi din adâncul închisorii pe cei ce
locuiesc întru întuneric. Eu sunt Domnul şi acesta este
numele Meu. Nu voi da nimănui slava Mea şi nici chipurilor
cinstite slava Mea» ” (42, 18)
- Sluga lui Dumnezeu: „ Voi sunteţi martorii Mei,
zice Domnul, şi Sluga pe care am ales-o, ca să ştiţi, să
credeţi şi să pricepeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost
Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi! (43, 10)
- Slujitorul Domnului este Lumina neamurilor:
,,Ascultaţi, ostroave, luaţi aminte, popoare depărtate.
Domnul M-a chemat de la naşterea Mea, din pântecele
maicii Mele Mi-a spus pe nume. Făcut-a din gura Mea sabie
ascuţită; ascunsu-M-a la umbra mâinii Sale. Făcut-a din
Mine săgeată ascuţită şi în tolba Sa de o parte M-a pus, şi
Mi-a zis Mie: «Tu eşti sluga Mea, Israel, întru care Eu Mă
voi preaslăvi» Dar Eu îmi spuneam: «în deşert M-am trudit,
în zadar şi pentru nimic Mi-am prăpădit puterea Mea»
Partea ce Mi se cuvine Mie este la Domnul şi răsplata Mea
la Dumnezeul Meu. Şi acum Domnul Cel Care M-a zidit din
pântecele maicii Mele ca să-I slujesc Lui şi să întorc pe Iacov
către El şi să strâng la un loc pe Israel - căci aşa am fo st Eu
cinstit în ochii Domnului şi Dumnezeul Meu fost-a puterea
Mea, - Mi-a zis: «Puţin lucru e să fii sluga Mea ca să aduci
la loc seminţiile lui Iacov şi să întorci pe cei ce-au scăpat
dintre fii lui Israel. Te voi face Lumina popoarelor ca să duci
mântuirea Mea până la marginile - pământului» ” (49, 1-6)
- Hristos, taina răscumpărării pe Cruce: „Iată că
Sluga Mea va propăşi, Se va sui, mare Se va face şi Se va
înălţa pe culmile slavei Precum mulţi s-au spăimântat de El -
aşa de shimonosită li era înfăţişarea Lui, şi chipul Lui atât
fără de asemănare cu oamenii - tot aşa va fi pricină de
uimire pentru multe popoare; înaintea Lui regii vor închide
gura, că acum văd ceea ce nu li s-a spus, şi înţeleg ceea ce n-
au auzit”. (52, 13-15)
61
- Patimile, moartea şi preaslăvirea lui Mesia: „ Cine
va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va
descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o
rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe,
ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare ca să ne fie drag... ”
(53, 1-12).
Mesia, deşi este Dreptul, prin excelenţă, este dus
totuşi la judecată, ca cel mai mic şi mai batjocorit dintre
oameni şi tratat ca un răufăcător, ca un criminal. în toată
suferinţa Sa, El tace ca un miel înaintea celui ce-1 tunde, ca o
oaie dusă la înjunghiere (Is. 53, 7) şi se roagă pentru cei ce-1
prigonesc şi-i fac rău (Is. 53, 12). El suferă şi moare ca să
pună capăt păcatului, să desfiinţeze nelegiuirea, să introducă
dreptatea, să împlinească profeţia Vechiului Testament.
- Mesia. Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul
M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei
cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi
celor prinşi în război libertate. (61,1)
Mesia este un profet, adică un învăţător care vesteşte
locuitorilor Sionului, încovoiaţi de amărăciune şi suferinţă,
un timp de milă şi îndurare, un timp de graţie, de mântuire şi
de mângâiere.107 Tocmai de aceea, tot lemsalimul va vedea
mărimea sa, în mod special.
Sub influenţa binefăcătoare a învăţăturii lui Mesia,
sufletele oamenilor se vor schimba şi vor trăi cu totul altfel. Cei
răi şi răul însuşi vor dispărea, în sensul că oamenii vor fi plini de
cunoştinţa de Dumnezeu, aşa cum marea este plină de ape. De
aceea ei vor deveni mai buni, adică îşi vor schimba cu totul firea
lor cea rea încât nici nu-şi vor mai aminti de obiceiurile rele de
mai înainte, împărăţia vestită de profet este asemănată cu starea
paradisiacă (Facerea 1, 29-31) pentru a arăta caracterul cu totul
supranatural al împărăţiei aduse de Mesia - Hristos.
107 Pr. Prof. Athanasie NEGOIŢĂ, op. cit., p. 175.

62
III. IEREMIA ŞI DRAMA IERUSALIMULUI
1. Perioada istorică a misiunii profetului Ieremia
Cunoaşterea cadrului istoric în care a trăit şi a activat

profetul Ieremia este importantă pentru a putea înţelege mai
bine mesajul profetic al acestui mare profet, deoarece viaţa sa
s-a împletit strâns cu istoria tragică a vieţii sale.
Profetul Ieremia a trăit şi şi-a desfăşurat misiunea
profetică într-o perioadă în care Orientul Apropiat a cunoscut o
serie de transformări ce au marcat din plin istoria lui Israel.108
După anul 722, regatul lui Iuda devenit vasal Asiriei.
Imperiul asirian atinge acum apogeul său, dar, începând cu
sfârşitul domniei lui Asurbanipal (669-630), acest imperiu îşi
începe declinul.
Astfel, anul 640 reprezintă o cotitură în viaţa regatului
Iuda. După lunga domnie a lui Manşe (687-642), Amon, fiul
său, urcă pe tron, dar nu va domni decât doi ani, câci va fi
omorât de complotişti chiar în palatul său. Acest asasinat a
fost considerat de un cercetător francez că a presupus
existenţa unui grup favorabil unei politici antiasiriene, adică
proegiptene. 109
Iosia este proclamat apoi rege ca urmare a morţii
tatălui său când avea doar opt ani. Astfel, regatul ajunge pe
mâna funcţionarilor de la curte care nu au avut întotdeauna
cele mai bune intenţii. Reforma religioasă întreprinsă de Iosia
nu este decât un aspect al planului său politic vast. 110 Dar
moare şi el, probabil asasinat, la Meghido, într-o încercare
nereuşită de a se opune faraonului Neco (610-593 î.Hr.)
108 John BRIGHT, A History o f Israel, Philadelphia, 1981, p.

288-319.
109 Prof. Jaques BRIEND, Le livre de Jeremie, în “Cahiers
evangile”, nr. 40, p. 9.
110 Pr. Drd. Aurel PA VEL, op. cit., p. 27.
63
Pe plan moral, timpul domniei de lungă durată a lui
Manase, idolatria grosolană şi senzuală a distrus bazele
morale, iar organismul social începuse să se descompună
rapid. 111 De asemenea, la începutul domniei lui Iosua, când
regenţa a fost luată de curtenii necredincioşi, s-a încurajat
imoralitatea, idolatria, cultul lui Baal şi al Astartei, slujirea
119
idolului Moloh, care cerea jertfa copii.
După moartea regelui Iosia, poporul a proclamat şi a
ales rege pe Ioahez, care, însă, a fost destituit din funcţie
după câteva luni, de faraonul Neco. în locul său, faraonul
Neco istalează rege în regatul in
lui Iuda, pe Ioiachim, care
devine astfel vasal faraonului.
în timpul domniei acestui rege (607-597 î.Hr.) a avut
loc un eveniment de o deosebită semnificaţie politică. Este
vorba de bătălia de la Carchemiş din anul 605 î.Hr. Egiptenii,
conduşi de faraonul Neco, sunt învinşi de caldeeni sau
babilonieni, conduşi de regele Nabucodonosor, pe malul
drept al Eufratului, la nord-vest de Alepo. 114
La trei ani după această luptă, regele Iudeii s-a
răzvrătit împotriva împotriva Babilonului. încercarea sa
disperată s-a soldat cu un eşec, astfel că el nu a reuşit decât
să-l înfurie şi mai rău pe Nabucodonosor, care a instalat pe
deplin jugul babilonean. 115 Din Sfânta Scriptură mai aflăm
că Ioiachim a avut un sfârşit tragic. Se pare că a fost pus în
lanţuri de Nabucodonosor şi dus în Babilon unde a murit.
111 Prof. A.P. LOPUHIN, Istoria biblică. Vechiul Testament,

Tipografia Cărţilor Bisericeşti, vol. IV, Bucureşti, 1946, p. 68.
112 Ibidem, p. 71.
113 Ibidem.
114 J.G.S. THOMSON, Ieremia, în “Dicţionar Biblic”, Editura
Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 554.
1,5 Ibidem.
64
Şi Ioachim se pare că a fost în favoarea practicilor
idolatre, iar politica sa oscila între alianţa cu Egiptul şi
vasalitatea faţă de Babilon.
Ioachima fost urmat la tron de fiul său Iehonia, care
nu avea decât 16 ani. Deoarece nu putea opune rezistenţă lui
Nabucodonosor, a stat la tron numai trei luni, după care a fost
deportat în Babilon (IV Regi 24, 12). Aşadar, în anul 597
î.Hr. are loc prima deportare a iudeilor în Babilon (IV Regi
24, 14-16).
Ultimul rege al lui Iuda a fost Matania, unchiul lui
Iehonia şi deci, fiul lui Iosia, cunoscut sub numele de
Sedechia (IV Regi 24, 17). Vasal al regatului babilonean,
Sedechia se afla în fruntea unui mic regat, care trebuia să
plătească scump inconvenienţele politice ale lui Ioachim. O
parte din teritoriul Iudeii a fost pierdută şi majoritatea
oraşelor au fost ruinate de război. 1 6 Poziţia lui Sedechia
faţă de această situaţie nu era uşoară şi el nu a reuşit sau mai
bine zis nu a ştiut să se impună. Astfel, Sedechia conduce
117
Ierusalimul şi locuitorii acestuia la dezastru.
Puţin după anul 597, Babilonul trebuia să facă faţă la
conflictele Sfaturile profetului Ieremia de a fi supus lui
Nabucodonosor nu sunt luate în seamă de Sedechia (Ier. 17,
14). Astfel babilonienii se răzbună şi ajung să cucerească
unele cetăţi din Iuda. Dar lucrurile se precipită atunci când
babilonienii cuceresc Ierusalimul în anul 587 î.Hr. şi încep să
dărâme zidurile şi templul (Iez. 32, 44). Sedechia încearcă să
fugă spre valea Iordanului, dar este prins de Nabucodonosor
care îi scoate ochii, apoi îl trimite în Babilon unde moare (IV
Regi 25, 6-7).
în timpul domniei lui Sedechia nu s-a schimbat nimic
în starea poporului. Idolatria continuă să fie ca şi în vremea
116 Prof. J. BRIEND, op. c it, p. 10.

117 Ibidem, p. 11.
65
regelui Ioiachim, împilarea săracilor de către bogaţi mergea
mai departe, deci toată acea imoralitate se continua. 118
Drama Ierusalimului însă nu se termină aici. In al
nouălea an al domniei lui Sedechia, babilonienii atacă pentru
a doua oară Ierusalimul. Cetatea Sfântă cade şi mulţi iudei
sunt duşi robi în ţara caldeenilor. Printre aceştia se afla şi
prorocul Iezechiel. Prorocul Ieremia nu este dus în
captivitate, este lăsat în pace, dar are de îndurat duşmănia
conaţionalilor săi, care nu l-au înţeles niciodată.
Ieremia a fost exilat în Egipt, unde se pare că a fost
ucis cu pietre, fiindcă mustra poporul că se închina zeilor
• 119
egipteni.
2. Numele, originea şi personalitatea

profetului Ieremia
Al doilea dintre cei patru mari profeţi din secţiunea

profeţilor biblici, Ieremia s-a născut la Anatot, un mic sat de
preoţi la nord-est de Ierusalim.
întreaga lui activitate profetică de patru decenii s-a
desfăşurat la Ierusalim şi a concis cu o perioadă de răscruce
istorică, marcată de prăbuşirea imperiului asirian şi de
preluarea supremaţiei în Orientul Apropiat de către Babilon.
120 A fost martor la alianţa regatului lui Iuda cu Egiptul, pe
care a adenunţat-o, la victoria Babilonului asupra egiptenilor
şi la distrugerea de către acelaşi Babilon a Templului din
Ierusalim şi a regatului lui Iuda.
Şi-a început cariera profetică încă de tânăr, în 626
î.Hr. şi a continuat sub domniile ultimilor regi din Iuda.
118 A.P. LOPUHIN, op. cit., p. 119.

119 Pr. Dr. Gh. I. GHIA, Istoria sfântă a Vechiului Testament şi a
Noului Testament, Editura Ramuri, Craiova, 1941, p. 56.
120 Ieremia, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, p. 346.
66
Numele lui Ieremia apare deseori în paginile
Vechiului Testament (Ier. 35, 5; 52, 1; I Paralip. 12, 4, 10,
13). Din punct de vedere etimologic, numele lui Ieremia,
frmiahu în limba ebraică, derivat de la verbul roma, înseamnă
“a arunca, a izgoni”, înseamnă că Domnul (Iahve) a izgonit
pe poporul său. 121 Numele are, aşadar, încă din etimologie, o
însemnătate profetică.
Numele acesta apare purtat şi de alţi israeliţi. în
Vechiul Testament, încă vreo şapte persoane mai poartă acest
nume, dar nici unul nu a avut vreun rol în istoria poporului
biblic.122
Profetul Ieremia facea parte din neamul preoţesc al lui
Hilchia, tatăl său, care era preot în Anatot, satul unde s-a
născut. Familia lui îşi avea originea tot în Anatot, astăzi
Anata, la aproximativ 4 km de Ierusalim. Se pare că Iereamia
a locuit când la Anatot, când la Ierusalim .123
Profetul, în cartea ce-i poartă numele, subliniază în
capitolul I originea sa preoţească (1, 1). Dacă Iezechiel se
trăgea din tribul lui Levi, Ieremia era din tribul lui Veniamin
(Ier. 1, 20-27).
Despre satul în care s-a născut profetul, putem spune
că era situat pe un mic deal, ce se ridica deasupra câmpiilor
ce-1 înconjurau, în mijlocul unui peisaj ce trebuie să fi mişcat
inima viitorului profet. 124 Dealurile ce înconjurau satul, fiind
cunoscute şi sub denumirea de dealurile lui Veniamin, sunt
mărturia unui trecut istoric glorios.
în partea de răsărit a satului se întinde Şesul
Iordanului şi Munţii Galaadului. La poalele munţilor

122 Ibidem.
124 A. P. LOPUHIN, op. c it, p. 76.
67
Mabului, în partea de sud-est, se întindeau apele teritoriului
lui Lot. Despre toate acestea îşi aminteşte şi notează prorocul.
Părinţii lui Ieremia nu erau dintre cei mai bogaţi, dar
nu erau nici săraci. Unchiul său Solum şi fiul acestuia
Anomeil, rude din partea mamei, aveau pământuri în Anatot,
moştenite de la predecesorii lor (Ier. 32, 7). Dar bogăţia lui
Ieremia este cuprinsă în deplinătatea Duhului lui Dumnezeu,
care venise asupra sa şi care este limpede ca o oglindă şi
adânc asemenea unui izvor nesecat. 125
Personalitatea lui Ieremia este zugrăvită cel mai clar
în Vechiul Testament, lucru pe care nu îl întâlnim şi la ceilalţi
profeţi. De fapt, nu este deloc o exagerare dacă spunem că
pentru a înţelege ce vrea să spună Vechiul Testament prin
profet este necesar să studiem cartea prorocului Ieremia. 126
Chemarea lui Ieremia, vocaţia lui ca şi purtător de cuvânt al
lui Dumnezeu, autoritatea cu care i-a fost comunicat lucrul
acesta, modul în care i-a fost revelat cuvântul, distincţia clară
pe care o face între profet adevărat şi unul fals, mesajul său şi
dilemele chinuitoare prin care a trecut datorită fidelităţii faţă
de mesajul său - toate acestea sunt schiţate în profeţiile lui
Ieremia cu o autoritate irezistibilă. Lucrul acesta se datorează
corelaţiei dintre experienţa spirituală şi psihică a profetului şi
lucrarea sa profetică.
Sentimentele lui sunt expuse viu chiar şi în
cuvântările sale. Din conţintul predicilor sale se vede clar că
Ieremia a fost un om cu contraste puternice în personalitatea
sa.
Despre firea profetului putem spune, din datele oferite
de Sfânta Scriptură şi din scrierile exegeţilor biblici, că era o
fire delicată, cu un temperament melancolic.
123 A.P. LOPUHIN, op. c it, p. 77.

126 J.G.S. THOMSON, op. cit.,p . 554.
68
Din tinereţe privea cu mâhnire şi durere starea
religios-morală decăzută a societăţii în care trăia. Tot ceea ce
era fals, necurat, corupt şi nedemn era dezgustător pentru
sufletul prorocului şi-l umplea, cum de altfel spunea însuşi
profetul, de adâncă întristare. 127
Ieremia a crescut într-o familie preoţească evlavioasă.
Părinţii săi i-au comunicat temerile lor cu privire la persecuţia
religioasă şi apostazia lui Manase, l-au învăţat legile lui Israel
care au umplut mintea receptivă a lui Ieremia şi a altor profeţi
şi oameni învăţaţi din acele vremuri.
Educaţia moral-religioasă pe care a căpătat-o din
cărţile şi învăţăturile profeţilor anteriori lui, au produs o
imensă impresie afectivă asupra intelectului tânărului proroc.
Sufletul şi mintea sa s-au cufundat în tainele cele mai
nepătrunse ale operelor inspirate, revelate de Dumnezeu,
încât profetul şi-a însuşit întru totul ideile din aceste opere şi
chiar cuvintele. Memoria atât de dezvoltată a profetului şi
inteligenţa sa oricând puteau să demonstreze cunoştinţele pe
care singur şi le însuşise.128
Această îndeletnicire şi îndemânare a profetului
Ieremia a dat spiritului său o anumită direcţie în ce priveşte
trecutul poporului Israel şi destinul acestuia, evoluţia sa în
viitor. Ieremia a învăţat că trebuie să urască tot ceea ce este
josnic şi imoral şi, de asemenea, să dispreţuiască nebunia şi
nimicnicia idolatriei.
Nebunia idolatriei a cunoscut-o profetul în patria sa,
unde preoţii decăzuseră atât de mult, încât se complăceau în
’ 129
urâciunea idolatriei care acaparase tot poporul.
u/ A.P. LOPUHIN, op. cit., p. 77

128 J .G.S. THOMSON, op. cit., p. 554.
129 A.P. LOPUHIN, op. cit., p. 78.
69
Văzând toate acestea, Ieremia se hotărăşte să aducă
poporul pe calea cea dreaptă a ascultării legilor date de
Dumnezeu lui Moise.
Durerea pe care a simţit-o Ieremia atunci când a văzut
starea în care ajunsese poporul său a fost nemărginită.
Căutând cu disperare o mângâiere a durerii şi tristeţii sale,
prorocul a dorit să se topească în lacrimi pentru ţara lui Iuda
şi să nu o lase în voia sorţii pe care şi-a ales-o (Ier. 9-2).
Cuvântările, predicile şi chiar scrierile sale emană un
sentimentalism profund. Din conţinutul predicilor sale se
observă clar că Ieremia este profetul care a pus un mare
accent pe afectivitate, iar zelul său a creat o personalitate
puternică. Această personalitate este totuşi marcată de
contrastele vieţii întregului popor, care ajunsese într-o stare
de decădere şi disperare.
Personalitatea prorocului Ieremia cuprinde mai multe
caracteristici, care se împletesc între ele. Astfel, pe Ieremia îl
caracterizează blândeţea, dar şi tenacitatea, afectivitatea, dar
şi flexibilitatea. II el s-au luptat slăbiciunile cărnii, ale
trupului, cu energia spiritului.
Deşi a fost un patriot înflăcărat, Ieremia a fost urât de
cei pe care îi iubea. Nu mică ne este mirarea să aflăm că
profetul este acuzat de trădare. Acest lucru s-a produs
probabil din cauza neînţelegerii de către cei din jur a
mesajului pe care prorocul îl transmitea.
Aceste conflicte lăuntrice acerbe şi acuzaţiile pe care
le-a atras chemarea sa profetică, l-au determinat pe Ieremia
să-şi găsească refugiul la Dumnezeu. Astfel, idealul, “scopul
Vechiului Testament de comunicare a omului cu Dumnezeu,
îşi găseşte cea mai bună exprimare în profetul Ieremia. Şi
tocmai în această părtăşie cu Dumnezeu, ieremia a putut să se
împotrivească efectelor erozive ale timidităţii, temerii,
70
neputinţei, ostilităţii, singurătăţii, disperării, neînţelegerii şi
eşecului”. 130
Prin dorinţa sa de reînnoire a vieţii religioase şi
sociale, Ieremia se numără printre marile personalităţi
religioase ale lui Israel.
3. Durata activităţii profetului Ieremia
Primele versete ale cărţii lui Ieremia (1, 1-3) situează

activitatea profetului sub regii Iosia, Ioiachim şi Sedechia, şi
deci ne oferă cronologia vieţii lui Ieremia, chiar dacă
structura acestor versete ne obligă să admitem ediţiile
succesive ale cărţii. 131 Aflăm astfel că profetul îşi
inaugurează oficiul său profetic în al treisprezecelea an al
domniei regelui Iosia (627 î.Hr.).
Unii comentatori se opun acestor date şi consideră că
cronologia vieţii lui Ieremia este diferită. Ei propun ca
moment al naşterii anul 627, nu al începerii activităţii
prefetice. Anul chemării la misiune ar fi 609 î.Hr., anul în
care moare Iosia, pe temeiul textului de la Ier. 1, 2: “Către
care a fost cuvântul Domnului, în zilele lui Iosia, fiul lui
Amon, regele lui Iuda, în anul al treisprezecelea al domniei
acestuia”.
în multiplele discuţii asupra compoziţiei cărţii lui
Ieremia, un lucru este recunoscut de toţi comentatorii: “în al
patrulea an al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, regele lui Iuda”.
Ieremia, la chemarea lui Iahve, se decide să dicteze profeţiile
sale lui Baruh (36, 1 ş.u.), care în anul următor vor fi citite în
Templu. Divergenţe apar şi în ceea ce priveşte data chemării
lui Ieremia la misiunea profetică.
130 J .G.S. THOMSON, op. cit., p. 554.

71
Textul biblic ne spune următoarele: “Zisu-mi-a
Domnul în zilele lui Iosia “ (3, 6); “De la anul al
treisprezecelea al lui Iosia, fiul lui Amon, regele lui Iuda până
în ziua aceasta - timp de douăzeci şi trei de ani - a fost
cuvântul Domnului către mine” (25, 3); “Ia-ţi un sul de hârtie
şi scrie toate cuvintele pe care ţi le-am grăit Eu despre Israel,
despre Iuda şi despre toate popoarele, din ziua când am
început a-ti grăi, din zilele lui Iosia şi până în ziua de astăzi”
(36,2).
Aşadar, anul naşterii şi anul chemării la misiune a
profetului Ieremia este discutat în contradictoriu de
comentatori şi exegeţi, care aduc o serie de argumente pentru
a-şi susţine punctul de vedere.
Unul dintre argumente este că în textul de la Ieremia
1, 2, al treisprezecelea an al domniei regelui Iosia trebuie
înţeles în funcţie de textul de la Ieremia 1, 5, interpretat
literal: “înainte de a te fi zămislit în pântece, Eu te-am
cunoscut şi înainte de a ieşi dion pântece, te-am rânduit
proroc printre popoare”. Prin urmare, al treisprezecelea an al
domniei lui Iosia reprezenta anul naşterii lui Ieremia.
Ca argumente, mai sunt alese şi textele de la Ieremia
36, 9 din Septuaginta şi din textul masoretic. în Septuaginta
se vorbeşte de “al 8-lea an al lui Ioiachim”, iar în textul
masoretic de “al 5-lea an”, deci de anul 601 care convine,
istoric, fiind mai bun decât anul 605 133 sau 609 după
aproximările anterioare.
De asemenea, s-a spus că, dacă Ieremia s-a născut în
jurul anului 645, chemarea la misiunea profetică ar fi avut loc
atunci când Ieremia avea vârsta de aproximativ 40 de ani,
ceea ce însemna o dată târzie, ţinând cont de obiceiurile
matrimoniale din timpul său.
133 Pr. Drd. Aurel PAVEL, op. cit., p. 29.

72
Aceste argumente, insă, nu sunt decisive şi cei mai
mulţi comentatori admit afirmaţiile textului biblic de la Ier. 1,
2. Data pe care o oferă Ier. 1, 2 este perfect compatibilă cu
cele relatate în capitolul 36 al cărţii Ieremia.
Un lucru este cert: suferinţele de la începutul cărţii lui
Ieremia prezintă situaţia politică din timpul regelui Iosia.
Sunt prezentate declinul şi căderea Asiriei, influenţa
Egiptului şi, mai ales, creşterea puterii babilonice. 134
în ceea ce priveşte durata activităţii profetice, se pare
că ea se întinde până la căderea Ierusalimului, care a culminat
cu distrugerea templului lui Solomon în anul 587 î.Hr.
Dacă facem un calcul simplu, aflăm că Ieremia a
activat ca profet timp de peste 40 de ani, sub domniile
succesive a cinci regi: sub Iosia (17 ani), sub Ioahez (3 luni),
sub Ioiachim (11 ani), sub Iehonia (3 luni) şi sub Sedechia
(11 ani). 135
După dărâmarea Ierusalimului, Ieremia este martor al
stăruinţelor de refacere a poporului din partea guvernatorului
Ghedalia, pus la conducerea Iudeii de către Nabucodonosor.
După moartea lui Ghedalia, care fusese asasinat de
nişte conspiratori ce aparţineau unui detaşament de luptători
voluntari din Miţpa, Ieremia a fost luat de aceştia şi dus în
Egipt, pentru a scăpa de mâna lui Nabucodonosor. Aici a fost
însoţit de secretarul său baruc (42, 1-43, 7).
Ultima scenă din propovăduirea bătrânului Ieremia îl
prezintă la Tahpanes, în Egipt, unde a continuat să fie
inflexibil. El a profeţit cucerirea Egiptului de către
Nabucodonosor (43, 8-13) şi a criticat închinarea idolatră a
evreilor care locuiau în Egipt (44, 1 ş.u.). nu se ştie nimic cu
privire la evenimentele următoare din viaţa sa sau cu privire
la moartea lui.
134 Ibidem.
73
Despre activitatea profetului Ieremia, putem spune că
locul în care şi-a desfaşurat-o a fost Iudeea, şi în special
Oraşul Sfânt, Ierusalimul. După cum ştim, în anul distrugerii
Ierusalimului mulţi iudei au fost deportaţi în babilon. Insă
prorocul Ieremia a rămas în ierusalim, printre zidurile
distruse şi printre iudeii rămaşi în ţară.
El a deplâns soarta grea a Israelului şi a fost trist din
cauza catastrofei ce se abătuse asupra poporului său. ieremia
a plâns cu lacrimi amare lângă ruinele Oraşului Sfânt.
Tânguirea şi jalea lui Ieremia sunt cuprinse într-o altă
scriere a profetului, intutulată “Cartea plângerilor lui
Ieremia”.
4. Cuprinsul şi împărţirea cărţii lui Ieremia
Ieremia intră în rândul marilor proroci ai Israelului. El

aminteşte idei care au mai fost rostite de către înaintaşii săi,
atotputernicia lui Dumnezeu, stăpânirea de către El a întregii
creaţii şi a istoriei, bunătatea Lui şi întietatea moralei asupra
cultului.
Cartea lui Ieremia, a doua din secţiunea biblică a
marilor (sau ultimilor) profeţi, relatează în 52 de capitole şi
1365 de versete viaţa şi activitatea profetului, martor al
evenimentelor de maximă importanţă care au zguduit
Orientul Apropiat în anii 626-580 î.Hr.
Cartea conţine patru tipuri de texte: sentinţe sub formă
de prorociri poetice; predici în proză; povestiri biografice şi
prorociri poetice contra altor popoare.136
Structura cărţii ar fi următoarea:
1, 1-1, 19 Introducere
2, 1-6, 30 Reacţie la nelegiuirile poporului, în special
sub domnia lui Iosia;
136 Dicţionar enciclopedic de iudaism, p. 347.

74
7, 1 -20, 18 Reacţie la evenimentele curente care apar
sub domnia lui Ioiachim;
21,1 -25, 38 Scurte profeţii împotriva regilor din Iuda
şi a falşilor profeţi
26, 1 -29, 32 Biografia lui Ieremia
30, 1 -31, 40 Izbăvirea exilaţilor
32, 1 -44, 30 Urmarea biografi&i lui Ieremia
45, 1 -45, 5 Prorocie cu privire la izbăvirea lui Baruh
46, 1 -51, 64 Prorocie contra neamurilor
52, 1-52, 34 Adăugire cu privire la căderea
Ierusalimului
Profeţiile au fost iniţial orale şi aşa au rămas timp de
peste douăzeci de ani.
Cartea lui Ieremia constă, după cum am mai precizat,
din cuvântări şi preziceri, rostite în curs de 40 de ani, şi din
unele pericope istorice, care lămuresc şi întăresc prezicerile.
Această cartea se deosebeşte de alte scrieri profetice prin
faptul că autorul ei menţionează multe amănunte biografice.
Pe lângă structura cărţii prezentată la începutul acestui
capitol, se mai întâlneşte o structurare, şi anume:
Introducerea (1, 1- 17) expune chemarea profetului şi

schiţarea misiunii sale: “Fost-a cuvântul Domnului către mine
şi mi-a zis: înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am sfinţit
şi te-am rânduit proroc peste popoare” (Ier. 1, 4-5).
Prin chemarea la misiune, un om devine altul. “El este
smuls din familia sa, din mediul său, din condiţiile sale de
viaţă, din mentalitatea sa, din temperamentul său ... şi
transformat, nu se mai cunoaşte pe sine, el zice ceea ce nu a
gândit niciodată. Existenţa sa este paradoxul fiinţei sale”. 137
137 André NEHER, L ’essence du prophetisme, Paris, 1955, p.

308, apud. Pr. Drd. Aurel PAVEL, op. cit., p. 31.
75
în slujba lui Dumnezeu, Ieremia trăieşte stări de
tensiune, de prigoni, de ură. în loc să fie respectat şi cinstit ca
om al lui Dumnezeu, toţi îl batjocorăsc.
Cazul lui Ieremia nu este singular în istoria profetică, dar
are elemente care îl deosebesc, ce degajă din relatarea chemării şi
complexitatea misiunii. El a fost numit prorocul inimii. 138
Dumnezeu l-a chemat zicând: “Te-am pus în ziua aceasta peste
popoare şi peste regate, ca să smulgi şi să arunci la pământ, să
pierzi şi să dărâmi, să zideşti şi să sădeşti” (1,10).
Partea I cuprinde profeţii de ameniţare rostite în

perioada de dinaintea asedierii Ierusalimului. Profetul se
ridică împotriva perfidiei şi lipsei de recunoştinţă a poporului
biblic faţă de iubirea cea mare a lui Dumnezeu: “Fost-a
cuvântului Domnului către mine şi a zis: Mergi şi strigă la
urechile fiicei Ierusalimului şi zi: Aşa grăieşte Domnul: Mi-
am adus aminte de prietenia din tinereţea ta, de iubirea de pe
când erai mireasă şi mi-ai urmat în pustiu, în pământul cel
neasemănat. Atunci Israel era sfinţenia Domnului şi pârga
roadelor Lui: toţi câţi mâncau din ea, se faceau vinovaţi şi
nenorocirea venea asupra lor” (Ier. 2, 1-3).
De asemenea, se ridică împotriva nepocăinţei şi
încăpăţânării, pe care le combate vehement: “ Zisu-mi-a
Domnul în zilele lui Iosia: Văzut-ai ce-a făcut Israel, această
fiică necredincioasă? A umblat pe toţi munţii înalţi şi pe sub
tot copacul umbros şi s-a desfrânat pe-acolo” (Ier. 3, 6).
Zadarnică este încrederea în cultul extern şi în legea
primită, pentru că acestea sunt în contradicţie cu pietatea
interioară (Ier. 7, 1): “Aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul
lui Israel: îndreptaţi-vă căile şi faptele voastre şi vă voi lăsa
să trăiţi în locul acesta ! Nu vă încredeţi în cuvinte
138 Femand COMTE, op. cit., p. 169.

76
mincinoase care zic: Acesta este Templul Domnului, Templul
Domnului, Templul Domnului” (Ier. 7, 3-4).
Profetul anunţă pedepse din cauza violării
legământului (11, 1-7): “Ascultă cuvintele legământului
acestuia şi spune bărbaţilor lui Iuda şi celor ce locuiesc în
Ierusalim şi le zi: Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel:
Blestemat să fie omul care nu ascultă cuvintele acestui
legământ (Ier. 11, 2-3).
Din cauza acestei preziceri, profetul este persecutat
(12, 6): “Eu, însă, ca un miel blând dus la junghiere, nici nu
ştiam că ei urzesc gânduri rele împotriva mea zicând: Să-i
punem lemn otrăvit în mâncarea lui şi să-l smulgem de pe
pământul celor vii, pentru ca nici numele să nu i se mai
pomenească” (Ier. 11,7).
Se vesteşte pedeapsă aspră asupra casei lui David,
asupra preoţilor şi a profeţilor falşi, precum şi asupra
Ierusalimului întreg (12, 7-13, 27): “Mulţime de păstori au
călcat via mea, călcat-au cu picioarele lor partea Mea cea
iubită au facut-o deşert neroditor” (Ier. 12, 10).
în versetele de la capitolul 14 (14, 1-17), profetul
predică în timpul unei secete: “Ogoarele au crăpat, pentru că
n-a fost ploaie pe pământ...” (14, 4). Aceasta este pedeapsa
dată de Dumnezeu pentru purtarea necuvincioasă a poporului
şi pentru că oamenii au căzut în idolatrie.
în capitolele 17 şi 20, profetul, prin explicarea a două
fapte simbolice, arată că pedeapsa care va fi aplicată prin
mijlocirea choldeilor, este inevitabilă: “Scoală-te şi intră în
casa olarului şi acolo îţi voi vesti cuvintele Mele” (18, 2).
Profetul foloseşte simbolul olarului şi al vasului
sfărâmat. Simbolul vasului de lut, modelat de olar după
voinţa sa, arată că Dumnezeu poate schimba ameninţările,
dacă poporul îşi recunoaşte vina şi se căieşte. Simbolul
vasului sfărâmat de profet arată soarta poporului.
77
în capitolul 21 sunt expuse diverse profeţii care sunt
adresate îndeosebi casei lui David, împotriva lui Sedechia şi a
păstorilor săi: “Casa lui David, aşa zice Domnul: Faceţi
judecată dis-de-dimineaţă şi scăpaţi pe cel asuprit din mâna
asupritorului, pentru ca să nu izbucnească mânia Mea ca
focul, pentru ca să nu se aprindă din pricina faptelor voastre”
(21 , 12).
Profetul rosteşte din nou cuvântări împotriva
profeţilor falşi în capitolul 27.
Partea a Il-a cuprinde profeţii cu privire la mântuirea

mesianică, văzută ca unica salvare a poporului, ca o izbăvire
din toate nevoile (30, 1 - 33, 36).
Aici se vorbeşte despre restaurarea întregului popor
Israel: “Şi îţi voi lega rănile şi ţi le voi vindeca, zice Domnul,
că ei te numesc: Cel izgonit...” (30, 17). De asemenea, se
vorbeşte despre Noul Legământ: “în vremea aceea, Eu voi fi
Dumnezeul tuturor seminţiilor lui Israel, iar ele vor fi poporul
Meu, zice Domnul” (31, 1).
Printr-o acţiune simbolică, prin cumpărarea unei
bucăţi de pământ din pământul natal, de către profetul închis,
se prezice eliberarea poporului şi întoarcerea lui din
captivitate: “Vor cumpăra ţarini de argint şi le vor scrie în
zapis şi-l vor pecetlui şi vor chema martori; cumpărav-or
ţarini în pământul lui Veniamin şi în împrejurimile
Ierusalimului, prin cetăţile lui Iuda şi prin cetăţile de la
miazăzi, că vor întoarce pe robii lor, zice Domnul” (32, 34).
Aceasta a fost un gest de mare credinţă, deoarece tot teritoriul
se afla sub asediu, iar acea porţiune de pământ din Anatot nu
mai putea fi a profetului oricum.
Tot în partea a Ii-a, profetul Ieremia proroceşte că odrasla
dreptăţii se va naşte din casa lui david: “In zilele acelea şi în
vremea aceea, voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi Aceea va
face judecată şi dreptate pe pământ” (32,15).
78
Partea a IlI-a cuprinde ultimele profeţii şi soarta
profetului (34, 1-15). în această partea a cărţii, Ieremia
rosteşte o profeţia împotriva lui Sedechia şi a poporului,
pentru că a călcat Legământul şi s-au închinat la idoli: “Aşa
zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Mergi şi grăieşte lui
Sedechia, regele lui Iuda, şi-I spune: Aşa zice Domnul: Iată
voi da cetatea aceasta în mâinile regelui Babilonului şi acesta
o va arde cu foc” (34, 2)
De asemenea, tot aici prorocul profeţeşte împotriva lui
Ioiachim, vestindu-i acestuia pedeapsa care îl aşteaptă pentru
arderea cărţii lui Ieremia: “Aşa zice Domnul: Tu ai ars cartea
aceasta, zicând: Pentru cei ai scris în ea: Va veni îndată
regele Babilonului şi va pustii ţara aceasta şi va pierde
oamenii şi dobitoacele din ea” (36, 29).
Profetul Ieremia vorbeşte în continuare despre
dărâmarea cetăţii Ierusalimului: “Aşa zice Domnul: Nu vă
înşelaţi pe voi înşivă, zicând: Fără îndoială că se vor duce de
la noi caldeii, că nu se vor duce. Chiar dacă aţi sfărâma cu
totul oştirea caldeilor, care luptă împotriva voastră, şi ar
rămâne la ei numai răniţi, apoi şi aceia se vor ridica, fiecare
în cortul său şi ar arde cetatea aceasta cu foc” (37, 9-10)
Profetul descrie în continuare soarta tragică a lui
Sedechia şi a fiilor săi: “Atunci regele Babilonului a
înjunghiat pe fiii lui Sedechia în Ribla înaintea ochilor
acestuia, şi pe toţi dregătorii lui Iuda i-a înjunghiat regele
Babilonului. Iar lui Sedechia i-a scos ochii şi l-a pus în
cătuşe, ca să-l ducă la Babilon” (36, 6-7).
De asemenea, tot în această parte, profetul vorbeşte
despre uciderea lui Ghedalia şi ducerea lui Ieremia în Egipt.
în finalul părţii a IlI-a, profetul face ultimele profeţii
împotriva Egiptului: “Vestiţi în Egipt şi daţi de ştire în
Migdol, spuneţi în N of şi în Taphanhes şi ziceţi: Stai şi te
găteşte că sabia nimiceşte în jurul tău” (46, 14) şi adresează
cuvinte de mângâiere lui Baruh.
79
Partea a IV-a este alcătuită din profeţii împotriva
popoarelor străine:
- împotriva Egiptului: “Domnul Savaot, Dumnezeul
lui Israel, zice: Iată Eu voi pedepsi pe Amon care se află în
No, pe Faraon şi Egiptul, pe dumnezeii şi pe regii lui...” (36,
25).
- împotriva filistenilor: “De groaza zilei aceleia care
vine să piardă pe toţi filistenii şi să răpească Tinului şi
Sidonului orice nădejde de ajutor, căci va pustii Domnul pe
filisteni, rămăşiţa insulei Caftor” (47, 4).
- împotriva lui Moab: “Asupra Moabului, zice
Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Vai de Nebo că e
pustiit! Chiriataimanul este acoperit de ruşine şi luat. Cetatea
este acoperită de ruşine şi înrobită!” (48, 1).
- împotriva lui Amon: “Iată, vin zile, zice Domnul,
când în Roba, cetatea fiilor lui Amon, se va auzi strigăt de
război şi aceasta va fi prefăcută în movilă de dărâmături,
cetăţile ei vor fi arse cu foc şi Israel va stăpâni pe cei ce-1
stăpâneau, zice Domnul” (49, 2).
- împotriva Edomului: “Ascultaţi de hotărârea
Domnului pe care a luat-o El asupra lui Edom şi planurile pe
care El le-a gândit împotriva locuitorilor din Feanon: Da,
chiar oile cele mai plăpânde vor fi târâte; la vederea lor
păşunea lor se va înfiora de spaimă” (49, 20).
- împotriva Damascului: “Asupra Damscului:
Hamatul şi Aprodul sunt tulburate, căci au primit o veste rea,
inima lor se topeşte de frică, este o mare furtună care nu se
poate potoli. Temutu-s-a Damascul şi a luat-o la fugă, de
frică l-au cuprins dureri şi chinuri, ca pe o femeie ce naşte”
(49, 23-24).
- împotriva Arabiei: “Asupra Ghedarului şi asupra
regatelor Maţorului, pe care le-a lovit Nabucodonosor, regele
Babilonului, aşa grăieşte Domnul: Sculaţi-vă şi ieşiţi înaintea
lui Ghedar şi pustiiţi pe fiii Răsăritului!” (49, 28).
80
- împotriva Elamului: “Aşa zice Domnul Savaot: Iată
voi sfărâmă acum Elamul, puterea lui de căpetenie” (49, 35).
- împotriva Babilonului: “Vestiţi şi faceţi cunoscut
între popoare, ridicaţi steag, spuneţi şi nu tăinuiţi, ci ziceţi:
Babilonul e luat, Bel e ruşinat, Merodah e zdrobit, chipurile
lui cele cioplite sunt batjocorâte şi idolii lui sfărâmaţi” (50,
2)-
în capitolul 52, sunt incluse adaosurile istorice, iar
aici profetul Ieremia vorbeşte despre eliberarea lui Iehonia
din închisoare.
Deci, în total, cartea cuprinde 52 de capitole a căror
integritate nu poate fi pusă la încercare.
5. Limba şi stilul cărţii lui Ieremia
în cartea profetului Ieremia, întâlnim aproape toate

formulele literare cunoscute, de la suavitatea şi sensibilitatea
poetică, până la tulburătoare şi ameninţătoarea formulare
dramatică.
în ceea ce priveşte stilul lui Ieremia, aceasta nu este
clasic, îngrijit ca la profetul Isaia, ci este întrerupt şi cu
diferite intonaţii. Aceasta este o dovadă că textul a fost dictat
şi scris de altcineva, care încerca să copieze întocmai
cuvintele şi intensitatea vorbirii şi a trăirii celui care cuvânta.
Cu toate acestea, stilul este expresiv şi lasa să se întrevadă
sentimentele celui care vorbeşte.
Vorbirea lui Ieremia este simplă şi naturală,139 dar nu
este lipsită de forţă şi putere de convingere. Uneori întâlnim
repetiţii şi dezvoltări mai lungi, pentru a întări o anumită
idee. în schimb, expunerea profetului ne impresionează prin
spontaneitate şi elocinţă.
139 Studiul Vechiului Testament, p. 240

81
Cuvântul profetului poartă adesea pecetea timpurilor
tulburi în care au fost rostite, deoarece cînsuşi viaţa profetului
a fost marcată de durere. Durerea se resimte şi din această
carte şi, mai ales, din cea intitulată Plângerile lui Ieremia.
Profetul a ţinut cont în expunerea sa de ordinea
cronologică, iar părţile cărţile sale sunt unite conform acestei
ordini. Ieremia mai ţine seama, însă, şi de o ordine
sistematică, dar nici una, nici alta nu este strict observată.
Cuvântările profetice alternează cu elementele narative.
Toate aceste părţi de cuprins diferit pot fi reduse la o
unitate, prin ideea dreptăţii divine al cărei crainic a fost
Ieremia. 40
6. Autenticitatea şi autoritatea divină

a cărţii lui Ieremia
Dacă de multe ori este greu de sesizat geneza unei

cărţi profetice, cartea lui Ieremia oferă indicaţii care trebuie
să ne reţină atenţia. In capitolul 36 ni se relatează cum regele
Ioiachim a ars, în anul 604, prima variantă a cărţii profetului
Ieremia.
Circumstanţele care au determinat acest lucru ne sunt
amănunţit relatate şi aruncă o rază de lumină asupra originii
scrierii lui Ieremia. în anul 605, Ieremia dictează lui Baruh şi
acesta scrie pe un sul de hârtie “toate cuvintele privind
Israelul, Iuda şi toate popoarele” (Ier. 36, 2-4).
în anul 605, Ieremia dictează lui Baruh, secretarul său,
prorociile din ultimele două decenii. Din porunca profetului,
Baruh citeşte mulţimii, apoi reia lectura în faţa unui grup de
demnitari, apoi în faţa regelui însuşi. Netulburat de
avertismentele profetului, Ioiachim taie sulul de hârtie cu
cuţitul şi-l aruncă în foc. Dar nici Ieremia nu se tulbură şi-l
140 Ibidem.
82
pune pe Baruh să rescrie cartea cu câteva adăugiri faţă de
prima versiune (vezi cap. 36): “Şi a adăugat la ele multe
cuvinte asemenea acelora” (Ier. 36, 32).
Se pare că acel sul stă la baza cărţii pe care o avem
astăzi.
Textul cărţii lui Ieremia ni s-a păstrat în două versiuni:
una ebraică (textul masoretic) şi una grecească (din
Septuaginta), între ele existând anumite deosebiri. 141
Diferenţele importante care există între textul ebraic şi
traducerea grecească a aceleiaşi cărţi pun multe probleme în
ceea ce priveşte istoria redactării şi transmiterii
manuscrisului.142
în primul rând, succesiunea capitolelor din
Septuaginta nu corespunde celei din textul masoretic şi
anume capitolele 46-51 care cuprind profeţii împotriva
popoarelor străine sunt plasate, în versiunea ebraică, la
sfârşitul cărţii, detaşate de fragmentul Ieremia 25, 18-38 care
pare să fie o introducere naturală a acestei cărţi.143
în Septuaginta, aceste profeţii sunt dispuse după
capitolul 25, 14-32, într-o ordine diferită de cea a textului
masoretic.
De altfel, ceea ce servea drept introducere a acestor
profeţii în textul masoretic devine concluzie în Septuaginta,
pentru că în textul masoretic fragmentul de la Ieremia 25, 15-
38 corespunde cu Ieremia 32, 1-24 în Septuaginta.144
în ceea ce priveşte scurtimea textului grac, după o
statistică, 2700 de cuvinte din textul ebraic lipsesc din textul
grecesc. Există şi o explicaţie pentru această situaţie.

143 P.M. BOGOERT, De Baruh a Jeremie. Les deux redactions
conservees du livre de Jeremie, Leuven, 1981, p. 168-173.
144 Jaques BRIEND, op. cit., p. 20.
83
După o ipoteză care nu este nouă, dar care a fost
confirmată de descoperirile de la Qumran, textul scurt din
Septuaginta se bazează pe un text ebraic mai vechi decât cel
masoretic şi că diferenţele observate în textul Septuagintei şi
textul masoretic sunt imputabile traducătorilor greci. 145 La
Qumran s-a descoperit un manuscris al cărţii Ieremia care ne
furnizează un text ebraic scurt şi câteva versete asemănătoare
celor pe care ni le oferă Septuaginta.
Această părere o împărtăşesc doar unii experţi în
exegeză biblică. După elţi exegeţi, traducătorii alexandrini au
avut înainte textul pe cel pe care l-au avut şi masoreţii.
Deosebirea s-ar datora traducătorului direct, care ar fi omis
mai multe cuvinte pe care el le-ar fi considerat de prisos.
Alţii presupun că ar fi existat două colecţii independente
ale scrierilor lui Ieremia în evreieşte. Prima colecţie ar fi cuprins
texte profetice, cea de-a doua texte profetice şi istorice din ultimii
ani ai activităţii profetice. Ambele colecţii ar fi fost traduse în
greceşte de traducători diferiţi, iar cea de-a doua colecţie ar fi fost
w 146 *
atunci prescurtata.
Este, de asemenea, foarte mult discutată originea
profeţiilor împotriva popoarelor străine.
Toate aceste încercări critice de a ataca integritatea şi
autenticitatea cărţii lui Ieremia, nu au nici un temei solid,
întrucât se contrazic între ele. 147 Argumentele criticilor sunt
atât de subiective şi de arbitrare, încât nici nu merită şi nici
nu este necesar să le considerăm pe fiecare în parte.
Un argument solid şi pe care ni-1 face cunoscut
profetul, împotriva acestora, este modul cum a apărut şi a luat
naştere cartea sa. 148 Atunci când autorul se referă la
145 Ibidem.
147 Ibidem, p. 243.
148 Jaques BRIEND, op. cit., p. 20.
84
persecuţiile şi împrejurările, nu tocmai prielnice, pe care le-a
suportat profetul din partea împăratului Ioiachim, lucru
relatat în capitolele 22 şi 24. în capitolul 26 al cărţii lui
Ieremia este prezentat însuşi incidentul dintre Ioiachim şi
Ieremia, când împăratul pune să se ardă cartea profetului. 149
Problema canonului cărţilor Vechiului Testament este
o problemă care a preocupat în cursul primelor veacuri
întreaga Biserică, în năzuinţa ei de a statornici care sunt
cărţile inspirate ce trebuie să facă parte din Sfânta Scriptură.
Este, în general, cunoscut, că evreii din Palestina n-au
avut în canonul lor şi deci n-au recunoscut drept sfinte şi
inspirate decât cărţile din Vechiul Testament, aşa cum le
găsim şi astăzi în Biblia ebraică (textul masoretic). 150
După mărturiile pe care le avem, evreii obişnuiau să
numere cărţile lor sfinte după literele din alfabetul ebraic,
încât socoteau în toal 22 de cărţi.
în cadrul acestei numerotări, unele cărţi erau socotite
împreună cu altele ca să rezulte totalul respecitv. Dar, dacă
toate cărţile Vechiului Testament, ar fi luate separat, am avea
39 de cărţi în total. 151
în şirul acestora se află şi cartea lui Ieremia, socotită
de evrei canonică, adică inspirată şi sfântă. Astfel, cartea
profetului Ieremia este pusă în afară de orice îndoială cum că
nu ar fi canonică.
Domnul nostru Iisus Hristos foloseşte un text din
cartea lui Ieremia atunci când alungă din Templu pe cei ce
cumpărau şi vindeau, zicându-le: “Este scris: Casa Mea se va
chema Casă de rugăciune, dar voi aţi facut-o peşteră de
tâlhari” (Matei 21, 13; cf. Ier. 7, 11).
149 Ibidem, p. 15.

150 Pr. Prof. Mircea CHIALDA, Cărţile anaghinoscomena ale
Vechiului Testament în Biserica Ortodoxă Română, în “Ortodoxia”, nr. 4,
1962, Bucureşti, p. 493.
151 Ibidem, p. 494.
85
Sfântul Evanghelist Matei zice că s-au împlinit
profeţiile lui Ieremia, referitoare la uciderea de prunci (Mt. 2,
17, cf. Ier. 31, 15), precum şi la cumpărarea ţarinei olarului
(Mt. 27, 9, cf. Ier. 18, 19-20).
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre Noul
Legământ, se referă la profetul Ieremia (Rom. 11, 27, cf. Ier.
31,31).
De asemenea, şi în Vechiul Testament aflăm mărturii
despre autoritatea divină a profeţiilor lui Ieremia. în cartea II
Cronici 36, 32 şi Ezdra 1, 1, se spune că Dumnezeu a ridicat
pe regele Cirus, ca să împlinească profeţia lui Ieremia (Ier.
25,11).
Pe la sfârşitul exilului, profetul Daniel a înţeles din
Cărţile Sfinte că trebuie să treacă 70 de ani pentru care a fost
cuvântul Domnului către profetul Ieremia, ani care trebuiau
să se împlinească de la dărâmarea Ierusalimului (Dan. 9, 2;
cf. Ier. 25, 11; 29, 10).
Iisus, fiul lui Sirah, atribuie lui Ieremia cartea în
întregime (Iisus Sirah 41, 8).
Cartea profetului Ieremia o găsim şi în canonul
sinagogii iudaice, o mărturie importantă dându-o Talmudul,
în tratatul Boba-batha. Textul este următorul: “înşirarea
profeţilor este aceasta: Iosua, Judecători, Samuel, Regi,
Ieremia, Iezechiel, Isaia, cei doisprezece profeţi mici”. 152
O dată cu demonstrarea divinităţii profeţiilor lui
Ieremia şi a celorlalte argumente, s-a demonstrat
autenticitatea şi integritatea ei.
7. Mesajul profeţiilor
în cartea sa, Ieremia îşi exprimă concepţia de spre

Dumnezeu, despre idolatrie, despre imoralitate, despre

86
judecată, despre profeţii falşi sau despre religia lui Iuda.
Mesajul său este complex şi extraordinar de profund.
Despre Dumnezeu, Ieremia spune că este Creatorul şi
Domnul suveran, care guvernează toate lucrurile în cer şi pe
pământ (27, 5; 28, 23). în timp ce zeii popoarelor sunt un
nimic, Dumnezeul lui Israel dispune de toate lucrurile după
voia Sa şi îi displac sacrificiile aduse zeilor păgâni.
în legătură cu idolatria, încă de la bun început Ieremia
a proclamat judecata. Păcătoşenia lui Israel a făcut ca lucrul
acesta să fie inevitabil, iar idolatria a fost răul pe care Ieremia
l-a atacat cel mai tare.
Pretutindeni în Vechiul Testament, imoralitatea
însoţeşte idolatria. Desfrânarea şi necinstea erau obişnuite
chiar şi în rândul profeţilor. în loc să oprească imoralitatea, ei
au contribuit la răspândirea ei. Aşa se explică afirmaţia lui
Ieremia pe care o repetă adesea şi anume că Dumnezeu pune
mare preţ pe rspectarea legii morale decât pe ceremonialul
religios. Ieremia aplică adcest principiu la respectul lui Iuda
pentru chivotul legământului, Tablele Legii, tăierea împrejur
ca semn al legământului şi sistemul de jertfe.153
Cum este şi firesc, inevitabilitatea judecăţii a ocupat
un loc proeminent în mesajul lui Ieremia. Pedeapsa lui Iuda
din partea lui Dumnezeu a luat multe forma, cum sunt seceta,
foametea şi invazia unor armate străine. Acestea se află în
strânsă legătură cu evenimentele care s-au întâmplat pe plan
extern în acea perioadă, deci cu cadrul istoric şi social al
vremii.
Lucrarea şi mesajul oricărui profet evreu erau strâns
legate de condiţiile în care trăiau oamenii cărora li s-a
propovăduit, iar profetul Ieremia nu face nici un fel de
excepţie în această direcţie.
153 Dicţionar biblic, Oradea, p. 554-555.

87
în condiţiile în care perşii purtau război contra regelui
Iudeii, au asediat şi au dărâmat Ierusalimul şi Templul Sfânt,
ducând poporul în robia babiloniană.
în aceste condiţii foarte grele pentru poporul evreu,
Ieremia propăvuieşte şi apare ca un iubitor de pace, singura
care mai putea salva Ierusalimul de la distrugerea de către
armata lui Nabucodonosor. Numai o încheiere de pace cu
duşmanii putea evita robia babiloniană a poporului evreu. 154
Astfel, profetul va fi considerat trădător, acuzat că ar
fi colaborat cu duşmanul şi va fi aruncat într-o groapă cu
noroi pentru a-şi găsi moartea. Ajutorul îi va veni din partea
unui eunuc al palatului care-1 va salva din această situatie
155
grea.
în afară de motivul politic pentru care Ieremia
propovăduia încheierea păcii cu Nabucodonosor, mai era unul
religios şi totodată cel mai important. 156 Misiunea sa profetică
era de a veghea la respectarea Legii sfinte de către conducători
şi popor. Legea cuprinde mai multe legăminte făcute de Yahve
cu poporul ales. între acestea, erau unele de pace şi legământul
de pace, mai mult decât celelalte legăminte făcute de Yahve cu
poporul Israel, va fi respectat sau cum spune profetul Isaia: “Nu
se va zdruncina” (Isaia 54,12).
8. Valoarea doctrinar-morală a cărţii
în general, doctrina cărţii lui Ieremia nu se deosebeşte

de doctrina celorlalte cărţi ale Vechiului Testament.
Dumnezeu Creatorul şi Duomnul Atotputernic este
conceput ca o realitate vie şi eternă. El a creat şi guvernează
154 Pr. Dr. Ghe. PASCHIA, Profeţii propovăduiesc pacea, se

roagă şi luptă pentru ea, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12,
1984, p. 765.
156 Pr. Dr. Ghe. PASCHIA, op. cit., p. 766.
toate elementele lumii, oamenii şi animalele: “Eu am făcut
pământul şi pe om şi toate vieţuitoarele cele de pe faţa
pământului cu puterea Mea ce mare şi cu braţul Meu cel
atotputernic şi l-am dat cui am vrut” (27, 5)
El este atotprezent în cer şi pe pământ: “Poate oare
omul să se ascundă în loc tainic, unde să nu-1 văd Eu? Au nu
umplu Eu cerul şi pământul?” (23, 24). Dumnezeu stăpâneşte
întreaga natură şi o conduce cu înţelepciunea sa: “Eu am pus
nisipul hotar în jurul mării şi graniţă veşnică, peste care nu va
trece...” (14, 22).
Dumnezeu nu numai că a creat totul, dar le şi proniază
pe toate. Astfel, El dă ploaie timpurie şi târzie şi nu păstrează
săptămânile hotare ale culesului” (5, 22-24).
Profetul Ieremia şi universalismul lui Dumnezeu
pentru toate popoarele. Dummnezeul lui Israel, adevăratul
Dumnezeu, dispune de toate popoarele şi împărăţiile de pe
pământ. Toate acestea: bunătatea, puterea şi dreptatea
dumnezeiască le arată profetul Ieremia în cârmuirea şi
împărăţirea peste popoare (10, 7), în satisfacerea nevoilor
creaturilor (5, 24), în judecata dreaptă a popoarelor (29, 24),
în împlinirea planurilor (23, 24) şi a planurilor Sale (29, 10).
Pronia divină le cuprinde pe toate (Ier. 23, 23) şi
veghează neîncetat asupra elementelor naturii. 157
în dreptatea Sa şi în atotputernicia Sa, El iartă şi
pedepseşte pe toţi cei care au greşit: “Că iată voi chema toate
popoarele ţărilor de la miazănoapte şi vor veni acelea şi îşi
vor pune fiecare din ele scaunul său la poarta de intrare a
Ierusalimului, pe lângă toate zidurile lui şi în toate cetăţile lui
Iuda şi vor rosti asupra lor judecata Mea pentru toate
fărădelegile lor” (1, 15-16).
157 Drd. Teodor M. BURCUŞ, Aspecte sociale în predica

profeţilor Vechiului Testament, în “Studii Teologice”, nr. 9-10, 1966, p.
577.
89
în privinţa păcatului şi a iertării promise păcătosului
care se pocăieşte, doctrina lui Ieremia este remarcabilă. în
judecăţile Sale, Dumnezeu este drept (11, 20), dar şi milostiv
şi îndelung răbdător (9, 24). Dumnezeu vrea să fie cinstit de
fiecare om. Pentru cei care se apropie de El este “izvorul apei
celei vii” (2, 13; 17, 13).
El cere tuturor oamenilor îndreptarea inimii şi
observarea legii morale din inima fiecăruia (7, 1-15).
Idolii păgâni, creaţii ale mâinilor oamenilor, sunt
neputincioase: “Cum să iert Ierusalime ? Fiii tăi m-au părăsit
şi se jură pe dumnezeii care nu au fiinţă” (5, 7).
Ieremia stăruie să argumenteze că nu numai israeliţii
sunt fiii lui Dumnezeu, ci şi celelalte neamuri în măsura în
care fac voia lui Dumnezeu. Profetul este adeptul mântuirii
universale. Peste tot, discursurile sale sunt dominate de duhul
universalismului, întărit de convingerea că toată omenirea se
va înfrăţi într-o societate mare. 158
Deci, am observat că doctrina profetului Ieremia nu se
deosebeşte de doctrina altor profeţi. în cartea lui Ieremia
întâlnim nişte trăsături specifice, particulare. Profetul
concepe pe Dumnezeu ca o realitate vie şi eternă.
Pentru profetul Ieremia, religia nu ţine de cult, ţară
sau naţiune, ci de sentimentele faţă de Dumnezeu, de
ascultarea plină150
de iubire a Legii sale, de ataşamentul fată’ de
persoana Sa.
Sub raport moral, descoperim în cartea lui Ieremia un
adânc umanism. Dacă opresiunea socială, lăcomia de avuţie
şi goana după plăceri nu încetează, dreptatea divină trebuie să
intervină: “Se află necredincioşi prin poporul Meu. S-au
ridicat şi s-au îmbogăţit ei, s-au făcut groşi şi graşi şi în rele
au întrecut orice măsură. Nu fac dreptate nimănui, nu dau
158 Aurel PA VEL, op. cit., p. 39.

90
dreptate săracului şi huzuresc , e cu putinţă oare să nu
pedepsesc acestea şi sufletul Meu să nu se răzbune asupra
unui popor ca acesta?” (5, 26-28).
Ieremia combate şi formalismul, necredincioşia,
sacrificiile omeneşti, ipocrizia şi altele. Sacrificiile aduse în
cinstea lui Moloh şi Baal sunt nelegiuiri (7, 31; 19, 5; 3, 35).
9. Ideea mesianică în cartea lui Ieremia
Caracteristica generală a Vechiului Testament este

ideea mesianică, descoperită de Dumnezeu prin profeţi în
epoca vechitestamentară şi realizată în persoana
Mântuitorului Iisus Hristos în perioada nou-testamentară. Ea
formează tema centrală în iconomia mântuirii neamului
omenesc de sub osânda păcatului şi traversează ca un filon de
aur întreaga istorie a omenirii, începând de la Adam şi Eva şi
până la venirea Mântuitorului Hristos, căruia profeţii inspiraţi
de Sfântul Duh, I-au dat numele de Mesia (“Unsul”). Prin
acest cuvânt a fost desemnată persoana, care, prin actul
ungerii cu untdelemn sfinţit primeşte dreptul şi puterea de a
lucra în numele lui Dumnezeu.
După Sfânta Scriptură, ideea mesianică stă în strânsă
legătură cu mântuirea, care vine de la Dumnezeu şi care este
realizată de Mântuitorul Hristos. De aceea, Sfinţii Părinţi au
considerat mântuirea ca un act pornit din “filantropia divină”
pentru a readuce pe om la viaţa fericită de care s-a bucurat în
rai până la încălcarea poruncii.
La baza mesianismului biblic, stă credinţa monoteistă
despre Dumnzeu şi lume, de aceea profeţiile mesianice au
originalitatea şi specificul lor. Acest lucru este valabil şi în
cazul lui Ieremia. Prin glasul său, Dumnezeu anunţă venirea
“Zilei lui Yahve”, când se va manifesta puterea nemărginită a
lui Dumnezeu.
91
Ideea mesianică este foarte bine conturată în cartea
profetului Ieremia. Ca şi la alţi profeţi, ea este evidenţiată
atunci când se pun în contrast relele prezentate cu bunurile
împărăţiei viitoare. 160 Chiar dacă poporul a fost dus la robie
exilaţii se vor întoarce, iertarea a fost acordată, iar
reconcilierea deschide o nouă eră. 161
După Ieremia, realizarea împărăţiei lui Dumnezeu pe
pământ este o problemă a viitorului celui mai apropiat.
La activarea regatului mesianic, Israel va juga un rol
important, capitala împărăţiei fiind Ierusalimul, şeful
împărăţiei era un coborâtor înţelept şi drept din familia
davidică.
Textele principale cu privire la ideea mesianică găsim
în capitolele 3, 23, 31 sau 33. 162
O primă profeţie o găsim în capitolul 3, versetul 17:
“în vreme aceea, Ierusalimul se va numi tronul Domnului şi
toate popoarele se vor aduna acolo pentru numele Domnului
şi nu se vor mai purta după îndărătnicia inimii lor celi rele”.
Aşadar, profetul Ieremia pregăteşte pe omul cel nou şi
anticipează viitoare formă de adorare a lui Dumnezeu.
O altă profeţie o găsim 23, versetele 4-5. Trebuie să
amintim, în primul rând, că în capitolul 23, profetul Ieremia,
în partea întâi a acestui capitol, ironizează conducătorii lipsiţi
de tact şi înţelepciune. “Voi pune peste acestea păstori, care
le vor paşte şi ele nu se vor mai teme, le voi întoarce la
staulele lor şi vor naşte şi se vor înmulţi”.
în versetul 4, Dumnezeu priomite conducătorii
necesari, doriţi de popor. “Aşezându-i le va fi scut şi apărare
împotriva tuturor răutăţilor”.

161 Nicolae NEAGA, Profeţii mesianici în Vechiul Testament,
Texte, Sibiu, 1929, p. 53.
162 Pr. Dr. Nicolae NEAGA, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu,
1944, p. 84.
92
în versetul următor, al cincilea, Dumnezeu arată din
ce neam se va naşte Răscumpărătorul: “Iată, vin zile, zice
Domnul, când voi ridica lui David odraslă dreaptă şi va
ajunge Rege şi va domni cu înţelepciune, va face judecată şi
dreptate pe pământ” (Ier. 23, 5).
întreg capitolul 31 este o prorocie privitoare la Mesia:
“în vremea aceea voi fi Dumnezeul tuturor seminţiilor lui
Israel” (Ier. 31,1). 163
Tot în capitolul 31, sub focul inspiraţiei, Ieremia scrie
că Iuda şi Israel vor participa la încheierea unui Nou
Legământ, o nouă alinaţă: “Iată, vin zile, zice Domnul, când
voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ
nou” (Ier. 31, 31). “Acest legământ este bazat pe legile
moralei eterne, această alinaţă nu are altă ţintă decât
întemeierea unei relaţii cu adevărat amicale, între Dumnezeu
şi om”. 164
Spre deosebire de trecut, Noul Legământ nu va mai fi
desfăcut niciodată: “Când aceste legi vor înceta să mai aibă
putere înaintea Mea, zice Domnul, atunci şi seminţia lui
Israel va înceta pentru totdeauna să mai fie popor înaintea
Mea” (Ier. 31, 36).
în capitolul 33, Ieremia aminteşte despre Odrasla care se
va naşte din seminţia lui David: “Nu va lipsi lui David bărbat
care să şadă pe scaunul casei lui Israel” (Ier. 33,17).165
Ideea pe care o dezbate Ieremia în versetele 14-17 din
capitolul 33 este cea a statului ideal. Ieremia priveşte dincolo
de întoarcerea lui Iuda din exil şi de reluarea vieţii în
Palestina (33, 9-13). Şi Ierusalimul va fi sfanţ pentru
totdeauna, iar locuitorii lui se vor întoarce la Dumnezeu cu
pocăinţă (33, 16) şi din toată inima. Dumnezeu îi va ierta, va
163 Pr. Drd. Aurel PAVEL, op. cit., p. 40.

164 Nicolae NEAGA, op. cit., p. 85.
165 Ibidem.
93
pune frica de Domnul în ei, va instaura stăpânirea Prinţului
Mesianic asupra lor şi va permite popoarelor străine să fie
părtaşe la binecuvântare (30, 9).
Tot în capitolul 33, versetul 18 avem făgăduinţă
despre veşnicia preoţiei. Ea va fi eternă printr-un urmaş
celebru în ale preoţiei. Preotul va ieşi din tribul lui Levi: “Şi
preoţii leviţi nu vor avea lipsă de bărbat care să stea înaintea
feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi de tot, să aprindă
tămâie şi să săvârşească jertfe” (33, 18).
Ideea mesianică la Ieremia formează centrul tuturor
descoperirilor divine la care s-a făcut părtaş şi priveşte viaţa
religios-morală a poporului lui Israel în Vechiul Testament.
94
IV. IEZECHIEL „TATĂL EVREILOR”
1. Numele profetului şi locul de origine
în limba ebraică, Iezechiel - [Iehzekel], semnifică -

Dumnezeu trăieşte, cel pe care Dumnezeu îl face Tare,
Dumnezeu este tare.166 Termenul de Ie^eKirjA,, este întâlnit în
limba greacă, iar în limba latină este întâlnit termenul de
Ezechiel.167
Numele lui Iezechiel se întâlneşte în Sfânta Scriptură
la cartea al cărei autor este. Acest nume de Iezechiel se mai
întâlneşte în Biblie şi la cartea I a Cronicilor, capitolul 24,
versetul 16, dar în acest loc, acest nume îl poartă căpetenia
unuia dintre ordinele preoţeşti .168
Profetul Iezechiel se trăgea din capitala Ţării Sfinte,
adică Ierusalimul. Era de origine preoţească, tatăl său fiind
preotul Buzi. A fost preot la Templul lui Solomon din
Ierusalim, iar în 597 a fost deportat în Babilon. Era căsătorit,
dar soţia sa a murit de puţin timp înainte de distrugerea
Ierusalimului în 587. Unul dintre faimoasele oraşe ale lumii,
Ierusalimul datorează acest nume de cel puţin din mileniul al
treilea î.d.Hr.169 Fiind denumit Cetatea Sfântă, Ierusalimul
continuă să primească acest titlu până în zilele noastre.
în limba ebraică, Ierusalimul este un nume dual prima
parte însemnând temelie „ întemeieri a doua parte, probabil
că la începutul se referea la zeitatea canoanită Şalem. însă cu

167 Prof. dr. Iuliu OLARIU, Introducere în cărţile sfinte ale
Vechiului Testament şi Noului Testament, Caransabeş, 1903, p. 67.
168 H.I. ELLISON, Iezechiel, în “Dicţionar biblic”, Oradea 1995,
p. 432.
169 D.F. PAYNE, Ierusalim, în “Dicţionar biblic”, p. 564.
95
timpul acest al doilea element a fost asociat în gândirea
evreilor cu cuvântul pace (Şalom).170
Ca Cetate, Ierusalimul se împarte în trei părţi:
Ierusalimul propriu-zis (Cetatea de Sus), Cetatea lui David şi
Cetatea a Doua. In Ierusalimul propriu-zis era construit
templul unde profetul lezechiel şi-a îndeplinit funcţia
sacerdotală în secolul VI î.d.Hr.
înainte cu 11 ani de căderea Ierusalimului în mâinile
lui Nabucodonosor II, lezechiel a fost dus în captivitate în
Babilon împreună cu regele lehonia şi cu cei mai de frunte fii
ai poporului evreu.171
De aici, în continuare vom prezenta activitatea
profetului lezechiel în exilul babilonian.
2. Personalitatea si formaţia culturală

a profetului lezechiel
Formaţia culturală deosebită pe care o avea lezechiel

era impusă şi de funcţia sa sacerdotală pe care o avea ia
templul din Ierusalim. Din contextul cârtii sale ne dăm seama
de cunoştinţele pe care le posedă în legătura cu Istoria
Naţională şi Universală. Observăm de asemenea şi
cursivitatea şi claritatea cuvântărilor sale.
„lezechiel a fost în acelaşi timp orator şi scriitor,
179
profet şi păstor, teolog şi moralist”. Era un bun psiholog,
deoarece el cunoştea foarte bine starea de spirit a exilaţilor
printre care a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea. Gândirea lui,
mai mult decât a oricărui aii profet, este influenţată de
simbolismul preoţesc.
170 Ibidem.
171 Ion M. STOIAN, Dicţionar religios, Edit. Garamond,
172 Ibidem.
96
Cunoaşterea, aplicarea şi păzirea Legii, constituie un
rol important pe care l-a jucat formaţia culturală a lui
Iezechiel.
Misiunea sa profetică cât şi profesia sa sacerdotală, au
intensificat stabilitatea excepţională a lui Iezechiel. Pentru el
totul devenea ocazie pentru a anunţa cuvântul profetic: briciul
de ras (5,1), hrana (4,9), moartea soţiei sale (24,15).
Atât în acţiunile sale simbolice cât şi în viziuni,
9 173
profetul Iezechiel se implică total.
Perioada în care Iezechiel îşi desfăşoară activitatea
este cea mai grea şi mai tragică din întreaga istorie a
Israelului. O schimbare era indispensabilă pentru ca poporul
să supravieţuiască, deoarece instituţiile dispăruseră. In
această perioadă, istoria Ierusalimului lua o întorsătură
decisivă, căci după căderea Ierusalimului, nimic nu mai era
ca înainte.
Profetul Iezechiel a trăit intens aceste evenimente,
nefiind un simplu observator, ci a luat parte la ele personal.
Misiunea sa a avut loc înainte dar şi după distrugerea Cetăţii
Sfinte. Cele două aspecte - înainte şi după dezastru - au
adăugat o nuanţă deosebită persoanei şi operei lui Iezechiel.
El fiind preot dar în acelaşi timp şi profet, anunţa necazurile,
dar şi bucuriile şi speranţele.
Distrugerea templului şi falimentului naţionalismului
evreesc au făcut din Iezechiel personajul cheie al
Iudaismului174, care pare că priveşte istoria de la mare
înălţime, într-o viziune onirică a evenimentelor. Totuşi el
descrie amănuntele şi prezicerile vremurilor ce vor veni.
173 ASURMENDI, Jesus-Maria, Le prophet Ezechiel, în Cahiers

Evangiles, 38, Paris, 1981, p. 6.
174 F. COMTE, Cărţile sfinte, Edit. Enciclopedică, Bucureşti,
1994, p. 175.
97
Cu personalitatea sa culturală de un înalt refmament
preotul şi profetul Iezechiel este aspru şi riguros cu cei care s-
au îndepărtat de la calea cea dreaptă, ştiind să spună şi
cuvinte de mângâiere la pierderea speranţei, întoarcerii în
patrie a poporului.
Ne putem da seama din cele istorisite mai sus, că
Iezechiel era o personalitate în adevăratul sens al cuvântului,
fiind trimis în misiune profetică, în acelaşi timp când statul
antic teocratic era pe punctul de a se prăbuşi.
Cuvintele care exprimă într-o legătură nemijlocită,
responsabilitatea individuală a fiecăruia pentru faptele sale,
iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său şi iubirea poporului
pentru Dumnezeul său, toate acestea cuprinzând gândirea sa,
ce atestă o înaltă personalitate. Din aceste cuvinte spuse
poporului ales reiese tot timpul la iveală speranţa că Duhul se
va revărsa asupra lor, dar el prooroceşte în acelaşi timp ideea
şi speranţa.
Iezechiel se numără printre marile personalităţi
religioase din Isdrael, datorită dorinţei sale de reînnoire a
vieţii religioase şi sociale. Lui Iezechiel i se datorează faptul
că exilaţii din Babilon nu au fost asimilaţi de păgânism. El
insistă viguros pe observarea cultului mozaic, alături de
îndeplinirea legilor morale.
3. Chemarea si misiunea profetului Iezechiel
în începutul cărţii sale, profetul Iezechiel ne prezintă

începutul activităţii sale profetice: era în anul al cincilea al
robiei împăratului Iehonia. înseamnă că acest eveniment a
avut loc în anul 593, deoarece însuşi profetul spune că a fost
chemat la misiune la cinci ani după deportarea, regelui
Iehonia în Babilon şi că a fost deportat împreună cu regele în
597.
98
Profetul povesteşte amănunţit evenimentul chemării
sale la profeţie, în capitolul I al cărţii sale. Ne mărturiseşte
cum în al treizecilea an al vierii sale, pe când se afla între
exilaţi de la răul Chebar „a venit mâna Domnului peste e l”.
Aici apare viziunea chemării pe care profetul o are. EI
a văzut cum s-a stârnit un vânt din nord cu un nor mare şi un
foc ce răspândea strălucire în jur. Dar ceea ce a uimit pe
lezechiel era faptul că în mijlocul acelui fenomen erau patru
făpturi vii. Vederea acestora era neobişnuită: Fiecare din ele
avea patru feţe şi flecare avea patru aripi. Picioarele lor erau
drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi
scânteiau ca o aramă lustruită. Sub aripi, de cele patru părţi
ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau fete şi
aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi când mergeau nu
se întorceau în nici o parte, ci fiecare mergeau drept înainte.
Asemănarea feţelor lor era; o faţă de om şi o fată de leu în
partea dreaptă la tus patru, iar la stânga faţă de viţel la tus
patru şi faţă de vultur la tus patru.
Aripile fiecăruia erau întinse în sus aşa cu două din
aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le
acopereau trupurile.
în mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni
de foc aprinşi care ardeau; şi ceva ca nişte făclii umbla
încoace şi în colo printre aceste făpturi vii; focul acesta
arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Mă
uitam la aceste făpturi vii şi iată pe pământ lângă ele câte o
roată înaintea celor patru feţe ale lor.
Vederea roadelor şi alcătuirea lor era ca aspectul
topazului şi asemănarea la tuş patru era una; şi după aspectul
lor şi după întocmirea lor se părea că roatele erau vârte una în
alta. Când ele mergeau, mergeau în cele patru părţi ale lor; în
timpul mersului nu se întorceau. Iar obeziile lor erau înalte şi
pe ele cele patru roate erau pline cu ochi. Şi când mergeau
făpturile, mergeau şi roţile lângă eie: şi când animalele se
99
ridicau de Ia pământ, atunci se ridicau şi roţile, încotro voia
Duhul să meargă, într-acolo mergeau şi ele; or încotro se
ducea Duhul, roţile se ndicau împreună cu dânsul căci duhul
animalelor era şi în roţi când mergeau acelea, mergeau şi ele,
şi când acelea stăteau, stăteau şi ele.
Deasupra capetelor animalelor era un fel de boltă, ca
vederea unui cristal uimitor. Iar sub boltă se întindeau aripile
lor faţă în faţă. Iar deasupra boitei era ceva ce semăna cu un
tron făcut din piatră de safir; iar la asemănarea aceea de tron
se vedea ca un chip de om, care şedea pe el.
Am mai văzut iarăşi o strălucire de aramă lustruită ca
nişte foc în lăuntrul căruia era omul acela şi care strălucea de
jur împrejur.
De la închipuirea şoldurilor lui şi mai sus, de la
închipuirea şoldurilor lui şi mai jos. em am văzut ca un fel de
foc înconjurat cu o lumină strălucitoare ca înfaţişarea
curcubeului care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi
înfaţişarea acestei lumini strălucitoare, care-1 înconjura.
(Iezechiel I, 6-28)
Această viziune descrisă în amănunt de Iezechiel,
înfăţişează slava lui Dumnezeu, la vederea căreia Iezechiel a
căzut cu faţa la pământ, fiindu-i zguduit sufletul. 175
în momentul în care Atotputernicul i-a zis: Fiul
omului, stai în picioare şi-ţi voi vorbi (Iezechiel 2,1), se
petrece chemarea propriu-zisă.
Trebuie mai întâi să înţelegem simbolismul
elementelor, pentru a înţelege mai bine vederea, viziunea
chemării profetului Iezechiel.
175 Prof. A.P. LOPUHIN, Istoria biblică. Vechiul Testament, voi.

IV, traducerea românească de Patriarhul Nicodim,, Bucureşti, 1946, p.
202 .
100
Bolta cerească ce seamănă cu un cristal, este unul din
elementele simbolice, căci în vechime cerul era văzut ca o
cupolă, deasupra căruia locuia Domnul.
Elemente importante de asemenea erau focul şi
strălucirea. In întreaga teofanie a Vechiului Testament, focul
reprezenta prezenţa Iui Dumnezeu. Strălucirea, lumina
reprezintă de asemenea o caracteristică i nc
a divinităţii, un
simbol al sosirii slavei lui Dumnezeu.
Numărul făpturilor văzute de Iezechiel, adică cifra
patru este simbolul întregului. în textul de mai sus cele patru
făpturi închipuie cele patru puncte cardinale, prin urmare sunt
simbolul lumii întregi.
Prin aceste elemente cu un simbolism deosebit se
poate înţelege esenţa viziunii lui Iezechiel = sosirea slavei lui
Dumnezeu.
Din momentul în care Dumnezeu îi vorbeşte lui
Iezechiel preotul devine profet iar misiunea sa este anunţată.
Domnul îl trimite pe Iezechiel în mijlocul poporului
Isdrael pentru a-I întoarce la calea cea dreaptă. Fiul omului te
trimite la fiii lui Isdrael, către oamenii nesupuşi care s-au
răzvrătit împotriva Mea (Iezechiel 2,3).
După ce misiunea i-a fost încredinţată, în vedenie i se
dă proorocului să mănânce o carte ce conţinea cuvintele
plângere, tânguire, jale, carte ce în timp ce o mânca era în
gura lui dulce ca mierea.
Această misiune dumnezeiască, profetul Iezechiel o
primeşte cu toată inima şi la finalul acesteia, peste prooroc s-
a pogorât Duhul Sfânt, care l-a ridicat iar „mâna Domnului
era puternica deasupra lu i”. Lui Iezechiel i-au fost adresate
în timp diferite epitete cum sunt: „Tatăl iudeilor” sau „Tatăl
apocalipticilor”.
176 ASURMENDI Jesus-Maria, op. cit., p. 14.
101
Profetul pleacă la Tel-Aviv, în mijlocul exilaţilor,
pentru aşi îndeplini misiunea, care i se prezisese însă, după
ce. timp de 7 zile profetul rămâne mut.
Când îşi revine este pus străjer casei lui Isdrael,
însărcinat să atragă atenţia celor răi că trebuie să se lapede de
purtarea nelegiuită, de nu vor fi osândiţi la moarte, iar celor
drepţi să nu se abată de la dreptate. Proorocul este făcut
răspunzător de această misiune. Ii este viaţa în joc, căci dacă
nu-i va înştiinţa, el va plăti cu viata. Astfel pricepem
înflăcărarea cu care îşi va rosti cuvântările, mânia ce-1 va
curpinde, asprimea judecăţilor sale .177
Profetul a avut aşadar greaua misiune de a lămuri din
ce cauză poporul, care credea într-un Dumnezeu unic şi n-a
păcătuit mai mult decât alte popoare din acea perioadă
istorică a fost atât de crunt lovit.17 Iezechiel i-a îndemnat la
pocăinţă şi totodată le-a arătat lor dreptatea pedepsirii pe care
o sufereau.
Dar misiunea sa a fost în acelaşi timp şi aceea de a-i
mângâia pe exilaţi proorocindu-le că se vor întoarce in patrie
unde vor întemeia un stat mare. Misiunea încredinţată de
Dumnezeu profetului era dură, însă el nu era singur. Era
trimisul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îl însoţea.
4. Timpul si durata activităţii misionare

a profetului Iezechiel
Din momentul chemării la misiune de Cel Prea înalt

începe activitatea profetului Iezechiel, adică la cinci ani după
deportarea sa în Babilon. Prin urmare îşi începe misiunea
printre exilaţi în anul 593.
177 F. COMTE, op. cit., p. 175-176.

178 Dr. Alfred HÂRLĂOANU, Istoria universală a poporului
evreu, Edit. Zarkony, Bucureşti, 1992, p. 181.
102
Printr-un calcul simplu deducem că activitatea
profetului Iezechiel a durat 22 ani (593-571), deoarece ultima
sa profeţie este datată în anul al 27-lea al captivităţii sale. Tot
acest timp şi l-a petrecut în mijlocul exilaţilor din Tel-Aviv,
lângă râul Chebar.179
Activitatea profetică a lui Iezechiel se încheie cu 33
ani înainte de sfârşitul exilului şi cu aproape 10 ani înainte de
180
moartea regelui Nabucodonosor II (+562).
Cunoscând toate acestea putem adăuga că timpul
activităţii profetice a lui îezechiel este prima parte a perioadei
exilice, în timpul regelui babilonean Nabucodonosor II (605-
562).
După ce a ţinut ultima cuvântare în anul al 27-lea al
captivităţii sale, nu se ştie cât a mai trăit O tradiţie iudaică ne
informează că profetul ar fî murit în Babilon, ucis de către un
judecător al poporului Israel pentru că l-ar fi mustrat din
• 181
pricina idolatriei.
5. Activitatea profetului în exilul Babilonean
O deosebită influenţă asupra profetului Iezechiel a

avut-o anul 587, prin evenimentele zguduitoare ce au
schimbat cursul istoriei.
Activitatea profetului este împărţită în două părţi la
data distrugerii totale a Ierusalimului, anume: prima parte
între anii 593-587, iar a doua parte între anii 587-571.
în prima parte a activităţii sale, adică la începutul
activităţii sale (593-587) profetul era privit cu neîncredere de
compatrioţii săi deportaţi şi aceasta datorită viziunilor,
acţiunilor şi cuvântărilor sale pesimiste.

180 Ibidem.
181 Ibidem.
103
Văzând că poporul nu dădea nici o atenţie cuvintelor
sale, proorocul şi-a formulat o predică însoţită de simboluri,
în speranţa că prin aceasta inimile împietrite se vor înmuia.182
Din acel moment luăm cunoştinţă de o serie de
simboluri remarcabile, care alcătuiesc nota distinctivă a
proorociilor lui lezechiel.
Iezechiel recurge la o serie de acte simbolice, pentru a
zugrăvi asedierea apropiată a Ierusalimului.
Actul simbolic cel mai semnificativ este acela în care
profetul ia o cărămidă obişnuită, uscată la soare şi desenează
pe ea Ierusalimul şi toate mijloacele întrebuinţate în vechime
pentru asedierea oraşelor. Apoi ia o scândură de fier şi o pune
ca zid între el şi oraş şi - simbolic - începe asedierea lui. Toţi
cei care treceau pe lângă profet luau aminte la această lecţie
de distrugere a Oraşului Sfânt, fară a fi nevoie de cuvinte.18^
De la începutul asediului Ierusalimului, timp de un an,
profetul a rămas mut, învăţând pe confraţii săi numai prin
simboluri.
La apusul zilei în care a avut loc distrugerea Oraşului
Sfânt, profetul lezechiel începe iarăşi să vorbească. Prin
această întâmplare în sufletul său apare presimţirea că
tragicul eveniment a fost săvârşit. 184
In atitudinea exilaţilor se produce o schimbare odată
cu vestea catastrofei din 587 faţă de profetul care trăia în
mijlocul lor. Ei şi-au dat seama că profetul avusese dreptate şi
nu i-a înşelat, în acel moment activitatea profetului
cunoscând o modificare esenţială. Astfel, pentru profetul
lezechiel începe o fază de încredere şi popularitate. începe să
fie înţeles şi ascultat de compatrioţii săi. Dar schimbarea
mentalităţii poporului era greu de realizat.
182 A. P. LOPUHIN, op. cit., p. 209.

183 Ibidem, p. 210.
184 Ibidem, p. 211.
104
După distrugerea Ierusalimului, deci în anul 587, se
încheie prima parte a activităţii lui lezechiel. In cartea sa
evenimentele din prima parte a activităţii sale sunt cuprinse în
capitolele 1-33. A doua parte a activităţii sale este descrisă în
capitolele 33-48.
în a doua parte a activităţii sale profetice, este
prezentată prima viziune (33, 1-9), prin care i se precizează
profetului datoria pe care o avea faţă de popor. El este pus
străjer peste casa lui Isdrael, ca un scrutător al morţii şi al
vieţii. în această parte a activităţii sale profetul vorbeşte mult
de viaţă şi de moarte. Pentru că poporul îşi pierduse speranţa,
lezechiel a devenit cântăreţul posibilului, al speranţei şi al
vieţii.
Tot aici sunt cuprinse şi profeţiile referitoare la
venirea lui lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul
lumii.
6. Cuprinsul şi structura cărţii
în cartea profetului lezechiel sunt cuprinse mai multe

preziceri, ode şi acţiuni simbolice, viziuni. Faţă de scrierile
altor profeţi, cartea lui lezechiel punctează profeţiile sale în
mod cronologic.
Cartea este structurată astfel: introducere (1, 1 - 3, 21)
care se ocupă cu chemarea şi pregătirea profetului pentru
misiunea sa; prima parte (3, 23 - 24, 27) în care se expun
profeţiile de ameninţare împotriva regatului Iuda şi se prezice
dărâmarea Ierusalimului; partea a doua cuprinde profeţiile
rostite împotriva persoanelor străine (25,1 - 32, 32); partea a
treia (33, 1 - 48, 35) cuprinde profeţiile rostite pentru
mângâierea deportaţilor. 185
105
1. Introducere, după cum am spus mai sus, cuprinde
chemarea sau vocaţia profetului printr-o viziune. Tot în
introducere ne este prezentată şi instruirea profetului. In
viziunea ce deschide cartea lui lezechiel este prezentată slava
lui Dumnezeu deasupra unui car tras de patru făpturi vii.
Această viziune am prezentat-o pe larg în capitolul despre
misiunea şi vocaţia profetului lezechiel.
2. Partea I (3, 22 - 24, 27) cuprinde profeţii făcute de
către lezechiel în legătură cu apropiata dată a distrugerii
Ierusalimului şi a regatului lui Iuda, tragic eveniment ce este
anunţat de profet prin cuvinte şi simboluri. Acţiuni noi,
simbolice: vestirea distrugerii Ierusalimului, cu ajutorul unei
cărămizi pe care desenează coasta stângă şi 40 zile pe coasta
dreaptă; profetul este pus să mănânce pâine coaptă în balegă
de om; tăierea părului de pe cap şi din barbă cu o sabie
ascuţită. Apropierea pedepsei este anunţată prin cuvinte
îngrozitoare (7, 25).
Profetul este transportat în spirit în Ierusalim, unde
vede că pretutindeni se practică idolatria ( 8 , 10-18).
Dumnezeu hotărăşte nimicirea celor nelegiuiţi şi arderea
cetăţii (9,1 -10).
După ce profetul anunţă moartea principilor nelegiuiţi,
profetul este dus de Duhul înapoi în mijlocul exilaţilor.
Se prezice apoi de către profet robia lui Zedechia şi a
întregului popor. Cauză primă a dezastrului este pierderea
credinţei conducătorilor poporului, lezechiel proroceşte
împotriva idolilor, a celor ce slujesc idolilor, arată dreptatea
pedepselor Domnului.
A doua cauză este necredinţa întregului popor,
simbolizat prin lemnul de viţă, femeia necurată şi via (15, 1 -
17, 24). Poporul este îndemnat la pocăinţă, pentru a primi
răsplata lui Dumnezeu, căci Domnul nu doreşte moartea
păcătosului, ci îndreptarea lui.
106
Se prezintă în continuare căderea domnitorilor lui
Israel (19,1 - 14), urmează apoi un şir de profeţii care expun
cauzele pedepselor şi dezastrelor, dar toate acestea duc la
venirea slavei lui Dumnezeu şi îndreptarea poporului (20, 1 -
44).
Judecata se anunţă prin parabola incendiului regiunii
de sud (20, 45 - 49). Cauzele pedepselor se descriu printr-o
cuvântare şi prin parabola despre două femei necredincioase,
Somonia şi Ierusalimul (23,1 -44) .186
Ni se prezintă apoi începutul dărâmării Ierusalimului,
arătându-i-se totodată profetului faptul că în ziua distrugerii
complete a cetăţii sfinte, îşi va căpăta graiul (24,1 -27).
3. A doua parte (25, 1 - 32) cuprinde profeţiile de
ameninţare împotriva popoarelor păgâne şi anume: împotriva
Amanului (25, 1 - 6 ); împotriva Moabului (25, 8 - 11);
împotriva Edomului (25, 12 - 14); împotriva Filistenilor (25,
15 - 17), împotriva Tirului şi Sidomului (26, 1 - 28, 26);
împotriva Egiptului (29,1 - 32).
4. A treia parte (38, 1 - 48. 35) cuprinde profeţii de
mângâiere prin care se arată că Dumnezeu este credincios în
promisiunea sa.
Profetul este instruit cum trebuie să se împărtăşească
de promisiunile divine, să se lepede de falsa încredere în
descendenţa lor.
Bunul păstor, noul David, va lua locul păstorilor celor
răi (3 4 ,1 -3 1 ); Israel va fi ridicat la glorie, iar Edomul va fi
distrus (35 - 36). Regenerarea şi unirea lui Israel se arată prin
două viziuni: viziunea oaselor care înviază (37, 1 - 14) şi
unirea în mâna profetului a două toiege, simbolizează unirea
celor două regate, Iuda şi Israel.
186 Ibidem, p. 248.
107
Biruinţa lui Dumnezeu asupra vrăşmaşilor săi,
reprezentaţi prin Gog şi Magog (38, 1 - 23); descrierea
biruinţei şi nimicirea vrăjmaşilor (39,1 - 29).
Urmează descrierea noului regat al lui Israel, vedenia
noului Israel şi a templului cel nou, în care se întoarce salva
lui Dumnezeu (43, 3 - 27).
Se dau sfaturi pentru conducătorii, pentru profeţii şi
pentru leviţii noului templu, precum şi jertfe (45,1 - 46, 24).
Sunt apoi descrise hotărârile Ţării Sfinte, împărţirea
după seminţiile lui Israel, iar cetatea cea nouă se va afle în
mijlocul ţării şi va pura numele "Domnului este aici” (47,1-
48,35).
7. Texte mesianice cuprinse în cartea

profetului Iezechiel
Prin excelenţă, Iezechiel este un profet mesianic. Pe

lângă viziuni şi simboluri, cartea sa cuprinde şi texte
mesianice.
Textele mesianice sunt acele pasaje, care se referă la
Mesia, Cel ce va veni să-i scoată pe oameni din robia
păcatului.
In cartea lui Iezechiel se cuprind cinci texte
mesianice: Iezechiel 17, 22-24-Lăstarului din vârful cedrului,
Iezechiel 21, 32 - Mesia judecătorul; Iezechiel 34, 22- 25 -
Mesia ca păzitor adevărat şi Legământul păcii; Iezechiel 36,
25 - 27 - Apa curăţiîoare; Iezechiel 47.1 Apa vie. 187
a) L ăstarul din vârful cedrului este prima profeţie

al lui Iezechiel ce se referă la Mesia.
187 Pr. prof. dr. Emilian CORNIŢESCU, pr prof dr Dumitru

Abrudan, Limba ebraică biblică, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O. R., Bucureşti 1996, p 266.
108
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Eu însuşi voi lua o
rămurea din vârful unui cedru mare şi o voi pune la pământ.
Voi rupe din vârful ramurilor o mlădiţă fragedă şi o voi sădi
pe un munte înalt şi ridicai. O voi sădi pe un munte înalt al
lui Israel; ea va da lăstari, va aduce rod şi se va face un
cedru măreţ. Păsări de tot felul se vor odihni sub el, toî ce
are aripi se va odihni sub umbra lui. Şi toţi copacii de pe
câmp vor şti că Eu, Domnul a pogorât copacul care se înalţă
şi am înălţat copacul care era plecat; că Eu am uscat
copacul cel verde şi am înverzii copacul cel uscat. Eu,
Domnul am vorbit şi voi şi face ” (Iezechiel 17, 22 - 24).
b) Mesia Judecătorul sau profeţie despre Acela
căruia i se cuvine domnia (Iezechiel 21, 27).
„Ruină, ruină, ruină voiface-o, vai de ea, aşa va rămâne
până când vine Acela căruia i se cuvine şi Aceluia o voi da
Cuvântul „ruină” se referă atât la cetatea Ierusalimului
care va fi distrusă, cât şi la rege şi imperiul său. Acela căruia i
se cuvine împărăţia, nu este altul decât Mesia, pe care
Iezechiel îl vede atât de clar .188
c) Mesia ca pastor adevărat (Iezechiel 34, 2 - 5).
„Voi veni în ajutorul oilor Mele ca să nu mai fie
pradă şi voi judeca între oaie şi oaie. Voi pune peste ele un
singur păstor care le va paşte, şi anume pe robul meu David;
El le va paşte; El va f i păstorul lor.
Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor şi Robul Meu David va
fi împărat în mijlocul lor. Voi încheia cu el un legământ de pace
şi voi îndepărta din ţară toate fiarele sălbatice. Ele vor locui ui
linişte în pustietate si vor dormi în mijlocul pădurilor. ”
In cazul de faţă, oile sunt enoriaşii. Acest text ne
informează că Dumnezeu, va judeca la vremea sa pe cei buni
şi pe cei răi, iar cei buni vor fi eliberaţi din suferinţă.
188 Pr. Prof. dr. Nicolae NEAGA, Hristos în Vechiul Testament,

Sihiu. 1944. p. 91 -92.
109
Din versetul 23 aflăm că în viitor omenirea va forma o
unitate din punct de vedere religios.
Calificativul David indică originea după timp a
Mântuitorului, un David prin sămânţa sa . 189
d) Apa curăţitoare (Iezechiel 36, 25 - 27).
„ Şi voi stropi cu apă curată şi vă veţi curaţi de toate
întinările voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curaţi. Vă voi
da inimă nouă şi duh nou; voi lua din trupul vostru inima cea
de piatră şi vă voi da inimă de carne. Voi pune înăuntrul
vostru Duhul Meu şi vă voi face să umblaţi după legile Mele
şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele
în capitolul 36 Iezechiel vesteşte o schimbare în
aspectul lumii. Apa este simbolul curăţirii şi al sfinţeniei.
Spălaturile în Vechiul Testament mijlocesc o curăţenie
exterioară, însă spălarea viitoare purifică interiorul. Versetul
26 arată urmările renaşterii prin stropirea cu apă curată.190
e) Apa vie (Iezechiel 47, 1): „... şi iată de sub pragul
templului curgea, o apă, spre răsărit; pentru că templul era
cu faţa spre răsărit şi apa curgea sub poarta dreaptă a
templului, pe partea de miazăzi a Jertfelnicului ”.
în capitolul 47 Iezechiel avea o viziune ciudată. El
vede un izvor de apă ieşind din altarul templului, care
mărindu-se devine fluviu.
în ceea ce priveşte simbolismul textului, unii sfinţi
Părinţi afirmă că apa care iese din templu simbolizează faptul
că de la evrei vine mântuirea, iar apa care sfinţeşte este
doctrina Mântuitorului.
Apa, care est un element necesar vierii trupeşti, este în
acelaşi timp simbolul elementelor necesare trăirii sufleteşti.
189 Ibidem, p. 93.

190 Ibidem, p. 94.
110
8. Mesajul viziunilor profetului
în evoluţia sa. profetismul s-a legat direct de viziuni.

Cărţile profetice nu conţin toate amănunteie în legătură cu
aceste viziuni, însă este suficient pentru a spune că acestea
constituie un element important al textelor profetice. Din
sfânta Scriptură cunoaştem că majoritatea profeţilor au
cunoscut voia lui Dumnezeu prin viziuni.
în afară de viziunea chemării sale la misiune, în
capitolul 1, la Iezechiel mai întâlnim pe cele de la capitolele 8
- 11. 37 şi 4 0 -4 8 .
Cele din capitolele 8-11 sunt complexe şi din această
cauză sunt cele mai multe dezbătute texte din întreg Vechiul
Testament. Ansamblul acesta de viziuni le-a avut Iezechiel în
cetatea Ierusalimului, unde a fost dus cu duhul.
în deschiderea capitolului 8 , profetul îezechiel ne
precizează chiar şi data când el a avut viziunile: „în anul al
şaselea de la robirea regelui Ioiachim, în cinci ale lunii a
şasea, pe când şedeam eu în casa mea şi bătrânii lui Iuda
şedeau înaintea mea, s-a lăsat peste mine mâna Domnului
Dumnezeu" (Iezechiel 8 , 1).
Din text deducem că toate acestea se petreceau în anul
591.
Iezechiel vede nelegiuirea casei lui Israel, iar Domnul
îl anunţă în viziune de pedeapsa ce va urma.
în capitolul 9 se cuprinde viziunea pedepsirii celor
nelegiuiţi şi curăţarea celor însemnaţi.
Domnul porunceşte ca cei care nu s-au abătut de la
calea cea dreaptă să fie însemnaţi ca ei să fie curăţaţi. Semnul
pe care ei trebuie să-l poarte pe frunte este litera grecească
ftou) care seamănă cu o cruce.
în capitolul 10 este cuprinsă vedenia heruvimilor şi a
focului. Vederea slavei lui Dumnezeu din acest capitolul o
identifică şi în capitolul 1. Dar de data aceasta heruvimii,
111
deasupra cărora se află slava lui Dumnezeu au părăsit
templul, aşezându-se la poarta dinspre răsărit a acestuia.
Capitolul 11 cuprinde vedenia cetăţii ca un cazan, iar
cei nelegiuiţi reprezintă „carnea” care va fierbe. Peste ei va
veni pedeapsa, masacrul, incendiul, care va distruge oraşul.
Focul ce va distruge oraşul este focul sacru, cel ce va fi
instrumentul pedepsei.
încheierea unei etape istorice a raporturilor lui
Dumnezeu cu poporul său, este dată de părăsirea Templului
de către slava lui Dumnezeu.
Profetul este dus înapoi în Caldeea printre exilaţi,
unde el va trebui să vorbească poporului despre tot ce a
văzut.
Viziunea aflată în capitolul 37, 1-14, este extrem de
complexă. Aici este vorba de vederea oaselor uscate, care vor
învia. Poporul este dus cu duhul în mijlocul unui câmp plin
de oase omeneşti, prin care prorocul umblă, fiind uluit de
această vedenie.
Dar Dumnezeu îl întreabă: „Fiul omului, vor învia
oasele acestea?”, întrebare ce constituie esenţa viziunii lui
lezechiel.
Răspunsul dat de profet lasă o poartă deschisă
cuvântului şi voii lui Dumnezeu, astfel fiind pus să
prorocească asupra acelor oase, care vor învia.
Această înviere va avea loc în două etape: mai întâi,
oasele se adună, se acoperă cu nervi, came şi piele, dar nu au
duh în ele; prorocul este pus apoi să proorocească duhului să
vină şi să sufle peste acele trupuri, astfel osemintele înviind
se ridică în picioare.
Urmează explicaţia viziunii: „Fiul omului, oasele
acestea sunt toată casa lui Israel” (lezechiel 37, 11).
Acestea înseamnă că întregul Israel va învia şi nu va
mai fi împărţit în cele două regate Iuda şi Israel. Această
112
unitate a casei lui Israel este sugerată prin simbolismul
toiegelor (Iezechiel 37, 16- 19).
Viziunile prezentate în capitolele 40 - 48 au ca dată a
producerii lor 28 aprilie 573 î.H.r, după care precizează, profetul
însuţi în descrierea capitolului 48. Mâna Domnului este iarăşi
asupra profetului pe care îl aduce în ţara Iui Israel. 191
Partea aceasta a cărţii lui Iezechiel, cuprinsă în
capitolele 40 - 48 poate fi intitulată Thora lui Iezechiel sau
legea cea nouă 192 deoarece sunt precizate legi ce ţin de cult,
dar şi de administrare.
Proorocul a ajuns la senectuţii, timp de 11 ani
meditează în tăcere. El îşi va trece în revistă viaţa, aducându-
şi aminte de toate evenimentele trăite: distrugerea templului,
regatul spulberat, evreii deportaţi, exilul, făgăduinţa învierii
şi unităţii regatului. Toate aceste gânduri ale profetului
conduc la o mare viziune.
După ce este dus pe locul Ierusalimului, proorocului i
se înfăţişează un om care tine în mână o sfoară de in şi o
prăjină cu care măsoară zidurile, camerele, curţile şi porţile
1 Q"3
templului.
Profetul nu vede templul lui Solomon, ci templul
acesta este cel mai nou al Ierusalimului înviat.
Cel ce însoţeşte pe profet în viziune vorbeşte în
continuare despre împărţirea pământurilor, despre drepturile
şi îndatoririle principelui. Este o lege nouă ce cuprinde toate
amănuntele pe care le poate da un om al legii. 194
Preotul devine un centru viu al comunităţii, iar rolul
principelui este pur administrativ, în cadrul acestei Tore.
191 ASURMENDI, Jesus-Maria, op. cit., p. 62.

192 Les livres de la Bible, p. 39 ; F. COMTE, Marile figuri ale Bibliei..,
p. 79.
193 Ibidem.
194 Idem, Cărţile sfinte, p. 177.
113
Concretizarea speranţei reconstituirii regatului distrus este
această grandioasă viziune.
Cetatea cea nouă va purta numele de „Dumnezeu este
acolo” (Iezechiel 48, 48). încununarea activităţii sale
profetice este dată de aceste ultime cuvinte ale cărţii Iui
Iezechiel.
Iezechiel este cel care îi va face pe oameni să
înţeleagă că Dumnezeu este pretutindeni şi Lui i se datorează
ascultarea şi supunerea deplină. Vorbele profetului Iezechiel
sunt la prezent sau la trecut când anunţă acuzaţii şi la viitor
când anunţă pedepse sau promisiuni.
Dificultatea înţelegerii textului şi cuprinsului cărţii a
făcut ca ea să fie exclusă de la citire, până la vârsta de 30 de
ani a cititorilor din primele veacuri creştine.
9. Valoarea religios-morală a profeţiilor mesianice
Cuvântul lui Dumnezeu este adresat populaţiei din

exil prin cartea lui Iezechiel, populaţia care trecea printr-o
stare considerată imposibilă de teologii din vremea aceea.
Numai cuvântul lui Dumnezeu îi mai poate reda
speranţa, deoarece poporul este cuprins de disperare şi de
aceea Dumnezeu a ales pe Iezechiel să fie „marele consolator
al dezamăgirilor” ,195
Iezechiel predică umilinţa şi speranţa, omenitatea şi
promisiunea, pedeapsa şi restaurarea; la fel ca şi profetul
Ieremia. Prin simbolismul său, profetul pune accentul pe
transcendenţa lui Dumnezeu, arătând în acelaşi timp că
omniprezenţa Lui este neschimbată. 196 Voinţa lui Dumnezeu
este legea supremă, pe care profetul o respectă. Rolul de
străjer al casei lui Israel este îndeplinit de către profetul
195 Dr. Alfred HÂRLĂOANU, op. cit.p. 183.

196 H.L. ELLISON, op. cit., p. 433.
114
îezechiel cu toată conştiinţa,i An
rol ce i-a fost încredinţat de
însuşi Domnul Dumnezeu.
Dar fiind în acelaşi timp şi profet şi preot, îezechiel
pune un accent mare pe raporturile omului cu Dumnezeu.
El a fost chemat pentru a împărtăşi poporului voia lui
Dumnezeu, predicând marea îndurare a lui Dumnezeu, care
nu doreşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Greşeala
poporului ţine de domeniul istoriei. Când proorocul aduce
mărturii poporului, el începe prin amintirea păcatului idolatic
din Egipt (Iez. 20 - 23 ).
Profetul încearcă să îndrume gândul oamenilor spre
idealul perfecţiunii morale şi înlocuieşte principiul
responsabilităţii colective prin cel al răspunderii personale a
fiecărui individ pentru faptele sale. 19 Cultivarea etică a
fiecărui individ în parte este temelia educaţiei profetului.
Unii exegeţi reproşează faptul că îezechiel a avut
preocupări ritualiste şi legaliste, socotindu-1 în acelaşi timp
părintele iudaismului post - exilic. Această concepţie divină
din neînţelegerea caracterului fundamental eshatologic al
capitolului 4 0 -4 8 . In aceste capitole Îezechiel este considerat
un meditator al legii. El a crezut că istoria lui Israel era
deschisă posibilităţilor unei legi noi.
Acelaşi rol pe care l-a avut Moise în timpul exodului
l-a avut şi Îezechiel, el fiind noul Moise.
Meritul cel mare a lui Îezechiel este acela că a
întreţinut mereu aprinsă flacăra năzuinţelor poporului, făcând
posibilă materializarea visului naţiunii.
Strâns legate de condiţiile şi mediul în care au trăit ei
şi oamenii cărora s-au adresat sunt lucrarea înfăptuit de
profeţi şi mesajul lor. In direcţia aceasta se află şi proorocul
Îezechiel, mesajul său jucând un rol deosebit în epoca sa, dar

198 Dr. Alfred HÂRLĂOANU, op. cit.p. 182.
115
a avut răsunet şi în perioada următoare şi chiar şi în zilele
noastre.
Profetul Iezechiel este una din figurile biblice dificil
de înţeles de către posteritate şi aceasta pentru că unii
discipoli zeloşi, dorind să explice mesajul transmis de profet
au reuşit să tulbure şi mai mult pe cei care ascultau
Mesajul referitor la timpurile depărtate şi anume: „fiul
omului, iată casa lui Israel zice: ’’ vedenia poorocească pe
care a văzut-o acesta se va împlini după multă vreme pentru
că el prooroceşte pentru nişte timpuri depărtate (Iezechiel 12,
27) nu a putut fi înţeles de contemporanii lui Iezechiel şi de
aceea au refuzat să-l aducă.
Ca şi alţi profeţi, Iezechiel vorbeşte pentru
contemporanii săi, dar spre deosebire de aceştia, cuvântul său
prinde rădăcină şi în zilele noastre. Era nevoie de lumină
purtată de cuvântul profetic deoarece timpul căruia aparţine
profetul Iezechiel este extrem de dur şi întunecat.200
înainte de căderea Ierusalimului, când peste tot
domnea neliniştea şi incertitudinea, profetul vestea toate câte
aveau să se întâmple în regatul Iuda.
Profetul face să renască speranţa şi viaţa în disperarea
din exil. Rolul profetului între credincioşii lui Iahve este
acela se slujitor al poporului şi are datoria să arate calea cea
dreaptă ce duce la viaţă şi să avertizeze pe cel ce vrea să se
întoarcă la calea lui cea rea, ca să nu piară şi să fie viu.
(Iezechiel 3, 18 - 21). Viaţa credincioşilor se află în mâinile
profetului.
El trebuie să avertizeze pe cel drept să nu cadă din
dreptatea sa, iar pe cel păcătos să se întoarcă la dreptate .201
199 ASURMENDI, Jesus-Maria, op. c it., p. 4.

200 Ibidem, p. 9.
201 Pr. Drd. Gheorghe JERPĂLĂU, Ideea de pocăinţă în Vechiul
Testament, în „Glasul Bisericii”, nr. 10-12, 1984, p. 757.
116
Acest mesaj al profetului Iezechiel transmis pentru
epoca sa, dar şi pentru astăzi are dublu aspect: unul religios şi
altul social.
Sub aspect religios, Iezechiel nu a contenit să
propovăduiască poporului credinţa într-un singur Dumnezeu
atotputernic, atotştiutor, milostiv, bun, drept, iubitor de
oameni, sfanţ şi desăvârşit. Dar pe lângă credinţă, profetul
cere credincioşilor o viaţă socială curată şi morală.
Datorită căderii în idolatrie, evreii practicau desfrâul,
luxul şi de aceea profetul se ridica cu toata tăria împotriva
acestui rău . 202
Profeţii au fost singurii care s-au ridicat împotriva
acestor stări decăzute ce domneau în lume ca: imoralitatea,
nedreptatea, lăcomia, idolatria. Pentru aceasta, profetul
Iezechiel cere poporului îndreptarea vieţii prin practicarea
iubirii de fraţi, a miîostiveniei, a dreptăţii şi a cinstei. 203
Mesajul lui Iezechiel se dezvoltă cu amploare pe tema
pocăinţei şi a păcii. învăţătura despre pocăinţă s-a dezvoltat
paralel cu înţelegerea păcatului. Iezechiel îi îndeamnă pe
credincioşi la pocăinţă, pentru că numai astfel vor obţine
iertarea păcatelor. 204
„ Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la nelegiuirile voastre,
ca necredinţa să nu vă fie piedică ” spune profetul Iezechiel
în cartea sa (18, 30).
în sens alegoric, profetul Iezechiel vesteşte de
renaşterea politică şi morală a poporului Israel, şi aceasta în
viziunea profetică.
202 Drd. Teodor. M. BURCUŞ, Aspecte sociale în predica profeţilor

Vechiului Testament, în “Studii Teologice”, nr. 9-10,1966, p. 575.
203 Ibidem, p. 576.
204 Pr. Drd. Gheorghe JERPĂLĂU, op. cit., p. 758.
117
Din istorie, observăm că Dumnezeu a respectat
legământul păcii, atât timp cât poporul a respectat legea
divină. 205
Legământul păcii, după învăţătura lui lezechiel este
menţinut de iubirea lui Dumnezeu şi dreptatea din om. Prin
aceasta observăm puterea de pătrundere a cuvintelor
profetului în zilele noastre.
Prin puterea cuvântului său. lezechiel rămâne
personajul - cheie la iudaismului, însă putem spune că tema
mesajului său constituie baza, temelia creştinismului.
Abia după moartea profetului s-a făcut simţită
influenţa sa. Mai mult decât la alţi profeţi, opera sa a fost
interpretată, completată sau prelucrată. Aceasta explică în
mare parte greutatea înţelegerii cărţii lui lezechiel.
în epoca noastră, puţini creştini citesc şi înţeleg cartea
lui lezechiel. Cu excepţia câtorva texte, precum viziunea
osemintelor uscate sau parabola păstorilor necredincioşi,
opera sa rămâne practic necunoscută. Acest fapt se datorează
elementelor cu valoare simbolică prezentate în tot textul cărţii
lui lezechiel.
Profetul lezechiel a constituit un izvor de inspiraţi
pentru scrierile apocaliptice. De exemplu, Apocalipsa
Sfântului Apostol loan îl citează de mai mult de 50 de ori.
lezechiel poate fi considerat tipul însuşi al proorocului
care prin harul său de vizionar şi prin mesajul transmis
rămâne o călăuză atât în epoca sa, cât şi astăzi.
205 Pr. Dr. Gheorghe PASCHIA, Profeţii Vechiului Testament

propovăduiesc pacea, în revista BOR, nr. 11-12, 1984, p. 767.
206 F. COMTE, Cărţile sfinte, p. 177.
118
V. D AN IEL,
UN M ARE D REPT ÎN EXIL
1. Viaţa profetului
Profetul s-a născut între anii 630-625 la Ierusalim,

când tânărul împărat Iosia a curăţit Ierusalimul şi Iuda de
altarele idolilor (II Cronici, XXXIV-3). Tânăr fiind, a văzut
pe sălbaticul rege chaldeian intrând victorios în Ierusalim şi
jertfind templul. Aceasta a fost prima pedeapsă a regelui
Ioachim care, neascultând de sfatul lui Ieremia, încheiase o
alianţă cu Necao, regele Egiptului, care era vrăjmaş declarat
al chaldeilor.
V
Pe când Nabopolasar şterge Ninise de pe harta lumii,
nemai lăsând decât o grămadă de ruine, Nabucodonosor, fiul
său, zdrobeşte armata egipteană la Charchemis (astăzi
Gerablu pe ţărmul occidental al Eufratului).207
Tânărul cuceritor a avut timpul necesar să surprindă şi
Ierusalimul, urmând astfel trei deportări succesive care vor
duce elita poporului evreu în Babilon.
în prima etapă a cuceririi babiloniene împăratul
învingător se mulţumeşte să ordone alegerea câtorva tineri de
viţă regală şi din familiile nobile, care urmau să slujească în
palatul său, după ce vor fi învăţat limba caldhee. Astfel
Daniel, membru al unei familii nobiliare, din tribul lui Iuda,
împreună cu Hanania Mişael şi Asaria, sunt siliţi să-şi
părăsească căminul şi patria ca să se iniţieze în ştiinţa şi în
cultura caldeilor.
Ajunşi la ţărmurile Eufratului, Daniel a fost tratat cu
bunăvoinţă, din fragedă tinereţe fiind dus la Babilon, unde a
trăit tot timpul cât a ţinut robia babiloniană a evreilor,
ocupând funcţii înalte în imperiile Babilonean şi Persan.
207 ZOTASt., Profetul Daniil, Bucureşti, 1901, pag. 10-11.

119
Poate cu excepţia lui Moise şi Solomon, Daniel a fost
cel mai învăţat om din Vechiul Testament şi pregătit complet
pentru rolul său în istorie şi literatură.
Scena lucrării lui Daniel a fost cetatea Babilonului,
minunata cetate a lumii antice. Situată în leagănul rasei
umane, lângă regiunea grădinii Eden, clădită în jurul turnului
Babei, cetate de seamă în toată era precreştină, a atins culmea
puterii şi gloriei sale în timpul lui Daniel.
Este consemnat de către istorici faptul că zidul care
înconjura Babilonul era imens, având 96 de km. în total, cu
latura de 24 km. Iar înălţimea de 91 m, 100 m din el aflându-
se sub pământ, aşa încât în vreme de război duşmanii nu
puteau săpa tunele pentru a pătrunde în cetate. în afară zidul
era apărat de canale adânci de apă. Deşi în aparenţă aceste
dimensiuni par fabuloase, descoperirile recente Au confirmat
într-o mare măsură scrierile istoricilor antici, care, până nu
demult păreau de domeniul fantasticului.209
Marele templu al lui Marduk (Bel) care era lipit de
tumul Babilon (Babei) a fost cel mai renumit sanctuar din
toată valea Eufratului.
Oraşul era foarte religios, având un număr mare de
temple şi altare închinate zeiţei Iştar. Palatul lui
Nabucodonosor a fost una dintre cele mai strălucite clădiri
care s-au înălţat vreodată pe pământ.
Grădinile suspendate ale Babilonului constituiau una
dintre cele 7 minuni ale lumii antice. Zidite de
Nabucodonosor pentru regina lui Meziană, fiica frumoasă a
lui Cyaxares care îl ajutase pe tatăl său să cucerească Ninive,
aveau mai multe rânduri de bolţi, una deasupra celeilalte.
208 John F. WALVOORD “Daniel”, Ed. Multimedia. Traducere

de Tavi Verlan şi C-tin Leontina, Arad, 1998, p. 29.
209 Henry H.HALLEY, “Manual biblic”, Ed. “Door o f hope”,
traducere de Dora Motz, Oradea 1995, pag. 336-337.
120
Terasele erau acoperite cu flori, tufe şi arbori. Dedesubt, sub
bolţi, erau apartamente luxoase, întreaga grădină fiind sediul
plăcerilor din palat. A fost zidită pe când Daniel era
guvernatorul principal al înţelepţilor Babilonului.
In ciuda acestor construcţii somptuoase, a
frumuseţilor naturale care întregeau cadrul cetăţii, acestuia i
s-a profeţit nimicirea: “Babilonul, gloria împăraţilor,
frumuseţea şi mândria chaldeilor, va deveni un pustiu, un
pământ uscat, nimeni nu va mai locui în el din neam şi neam.
Fiarele sălbatice ale deşertului vor locui acolo, casele vor fi
pline de jivine... Babilonul va fi pustiu pe vecie. Vor dormi
un somn continuu şi nu se vor mai trezi” (Isaia XIII 1722,
Ieremia LI, 37-43).
Imperiul Babilonian a dăinuit 70 de ani. Daniel a stat
acolo de la înălţarea lui, până la căderea lui.
Regii sub care a trăit Daniel au fost: Nabupolasar (625-
604 î. Hr; întemeietor al imperiului caldeu); Nabucodonosor
(606-561 î. Hr.); Evil Medonach (561-560 î. Hr.); Noriglissar
o 1n
(559-556 î. Hr.) şi fiul acestuia Belşaţar sau Nabonidus.
Daniel a fost prieten şi sfetnic al lui Nabucodonosor,
acesta fiind geniul şi adevăratul constructor al Babilonului. El
moare în anul 561 î. Hr. iar despre succesorii imediaţi ai lui
în cartea lui Daniel nu se aminteşte nimic cu excepţia lui
Belşaţar, fiul Nabomed. După uciderea lui Belşaţar,
Babilonul a fost ocupat, guvernator fiind Darius Medul.
Acesta îl menţine pe Daniel tot în funcţii înalte, făcând parte
din funcţionarii supremi ai statului.
Deşi mare în funcţie, el a rămas neclintit în
*
devotamentul personal faţă de Dumnezeul său.
Despre sfârşitul vieţii sale nu se ştie nimic sigur. Se
’ 212
presupune că a trăit circa 90-95 de ani.
210 Ibidem, pag. 338.

121
2. Daniel, martor în părtăşie cu Dumnezeu
(vocaţie profetică)
Daniel şi prietenii săi au fost nişte victime nevinovate,

exilaţi şi abandonaţi capriciilor unui dictator care făcea să
tremure lumea. Cunoştinţele pe care trebuiau să le
dobândească erau contrare aspiraţiilor inimii lor; erau
constrânşi să practice o religie total diferită de a lor. Poate
tocmai pentru aceasta misiunea lui Daniel a fost dublă. Pe de
o parte trebuia să îndrume şi să sprijine pe compatrioţii săi să
împlinească legea cu credincioşie şi energie, fiind însuşi, prin
viaţa sa, un exemplu de urmat, pe de altă parte îi mângâia
prin viziunile prin care, în acelaşi timp făcea cunoscute
păgânilor puterea şi slava lui Dumnezeu.
Insă, cert este că Daniel nu s-a descurajat ci, cu
Dumnezeul său, el înfruntă adversitatea, iar împrejurările
devin trambulina credinţei sale.213
Nici o mărturie nu este aşa de convingătoare ca cea a
creştinului care arată în faptele sale cât de mult a fost
transformată viaţa sa prin Duhul lui Dumnezeu. Faptele
trebuie să vorbească înaintea cuvintelor, atunci inimile vor fi
atinse şi Mântuitorul nostru va fi glorificat.214
Această nemărginită fidelitate a lui Daniel faţă de
Dumnezeul său se ascunde în spatele unor secrete. Chiar unii
dintre funcţionarii curţii au observat la el ceva special (Dan.
4. 18; 5, 12), au constatat că există în Daniel “un duh ales”
{Dan. 6 , 3).
212 Aebi ERNST “Scurtă introducere biblică”, Editura Lumina

Lumii, (fără loc, fără an), pag. 91; Samuel Schultz, Călătorie prin Vechiul
Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 455-463.
213 John H. ALEXANDER“Pi-q/e/‘«/ Daniel” - Un mesaj pentru
vremurile noastre - Editura Agape, Făgăraş, 1995, pag. 5.
2,4 Ibidem, pag. 50.
122
Tocmai duhul lui Dumnezeu îi permite să fie fidel, ori
fidelitatea este o roadă a Duhului. Orice copil al lui
Dumnezeu a primit Duhul Sfânt în ziua convertirii lui. In
măsura în care acest Duh are libertatea de acţiune în vieţile
noastre, o poate, în ciuda naturilor noastre instabile, a
caracterelor noastre tăioase şi a reacţiilor noastre violente, să
facă din noi bărbaţi şi femei• fidele. 215
Un alt secret ce explică fidelitatea lui Daniel este
faptul că el este un om al Scripturii. Toată viaţa sa este
pătrunsă de cuvântul lui Dumnezeu {Col. 3, 16).
De altfel o consecinţă reală a acestui secret este
rugăciunea. El este îmboldit de Scriptură să mijlocească în
favoarea poporului său. In ciuda ameninţărilor care apasă
asupra sa, el nu caută decât gloria lui Dumnezeu.
Daniel este plin de speranţă, speranţă care se vede şi
la iudeii exilaţi, chiar şi la păgâni, care vedeau în tăria
credinţei lui şi în minunile sale că Dumnezeu n-a părăsit
poporul Său şi n-a uitat de promisiunile sale. Păgânii, luau
astfel la cunoştinţă despre puterea cea mare a lui Iahve, pe
care ei îl credeau un zeu naţional.216
Dacă Daniel deschide ferestrele în direcţia
Ierusalimului {Dan. 6 , 10), este din cauză că întreaga sa fiinţă
tinde spre realizarea evenimentelor prezise, referitoare la
Ierusalim. El nu-şi îndreaptă privirile spre Ierusalim, aşa cum
se întorc musulmanii spre Mecca, el nu se bucură anticipat,
gândindu-se la revenirea din captivitate ci priveşte deja la
Mesia {Dan. 7: 13-14); 9: 25) şi speranţa mesianică îl umple
atunci când se roagă: “Când vor începe să se întâmple
acestea, staţi drept şi ridicaţi-vă capetele, pentru că
răscumpărarea voastră se apropie” {Luca 21: 28).
215 Ibidem, op. cit., pag. 52.

216 Studiul Vechiului Testament, pag. 151.
123
Dar pentru ca misiunea sa divină să fie recunoscută de
toţi, el trebuie să dea probe strălucite. Daniel, ca profet al
Domnului, interpretează visul lui Nabucodonosor care descria
istoria triumfurilor viitoare. Dar, pentru ca iudeii să creadă că
evenimentele depărtate prezise de Daniel se vor împlini,
Dumnezeu îi descoperă şi evenimente mai apropiate de
contemporanii săi, ca pe o garanţie pentru cele profeţite, ce
vor urma mai târziu.
încercarea la care este supus Daniel în capitolul VI
aduce o preţioasă încurajare credinciosului încercat. Păstrând
toate proporţiile, avem şi noi uneori “gropile noastre cu lei”,
o “asemenea închisoare” în care ne aflăm, poate ca şi Daniel
în groapa cu lei, care a ştiut că Dumnezeu are grijă de cel ce
917
rămâne fidel.
Miracolul salvării sale are un rezultat deosebit,
atingând inima împăratului, care, deşi nu avea o credinţă
sigură, s-a sculat, s-a dus până la groapă şi l-a chemat pe
profet. Lui Dumnezeu îi place să răspundă celei mai mici
expresii a credinţei: “Adevărat vă spun: Dacă aveţi credinţă
ca un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te
de aici acolo, şi se va muta şi nimic nu vă va fi imposibil”
(Matei, 17-20).
Fidelitatea faţă de Dumnezeul său l-a salvat pe Daniel
şi miracolul s-a produs, Dumnezeu l-a realizat.
Daniel nu şi-a îndeplinit misiunea sa de profet ca şi
ceilalţi profeţi prin cuvântări. Aceasta era imposibil, fiind
ocupat cu afacerile publice ale statului chaldeian. Viaţa lui şi
a prietenilor lui, conformă cu preceptele legilor pământului,
era ca o cuvântare extraordinară pentru cei din jurul său.
Fiind introdus la curtea regală, a avut misiunea să
arate, prin minuni şi profeţii, puterea şi majestatea
Dumnezeului celui adevărat.
217 John ALEXANDER, op. cit., pag. 53.

124
Astfel, prin întreaga sa activitate, el a contribuit la
lăţirea şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu în regatul
babilonian şi cel persan.
Pentru acest fapt, Daniel se numeşte, pe drept cuvânt,
“Profetul popoarelor”. întrucât întreaga carte a sa este o
glorificare a maiestăţii divine, el poate fi numit şi “Profetul
218
majestăţii divine”.
3. Cartea profetului Daniel
3.1. Locul în Scriptură
Cartea lui Daniel este consemnarea vieţii şi

descoperirilor profetice date lui Daniel, un evreu prizonier,
dus în Babilon după prima cucerire a Ierusalimului de către
Nabudanzar din anul 605. î. Hr .219
Evenimentele consemnate se extind până la al treilea
an al domniei lui Cirus, 536 î. Hr. şi deci, acoperă o perioadă
de aproape 70 de ani. în carte sunt descrise o mulţime de
viziuni ale lui Daniel, referitoare la patru imperii, Imperiul
babilonian, cel med, cel persan şi cel grec, acoperind o
perioadă istorică ce se întinde până în anul 165 î. Hr. şi
conţine elemente care trec dincolo de această dată.
în toată Sfânta Scriptură nu există o carte mai
deconcentrată decât aceea a lui Daniel; cele douăsprezece
capitole ale ei pendulează între impostură şi genialitate, ceea
ce face ca ea să devină şi incomodă, jenantă, mai ales pentru
conştiinţa naţională a poporului evreu care a văzut în Vechiul
Testament - pe bună dreptate - propria sa istorie.220

219 John F. WALVOORD, op. cit., pag. 11.
220 Bartolomeu Valeriu ANANIA, “Cartea Profetului Daniel şi
ale celor doisprezece profefeţi micii, Ed. Anastasia, Bucureşti 2000, pag.
15.
125
Poate datorită acestui fapt tradiţia rabinică, practic a
repudiat-o, în timp ce Septuaginta a numărat-o de la bun
început, printre cărţile profetice canonice, aşezând-o imediat
după aceea a lui Iezechiel şi înaintea celor doisprezece profeţi
“mici”; canonul ebraic i-a rânduit un loc în cea de a treia
secţie după “Lege” şi “Profeţi” numită generic şi
nepretenţios “Scrieri”.
Fiind acceptată în Septuaginta, Vulgata şi în
traducerea lui Luther între profeţii mari, chiar şi Flavius
Josephus a inclus-o în a doua secţiune a canonului evreiesc
“Profeţii”, există deci o recunoaştere generală a caracterului
profetic al cărţii.
Deşi cartea lui Daniel a fost profetică, ea este totuşi
diferită de cea a celorlalţi profeţi mari; se pare că din acest
motiv evreii au inclus cartea la “Scrieri”.
Motivul principal al acestui lucru ni-1 arată Robert
Dick Wilson şi anume, nu este acela că evreii l-au considerat
pe Daniel inferior şi nici că s-a încheiat canonul, ci, aşa cum
spune Wilson, “Este posibil ca această carte să fi fost inclusă
în canonul evreiesc la secţiunea “Scrieri”, pentru că Daniel
nu a fost numit “nâbhi” (“profet”) ci hozeh (“văzător”) şi un
kăkhăn (“înţelept”).
In a doua secţiune a canonului evreiesc nu au fost
incluse decât scrierile nebhiim-ilor, a treia secţiune fiind
rezervată scrierilor eterogene ale văzătorilor, înţelepţilor şi
preoţilor sau ale celor în care nu se menţionează numele şi
lucrarea unui profet, sau care sunt sub formă poetică” .221
J. B. Payne observă: “Deşi Hristos a vorbit despre
funcţia de profet a lui Daniel, (Matei 24, 15) poziţia lui a fost
221 Robert Dick WILSON „The Aramaic o f Daniel”, in “Biblical

and Theological Studies”, Ed. James. Orr, vol. II, New York, Scribner
1912, pag. 783.
126
aceea de oficialitate guvernamentală şi de scriitor inspirat,
mai degrabă decât cea de profet activ (Faptele 2-29-30)”222
Oricum, evreii nu considerau a treia secţiune mai
puţin inspirată, ci doar diferită ca şi caracter. Acest adevăr
este demonstrat de faptul că evreii au inclus în această parte
scrieri cum au fost Iov, Psalmii, Proverbele, cărţile istorice 1
şi 2, Cronici, Ezra, Nemia, Estera, pe lângă în literatura antică
referitor la faptul că evreii ar fi considerat cartea lui Daniel
drept un fals făcut din motive pioase.
3.2. Scopul cărţii
în perioada întunecată a captivităţii Israelului şi a

tragediei distrugerii Ierusalimului şi a Templului Său, era
nevoie de o nouă mărturie a măreţiei şi providenţialei puteri a
lui Dumnezeu.223
Cartea lui Daniel ca şi cartea Estera îl descoperă pe
Dumnezeu acţionând în continuare în poporul Său Israel,
chiar şi în perioadele când era pedepsit. Acesta este cadrul
extraordinarei revelaţii a vremii neamurilor şi a planului lui
Dumnezeu pentru Israel. Deşi este îndoielnic faptul că
profeţiile sale au fost suficient de bine cunoscute în timpul
vieţii sale, pentru ca să poată fi o încurajare pentru prizonierii
de atunci, cartea Daniel le-a dat, fără îndoială, speranţe
evreilor, care s-au întors să reclădească Templul şi oraşul.
Este evident faptul că scopul cărţii nu este să prezinte
o istorie detaliată a vieţii sale, deoarece aspecte importante
ale vieţii sale, familia, vârsta şi moartea nu sunt menţionate,
ci doar câteva evenimente din viaţa sa sunt povestite.
222 J. Barton PAYNE “Book o f Daniel'’, Ed. Merrill, C. Tenney.

Grand Rapids, Zondervan 1963, pag. 198.
223 John WALVOORD, op. cit. pag. 13.
127
Se observă astfel că, dacă opera lui Daniel nu-şi
propune nici pe departe să facă istoriografie, în schimb ea
este cea mai teologică din întreaga literatură profetică.
Teologia lui Daniel este de o mare densitate şi de o mare
fineţe, cu nuanţări neîntâlnite Ala alti profeţi* şi care nu le pot
oferi exegeţilor decât delicii.
Este evident că scopul lui Dumnezeu a fost să-i dea
lui Daniel o revelaţie comprehensivă a planului Său, care să
culmineze cu a doua venire. De aceea revelaţia profetică a
cărţii este cheia înţelegerii discursului de pe muntele
Măslinilor (Matei 24-25) şi a Apocalipsei, care sunt pentru
Noul Testament ceea ce este cartea lui Daniel pentru Vechiul
Testament.
Daniel, spre deosebire de marii săi colegi, nu
urmăreşte - chiar retroactiv - istoria lui Israel ci numai pe
aceea a marilor imperii păgâne ale Orientului, în formele de
extremă lapidaritate; o mare campanie militară a unui rege,
de pildă, pe care un cronicar ar prezenta-o pe zeci sau sute de
pagini, este expediată în cartea sa într-o singură frază: “...se
va aduna împotriva lui cu care de luptă şi cu călăreţi şi cu
multe corăbii şi va intra în ţară şi va zdrobi şi se va duce” ( 1 1 ,
40). Daniel e convins că, lipsită de adevărul credinţei şi de
norme morale, istoria nu e altceva decât o vânzoleală a răului
din lume, un vălmăşag de orgolii, patimi, interese şi nebunie,
totul prefăcându-se într-o imensă panaramă a suferinţei şi
deşertăciunii.
Istoria e un mers în jos al popoarelor, care nu face
altceva decât să le arate cum ele se degradează. Istoria în sine
este atât de parşivă, încât consemnarea ei nu merită prea
multă osteneală. Nu evenimentul în spaţiu şi timp este atât de
important cât semnificaţia lui.225
224 Bartolomeu Valeriu ANANIA, op. cit., pag. 17.

128
De altfel, la urma urmelor, interesează mai puţin dacă
cei trei tineri, prietenii lui Daniel, au fost azvârliţi în foc de
către Nabucodonosor, Beltşaţar sau Cirus; interesează doar că
ei s-au salvat prin credinţă, mărturisire şi curaj. Faptul istoric
devine adevăr arhetipal.
Procedeul lui Daniel, care dezvăluie de fapt scopul
cărţii, poate demonstra că Sfânta Scriptură nu ne-a fost dată
în scopuri ştiinţifice, indiferent de natura lor, însă ne poate
oferi informaţii de acest fel, în subsidiar; revelaţia divină
acoperă doar adevărurile fundamentale de credinţă, necesare
omului pentru a-şi dobândi mântuirea.
Anistorismul lui Daniel ar putea fi înţeles, şi prin ceea
ce spune Bemard de Clairvaux, anume că în istorie nu există
trecut, prezent şi viitor, ci doar memorie, acţiune şi
proiecţie.
Inspiraţia Duhului Sfânt asupra autorului nu este un
dicteu automat ci o stare de graţie care-i respectă
personalitatea, caracterul, temperamentul, gradul de cultură,
talentul literar şi stilul propriu. Poate pentru aceasta, Cartea
lui Daniel a fost în stare să străbată douăzeci şi cinci de
secole, pentru ca s-o facă în continuare, până la “deşertarea
vremilor”.
3.3. Cuprinsul Cărţii Profetului Daniel
Cartea lui Daniel cuprinde douăsprezece capitole şi

anume:
Cap. 1: Pregătirea lui Daniel şi a celor trei prieteni
aleşi de Nabucodonosor în Babilon;
Cap. 2: Visul lui Nabucodonosor şi tâlcuirea lui de
către Daniel;
226 Ibidem., pag. 21.

129
Cap. 3. : Chipul cel de aur şi cei trei tineri în cuptorul
cu foc;
Cap. 4; Al doilea vis al lui Nabucodonosor şi tâlcuirea
lui de către Daniel (nebunia şi însănătoşirea lui
Nabucodonosor);
Cap. 5.: Ospăţul lui Beltşaţar şi tâlcuirea scrierii;
Cap. 6 : Daniel în groapa cu lei;
Cap. 7: Cele patru animale care se arată în tâlcuirea
lui Daniel;
Cap. 8 ; Vedenia berbecului şi a ţapului;
Cap. 9: Rugăciunea lui Daniel şi proorocia celor 70 de
săptămâni de ani;
Cap. 10: Continuarea vedeniilor - îngerii popoarelor;
Cap. 11: Proorocia despre regii Persiei, Egiptului şi
Siriei;
Cap. 12: Vedenia despre învierea morţilor, izbăvirea
în vremea din urmă şi despre Antihrist;
împărţirea tradiţională a cărţii lui Daniel în două
jumătăţi (1-6 şi 7-12) a fost în general justificată de faptul că
primele şase capitole sunt istorice iar ultimele şase sunt
apocaliptice sau profetice. Astfel tema cărţii este dublă,
potrivit misiunii încredinţate lui Daniel, altfel spus, primele
şase capitole realizează manifestarea înţelepciunii şi a puterii
divine şi ultimele şase mângâierea poporului prin viziune.
Primul capitol al cărţii este povestirea emoţionantă,
scrisă foarte frumos, a primilor ani ai lui Daniel şi a
tovarăşilor săi în Babilon. într-o formă scurtă şi condensată,
el conţine cadrul istoric al întregii cărţi, dar şi cadrul general
al istoriei lui Daniel şi al experienţelor sale în contrast cu
abordarea profetică a celorlalţi profeţi. Capitolul istoriseşte
cum a fost el chemat, pregătit, maturizat şi binecuvântat de
Dumnezeu.
Chiar dacă, din punct de vedere omenesc, Daniel
pierduse totul, el a învăţat încă de tânăr să se încreadă în
130
promisiunile lui Dumnezeu: acesta a fost secretul său. El ar fi
putut să-şi renege credinţa, să scuture jugul tradiţiilor
strămoşeşti, să respingă religia părinţilor săi, sub pretext că
nu-i mai folosea la nimic. Dar Daniel era dintr-o altă
plămadă. A luat imediat poziţie, şi-a exprimat credinţa şi l-a
pus pe Dumnezeul său la încercare. El este un adevărat
exemplu, chiar şi pentru oamenii de astăzi, care ar trebui, ca
şi el, să transforme condiţiile ostile într-o trambulină a
credinţei.227
începând cu capitolul al doilea din cartea lui Daniel,
este prezentat, pentru prima dată, marele plan al lui
Dumnezeu pentru perioada supremaţiei neamurilor şi a
pedepsirii Israelului: “Cartea lui Daniel este acea parte a
Scripturii care se ocupă în special de puterea lumii în timpul
predării Israelului în mâinile neamurilor, în timp ce vechiul
popor al lui Dumnezeu, copiii lui Israel, sunt pedepsiţi
datorită păcatului lor” .228
Planul măreţ al lui Dumnezeu este prezentat prin
succesiunea a cinci evenimente importante: Mai întâi,
Nabucodonosor are un vis în care vede o mare statuie al cărei
cap este de aur, pieptul şi braţele de argint, mijlocul şi
coapsele de aramă, picioarele de fier şi laba picioarelor de
fier şi de lut.
Priveliştea ei este impunătoare însă acea piatră
nimiceşte acest colos iar materiile componente se amestecă şi
vântul le spulberă, pe când piatra se face un munte mare.
Interpretarea lui Daniel este următoarea: patru imperii
universale se vor succede în istorie, se vor întinde pe toată
suprafaţa globului şi vor domina rând pe rând asupra lumii
civilizate. Babilonul este capul de aur, Scriptura îl
227 JohnH. ALEXANDER, op. c it, pag. 6

228 Samuel P. TREGELLES R em arks o f the Prophetic Visions
in the Book o f Daniel”, Ed. London, 1965, pag. 6.
131
echivalează cu o tiranie (Is. 14: 4); apoi autoritatea mezilor şi
a perşilor, care trece de la dictatura unui singur om la
guvernarea unor familii; partea de mijloc a statuii corespunde
imperiului greco-macedonean; aceasta va fi un regim militar;
iar ultimul, imperiul roman, prefigurat prin picioarele de fier
ale statuii, a cărui organizare politică, aşa cum a dovedit-o
istoria, va prezenta simultan forţa fierului şi fragilitatea
lutului. Se observă că profeţia aici face un salt în timp, legând
brusc între ele evenimentele trecute cu fapte privind un viitor
îndepărtat.
în capitolul trei, Nabucodonosor înalţă o statuie care îi
preamărea propria persoană, cerând apoi, ca toate popoarele
să se închine înaintea ei. însă cei trei tovarăşi ai lui Daniel
refuză cu curaj închinarea la statuie, fapt ce va avea ca
urmare aruncarea lor în cuptorul cu foc. Supunerea acestora
şi convingerea lor că Dumnezeu îi va izbăvi îl irită şi mai
mult pe Nabucodonosor. însă salvarea acestora l-a făcut pe
monah să se apropie de cuptor şi să-i cheme: Şachac, Meşac,
Abed-Nego, slujitori ai Dumnezeului Celui Preaînalt, ieşiţi şi
veniţi” (Dan. 3: 26).
Astfel dreptatea lor a strălucit în ochii tuturor, mai
ales când lumea vedea că “nici miros de foc nu trecuse peste
ei” (Dan. 3: 27).
Urmează noul vis al lui Nabucodonosor despre
copacul tăiat, vis care dezvăluie un fapt foarte semnificativ:
când excesele blasfemitoare din marele Babilon vor ajunge la
culme, Sfântul care veghează va reveni din cer ca să-l
distrugă “cu suflarea gurii Sale... şi prin apariţia venirii Sale”
(2. Tes. 2: 8 ). Se observă pedeapsa fără nici o amânare pe
care o va primi Nabucodonosor. Soarta sa va fi pecetluită
chiar în clipa când, umflat de trufie, se va fali cu realizările
sale... exact ca nebunul din parabolă (Luca 12: 21) sau ca
regele Irod înaintea celor din Tiv (Fap. 12:21). După
132
explicarea visului urmează îndeplinirea prezicerii, nebunia şi
vindecarea regelui (IV, 1-34).
Experienţa umilitoare a lui Nabucodonosor din
capitolul patru a fost urmată de moartea sa în 562 î. Hr.
Capitolul cinci începe spunând că Beltşaţar, împăratul
Babilonului, a dat un mare ospăţ, la care au fost folosite
vasele sfinţite ce fuseseră luate, ca pradă de război la
cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor. Tot în acest
capitol se spune despre cucerirea Babilonului de către perşi
(V. 30-31).
Când a căzut Babilonul? La ora fixată de Dumnezeu.
Profetul Ieremia prevăzuse împrejurările acestei căderi:
“Când ei vor fi înfierbântaţi, le voi pregăti băutura şi-i voi
îmbăta ca să se înveselească şi să doarmă un somn veşnic, şi
99Q
să nu se mai deştepte, zice Domnul” (Ier. 51 : 39, C-2).
Beltşaţar deabia comisese fapta sa blasfematorie că
degetul lui Dumnezeu îi scria deja pe zidul palatului
condamnarea sa iremediabilă, căci sacrilegiul atrage după
sine pedeapsa cerului.
Ultimul eveniment din prima parte a cărţii prezintă pe
Daniel în groapa cu lei, de fapt dezvăluie fidelitatea unui om
faţă de Dumnezeul său: “pentru că el era fidel...”. Totuşi, din
punct de vedere al cercetării biblice, mai multă atenţie i s-a
acordat lui Darius Medul, împăratul Babilonului, în acea
perioadă, decât evenimentului însuşi. La încercarea la care a
fost supus, Daniel a răspuns din nou cu dogoarea rugăciunii
sale, arătând în faptele sale cât de mult a fost transformată
viaţa sa, prin Duhul lui Dumnezeu.
Partea a Il-a cuprinde 4 viziuni ale lui Daniel,
Dumnezeu manifestând puterea sa asupra regatelor păgâne.
Prima viziune din capitolul VII este o privelişte
stranie de imperii care se nasc şi care mor, care se ridică în
229 John H.ALEXANDER, op. cit., pag. 42.

133
înălţimi, de unde se prăbuşesc, căzând cu mare zgomot,
grămadă unul peste altul.
Tabloul format din cele patru fiare ce ies din fundul
mării agitate (leul cu aripi de vultur, ursul, pardosul cu patru
aripi şi patru capete, monstrul cu dinţii de fier şi zece coarne,
din care cern în urmă, iese unul înaintea căruia cad celelalte)
reprezintă începutul viziunilor lui Daniel.230
Capitolul 7 al cărţii ne înfăţişează cele mai
cuprinzătoare profeţii ale Bibliei, profeţii care nu vorbesc
despre ridicarea, dezvoltarea şi căderea împărăţiilor lumii,
începând cu împărăţia Babiloniană şi până la sfârşitul
veacurilor.
Printr-un lanţ continuu de evenimente, Dumnezeu a
descoperit succesiunea marilor imperii ale lumii, cu mai bine
de 50 de ani înainte, atunci când Daniel a explicat marelui
Nabucodonosor însemnătatea chipului pe care acesta îl
visase. 231
îngerul din vedenie spune lui Daniel că cele patru
fiare sunt patru împărăţii. Leul cu aripile de vultur
simbolizează, după toate aparenţele, Babilonul: arheologii au
regăsit această emblemă pe porţile oraşului. Ursul care
înghite trei coaste evocă imperiul mezilor şi perşilor ale cărui
cuceriri militare au fost îndreptate spre sud, spre vest şi spre
nord (Babilon, Egipt, Asia Mică). Leopardul cu patru aripi şi
patru capete prefigurează, în mod realist, fulgerătoarele
cuceriri ale lui Alexandru cel Mare şi rolul hotărâtor al celor
patru generali ai săi: după dispariţia, pe neaşteptate a
împăratului, ei i-au împărţit imensul imperiu: Casandru şi-a
luat Macedonia, Lisimac Asia Mică, Ptolomeu Egiptul şi
Selencus Siria. Cel de-al patrulea animal prefigurează
230 Ştefanescu ANTON “Despre cele patru imperii însemnate în

profeţia lui Daniel”. Teză de licenţă, Buc., 1905, pag. 13.
231 Dumitru S.POPA, Daniel, voi. II, Buc. 1992, pag. 7.
134
asprimea jugului Romei, care este evocată de dinţii de fier.
După cele patru împărăţii, o împărăţie care, mică la început,
va cuprinde apoi toată lumea şi această împărăţie este eternă,
căci nimic nu o va mai sfărâma. Primele joacă un rol
pregătitor pentru acestea din urmă, împărăţia mesianică.
Chaldeii şi asirienii, grupând pe ţărmurile Eufratului,
pe toţi devotaţii păgânismului, unde iudeii captivi i-au învăţat
pentru prima dată dogma unui singur Dumnezeu, apoi unind
prin spiritul lor de cucerire pe toate popoarele sub un singur
sceptru, le-a dat acestora o legătură politică necesară pentru
a-i opri pe panta alunecătoare a barbariei. Astfel, prin spiritul
de cucerire al asirienilor, s-au pregătit căile de răspândire a
Evangheliei lui Hristos.232
în ce-i priveşte pe perşi n-a fost de ajuns unitatea pe
care Nabucodonosor o dăduse lumii prin cuceririle sale
teritoriale, reunind toate popoarele sub un singur sceptru,
trebuia ca această unitate să fie mai strânsă printr-o organizare
solidă. în privinţa aceasta, Cirus şi succesorii lui au excelat
prin eminenţa lor administrare, având satrapi credincioşi
puterii regale, ce erau ajutaţi de o admirabilă magistratură
compusă din bătrânii cei mai onorabili şi un corp învăţătoresc,
însărcinat să înveţe copiii dreptatea şi vitejia.
Asirienii reprezentau neamul omenesc în vârsta
copilăriei, iar perşii figurează creşterea şi viaţa sa materială.
Grecii întruchipau viaţa intelectuală. într-adevăr,
cucerirea şi organizarea teritorială, atât de puţin importante
pentru geniul grecesc, ca şi imperiul lor fondat de Alexandru
dispar înaintea sa ca un meteor strălucitor şi fugitiv. Imperiul
macedo-grec al lui Alexandru a dispărut sfâşiat în patru părţi
dar influenţa artelor şi a literelor Greciei a supravieţuit mult
timp şi a fost însuşită şi de Roma.
232 Ibidem , pag. 14.

135
în locul Greciei apare pe scenă Roma. Ea reprezintă
vârsta coaptă a omenirii. Politica romană a strâns în plasa sa
rămăşiţele imperiilor lui Nabucodonosor, Cirius şi
Alexandru, iar legiunile sale au adunat sub un jug de fier pe
toate popoarele din Occident.
Totul fiind gata în această supremă oră a istoriei
lumii, Mesia apare pentru a fonda al 5-lea imperiu pe care
Daniel îl anunţase cu cinci veacuri înainte .233
Doi factori importanţi marchează capitolul 8 din
cartea lui Daniel ca fiind începutul unei noi secţiuni.
Primul factor este acela că, începând cu acest capitol
se revine la limba ebraică, în loc de cea aramaică, pe care
Daniel o folosise începând cu capitolul 2 : 4 şi până la
capitolul 7 : 28. Al doilea este că schimbarea limbii este în
ton cu schimbarea de idei, pe care acest capitol o introduce.
De aici şi până la sfârşitul cărţii, profeţia, chiar şi
atunci când se referă la neamuri, se ocupă de istoria umană,
în măsura în care ea a avut legătură cu Israelul.234
Capitolul prezintă o altă viziune a lui Daniel despre un
berbec învins de către un ţap care vine dinspre Apus. Din
cornul acestuia cresc alte patru coame, dintre care unul se
luptă împotriva lui Dumnezeu şi atacă Ţara Sfântă
(înţelegându-se prin aceasta că regatul persan va fi distrus de
Alexandru cel Mare).
în capitolul 9 Daniel are viziunea despre îngerul
Gavriil cu cele 70 de săptămâni de ani care vor trece de la
rezidirea Ierusalimului până la Mesia. Coloana vertebrală a
profeţiei. . . panorama istoriei. . . cea mai mare profeţie din
toate timpurile . . . cel mai important capitol din Biblie . . .
culmea profeţiei . . . sunt expresiile alese de comentatorii
biblici ca să arate importanţa acestui capitol.
233 ZOTASt. op. cit., pag. 47-48.

234 John WALVOORD, op. cit., pag. 183
136
în ultimele trei capitole ( 10 , 1 1 , 12 ) întâlnim viziunea
despre apariţia unui înger pe malurile Tigrului: explicarea
despre epoca Ptolemeilor şi Selencizilor, până la moartea lui
Antioh IV Epifanes; Arhanghelul Mihail, scutul iudeilor,
învierea şi slava celor drepţi, sfârşitul apăsării.
4. Unitatea literară şi bilingvismul cărţii
împărţirea cărţii Daniel în două părţi distincte una de

cealaltă şi problema bilingvismului afectează într-o oarecare
măsură unitatea cărţii, deşi s-a spus că, în ciuda tuturor
diferenţelor aparente, cartea “în forma ei prezentă are o
unitate totală, concentrându-se asupra persoanei lui Daniel şi
asupra unui scop teologic, de a imprima curaj şi fidelitate în
timpul Macabeilor” .236
Deşi principiul divizării cărţii poate fi dezbătut, este
foarte semnificativ faptul că majoritatea comentatorilor cărţii,
liberali sau conservatori, sunt de acord cu unitatea cărţii.
Cu toate acestea, unii, începând cu Spinoza, în secolul
al XVII-lea, sunt de altă părere. Montgomery susţine o
concepţie minoritară, conform căreia capitolele 1-6 au fost
scrise de un scriitor necunoscut, în secolul III î. Hr., iar
capitolele 7 - 12 au fost scrise în perioada Macabeilor, 168 —
165 î. Hr. Este semnificativ faptul că toţi cei care neagă
unitatea cărţii neagă de asemenea şi autenticitatea ei ca o
carte scrisă în secolul VI. î. Hr.
235 Studiul Vechiului Testament, p. 151-152.

236 Louise HARTMAN şi Alexander DI LELLA “The Book o f
Daniel"; A New Translation with Introduction and Commentary, New-
York, 1975, p. 16.
137
Deşi cele două jumătăţii ale cărţii lui Daniel diferă în
ceea ce priveşte caracterul, există o continuitate istorică
evidentă, care sprijină ideea unităţii cărţii.237
Acelaşi Daniel care este prezentat în capitolul 1 este
menţionat de trei ori în capitolul 12 .
O altă dovadă este şi capitolul 7, care se ataşează
foarte bine, atât primei părţi, prin faptul că este scrisă în
aramaică, cât şi celei de-a doua, datorită caracterului
apocaliptic şi vizionar, care este caracteristic acestei părţi şi
prezenţa în ambele părţi a unor expresii: “patru vânturi”,
“cărţile de judecată”, “adevărul”, “sfârşitul” etc. Prezenţa
unor expresii în ambele părţi ale cărţii dovedeşte încă o dată
că scrierea se bucură de o unitate de fond
După cum se vede, dovezile în favoarea unităţii cărţii
sunt copleşitoare.
Pe lângă această problemă ce vizează unitatea literară,
se pot face câteva observaţii cu privire la bilingvismul cărţii.
Cartea Daniel începe în ebraică şi brusc, în capitolul 2, când
magii din Babilon sunt interogaţi de Nabucodonosor, se trece
la aramaică, o aramaică “clasică “ sau de “imperiu” 238, foarte
aproape de limba cărţii Enoh, care ne este cunoscută prin
descoperirile de la Qumrâns. în capitolul 8 se revine la
ebraică până la sfârşitul cărţii.
în ceea ce priveşte trecerea de la o limbă la alta s-au
propus mai multe ipoteze, din care amintim:
Ipoteza susţinută de H. L. Einsberg, care spune că a
existat un original aramaic din care s-a tradus în ebraică
începutul şi sfârşitul. Dar ne putem întreba de ce nu s-au
tradus capitolele intermediare. Pentru aceasta H. Charles
237 H. LUSSEAU cap. “D aniel” în “Introduction a la Bible”,

tomul I, apărută sub îndrumarea lui H. Cazelles, în B. I., Paris 1966, p.
126-128.
238 Robert CULVER “Daniel and the Latter Day", Ed. Charles
F. Pfeiffer and Everett, Chicago 1962, pag. 98.
138
propune chiar trei traducători iar A. Bentzen consideră că o
parte a cărţii a fost tradusă în ebraică, în vederea canonizării.
Argumentele lingvistice însă ne constrâng să admitem
existenta unui traducător care să nu fi făcut munca după
’ 239
originalul aramic, ci dimpotrivă, este aramaica.
O altă ipoteză vine să spună că a existat o carte în
aramaică (cap. 2 - 7), la care s-au adăugat o introducere (cap.
1) şi o parte finală (cap. 8 - 12 ), scrise într-o ebraică aramizată.
Noi suntem de părere că bilingvismul cărţii Daniel
este legat de formarea sa, şi anume: capitolele 1 - 7 sau cap.
1 - 6 , unde se istorisesc realităţile trăite de profet la curtea lui
Nabucodonosor, îl au drept autor pe eroul relatărilor.
Capitolele au fost scrise de el însuşi în limba aramaică şi au
circulat fie în scris, fie pe cale orală. La acestea se adaugă
primul capitol scris în ebraică şi cap. 8 - 12 , scrise tot în
această limbă.
înclinăm să credem că şi aceste capitole sunt de
origine danielică, chiar dacă ele au fost aşezate în scris în
epoca macabeilor.
5. Autenticitate, canonicitate, istoricitate
Pe timpul Mântuitorului, problema autenticităţii cărţii

nu era pusă la îndoială: “Deci, când veţi vedea urâciunea
pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel
sfânt” (Matei 24, 15 cf. Daniel 9, 7). Acest lucru, desigur, se
bazează şi pe spusele autorului cărţii I Macabei, care este de
acord cu unele relatări ale profetului.
Autenticitatea cărţii ca fiind scrierea profetului Daniel
din secolul VI î. Hr. nu a fost contestată înainte de secolul al
III-lea d.C. Atunci, Porphyrios, un păgân neo-platonician, a
239 Aurel PAVEL “Cartea profetului Danie?', Ed. Universităţii

“Lucian Blaga” sibiu, 2000, pag. 42.
139
atacat cartea, susţinând că este un fals. Atacul său a trezit o
ripostă imediată din partea părinţilor Bisericii.
Majoritatea obiecţiilor, întemeiate pe premisele criticii
literar-istorice, care sunt ele însele supuse multor întrebări,
conţin atât de multe detalii, încât este necesar un volum întreg
pentru a le răspunde complet. Astfel nu putem face mai mult
decât să rezumăm problema şi soluţia ei.240.
Istoria vine şi ea în sprijinul cărţii lui Daniel.
Descoperirile arheologice, scrierile cuneiforme, vin să
adeverească spusele cărţii lui Daniel. Câteva momente în care
Daniel pare să se contrazică sau să nu facă legătură
cronologică exactă au atras atenţia criticilor. Dintre acestea
putem menţiona:
• Nabucodonosor e rege când admite pe Daniel în
şcoala de la palatul său. Trei ani mai târziu devine membru
al castei înţelepţilor. Edem însă că din al 2-lea an este
membru al acestei caste. Aceasta este aparenţă o contradicţie.
• Un alt exemplu este cel al lui Betşaţar. Criticii susţin
că el este rodul ficţiunii lui Daniel. Daniel spune că e fiul lui
Nabucodonosor şi ultimul rege al Babilonului. Combinând
însă datele putem afirma că scriitorii profani nu menţionează
această scurtă domnie deoarece este lipsită de importanţă,
însă pentru Daniel ea reprezintă exemplul strălucit al dreptăţii
divine.241
• Darius Medul este şi el controversat. în această
problemă ne confruntăm cu o lipsă de documente.
Luând în consideraţie şi temeiul tăbliţei de argilă care
îl prezintă ca pe cea mai mare căpetenie a armatei medo-
persane, Darius Medul nu este altul decât generalul Gobrias
sau Ucbam, acesta fiind cel care-1 face prizonier pe Naboned,
după care Cirus îl stabileşte guvernator al oraşului.

241 Ibidem, op. cit., pag. 46.
140
Iosif Flaviu, în Antichităţile sale iudaice (X, 11),
lămureşte că Marius purta la greci numele de Cyaxare al II-
lea sau Gobrias. Oricare ar fi deci numele acestui Dariu -
Gobrias - Ugibar - Cyaxare II, persoana aceasta are locul ei
în istorie.
Criticii mai obiectează că autorul cunoaşte insuficient
epoca exilică, că doctrina despre înviere şi îngeri ar fi de
origine persană şi multe altele.
în afară de acestea, cartea nu figurează în canonul
ebraic între cărţile profetice ci între cele aghiografice. Merill
Ungar a definit concepţia critică eronată cu privire la
canonicitatea cărţii, după cum urmează: “Profeţia lui Daniel a
fost inclusă printre scrierile din a treia secţiune a canonului
evreiesc şi nu printre cărţile profetice din a doua secţiune,
pentru că ea nu exista atunci când canonul profetic a fost
încheiat, probabil în jurul anilor 300-200 î. H .” 242
Daniel nu a fost inclus în secţiunea profetică pentru că
lucrarea sa a avut un caracter diferit de cel al lucrării
celorlalţi profeţi. El a fost în primul rând o oficialitate
guvernamentală şi nu a primit misiunea să predice poporului
şi să transmită un mesaj oral din partea lui Dumnezeu, cum a
fost de exemplu Isaia sau Ieremia.
Dar cel mai important lucru este faptul că “Scrierile”
erau considerate la fel de inspirate ca şi cuvântul lui
Dumnezeu, cum erau Legea şi Profeţii. Acest lucru este
dovedit de includerea cărţii în Septuaginta, alături de alte
lucrări inspirate, ceea ce constituie o indicaţie că era privită
ca o lucrare autentică şi inspirată.
După cum afirmă Wilson, deşi există probleme în
textul cărţii, la fel ca în multe alte cărţi ale Vechiului
Testament, acestea nu sunt suficient sprijinite de dovezile
faptice, astfel încât să fie justificată punerea la îndoială a
242 John WALVOORD, op. cit., pag. 19.

141
textului din Daniel. Presupunerile criticii literar istorice care
au condus la aceste argumente sunt ele însele suspecte, iar
dezacordurile multiple dintre critici cu privire la natura şi
amploarea problemelor textuale tinde să susţină concluzia că
ele nu sunt valide .243
6. Mesianismul cărţii “Daniel”
Prin profeţi, descoperirile dumnezeieşti cu privire la

mântuire şi la modul împlinirii ei, devin mai numeroase şi
mai precise, cunoscându-se astfel mai dinainte slujirile sau
demnităţile Mântuitorului, precum şi toate evenimentele
semnificative ale lucrării mântuirii noastre din timpul vieţii
sale pământeşti.244
Daniel, ca toţi ceilalţi profeţi, este vestitorul lui
Mesia. Ceea ce-1 deosebeşte însă de ceilalţi este concepţia
mesianică universală, cercul revelaţiei cuprinzând istoria
întregului neam omenesc şi totodată întregul univers.
Profeţiile cu un caracter vădit mesianic în cartea lui
Daniel sunt: împărăţia păcii (2, 44-45); Fiul Omului (7, 13-
14); Cele şaptezeci de săptămâni (9, 24-27).
„Am privit în vedenia de noapte şi iată pe norii cerului
venea cineva ca Fiul Omului şi el a înaintat până la cel vechi de
zile şi a fost dus în faţa lui. Şi lui I s-a dat stăpânirea, slava şi
împărăţia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îi slujeau Lui,
stăpânirea lui este veşnică, stăpânirea care nu va trece, iar
împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” (Daniel 7,13-14)
împlinirea profeţiei este dovedită în Noul Testament în
Sfintele Evanghelii şi Apocalipsă.

244 Pr. Prof. Dr. Dumitru RADU“/ntruparea Fiului lui
Dumnezeu pentru mântuirea omului. Îndrumări m isio n a re" Buc. 1986,
pag. 291-292.
142
„Atunci se va arăta pe cer Fiul Omului şi vor plânge toate
neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe
norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30; Marcu
13, 26; Marcu 14, 62; Luca 21, 27). „Şi vă spun vouă încă: Dacă
acum veţi vedea pe fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi
venind pe norii cerului”. (Matei 26, 64)
„Şi în mijlocul sfeşnicelor (am văzut) pe cineva asemenea
cu Fiul Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi
încins pe sub sân cu vin brâu de aur”. (Apocaiipsă 1, 13); „Şi am
privit şi iată un nor alb şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului
Omului, având pe cap cunună de aur şi în mână seceră ascuţită”
(Apocaiipsă 14,14).
„Şaptezeci de săptămâni de ani sunt hotărâte pentru
poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va
trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi
nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi
proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor. Să ştii şi
să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a
Ierusalimului şi până la Cel-uns Cel vestit - sunt şapte săptămâni;
şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară, în vremuri de
strâmtoare. Iar după şaizeci şi două de săptămâni, Cel uns va
pieri, fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn
va veni şi va dărâma cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetăţii ve veni
prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război -
prăpădul cel hotărât” (Daniel 9,24-26)
împlinirea profeţiei în Noul Testament: „Iar când a venit
plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din
femeie, născut sub lege” (Galateni 4,4)
Profeţia despre “împărăţia păcii” este în directă relaţie
cu visul lui Nabucodonosor despre statuia colosală, în care
primele patru împărăţii sunt lumeşti iar cea de-a cincea este
împărăţia veşnică, împărăţia spirituală: “în timpul acestor
regi, Dumnezeul cerul va ridica un regat veşnic care nu va fi
143
nimicit niciodată şi a cărui domnie nu va fi dată la alt
popor...”(2; 44).
Literatura patristică a văzut întotdeauna în cea de-a
cincea împărăţie, împărăţia mesianică, iar piatra desprinsă ca
fiind Mesia. Ceilalţi Sfinţi Părinţi apără ideea unei creşteri
progresive a împărăţiei lui Hristos în această lume, prin
fenomenul căderii pietrei, împărăţie inaugurată odată cu
întemeierea Bisericii creştine şi care va fiinţa în veşnicie.245
Profeţiile danielice ating culmea prin cap. 9, 24-27, în
profeţia numită “cele şaptezeci de săptămâni”, deoarece s-a
dovedit a fi una dintre cele mai exacte profeţii. Mesajul are
două secţiuni: 9, 24 - o nouă profeţie şi 9, 25-27 o explicaţie.
Descifrarea acestei profeţii a creat însă multe discuţii. în
funcţie de argumentele aduse, comentatorii s-au grupat în
jurul câtorva explicaţii:
• Explicaţia istrorică: 70 de săptămâni se raportează la
timpul exilului, Cel Uns este un personaj al restaurării; 62 de
săptămâni sunt de la reîntoarcerea din exil la epoca
macabiană, iar ultima săptămână este persecuţia lui Antioh
Epifanus.
• Explicaţia mesianică: Cel Uns este Iisus Hristos (Sf.
Părinţi şi majoritatea autorilor creştini până în secolul al XIX-
lea.
• Explicaţia istorico-mesianică: este o poziţie mediană
(Lagrange), reţine reîntoarcerea din exil, restaurarea,
persecuţia selencidă, dar menţine caracterul mesianic al V.
24.
• Explicaţia eshatologică: plasează totul la sfârşitul
lumii (Apolinarie Loodiceea, Hesechin din Ierusalim).
• Explicaţia profetică nedeterminată: profeţia este
compusă după reîntoarcerea din exil. '
245 ORIGEN “Scrieri alese IIP’ P. S. B., voi. 8, partea a IlI-a,

Trad. Pr.prof. T.Bodogae, Ed. IBM B. O. R. Buc., 1982.
144
Aşadar, Sfinţii Părinţi au văzut în profeţia lui Daniel
venirea “Fiului Omului” şi inaugurarea “împărăţiei lui
Dumnezeu”. Dacă la ceilalţi profeţi împărăţia mesianică este
pusă în legătură cu întoarcerea din exil a poporului israelit, în
cartea proorocului Daniel, venirea acestora este pusă în
relaţie cu trecerea celor 70 de săptămâni de a n i. . . adică 490
de ani, începând cu anul 458 î. Hr., când regele perşilor
Artaxerxes I a dat primul edict de eliberare a iudeilor din
robie.” 246
Pentru început trebuie precizat că există multe
probleme legate de acest text. Mai întâi care este înţelesul
expresiei “Fiul Omului”, apoi aproximaţia identificării
personajului misterios din viziune şi nu în ultimul rând,
deosebirea dintre textul original aramaic şi textul
Septuagintei. însă aceste probleme pot fi elucidate prin
prezentarea celor trei interpretări ce privesc identificarea
Fiului Omului:
Interpretarea mitologică - vede în acest personaj o
figură specifică mitologiei antice. H. Gunkel spre exemplu
face apel la mitul babilonian, în care se vorbeşte despre
originile lumii, despre creaţie, în care Oceanul primordial
(Tiamat), dă naştere unor monştri (care ar corespunde celor
patru fiare din cartea profetului Daniel), învinşi în final de
zeul Marduk (de origine cerească), ce apare sub o înfăţişare
omenească.247
O altă explicaţie extrabiblică face unele referiri la
mitologia iraniană pentru a explica originea noţiunii de “Fiul
Omului”. Acesta este identificat cu Omul primordial care
reprezintă Cosmosul conceput într-o formă omenească.
246 Pr. Lect. Dr. Aurel PAVEL, op. cit., pag. 249.
247 Pr. Prof. dr. Nicolae NEAGA, "Profetul Daniel despre
Hristos”, Biblioteca Biblică, publicaţie periodică, Sibiu, 1933, p. 13.
145
Acest om primordial va juca un rol determinant şi în
timpurile din urmă, va veni - potrivit mitologiei persane - ca
mântuitor eshatologic.
Ambele ipoteze mitologice au însă slăbiciunile lor
pentru care nu pot fi acceptate, şi cei mai mulţi exegeţi
socotesc că este mai indicat să căutăm chiar în Vechiul
Testament originea acestei expresii, pentru a-i afla adevărata
semnificaţie.
Dintre argumentele cele mai importante în favoarea
acestei poziţii amintim: faptul că epoca lui s-a caracterizat
prin exclusivism religios, prin respingerea influenţelor
străine, în materie de credinţă şi prin accentuarea
responsabilităţii lui Israel faţă de Legământul încheiat în
Sinai.
- Eshatologia iudaică îl prezintă pe Mesia ca pe o
fiinţă de esenţă divină dar cu înfăţişare omenească (Isaia 42,
2; 49, 2; 7, 14; Mihea 5, 1). Psalmii 8 şi 79 vorbesc despre
Mesia chiar dacă la Psalmul 79 tipul lui Mesia este Israel,
arătând că El stă în dreapta puterii lui Dumnezeu248, iar
Daniel prezintă aceleaşi imagini, dar la timpul trecut, arătând
că rugăciunea psalmistului a fost ascultată şi împlinită prin
intermediul Fiului Omului.249
Interpretarea simbolică: potrivit căreia “Fiul Omului”
este identificat fie cu poporul ales al lui Israel fie cu
înţelepciunea divină ipostatică.
Identificarea cu poporul ales este datorată faptului că
în explicarea viziunii (Daniel 7, 17-27), “Fiul Omului” pare a
fi asociat cu Israel, fiind interpretat într-un sens colectiv, ca
întrupare a “Sfinţilor Celui Preaînalt”. Rămâne majoritară
părerea că “Fiul Omului” reprezintă poporul lui Israel
“fiindcă dacă fiarele reprezintă împărăţiile opuse Legii lui
i4S Ibidem,
146
Dumnezeu, El reprezintă împărăţia care acceptă această Lege,
poporul în care suveranitatea lui Dumnezeu se manifestă
perfect” .250
Numai că această interpretare are punctele ei slabe,
pentru care nu poate fi acceptată. Pentru această interpretare
pledează şi legătura (literar-teologică) dintre viziunea lui
Iezechiel (Cap. 1) şi viziunea lui Daniel. Ambele fiinţe - din
cele două profeţii - sunt cereşti, se află înconjurate de norii
slavei dumnezeieşti. Aceste paralelisme dovedesc influenţa
operei lui Iezechiel asupra autorului cărţii Daniel şi permit
identificarea unor teme teologice cum este şi cea a Fiului
Omului.
Caracterul transcendent al Fiului Omului ne împiedică
să-L identificăm cu poporul ales al Vechiului Testament sau
cu un Mesia politic.
- Identificarea cu înţelepciunea dumnezeiască
ipostasiată: La fel ca şi înţelepciunea divină, Fiul Omului este
investit cu demnitate regală, este preexistent şi se vorbeşte
despre rolul pe care-L va juca, fiind chemat să conducă
împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.
- Adăugând la aceasta şi faptul că înţelepciunea îşi
revendică permanent o origine şi o filiaţie dumnezeiască
(care pot fi comparate cu calităţile atribuite lui Mesia), se
poate şi aici stabili un paralelism între atributele Fiului
Omului şi cele ale înţelepciunii.
Totuşi, concluzia finală a exegeţilor care au formulat
această ipoteză este aceea că literatura sapienţială nu poate
explica satisfăcător geneza viziunii profetului Daniel despre
Fiul Omului. Părerea generală este că mai curând scrierile
profetice decât cele sapienţiale ne pot ajuta să descifrăm
sensul autentic al capitolului 7 din cartea profetului Daniel.
250 E. W. HEATON „The Book o f Daniel”, Ed. John Marsh,

1964,pag. 182.
147
Interpretarea mesianică
Sfintele Evanghelii, Cartea Faptelor Apostolilor,
Apocalipsa şi unele cărţi apocrife, au văzut în Fiul Omului
din capitolul 7 al Cărţii lui Daniel o persoană sau o figură
mesianică. Preotul profesor N. Neaga explică această
interpretare şi anume: dacă expresia ebraică “Ben Adam”
desemnează în Iezechiel cap. 2 şi în Daniel cap. 8 , 17 pe om
ca atare, echivalentul ei “bar enas” îl indică pe Omul prin
excelenţă, are un înţeles mai înalt, referindu-se la Mesia”251.
Fiul Omului din Daniel cap. 7 nu este aşadar un
simplu om. „El are toate atributele lui Mesia şi este chiar
Mesia”252. Acest adevăr reiese mai cu seamă din faptul că El
se pogoară pe norii cerului, este deci un personaj
transcendent. Este adevărat că după tradiţia profetică clasică
Unsul Domnului trebuia să provină din familia Regelui David
din Bethleem (M ih. 5, 1) şi nu din ceruri, dar aceste două
perspective nu se anulează una pe cealaltă ci sunt
complementare şi “nu există nici o îndoială că Fiul Omului
din Daniel 7, 13 este o figură mesianică în cel mai deplin sens
al cuvântului.” 253
Bazându-se pe Sfintele Evanghelii, Sfinţii Părinţi
chiar au echivalat cele două numiri: fiul Omului cu fiul lui
Dumnezeu254 iar Sf. Ioan Hrisostom indică faptul că din acest
capitol rezultă următoarele învăţături de credinţă:
- Fiul este de aceeaşi cinstire cu Tatăl
- El vine în lume după Tatăl
- Fiul este preexistent.
251 Hristos în Vechiul Testament, pag. 98.

252 Pr. Drd. V.MIHOC, “Fiul Omului după Noul Testament ”, în
rev. S. T., anul XXV, 1973 nr. 1-2, pag. 38.
253 N.NEAGA, “Profetul Daniel despre Hristos”, în ST anul
XLVIII, nr. 1-2, 1996, pg. 41.
254 Ibidem, pg. 42.
148
Interpretarea mesianică a versetelor 13-14 din cap. 7
nu este arbitrară şi se sprijină pe numeroase dovezi biblice,
extrabiblice şi pe vechea tradiţie a Bisericii.255
Deşi printre mărturiile biblice pe primul loc se
situează Sfintele Evanghelii şi Noul Testament furnizează
câteva informaţii, cum ar fi: expresia „Fiul Omului” este
deosebit de bogată în conţinut şi are o semnificaţie strict
hristologică. Ea redă în principal trei caracteristici
fundamentale ale Mântuitorului: natura omenească,
mesianitatea, demnitatea de judecător.
7. Eshatologie
Cartea lui Daniel, în multe privinţe, este cea mai

cuprinzătoare revelaţie profetică a Vechiului Testament, fiind
singura prezentare completă a istoriei lumii de la Babilon la a
doua venire a lui Hristos şi raportând istoria neamurilor la
profeţie în ceea ce priveşte Israelul. Ea oferă cheia
interpretării generale a mesajelor profetice, este un element
important al premilenismului şi esenţială pentru interpretarea
cărţii Apocalipsa. Ea descoperă suveranitatea şi puterea lui
Dumnezeu şi prin aceasta aduce siguranţa, atât evreilor cât şi
oamenilor din alte, că Dumnezeu îşi va împlini scopurile Sale
suverane în timp şi în eternitate.
Contribuţia lui Daniel la eshatologie este evidentă,
tema lui principală fiind istoria şi locul Israelului în aceasta,
culminând cu a doua venire a lui Hristos. Astfel Daniel
vorbeşte despre încercările şi suferinţele poporului biblic
(Dan. VII, 21-25; VIII, 24-25), despre judecata universală
asupra popoarelor, îndeplinită de către Dumnezeu însuşi
255 Sf. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Dialog cu iudeul

Trifon în Apologeţi de limbă greacă, P. S. B., vo. 2, Editura IBM B.O.R.,
Buc., 1980, pg. 540-541.L
149
(Dan. VII, 10), despre condamnarea celor răi (Dan. XII, 2)
despre desfiinţarea răului şi a păcatului (Dan. IX, 24) şi
despre inaugurarea împărăţiei Mesianice (Dan. II, 44; VII,
27).
Eshatologia cuprinde învăţătura Bisericii nu numai
despre sfârşitul individual ci şi despre evenimentele care se
vor petrece la sfârşitul acestei lumi.
Daniel, ca şi loan Evanghelistul, este profet
apocaliptic sau eshatologic, pentru că ne vesteşte lucruri ce se
vor întâmpla la venirea din urmă a lui Hristos prin oameni.
Profetul rezumând datele eshatologice şi reflectând asupra
mănunchiului de raze pe care le-a concentrat, le proiectează
în urmă, departe, pe oceanul secolelor viitoare.
Astfel Antioh Epifanie e tipul profetic al lui Antihrist.
Când Iahve smulge de sub apăsare străină pe poporul Său,
această eliberare, pe care poporul o vede petrecându-se în
faţa sa, era preludiul, era chipul eliberării pe care mesia o va
aduce într-o zi; liberatorul lui Israel avea să fie tipul profetic
al restauratorului omenirii. însă ceea ce Dumnezeu permite
pentru Mesia, permite şi pentru acela care avea să fie la
sfârşitul timpurilor adversarul lui Mesia: Antihrist.
Capitolul XII este cu toată siguranţa apocaliptic
pentru că ne vorbeşte despre învierea morţilor şi judecata
viitoare. Acest capitol constituie corolarul întregii cărţi şi
toate afirmaţiile profetice îşi găsesc răspuns în primele
versete ale acestui capitol.
La capătul apocalipsei care marchează istoria, autorul
plasează profeţiile despre învierea morţilor şi judecata
viitoare în formă poetică. Se părăseşte astfel domeniul lumii
fizice şi se trece în domeniul lumii spirituale, căutându-se
răspuns şi la întrebările: “Cât timp mai este până la împlinirea
profeţiei din capitolul 9? Cine vor fi beneficiarii parusiei
divine? Când se va realiza împărăţia mesianică pe pământ?
Câţi dintre cei rămaşi fideli lui Iahve şi vor muri în timpul
150
persecuţiei se vor scula spre viaţa veşnică şi câţi spre osânda
veşnică?256
Detaliile eshatologice încep capitolul chiar prin
descrierea unui timp de necaz: “vreme de strâmtoare” (V. 1).
Strâmtoarea va fi atunci atât de mare, încât va depăşi tot ceea
ce va fi fost până atunci. Trebuie ca Israelul să sufere mult;
forţa poporului sfânt trebuia zdrobită în întregime.
Autorul duce mai departe ideea şi transpune eliberarea
poporului Israel în perioada eshatologică a lumii, când
israelitii fideli vor învia din morţi. Toţi “cei vii” vor fi înscrişi
* * 9S7
“în carte” şi sunt importanţi în faţa Dumnezeului Istoriei
în acest context este introdusă tema învierii morţilor
ce nu poate fi izolată de restul cărţii. în limbajul danielic,
învierea, departe de a fi un fapt natural, este transformarea
Israelului în “fiu al omului”. în această perspectivă
suferinţele poporului dintr-un “timp de strâmtoare” aduc
binecuvântarea finală. Culmea acestei crize este că, deşi
poporul lui Dumnezeu este aruncat în “strâmtoare, cum n-a
mai fost de când sunt popoarele”, se întrevede semnul unei
împăcări apropiate.
Atunci poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, nu în
totalitatea sa materială, ci cei ce sunt înscrişi în carte. Cei
care vor fi încă în viaţă vor intra într-o “lume nouă“. Cei răi
vor ajunge la Saul, locul classic al morţilor, privaţi fiind de
“viaţa veşnică”; dimpotrivă, “cei înţelepţi” care “au învăţat
mulţimile”, îndrumându-le spre Dumnezeu, “vor lumina ca
strălucirea soarelui... şi ca stelele în vecii vecilor” (V. 3).
Se iveşte aici şi un apărător al poporului, un mare
voievod care aleargă din înălţimea cerului spre a susţine pe
cei ce rămăseseră vii dintre oamenii poporului sfânt şi anume
acesta este arhanghelul Mihail. El nu este însă decât înainte
256 Pr. Lect. Dr. Aurel PAVEL, op. cit., pag. 228.
151
mergătorul unei alte persoane. Datorită scopului lui
Dumnezeu şi lucrării lui Mihail, i se descoperă lui Daniel că
“în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit şi anume oricine
va fi găsit scris în carte”. Profeţia oferă astfel garanţia că în
ciuda eforturilor satanice de exterminare a poporului Israel, o
rămăşiţă credincioasă va fi pregătită să-L întâmpine pe Mesia
când se va reîntoarce. Poporul Israel care a suportat vremea
neamurilor din zilele lui Nabucodonosor va fi eliberat în
“vremea aceea”, expresie care se repetă de două ori în acest
verse.
Se iveşte însă cu privire la înviere o problemă, şi
anume aceea că pasajul spune că unii vor învia “ pentru ocară
şi ruşine veşnică”. Premileniştii fac aici ape la diferenţa clară
din Apocalipsa 20 unde, după ce se vorbeşte despre învierea
neprihăniţilor, se spune: “Ceilalţi morţi nu au înviat până nu
s-au sfârşit cei o mie de ani”. Aceasta este întâia înviere (V.
5). învierea celor răi, a doua înviere, este prezentată în
Apocalipsa 20: 12-13. Dacă învierea din Apocalipsa 20: 5 şi
cea din 2 0 : 12-13 sunt învieri reale, împlinind profeţia despre
învierea din Daniel 12, este foarte clar că va exista mai mult
de o înviere. Afirmaţia este o judecată care ignoră distincţiile
evidente din Biblie .258
în primul rând, Iisus Hristos a înviat din morţi, aşa
cum sunt de acord şi premileniştii. învierea lui este
indiscutabil separată în timp de învierea finală. La învierea
lui Hristos a avut loc o înviere a sfinţilor ca semn al învierii,
aşa cum spune Matei 27: 52-53: “mormintele s-au deschis şi
multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit
din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi
s-au arătat multora”. Şi aceasta a fost o înviere reală.
Oricum o interpretare naturală şi normală a textului
din Apocalipsa 20 spune că învierea neprihăniţilor are loc la
258 John WALVOORD, op. cit. pag. 302.

152
începutul celor o mie de ani. Numai spiritualizând acest pasaj
şi considerând prima înviere naşterea din nou a
credinciosului, poate fi negată separarea învierii
neprihăniţilor de cea a celor răi.
Prin urmare, premileniştii consideră că revelaţia dată
lui Daniel afirmă că după necazul cel mare şi a doua venire a
lui Hristos, atât neprihăniţii cât şi cei răi vor învia.
Nu este deloc neobişnuit faptul ca o profeţie din
Vechiul Testament să includă evenimente separate de un
interval de timp, deşi se pare că există o legătură imediată
între el.
După revelaţia amplă - care a început cu împăraţii
Persiei, a trecut prin perioada macabeană şi apoi a sărit direct
la vremea sfârşitului şi la necazul cel mare, inclusiv învierea
şi răsplătirea celor neprihăniţi, lui Daniel i se spune: “ţine
ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea”. Prin această
afirmaţie se spune clar că revelaţia “cu toată lumina şi
siguranţa pe care le-a primit Daniel de la ea, nu a avut scopul
principal să-i interpreteze evenimentele numai lui. De fapt,
scopul întregii revelaţii este să-i ajute pe cei ce se încred în
Domnul, în necazurile pe care le vor avea la sfârşitul
vremurilor.
Semnificaţia expresiei probabil că se referă la ultima
perioadă care precede a doua venire a lui Hristos, care pune
capăt sfârşitului vremurilor.
Montgomery se pare că a înţeles corect semnificaţia,
el spunând că reprezintă ultima jumătate a perioadei de şapte
ani din Daniel 9: 27, care culminează cu a doua venire .259
Revelaţia finală a profeţiei lui Daniel, cheia de boltă a
tuturor revelaţiilor anterioare, extraordinare, face din cartea
lui Daniel cea mai mare şi mai comprehensivă revelaţie
profetică din Vechiul Testament: “Şi tu mergi spre sfârşitul
259 Ibidem, p a g . 303.
153
tău şi te odihneşte şi te vei scula ca să primeşti moştenirea ta
la sfârşitul zilelor”; lucru care înseamnă că şi “profetul -
omul lui Dumnezeu” trebuie să-şi găsească odihna în
mormânt. Sfârşitul versetului lasă să se înţeleagă că Daniel
este socotit printre “cei înţelepţi” vizaţi la V. 3. Deci şi el “la
sfârşitul zilelor”, va primi “moştenirea” cuvenită celor drepţi.
Pentru creştinii care trăiesc în această epocă de
eforturi de a înţelege aceste zile dificile care vor duce la
realizarea planului lui Dumnezeu, pentru Biserică, cartea lui
Daniel, ca niciodată înainte, aruncă o lumină amplă asupra
evenimentelor contemporane care anticipează sfârşitul ce s-ar
putea să nu fie prea departe.
Când planul lui Dumnezeu se va încheia, va fi mai
clar atunci decât este în prezent că Dumnezeu nu a aruncat
nici un cuvânt în vânt. Aşa a spus şi Hristos pe când se afla
încă pe pământ: “Adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece
cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slavă
din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei
5: 18).
8. Angheologie
Cartea lui Daniel este deosebit de interesantă şi prin

prisma faptului că relatarea sa este un mare pas înainte faţă de
scrierile timpurii în care îngerii sunt mesageri anonimi ai lui
dumnezeu şi fără caractere proprii deosebite.
Daniel le dă nume personale şi le defineşte funcţiile ca
patroni şi păzitori ai naţiunilor. El a avut contact direct cu ei
atât din punct de vedere practic, cât şi mistic.
în ambele părţi ale cărţii lui Daniel îi găsim pe îngeri.
- Prima naraţiune ce ne interesează din punct de
vedere angeologic este aceea a cuptorului de foc (Dan. III).
Trei prieteni şi ucenici ai lui Daniil (Sandrac, Mesac şi Abed-
Nego), au refuzat să asculte ordinul lui Nabucodonosor de a
154
adora o imagine în aur, şi în consecinţă, au fost legaţi şi din
ordinul regelui, aruncaţi într-un cuptor de foc de 7 ori mai
încins decât de obicei.
- Credincioşi şi neînfricaţi, cei trei tineri şi-au pus
credinţa în Dumnezeu şi s-au rugat să fie salvaţi.
- “Şi n-au încetat slujitorii regelui, care-i aruncaseră în
cuptor, să înfierbânte cuptorul cu catran şi cu smoală, cu câlţi
şi cu viţă . . . Iar îngerul Domnului s-a coborât la Azoria
(Abed Nego) şi la cei trei prieteni ai lui, în cuptor şi s-a stins
văpaia. Şi l-a suflat în mijlocul cuptorului ca o răcoare de
adiere şi de rouă, aşa că focul nu i-a mai atins; nu le-a mai
pricinuit nici dureri, nici teamă” (Dan. III, 46-51).
Recunoştinţa celor trei tineri şi-a găsit expresia în acel
faimos imn de mulţumire, care este folosit de secole în
Biserica Creştină, cunoscut sub numele de “Cântarea celor 3
j * *59 * 2 6 0
tineri .*
“Binecuvântaţi îngeri pe Domnul, lăudaţi-L şi-L
preaînălţaţi pe El în veci”.
Tot în prima parte, chiar Daniil, fiind aruncat în
groapa cu lei, la porunca regelui, este salvat miraculos tot de
un înger: “Dumnezeu L-a trimis pe îngerul Său, care a închis
gura leilor şi ei nu mi-au făcut nici un rău pentru că am fost
găsit nevinovat înaintea Lui, precum şi în faţa ta, rege, n-am
făcut nici un rău!” (Dan. VI, 23).
Scrierile din a doua jumătate a cărţii lui Daniel sunt,
aşa cum se ştie, apocaliptice, o formă de compoziţie pe care
evreii au folosit-o în timpurile de asuprire, asigurându-le
nădejdea celor drepţi de împlinire a ultimei rugăminţi.
Lui Daniel i s-au înfăţişat multe viziuni a căror
desluşire îl puneau în încurcătură până când Arhanghelului
Gavriil i s-a ordonat de către Dumnezeu să le tălmăcească
260 * Maica ALEXANDRA/ Sfinţi îngeri, traducere de Irineu

Pop Bistriţeanul, Ed. Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992, pag. 89-90.
155
pentru el. Este pentru prima dată când i se dă un nume
personal unui înger, în Vechiul Testament. Numele lui
înseamnă “Omul lui EL”, adică “Omul lui Dumnezeu”. “EL”
este vechiul cuvânt canaanit pentru Dumnezeu şi “gabr”
înseamnă om. Alţii îl interpretează ca “El este luptătorul
meu” sau “El se arată viteaz ” .*261
Daniil a priceput că fiecare naţiune are un înger
păzitor şi în mod specific, Sfântul Arhanghel Mihail este
protectorul şi patronul Israelului (Dan X, 21).
De asemenea a văzut slava lui Dumnezeu deşi
cuvintele sale, într-un fel, nu au puterea celor ale lui Isaia şi
Iezechil.
împrumutând termeni care fuseseră folosiţi mai
înainte, descrierile lui Daniel par a fi mai convenţionale,
totuşi, în relatarea lui, există timbrul adevărului, care nu lasă
nici o îndoială că a avut o experienţă spirituală, autentică şi
profundă şi că a văzut într-adevăr oştirile cereşti. “Mii de mii
îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui” (Dan
VII, 10), ne spune el.
Mult din ceea ce a văzut Daniel şi a năzuit să exprime
în cuvinte rămâne neclar pentru aceia care aşteaptă o
cunoaştere specifică în acest domeniu, dar, există şi
Arhanghelul Gavriil care este uşor de înţeles şi care coboară
experienţa lui la nivelul nostru .262
Daniel relatează că asta s-a întâmplat într-o seară când
era profund concentrat şi adâncit în rugăciune.
“Şi în vreme ce grăiam şi mă rugam şi mărturiseam
păcatul meu, . . . şi cădeam cu ruga mea fierbinte înaintea
Domnului meu . . . iată un om Gavriil, pe care l-am văzut în
vedenia mea cea de la început, în zbor grăbit, s-a apropiat de
mine, pe la vremea jertfei de seară. Şi a venit şi mi-a grăit

156
zicând: “Daniele, chiar acum am venit ca să-ţi deschid
mintea” (Dan. IX, 20-22).
Existenţa spiritelor create dar netrupeşti ne arată
putinţa unei cunoaşteri directe a realităţii spirituale, putinţa
unei comunicări directe între spirit şi spirit.
Revelaţia dumnezeiască ne spune dealtfel, despre o
lume a spiritelor netrupeşti, aflate într-o solidaritate cu
oamenii şi cu lumea sensibilă.
Cu privire la momentul când a fost creată lumea
spiritelor, Sfânta Scriptură nu cuprinde decât un singur loc, în
cartea lui Iov, care consideră acest moment anterior creaţiei
lumii sensibile şi a omului. în acest loc se spune:
“Când s-au făcut stelele lăudatu-M-au cil glas mare
toţi îngerii Mei (Iov XXXVIII, 7).
Sfinţii Părinţi socotesc că îngerii au fost creaţi înainte
de crearea lumii sensibile şi a omului. Varietatea lor este tot
aşa de mare ca şi între popoarele lumii văzute sau cu mult
mai mare.
Sfântul Ioan Gură de Aur: “Există îngeri, arhangheli,
scaune, domnii, începătorii, puteri. Totuşi mulţimile cereşti
nu sunt numai acelea, ci şi de popoare infinite, rase negrăite,
pe care nici un cuvânt nu le poate înfăţişa, cum rezultă din
cuvintele Sfanţului Apostol Pavel (Efes 1, 21) pentru care
există între ele numiri care vor fi cunoscute în viitor şi care
nu sunt cunoscute în prezent.263
îngerii au rostul lor în conducerea cetelor cereşti şi a
popoarelor, a inspiraţiei şi a artelor.264
Ei sunt aşezaţi în 9 cete sau trepte cu rosturi precise şi
cinstiţi de biserică, în special cei doi Arhangheli Mihail şi
263 Pr. Prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică

Ortodoxă, voi. I, Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 1996, pag. 290-291.
264 Diacon P. I. DAVID, Călăuza creştină, Ed. Episcopiei
Aradului, Arad, 1987, pag. 326.
157
Gavril, îngerii fiind consideraţi conducători de biserici
(Apocalipsă I)
Unii critici afirmă că Daniil s-ar fi inspirat în ce
priveşte angheologia din teoriile perşilor, spunând că acestea
diferă decât puţin de angheologia iudaică anterioară
captivităţii babiloniene. însă este o mare diferenţă între
angheologia persană şi angheologia iudaică, aşa cum se
prezintă în cartea lui Daniel. Astfel, pe când îngerii lui
Ormuz (divinitatea persană) sunt divinităţi inferioare, aproape
independente, îngerii lui Iahve sunt făpturile Sale, fiind
servitorii Săi.
îngerii lui Daniil parcurg repede spaţiul şi se duc până
la marginile pământului cu porunci divine. O altă funcţie a
îngerilor Iudaismului este de a veghea fericirea naţiunilor, a
căror pază o au asupra lor, pe când în religia persană (Zend-
Avesta) nu se găseşte nici o urmă de o asemenea însărcinare,
pe care Ormuz să o fi dat geniilor sale.
îngerii lui Ormuz comandă fiecare câte o parte din
natură: unul peste ape - stăpânul metalelor, altul peste
pământ - stăpânul focului.265
Angheologia lui Daniel nu e mai înaltă decât aceea a
strămoşilor săi. Ea are urme adânci în Sfânta Scriptură, cu
privire la numărul, natura, funcţia şi ierarhia îngerilor,
începând cu Geneza. Astfel existenţa creaturii superioare
omului se vede aproape pe fiecare pagină a Genezei (!!! 24;
XVI, 7; XXI, 17; XXIII, 16; XXVIII, 13 etc).
Heruvimii şi serafimii apar în Exod şi Isaia: “Doi
heruvimi şi doi serafimi, zice Domnul, vor împodobi
copacul” (copacul de aur, care era pus deasupra Chivotului
era acoperit de aripile a doi heruvimi ce erau aşezaţi de o
parte şi de alta a chivotului); iar Isaia vede serafimii cu câte 6
265 ZOTA, St. op. cit., cap. 32-33.

158
aripi stând în picioare înaintea tronului lui Iahve. (Isaia
XXXVII, 36).
Din aceste locuri vedem clar că influenţa parsismului
cu privire la angheologie n-a avut nici o influenţă asupra
cărţii lui Daniel.266
9. Daniel. Privire de ansamblu în viziune patristică.
Cartea profetului Daniel267 - ultimul dintre cei patru

profeţi mari - este una dintre cele mai expresive cărţi
profetice ale Vechiului Testament cu privire la modul în care
Dumnezeu pregăteşte omenirea pentru venirea Mântuitorului.
Ea prezintă o valoare deosebită şi pentru faptul că, spre
deosebire de alte cărţi ale Vechiului Testament, în, care se
arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru poporul Său
ales, de a păstra credinţa cea adevărată şi promisiunea venirii
unui Mântuitor, Dumnezeu se adresează prin Daniel regilor
unui neam păgân - asiro-babilonienii.
Cartea are două părţi deosebite după stil şi conţinut: o
parte istorică, în care se arată activitatea profetică a lui Daniel
în captivitatea babilonică, şi a doua parte - profetică, în care
sunt prezentate vedeniile proorocului Daniel, care se referă la
istoria mântuirii neamului omenesc şi la sfârşitul veacului şi
Judecata de apoi.
Sunt de remarcat episoadele în care profetul Daniel,
care fusese luat în robie de babilonieni în anul 605 î.Hr., îi
mustră pe regii acelui neam, pentru faptul că au uitat sursa
puterii lor politice şi au căzut în idolatrie, hulire a
Dumnezeului celui viu, mândrie şi desfrânări, orientând greşit

267 Daniel în evreieşte înseamnă «judecătorul meu este
Dumnezeu» sau «apărătorul meu este Dumnezeu» (cf. Studiul Vechiului
Testament, de pr. prof. N. CIUDN, op. cit., p. 202.
159
întregul popor. Mustrările profetului sunt precedate de vise
sau minuni inexplicabile, dăruite de Dumnezeu regilor
babilonieni şi urmate de tâlcuirea minunată a acestora. Regii
sunt îndemnaţi să cunoască originea puterii lor politice,
sensul ei şi responsabilităţile care derivă din aceasta, în caz
contrar, fiind ameninţaţi de Dumnezeu cu pierderea
pedagogică a acestei puteri.
Atitudinea socială a sfântului prooroc Daniel se
înscrie pe linia proorocilor Dumnezeului Celui viu. Ei „au
privit prezentul şi lucrurile temporale în lumina celui mai
înalt punct de vedere, al adevărurilor eterne şi absolute. De
aceea ei rămân mereu de actualitate. Sunt deci actuali şi
pentru epoca noastră. [...] Preocupările de ordin social ale
profeţilor sunt un reflex ori o consecinţă necesară a
problemelor religios-morale care constituie principala şi
esenţiala lor misiune.”268
Sfântului prooroc Daniel îi încredinţează Dumnezeu o
misiune deosebit de importantă şi de delicată în acelaşi timp:
de a susţine duhovniceşte şi moral poporul iudeu căzut în
robia babiloniană şi de a-L mărturisi înaintea unui imperiu
idolatru. In iconomia lucrării lui Dumnezeu - prin activitatea
profetului Daniel - de susţinere a credinţei şi moralului
poporului iudeu, cea mai mare importanţă a avut-o profeţia
mesianică de o exactitate matematică despre Naşterea
Mântuitorului Hristos. Ideea principală a cuvântărilor
sfântului proroc înaintea regilor babilonieni şi a supuşilor lor
constă în îndemnul la cunoaşterea şi slujirea adevăratului
Dumnezeu, Dumnezeul cerului269, Dumnezeu Cel
97n •
preaînalt . Reiese din aceste cuvântări profetice una dintre
268 Pr. prof. dr. Vladimir PRELIPCEAN, „Aspecte sociale în

scrierile profeţilor Vechiului Testament”, Tipografia Alexandru Ţerek
(extras din Revista „Candela”, nr. LVII/1946), Iaşi, 1946, p. 5.
269 Daniel, 2, 37, 44.
270 Daniel 5, 18.
160
cele mai importante idei - legătura directă dintre ortho-doxia
(dreapta slăvire, închinare) şi ortho-praxia (dreapta vieţuite,
lucrare).
Această idee, foarte mult dezvoltată în epoca Noului
Testament271, reprezintă axul central al înţelegerii, dezvoltării
şi evaluării unei atitudini sociale. întreaga atitudine socială a
unei persoane este structurată de paradigma existenţială a
acesteia; la rândul ei această paradigmă sau crez existenţial se
adapă sau nu din Revelaţia dăruită nouă de Dumnezeu şi
întărită prin atâtea minuni şi exemple concrete, anterioare sau
contemporane. Numai Dumnezeu ne poate descoperi
adevărata noastră fiinţă şi adevăratul nostru sens şi numai El
ne poate ajuta în urmarea acestuia. Orice concepţie
autonomistă sau raţionalistă despre firea umană şi sensul ei e
lovită de relativism şi, ştirbind întotdeauna măreţia ei, decade
într-o direcţie contrară acesteia, cu consecinţele tragice de
neocolit. De aceea izvorul unei atitudini sociale cu efect
pozitiv şi durabil în timp, datorită corespondenţei acesteia cu
firea umană, nu poate fl decât Revelaţia. Drama Vechiului
Testament se centrează tocmai în jurul acestei tensiuni dintre
Revelaţia dăruită poporului Israel şi păstrată prin dreaptă
credinţă şi căderea poporului ales în idolatrie, cu consecinţele
tragice sociale imediate.
Cartea sfântului proroc Daniel este doar un episod al
acestei drame, poate unul dintre cele mai importante, datorită
raportării directe a poporului ales la un imperiu idolatru, care
l-a strămutat într-o grea robie. Modelul vieţuirii profetului
Daniel şi a celor trei tineri în mijlocul unor neamuri păgâne
este un exemplu de mare forţă, inspirând tuturor generaţiilor
271 Romani 1, 23-28; Scrierile Părinţilor Apostolici (Didahia,

ş.a(, Scrierile Apologeţilor creştini (Apologeticul lui Tertulian, Apologia I
a Sfântului Iustin Martirul şi filosoful, ş.a.), scrierile Sfinţilor Părinţi
capadocieni (de ex. Omiliile şi cuvântările Sf. Vasile cel Mare), şi, de
fapt, întreaga Tradiţie patristică.
161
de drept-slăvitori creştini o paradigmă-cheie a credinţei tari în
Dumnezeu şi a unei drepte vieţuiri într-un cadru social plin
de frământări şi potrivnicii.
Daniel era membrul unei nobile familii din tribul Iuda
şi era foarte tânăr când văzu armata babiloniană intrând
victorios în Ierusalim şi jefuind templul de odoarele sfinte.
Nabucodonosor, regele Babilonului, după ce a zdrobit armata
egipteană la Charchemis (Gerablu de astăzi) şi i-a urmărit pe
fugari până sub zidurile Pelusiei, a avut timpul necesar la
întoarcere de a-şi impune voinţa sa regelui Ioachim (care
încheiase o alianţă cu regele Egiptului - Necao, în pofida
sfaturilor profetului Ieremia) şi să ia ostatici dintre copiii
celor mai nobile familii din Iuda. Daniel s-a aflat între aceşti
captivi, fiind dus fără milă printre prizonierii de război, în
urma învingătorului. De altfel, aceasta era o tactică
„diplomatică” întâlnită frecvent în acele timpuri barbare,
menită a-i ţine în frâu pe aceia care juraseră credinţă pe capul
• • 272 *
acestor ostatici.
Intenţia regelui babilonian, dezvăluită mai marelui
famenilor - Aşpenaz, era de a alege dintre cei luaţi captivi,
patru tineri din neam regesc şi din viţă aleasă (Daniel I, 3),
având deosebite calităţi273, şi să fie instruiti şi pregătiţi a intra
272 St. I. ZOTA, Profetul Daniel. Teză de licenţă., Bucureşti,

Tipografia Curţii Regale, F. Gobi FII, Bucureşti, 1901, p. 11. Această
tactică „diplomatică” o vom întâlni şi mai târziu, în politica externă a
Imperiului Otoman, de exemplu. Murad II îi ia ostatici pe fii lui Vlad
Dracul (Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos), ţinându-i captivi la Edime, spre
a se asigura de imposibilitatea domnitorului valah de a pomi o cruciadă
împotriva lui.
273 „... fără nici un cusur trupesc, frumoşi la chip şi iscusiţi în
toată înţelepciunea, cunoscători a toată ştiinţa, cu adâncă putere de
pătrundere şi plini de râvnă...” (Daniel 1, 4). Toate aceste calităţi sunt
daruri ale lui Dumnezeu, pe care tinerii binecredincioşi au ştiut aă şi le
păstreze şi să le cultive. în general poate fi observată lumina unor oameni
care provin din familii binecredincioase, educaţi ei înşişi a urma cu râvnă
162
în slujba lui. Au fost aleşi Daniel împreună cu Anania, Misail
şi Azaria, urmând a locui la Palat şi a învăţa alături de ceilalţi
fii de nobili haldei ştiinţa şi limba haldaică. Mai marele
famenilor le schimbă tinerilor numele lor cu nume de-ale
haldeilor, în vederea întăriri statutului lor de robi. Mai mult,
crezând regele câ buna lor stare materială le-ar şterge din
suflet dorul de patrie, se în grijea chiar şi de hrana acestor
tineri274. însă atât Daniel, cât şi ceilalţi trei tineri, şi-au pus în
gând să păzească cu sfinţenie obiceiurile părinţilor lor,
neatingându-se de mâncărurile care erau oprite de legea
mozaică.275 Cei patru tineri au această înţeleaptă atitudine,
pentru că „cei iubitori de Dumnezeu nu într-un loc anume
caută pe Dumnezeul tuturor, ci oriunde ar nimeri îi aduc
aceeaşi slujire, şi în restrişti aflându-se la fel se închină
Stăpânului lor.”276 Atitudinea lor minunată se arată cu atât
mai plină de înţelepciune cu cât ei se deprinseseră în mijlocul
neamului lor „a se închina într-un anume loc, apoi fuseseră
strămutaţi în străinătate şi fuseseră siliţi a purta jugul robiei la
vârstă foarte tânără, fiind nevoiţi a trăi sub legi străine” şi
sârguindu-se a „păzi cucernicia părintească”277. Această
hotărâre a lor s-a datorat mai ales faptului că au văzut pe
babilonieni spurcând mâncărurile prin chemarea idolilor şi
pângărind vinul prin libaţii (vărsări) în cinstea acelora; astfel,
„calea vieţii” (Didahia, cap. I). înţelepciunea, puterea lor de pătrundere,

conştiinciozitatea care merge până în amănunt, dreapta judecată, sunt
calităţi ale celor care au fost educaţi după dreptarul înţelepciunii
dumnezeieşti. Frumuseţea lor sufletească se manifestă şi prin
frummuseţea fizică, datorită legăturii intime dintre trup şi suflet.
274 St. I. ZOTA, op. cit., p. 12.
275 „Şi Daniel şi-a pus în gând să nu se spurce cu bucatele şi
vinul regelui şi a cerut voie căpeteniei famenilor să nu se pângărească”
(Daniel 1, 8)
276 Fer. THEODORIT al Cirului, Tâlcuire la Cartea Propocului
Daniil, trad. de A. Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, p. 22
277 Ibidem.
163
„ei trec cu vederea mântuirea cea văzută şi, călcând plăcerea
ospeţelor împărăteşti, roagă pe mai marele famenilor să-i lase
a nu se împărtăşi de bucatele împărăteşti”278. Ei au găsit
înţelegere înaintea mai marelui famenilor (Daniel I, 9),
deoarece „alegerii celei bune a voinţei îi urmează purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, şi îndată ce tinerii au ales cele
Dumnezeieşti s-au bucurat de ajutorul lui Dumnezeu. [...]
învăţăm, dar, şi de aici că nimeni dintre cei ce au crezut în El
nu a rămas trecut cu vederea de către Dumnezeu”279. Vedem
astfel cum au păstrat credinţa cei patru tineri, şi cum în ciuda
unei presiuni sociale puternice ei au reuşit, cu ajutorul
Domnului, să păzească poruncile Lui. Pentru aceea Biserica îi
laudă astfel: „Tinerii cei de bun neam, defăimând cu tărie
cuvintele tiranului celui păgân, n-au voit a se spurca cu
bucatele haldeilor celor fără de lege.”280
Cu toate că mai marele famenilor are la început o
ezitare întemeiată de faptul că „era om ce nu gustase din
harul duhovnicesc şi socotea că trupurile se pot hrăni şi pot
înflori doar din belşugul de mâncare”281, şi de aceea se temea
ca nu cumva ceilalţi fiind hrăniţi cu îmbelşugare, iar aceştia
petrecând în post, să se vadă vreo deosebire între feţele lor şi
să primească pentru aceasta pedeapsă cruntă de la împărat,
care poruncise contrariul. însă Daniel cu multă înţelepciune îl
roagă pe cel pus de către Aşpenaz supraveghetor peste cei
patru tineri ca să facă o probă cu dânşii, de zece zile; iar de se
va arăta o diferenţă vizibilă între ei şi ceilalţi tineri, atunci să
facă după cum socoteşte (Daniel I, 12-13). „Nimic nu e mai
tare decât credinţa în Dumnezeu, [...] fiindcă asemenea
credinţă şi îndrăznire, care l-a făcut a se bucura de ajutorul
278 Ibidem.
279
Ibidem, p. 23.
280
Mineiul pe Decembrie, ediţia a Vl-a, Ed. I.B.M.B.O.R., 1991,
cântarea I-a, glasul 8
281 Fer. THEODORIT, op. cit., p. 23.
164
Dumnezeiesc şi nemâncând, mai bineîncuviinţat şi mai
frumos şi mai mare a se arăta decât cei ce mâncau şi se
desfătau şi de răsfăţul împărătesc se bucurau, arată o
cucernicie neîntrecută. Bine a ştiut şi să îşi facă rugămintea
mai lesne înduplecătoare [...]. Atâta grijă de legile
Dumnezeieşti şi credinţă fată de Legiuitor avea de prunc
91^9
acest Dumnezeiesc bărbat.” Dumnezeu i-a arătat pe tinerii
iudei - cei hrăniţi cu seminţe şi cu (elurite legume - mai
frumoşi la chip decât cei hrăniţi cu multe feluri de bucate şi
de desfătări283 împărăteşti (Daniel I, 15-16). Această pildă ne
este dată spre întărire şi spre încredinţarea noastră în grija lui
Dumnezeu, indiferent de frământarea sau potrivnicia cadrului
social. Totodată este şi un îndemn la înfrânarea dorinţei
pentru desfătări trupeşti şi căutarea celor duhovniceşti, care
întăresc sufletul. închiderea orizontului în desfătările trupeşti
sărăcesc existenta umană şi nu o împlinesc, datorită răsturnări
5 9 R4
ordinii fireşti a preocupărilor faţă de suflet şi faţă de trup.
282 Fer. Theodorit, op. cit., p. 24

283 Aşa cum se aminteşte şi în Rugăciunea pentru binecuvântarea
colivei (cf. Liturghier, Ed I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 372)
284 Postul naşte pe profeţi, întăreşte pe cei puternici. Postul
înţelepţeşte pe legiuitori. [...] Postul îndepărtează ispitele, postul
îndeamnă spre evlavie. Postul este tovaraş al înfrânării, creator al
castităţii. în timp de război face eroi, iar în timp de pace propovăduieşte
liniştea [...] Postul este creşterea caselor, mama sănătăţii, pedagogul
tinereţii, podoaba bătrânilor, tovarăş bun de drum celor ce călătoresc,
tovarăş credincios al soţilor. Bărbatul nu pune la îndoială cinstea casei
sale când vede că femeia lui posteşte, nici femeia nu se topeşte de gelozie
când bărbatul său sfinţeşte postul [...] O dată cu pettrecerea, cu beţia şi cu
mâncărurile pregătite cu multă grijă, vine şi tot felul de desfrânare
dobitocească [...] Postul este podoaba oraşului, stabilitatea pieţei, pacea
caselor, salvarea averilor” (Sf. Vasile cel Mare, Omilia I-a Despre post 1,
în Omilii şi cuvântări, trad. pr.prof.D Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2004, p 13-23) „Dacă oamenii ar lua postul ca sfătuitor al
faptelor lor, n-ar mai fi nici o piedică să domnească pacea adâncă în toată
lumea, nu s-ar mai răscula popoarele unele împotriva altora, nu s-ar mai
165
Acestor patru tineri „le-a dat Dumnezeu ştiinţă şi
pricepere în oricare scriere, preciun şi înţelepciune încât
Daniel putea să tâlcuiască vedeniile şi vesele” (Daniel I, 17).
„Că nu învăţătura Haldeilor, spune Daniil, i-a făcut pe ei
pricepuţi şi i-a umplut de toată înţelepciunea, ci din
Dumnezeiescul har fiind învredniciţi şi de pricepere şi de
înţelepciune, mai presus decât toţi s-au arătat. [...] Şi de aici
învăţăm că Dumnezeul tuturor nu face deosebire de vârstă, ci
caută doar la cucernicie şi dragostea de Dumnezeu: şi de află
acestea la un tânăr, îi dă întâietate înaintea multor bătrâni.”285
Astlel că, fiind chemaţi de regele Nabucodonosor după cei 3
bate oştirile. Dacă ar domni postul, nu s-ai mai făuri arme, n-ar mai fi
tribunale, n-ar mai fi închisori, pădurile şi pustiurile n-ar mai avea tâlhari,
oraşele denunţători, iar mările piraţi. Dacă oamenii ar fi ucenicii postului,
nu s-ar mai fi auzit, precum spune Iov, glasul celui care cere birul (Iov.III,
18). Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de
plină de plâns şi de tristeţe. Postul i-ar fi învăţat pe toţi să se înfrâneze nu
numai de la mâncare, dar să izgonească şi iubirea de arginţi, lăcomia,
precum şi orice viciu. Dacă păcatele acestea ar fi fost îndepărtate n-ar mai
fi fost nici o piedică de a avea pace deplină, de a fi lipsiţi de tulburare
sufletească (Sf. Vasile cel Mare, Omilia a Il-a Despre post. II, în op.cit.,
p. 30-31)
285 Fer. THEODORIT, op.cit, p. 25-26, spune şi Psalmistul că
„Mai mult decât bătrâni am înţeles, că poruncile Tale am căutat” (Ps. 118,
100) înţelepciunea şi pătrunderea până în profunzime a realităţii
înconjurătoare nu sunt decât rodul unui dialog între om şi Dumnezeu, a
unei deschideri tot mai ppronunţate pentru lumina dumnezeiască. De
aceea, orice atiti-idine socială - pentru a fi benefică întregului cadru social
- trebuie să izvorască dintr-o adevărată trăire a legăturii cu Dumnezeu. O
atitudine socială, dacă în cadrul ei se urmăreşte pofta sau
câştigul/interesul imediat şi egoist, nu poate fi decât aleatorie şi
dezintegrantă pentru ansamblul social. Dar şi o atitudine şovăitoare şi
neasumată din partea unui credincios nu îi poate ajuta pe ceilalţi (care
caută, adesea inconştient, lumina şi spnjinul în atitudinea lui), ci mai rău
le face. Numai o atitudine integral asumată, izvorâtă din întâlnirea omului
cu Dumnezeu, are puterea de a lumina şi odihni pe ceilalţi, şi de a „dospi
întreaga framântătură” (cf. Galateni V, 9) a societăţii.
166
ani de studii şi testaţi de către dânsul, a avut ocazia să
constate singur sporirea lor în toată ştiinţa haldeeană şi în
înţelepciune, încât îi întreceau de zece ori pe ceilalţi tineri
haldei şi pe toţi magii şi prezicătorii din împărăţia lui (Daniel
I, 20). Regele îi opri pe lângă sine la curte, aceste favoruri
făcură să crească repede faima lor, atât în ochi haldeilor, cât
şi în ai noilor captivi aduşi de Nabucodonosor de la
286
Ierusalim, în urma potolirii unei noi revolte a lui Ioachim.
înţelepciunea profetului Daniel se arată şi din
dezlegarea unei situaţii dificile, pe care o creaseră în sânul
comunitătii iudaice chiar cei doi bătrâni rânduiţi în anul acela
* 287
să fie judecători ai iudeilor din robia babilonică . Aceştia,
de necaz că Susana, care era femeia unui nobil iudeu numit
Ioachim şi care fusese crescută de părinţii ei în legea lui
Moise, nu le-a cedat intenţiei lor păcătoase, au acuzat-o în
faţa poporului iudeii de adulter. Poporul crezând celor doi
bătrâni plini de cuget rău, au judecat-o spre moarte. Şi a auzit
Dumnezeu glasul nevinovat al rugăciunii ei şi S-a milostivit
spre ea, deşteptând „duhul într-un prunc tânăr, căruia îi era
numele Daniel” (Istoria Susanei I, 44). Acesta cu mult curaj a
mustrat poporul iudeu că se grăbea să execute o sentinţă a
cărei adevăr nu l-au verificat, şi înfruntându-i pe bătrânii
judecători, i-a vădit înţelepţeşte de minciună, prin aceea că
prin despărţirea lor ei au mărturisit diferit despre Susana. Şi
s-a împlinit ceea ce în batjocură i-au spus bătrânii: „ Vino de
şezi în mijlocul nostru şi ne spune nouă că ţi-a dat Dumnezeu
cinstea bătrâneţilor” (Istoria Susanei I, 49). Pentru că el cu
multă îndrăznire i-a judecat şi i-a mustrat: „Sămânţa lui
Cannaan şi nu a lui Iuda, frumuseţile te-au înşelat şi pofta a
286 St. I. ZOTA, op. cit., p. 12.

287 Evenimentul este prezentat în cartea Istoria Susanei, care se
află în traducerea românească a Bibliei după cartea înţelepciunii lui Isus
Sirah. în traducerea grecească a Septuagintei, istoria Susanei formează
capitolul 13, ca adaos la cartea canonică a profetului Daniel.
167
înşelat inima ta. Aşa făceai fetelor lui Israel care, de frică, se
împreunau cu voi; ci n-a suferit fata lui Iuda fărădelegea
voastră” (Istoria Susanei I, 56-57). Iar poporul auzind
asemenea răutate le-a făcut bătrânilor după legea lui Moise
omorându-i, că au căutat să desfrâneze, au mărturisit strâmb
şi au vrut să dea la moarte sânge nevinovat. Susana şi familia
ei au mulţumit lui Dumnezeu, iar Daniel a căpătat multă
faimă înaintea poporului iudeu (Islorici Susunei I, 64). De
aici se vede cum îndreaptă Dumnezeu printr-un ales al Său o
situaţie dificilă, generată de o atitudine plină de egoism şi de
poftă, care s-ar fi finalizat prin moartea unei persoane
nevinovate. Tăria unei atitudini tranşante în privinţa
adevărului şi dreptăţii nu poate veni decât prin întâlnirea
omului cu Dumnezeu şi prin căutarea Lui mai întâi. Fără a fi
într-o legătură puternică cu Dumnezeu, omul nu poate avea
curajul şi tăria unei atitudini de apărare a dreptăţii, datorită
calculelor mai mult sau mai puţin egoiste. Numai cineva care
are curajul de a se jertfi pentru apărarea celuilalt, poate avea
şi curajul apărării adevărului şi dreptăţii; iar cineva nu se
poate jertfi pentru celălalt, decât numai dacă îl întăreşte
Dumnezeu spre această jertfa. De aceea nu este important să
trasăm intelectual/raţional o linie de comportament într-o
anumită situaţie, ci să dobândim curăţenia sufletească pentru
a primi harul lui Dumnezeu.
Darul lui Dumnezeu pe care îl primise profetul
Daniel, de a explica cu o minunată pătrundere vedeniile şi
visele cele mai misterioase, de a descoperi lucrurile cele mai
tainice şi a prezice viitorul, este recunoscut de toţi, atunci
când regele Nabucodonosor are un vis care îl tulbură şi pe
care îl uită. De fapt este recunoscută de către toţi misiunea
divină a profetului: aceea de a-L mărturisi pe Dumnezeul Cel
preaînalt şi atotputernic.
Iniţial, Nabucodonosor cere povestirea şi tâlcuirea
visului său din partea magilor haldei., care erau recunoscuţi
168
în arta lor de a interpreta visele şi a prezice viitorul după ele.
Regele îi ameninţă cu moartea pe toţi magii şi înţelepţii
Babilonului, dacă aceştia nu vor reuşi să-i spună lui visul pe
care l-a visat şi interpretarea lui. Toţi înţelepţii şi magii
încearcă să îl convingă de faptul că acest lucru este mai
presus de cele omeneşti, vădindu-se indirect de deşertăciunea
ştiinţei lor, pe care de altfel o sesizează şi regele: „Fără
îndoială, eu ştiu că voi căutaţi să câştigaţi vreme, fiindcă
vedeţi că eu hotărârea am luat-o; cp dacă nu-mi faceţi
cunoscut visul, este că aveţi de gând să vă sfătuiţi unul cu
altul şi să spuneţi înaintea mea vorbe mincinoase şi
înşelătoare, până când vremurile se vor schimba. De aceea
spuneţi-mi acum visul şi eu voi şti dacă voi puteţi să-mi
descoperiţi şi tâlcuirea lui!” (Daniel II, 8-9). Aceştia,
neputând împlini cererea regelui, au fost daţi de el, în mânia
lui, spre tăiere. Insă tânărul profet Daniel, văzând că o
asemenea tragedie se abate asupra înţelepţilor din Babilon288,
între care erau socotiţi şi cei patru tineri, s-a întristat mult şi a
întrebat cu multă înţelepciune pe dregătorul însărcinat cu
această poruncă - Arioh - pricina unei astfel de hotărâri.
Aflându-o, înţeleptul Daniel s-a dus îndată la rege cu
rugăciunea de a-i da un răgaz de vreme şi promiţându-i289 că
îi va descoperi visul şi tâlcul acestuia. întors la casa sa,
profetul le vesteşte şi celorlalţi trei tineri iudei cuvintele
despre acestea, „cerându-le să roage fierbinte milostivirea
lui Dumnezeu din ceruri pentru această taină, ca să nu lase
să piară Daniel şi prietenii lui împreună cu ceilalţi înţelepţi
288 Şi această milostivire este potrivită prorocului: că nu suferea a

scăpa doar el dimpreună cu prietenii de junghierea cea nedreaptă, ci şi
Haldeilor le lucrează mântuirea, nădăjduind a-i scăpa prin această minune
de necredinţă şi a-i aduce la Dumnezeul tuturor”, Fer. THEODORIT,
op.cit., p.37.
289 Trebuie remarcat curajul şi încrederea lui în Domnul, că îl va
izbăvi dintr-o situaţie atât de dificilă.
169
ai Babilonului” (Daniel II, 18). Tâlcuind acest verset,
Fericitul Theodorit afirmă următoarele: „Cu adevărat, mare
este depărtarea între adevăr şi minciună: că lucrătorii
minciunii sunt deşerţi de împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi,
folosindu-se numai de gânduri omeneşti lipsite de cucernicie,
zic şi fac toate spre amăgirea oamenilor; iar cei hrăniţi cu
adevărul nu suferă a zice sau a face vreun lucru fară ajutorul
de sus, ci, aşteptând dezlegare pentru cererile lor doar de la
Pronie, care vede toate, stau nemişcaţi, neclătinaţi, nelăsându-
se mânaţi încoace şi încolo, ci slobozi de viforul gândurilor
omeneşti. Şi pentru aceasta dă mărturie de Dumnezeu
insuflatul Daniil, care, cerând pnţin răgaz de vreme pentru
aflarea visului, nu a cheltuit timpul zadarnic în gânduri, ci în
cerere şi în rugăciune; şi nu numai în sine însuşi îndrăznind,
ci luând părtaşi la rugăciune şi pe cei de un obicei cu
dânsul.”29 Urmează apoi descoperirea tainei către Daniel de
către Domnul, iar Daniel îl laudă astfel: a Domnului este
„puterea şi înţelepciunea'”, Domnul este Cel „Care schimbă
timpurile şi ceasurile”, „Cel Care dă jos de pe tron pe regi şi
Cel Care îi pune”, şi El este Cel „Care dă înţelepciune celor
înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi” (Daniel II, 20-23). Foarte
important lucru este a mulţumi şi a slăvi pe Dumnezeu,
pentru ajutorul pe care îl primeşte omul în situaţiile dificile
ale vieţii; pentru că de fapt ajutor primim în permanenţă,
numai că el devine vădit mai ales în situaţii dificile, în care
omul se simte cu adevărat depăşit. Oamenii sfinţi ajung să
vadă ajutorul lui Dumnezeu la fiecare pas şi la fiecare
răsuflare a lor, înţelegând purtarea de grijă a lui Dumnezeu
nu numai pentru ei, ci pentru întreaga creaţie. De aceea orice
atitudine a lor este însufleţită de harul lui Dumnezeu, care
sălăşluieşte în ei. Fără Domnul, sau fară binecuvântarea Lui
290 Fer. THEODORIT, op. cit., p. 34-35.

170
ei nu îndrăznesc a face nimic, ştiind că „fără Mine nu puteţi
face nimic” (Ioan XV, 5).
Astfel, profetul Daniel îşi arată grija sa pentru viaţa
celorlalţi înţelepţi ai Babilonului: „Nu da morţii pe înţelepţii
Babilonului! ” îl roagă el pe Arioh, cerând să fie dus la rege,
pentru a-i spune acestuia visul şi tâlcuirea lui. Profetul îi arată
regelui că dorinţa lui nu poate fi împlinită de nici un om, fiind
mai presus de puterile omeneşti; însă îi vesteşte că „este un
Dumnezeu în ceruri, Care descoperă tainele şi Care a făcut
cunoscut regelui Nubucodonosor ce se va întâmpla în
vremurile ce vor veni” (Daniel II, 28). Profetul zice că
„Dumnezeu e Dascălul descoperirii tainelor, iar în cer a
adăugat spre a-i înlătura pe dumnezeii cei ce jos se fac
cinstiţi.”291 Daniel îi arată că nu pentru că el ar fi mai înţelept
decât toţi oamenii are parte de descoperirea tainei, ci ca să
afle regele dezlegare tainei lui de la Dumnezeul din cer. Iar
pentru aceasta Dumnezeu l-a avut ca slujitor al acestei
cunoştinţe pe profetul Daniel.292

292 Iată cum poate fi Folositor cu adevărat un om unei societăţi
întregi: curăţindu-se de patimi şi de egoism şi apropiindu-se de
Dumnezeu în rugăciune, curăţie sufletească şi ascultare. Lucrarea lui
poate părea neînsemnata privind din exterior, dar ea - prin delicateţea
lucrării dumnezeieşti - are puterea de a dospi o întreagă societate. Lumea
nu a cunoscut Evanghelia datorită celor doisprezece pescari şi apostolului
neamurilor, cel atât de prigonit? Veacul al XVIII-lea nu a cunoscut
străfulgerarea duhovnicească a câtorva monahi smeriţi, a căror influenţă
s-a resimţit până şi în beletristică (de ex., Dostoievski, Fraţii Karamazov)
(Sf. Paisie de la Neamţ, Sf. Nicodim Aghioritul, ş.a.)? Secolul XX nu a
fost dospit - în ciuda potrivniciei de nemaiîntâlnit a omenirii faţă de
Dumnezeu - de lumina duhovnicească a câtorva sfinţi din Muntele Athos
(Sf.Siluan, Gheron Iosif, Cuv.Paisie, ş.a.)? De aceea orice strategie
socială nu are puterea de a schimba o societate, pentru că este rodul minţii
omeneşti. Singura capabilă să schimbe în bine întreaga societate este
puterea dumnezeiască, care lucrează atât de delicat şi tainic, prin oamenii
care o caută cu toată fiinţa lor. Nu schemele alcătuite la birou de către
171
Daniel îi vesteşte şi îi tâlcuieşte regelui visul chipului
cu mădularele alcătuite din diferite materii. în tâlcuirea dată
lui de către Dumnezeu se arată la sfârşit împarăţia lui
„Dumnezeu, care cu toate că părea mică, totuşi a zdrobit cu
totul celelalte împărăţii, simbolizate de mădularele alcătuite
din diferite materii (Daniel 11, 36-37). Profetul, sfârşind
tâlcuirea visului, îi arată regelui obârşia puterii lui politice:
Dumnezeul cerului „împărăţie tare şi puternică şi cinstită a
dat - că nu din omenească vârtute, vrea să spună, i-ai dovedit
pe toţi, ci fiindcă Dumnezeu, Care împărăţeşte peste cer, ţi-a
dat ţie stăpânirea aceasta, încât să domneşti peste toţi
oamenii...”2 3 Astfel, Daniel îl conştientizează nu numai
asupra originii puterii sale politice, ci şi asupra
responsabilităţii foarte mari ce derivă din aceasta („în mâinile
căruia a dat pe fii oamenilor în orice ţinut ar locuf\ Daniel
II, 38). împărăţiile pământeşti au un caracter trecător294, că
diferile comisii, ci şiragul de metanii şi epitrahilul este modul ortodox de

a căuta soluţii la problemele dificile ale oricărui timp şi oricărei societăţi.
294 „Cu vrednicie este să ne mirăm de grija Dumnezeului tuturor
faţă de toţi oamenii: că nici pe cei care trăiesc în păgânătate nu-i lasă
despuiaţi de îngrijirea Sa, ci şi pe aceştia îi învredniceşte de toată purtarea
de grijă, ca de pildp pe bărbatul, şi fiara, şi păgânul de Nabucodonosor nu
l-a lăsat neluat în seamă, ci pentru început îi arată prin descoperiri
vremelnicia propăşirii din această viaţă, şi nestatornicia împărăţiei
lumeşti, şi că nimic nu dăinuie din fericirea omenească, ci se vestejeşte ca
florile”. Fer. Theodorit, op.cit., p.50. Vedem aşadar că Dumnezeu se
îngrijeşte cu multă atenţie şi de cei din neamurile păgâne, descoperindu-le
treptat adevărul. Spre deosebire de lucrarea dumnezeiască din vremea lui
Daniel, mişcarea ecumenică de astăzi, orientată mai mult în sensul unor
scheme raţionaliste, fără a se întemeia, aşa cum s-a întemeiat Daniel pe
Pronia lui Dumnezeu, încearcă să edifice o unitate de snprafaţa între
diferitele „confesiuni” şi religii, infuzând încet paradigma relativismului
şi pe tărâm religios. Adevărata universalitate nu se obţine decât în
Hristos-Adevărul şi în rugăciune curată către Dumnezeu. Fără Adevăr ne
e rugăciune, ci poliloghie. Adevărata propovăduire a Adevărului nu se
172
unele se vor scula asupra altora, însă împărăţia lui Dumnezeu
le va birui pe toate. Daniel sfârşeşte mărturisirea sa,
conştientizându-1 pe rege asupra milei Celui Preaînalt, de a
binevoi să îi descopere prin el visul privind cele ce vor fi.
Regele este impresionat de descoperirea lui Daniel şi îl
cinsteşte ca pe trimisul lui Dumnezeu. Nabucodonosor îl
răsplăteşte facându-1 guvernator peste Babilon, însă acesta
nu îi uită pe ceilalţi prieteni ai săi, ci îi aduce şi pe ei în
dregătorie.
Nabucodonosor uită însă repede învăţătura primită de
la Dumnezeu prin profetul Daniel, şi porunceşte să se facă un
chip în întregime de aur, arătându-şi prin aceasta potrivnicia
sa faţă de Dumnezeu şi dispreţuirea prezicerilor Lui şi
semeţia lui fară de margini. Iar la înnoirea (inaugurarea)
chipului celui de aur, Nabucodonosor i-a chemat pe toţi
cârmuitorii şi mai-marii oştilor, pe satrapi, pe ceilalţi
dregători ai întregului imperiu. Tuturor le-a poruncit ca la
semnalul pe care îl va da o întreagă instrumentaţie anume
pregătită, toţi să cadă şi să se închine idolului ridicat de rege.
Cel care nu se supunea poruncii tiranice, urma să fie aruncat
într-un cuptor cu foc. Toate elementele întregului scenariu
erau menite a-i impresiona pe participanţi: „materia, şi
măiestrita alcătuire, şi mărimea chipului, iar pe de alta îi
fermeca şi îi vrajea cu Felurimea glăsuirii organelor musiceşti
- iar pe cei ce nici de mărimea chipului nu s-ar fi mirat, nici
de cântarea cea desfătată a organelor nu s-ar fi lăsat vrăjiţi îi
sperie cu ameninţarea cuptorului. Ei bine, şi-a atins scopul,
căci, iată, toţi împlineau porunca, obişnuiţi fiind cu robia
fricii şi a plăcerii - şi doar de trei ori fericiţii coconi Anania,
Azaria şi Misail, păzind curat şi în robie bunul neam
face decât prin viaţa trăită în Dumnezeu şi e adesea o propovăduire fără

cuvinte.
173
părintesc, n-au vrut să se închine chipului.”295 Merită făcută o
comparaţie a acestei porunci tiranice cu situaţia unui sistem
politic totalitar: în esenţă demersul este acelaşi - încălcarea
libertăţii persoanei umane. Mai ales în ceea ce priveşte
exprimarea credinţei personale, într-un sistem totalitar, dacă
aceasta nu este corectă politic, urmează a fi eradicată. Putem
spune că într-un fel Nabucodonosor a avut o ambiţie
totalitaristă: indiferent de concepţia despre viaţă şi de
credinţa persoanelor chemate pe câmpul Deira, acestea
trebuiau să se supună voinţei tiranice a regelui. Cei care erau
deprinşi - după cum spune Fer. Theodorit - cu robia plăcerii
şi a fricii, robia poruncii nu li s-a părut nimic nou296, în
esenţă. Insă cei trei tineri, deprinşi a nu robi nimănui,
închinându-se Dumnezeului Celui Preaînalt, nu s-au supus
poruncii tiranice. Ei au resimţit pericolul căderii în robia
idolatriei, şi l-au înfruntat cu mult curaj. Pârâţi fiind de către
295 Fer. THEODORIT, op.cit., p. 58.

296 Mentalitatea sclavagista pe care o expune foarte sugestiv
Dostoievski în legenda Marelui Inchizitor: „Şi dacă există într-adevăr o
taină, atunci avem tot dreptul să vorbim în numele ei, mărturisind în faţa
lumii că libertatea inimii de a alege între bine şi rău nu înseamnă mare
lucru, că totul e taina căreia oamenii sunt datori să i se supună orbeşte,
chiar împotriva conştiinţei lor. Şi chiar aşa am procedat. Am căutat să
îndreptăm ceea ce ai făcut Tu, punând la temelia faptei Tale eroice
miracolul, taina şi autoritatea. Şi oamenii s-au bucurat că sunt din nou
mânaţi ca o turma şi că, în sfârşit inima lor a fost uşurată de povara unui
dar funest care le adusese numai necazuri (libertatea, n.n.)”,
F.M.Dostoievski, Fraţii Karamazov, vol.I, Ed. pentru literatură universală,
Bucureşti, 1965, p.354-355. Sofismul Marelui Inchizitor nu e îndreptat
decât în sensul luciferic de a nesocoti măreţia firii umane şi de a valida
neputinţa şi căderea umană de după călcarea poruncii de către Adam. De
aceea un sistem politic totalitarist va merge pe aceeaşi structură sofistică
şi amăgitoare, voind să împartă, cu multă „generozitate”, fericirea la toată
lumea, neţinând în esenţă cont de ea, ci numai de voinţa oarbă de a se
adăpa din licoarea puterii.
174
unii babilonieni pizmaşi, care în slăbiciunea robiei păgâneşti
erau mustraţi de cuget, tinerii II mărturisesc înaintea regelui
trufaş pe adevăratul Dumnezeu. Regele îi ameninţă, însă
aceştia nu s-au supus poruncii păgâneşti, pentru că „puneau
mai mult preţ pe legile dumnezeieşti decât pe viaţa de
acum”297. Cuvântarea lor înaintea regelui este plină de
înţelepciune şi de cuviinţă, însă totodată fermă. Ei II
mărturisesc pe Domnul şi credinţa lor puternică în ajutorul
Lui minunat, însă se încred PronieiQQLui, neştiind dinainte ce
le este mai de folos pentru viitor . Purtarea de grijă a lui
Dumnezeu se vede în minunea săvârşită de Dumnezeu cu
acei trei tineri, care până astăzi este cântată în Biserică299.
Flăcările cumplitului foc i-au ars pe pârâtori şi pe slujitorii
poruncii păgâne, însă pe cei trei tineri i-au răcorit, prin harul
lui Dumnezeu. în mijlocul focului, cei trei tineri nu s-au rugat
lui Dumnezeu ca să fie izbăviţi de grozăvia întâmplării, ci au
cântat laudă lui Dumnezeu, vădind o pocăinţă fierbinte şi o
asumare a vinei întregului lor neam300. Minunea i-a uimit pe
toţi babilonienii, dar mai ales pe rege, pe care Dumnezeu „îl
călăuzeşte la buna cinstire, şi îi arată facerea de minuni, care
îi stă în fire, şi vădit îi face pe îngerul trimis în ajutorul
sfinţilor”301. Regele îi cheamă afară pe cei trei tineri, şi
întregul popor de pe câmpul Deira îi vede ieşind din

298 Ibidem, p. 62.
299 Tema minunii celor trei tineiri izbăviţi de Domnul din
cuptorul încins de haldei de şapte ori este foarte frecventă în imnografia
Bisericii, ca o icoană a purtării de grijă dumnezeieşti faţă de cei
binecredincioşi.
300 în tmducerea grecească a Septuagintei, la cartea profetului
Daniel, cap.3, între versetele 23 şi 24, sunt intercalate Rugăgiunea lui
Azaria şi Cântarea celor trei tineri; în actuala traducere românească
partea aceasta este tipărită separat sub titlul Cântarea celor trei tineri (cf.
pr. prof. N. Ciudin, op.cit., p.317)
175
cumplitul cuptor întregi, având veşmintele şi părul neatinse.
Văzând regele izbavirea celor trei sfinţi, aduce laudă lui
Dumnezeu, „şi se minunează că nu au ascultat de cuvântul lui
şi au voit mai
im
degrabă o moarte binecinstitoare decât o viată
. . . *
neleginită.” Deşi iniţial voia invers, tăria lor îl uimeşte pe
rege şi îl aduce la recunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi
adevăratelor valori. Un etos greşit presupune o răsturnare
prealabilă a ierarhiei valorilor, sau o aşezare aleatorie a lor în
cadrul orizontului existenţial. Aici se vede din nou legătura
directă dintre dreapta credinţă şi dreapta vieţuire, şi invers,
consecinţa de neocolit a oricărei credinţe greşite în ceea ce
priveşte adevărul despre Dumnezeu, om şi creaţie: etosul
antisocial şi antiuman.
Merită evocată în acest context replica Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în audierea lui, ce a avut loc în anul
655 la palatul împărătesc din Constantinopol, de către doi
dregători - Troilos şi Serghie. Aceştia, văzând că sfântul nu
acceptă compromisul intrării în comuniune cu cei care
acceptau Typos-ul şi Ekthesis-ul şi care erau în comuniune cu
monoteliţii, l-au ispitit astfel: „Aşadar, tu singur te vei
mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?” Sfântul Maxim însă le
răspunde înţelepţeşte: „Cei trei tineri, care nu s-au închinat
idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au osândit pe
nimeni [Dn 3, 18], fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci
cum să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui
Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel, aruncat în groapa cu lei [Dn 6,
16], n-a osândit pe nimeni din cei care nu se rugau lui
Dumnezeu potrivit decretului lui Darius, ci s-a uitat la el
însuşi şi cele ale lui, preferând mai degrabă să moară decât să
302 Ibidem, p. 80-81.

176
supere pe Dumnezeu şi să fie biciuit de conştiinţa proprie
» •• irn *
pentru călcarea legilor firii.”
Nabucodonosor, petrecând în multă slavă şi desfătare
şi lăudându-se că are în mâini hegemonia Asiei304 , are un alt
vis care îl tulbură mult (Daniel IV, 1-3). El îi cheamă pe toţi
magii haldei spre a-i descoperi tâlcul visului, însă aceştia nu
reuşesc; în urma lor305 i se înfăţişează profetul Daniel, care îi
descoperă sensul visului pe care l-a avut. Daniel îi vesteşte
cu multă cuviinţă regelui, pe care îl numeşte „domnul” său ,
judecata Celui Preaînalt. Regele urma să pătimească în chip
pedagogic pierderea temporară a puterii politice, spre a
cunoaşte obârşia acesteia şi a se închina Celui ale Căruia sunt
puterea şi împărăţia în veci (Daniel IV, 31). Prezicerea se
împlini cu douăsprezece luni mai târziu, când regele se
plimba în palatului său, contemplând plin de îngâmfare
capitala imperiului său: Nabucodonosor a fost prins de
nebunia ce se cheamă Iycantropie307 şi izgonit de la palat,
urmând a ispăşi pedeapsa rânduită lui de Dumnezeu pentru
mândria lui fără margini.
După şapte ani de aspră pedeapsă regele îşi revine din
nebunie, fiind reprimit între oameni, şi primindu-şi înapoi
dregătoria sa de mai înainte. Iudeii şi babilonienii au
303 „Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru martiriu”,

trad. diac. Ioan I. Icăjr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 126.
304 St. I.ZOTA, op. cit., p. 13.
305 Vedem de aici smerenia şi delicateţea marelui profet.
306 „De aici se poate limpede cunoaşte folosul apostoleştii
învăţăturii: Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri (Romani XIII, 11)
- fiindcă şi fericitul Daniel cheamă domn al său pe împăratul cel păgân şi,
supunându-se legii stăpânirii, se foloseşte de numirile cuviincioase şi
totodată arată adevărul întristător al visului”, Fer. Theodorit, op. cit., p.
98-99.
307 St. I. ZOTA, op. cit, p. 14
177
cunoscut prin intermediul scrisorii308 pe care a scris-o
profetul Daniel, la ordinul regelui, misiune sa profetică.
De aici rezuită importanţa recunoaşterii originii
puterii politice de către cei care o deţin, odată cu
responsabilităţile ei uriaşe şi cu caracterul ei trecător.
Conducătorul unei forme de organizare politică trebuie - spre
a-i conduce drept pe supuşii săi - să urmeze Celui ale Căruia
sunt împărăţia şi puterea; un stat poate dăinui în măsura în
care urmează poruncile Dumnezeului adevărat309. Altfel,
etosul antisocial îl duce încet spre autodistrugere, fie din
interior, fie din ciocnirea cu un alt stat.310
Belşaţar (Valtasar), fiul regelui Nabucodonosor, la un
ospăţ mare pe care l-a făcut boierilor săi, a dat o poruncă
plină de nebunie: să se aducă vasele cele de aur şi de argint
ale Templului din Ierusalim, pe care le luase drept pradă tatăl
său, şi să guste vin din ele, el şi toţi cei de faţă. în timpul
săvârşirii unei astfel de fărădelegi, regele Belşaţar a văzut o
mână omenească scriind în chip minunat pe tencuiala zidului
din faţa sa trei cuvinte, al căror sens nu 1-a înţeles (Daniel V,
1-7). Atunci a chemat pe toţi magii şi înţelepţii babilonieni să
îi tâlcuiască cele trei cuvinte, însă ştiinţa haldeilor s-a arătat
iarăşi neputincioasă înaintea minunii dumnezeieşti. Atunci
împărăteasa (mama311 lui Belşaţar) i-a amintit de profetul
Daniel, „întru care este Duhul lui Dumnezeu” (Duniel V, 11),
care venind, îi tâlcuieşte cuvintele. Nu primeşte însă de la
rege răsplătirea materială, pentru că nu a voit să vândă cele
308 care înfăţişează cele petrecute cu regele şi mărturisirea de

către acesta a adevăratului Dumnezeu (Daniel IV, 31-34)
309 „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte cât a înţeles din
Evanghelie”, Simion Mehedinţi, Poţi fi om deplin fără a fi creştin?, Ed.
Cartea românească, Bucureşti.
310 vezi spre ex. Războiul şi Biblia, Sf. Nicolae Velimirovici, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2002.
311 cf. Fer. THEODORIT, op. cit., p. 113.
178
^19 *
dumnezeieşti, ci să le dăruiască. De aici vedem mărimea de
suflet a profetului, care nu căuta vreun interes material, ci
căuta cum să placă lui Dumnezeu şi să îi îndeplinească voia.
Daniel însă îl conştientizează pe Valtasar asupra
mândriei lui, arătând prin pilda tatălui acestuia că
necunoaşterea sursei puterii politice şi îngâmfarea sunt
pierzătoare. Profetul îi vesteşte pedeapsa rânduită de
Dumnezeu asupra regelui, pentru că acesta s-a înălţat „asupra
Domnului Dumnezeului cerului” (Daniel V, 23). Cele trei
cuvinte arătan cucerirea şi împărţirea imperiului babilonian
de către mezi şi perşi. Chiar în acea noapte, Valtasar a fost
omorât de Cirus, regele perşilor, pentru păcatele şi
nelegiuirile sale. „...fiindcă de multe ori păcatul, fermecându-
ne prin plăceri la fel cum a făcut-o prin beţie cu acel împărat
nesocotit, se nărăveşte să ne învârtoşeze inima şi să ne-o
îndărătnicească, încât primeşte lesne şi boala păgânătăţii.”313
Darie, noul rege al Babilonului, a pus peste tot regatul
pe care îl stăpânea 120 de satrapi, „ca să poarte grijă în tot
regatuT' (Daniel VI, 2), iar în fruntea lor a pus trei dregători,
între care era şi profetul Daniel. „Cu adevărat nimic nu poate
birui blagocestia, ci ea dă razele sale şi în robie, strălucirea ei
neputând fi umbrită. [...] De aici învăţăm că şi celor cărora li
s-au încredinţat dregătorii lumeşti li se dă de la Dumnezeu,
dacă se împărtăşesc de blagocestie, oarecare har al
înţelepciunii spre iconomisirea celor cârmuiţi de dânşii. Asta
a dat de înţeles fericitul Daniil zicând: că duh mult era întru
el, adică a primit har pe măsura blagocestiei”.314 Darie însă,
312 cf. Fer. THEODORIT, op. cit., p. 116.

313 Ibidem, p. 112. De multe ori reaua vieţuire atrage după sine
căderea în credinţe greşite, ca unele ce ar justifica fărădelegea, în ochii
celor ce le îmbrăţişează. Credinţa eronată şi etosul antiuman se presupun
reciproc şi se sprijină reciproc.
314 Fer. THEODORIT, op.cit., p. 126-127. Modelul ideal al
cârmuirii politice a fost întruchipat de împăraţii binecredincioşi bizantini
179
numindu-1 pentru faima lui cea mare într-un post atât de înalt,
n-a făcut decât să atragă invidia satrapilor, care s-au jurat să-l
omoare. Căutând să îi găsească vină, satrapii au plănuit să îl
îmbie pe rege să dea o poruncă, prin care să se oprească
pentru 30 de zile orice rugăciune, afară de cea către rege. Cei
ce nu s-ar fi supus urmau să fie aruncaţi în groapa cu lei.
Regele a primit uşor porunca aceasta, simţindu-se măgulit.
Satrapii însa ştiau că astfel îl vor lovi pe Daniel în ceea ce
avea el mai scump: credinţa în Dumnezeu şi rugăciunea către
El.
Profetul Daniel nu ţine cont nici de poruncă, nici de
ameninţare, ci îşi continuă obiceiul său statornic de a se ruga
de trei ori pe zi, în odaia sa cea înaltă, cu faţa spre Ierusalim
(Daniel VI, 11). Folosindu-se de faptul că legile mezilor şi
ale perşilor erau irevocabile, l-au târât pe Daniel înaintea
regelui, de la care acesta nu mai putea aştepta nici o milă, în
pofida cinstei de care se bucura înaintea lui. Darie
mărturiseşte nădejdea izbăvirii profetului prin purtarea de
grijă a Dumnezeului său. Daniel este aruncat în groapa cu lei,
însă Dumnezeu îl scapă printr-o minune. Regele, care de grija
marelui profet nu reuşise să doarmă, se bucură şi slăveşte pe
Dumnezeu, văzând minunea dumnezeiască şi pe cei cinstit de
către el, teafăr. Sfântul Vasile cel Mare, arătând puterea
postului, laudă minunea ca într-o poezie: „Daniil, bărbatul
doririlor (Daniel 9, 23), care n-a mâncat pâine şi n-a băut apă
şi post-bizantini. Ideea bizantină a unei cârmuiri politice conforme cu

voia lui Dumnezeu, spre dreapta „iconomisire a celor cârmuiţi”, a fost
ţelul multor împăraţi şi voievozi răsăriteni, chiar dacă numai arareori a
fost atins. Ungerea regilor era nu numai un simbol al cârmuirii dupa
poruncile lui Dumnezeu, ci trebuia să întrupeze o realitate. Procesul lent
de renunţare la regalitate, ca formă de cârmuire a popoarelor, odată cu
Revoluţia franceză, capată un sens mult mai profund: renunţarea la o
cârmuire conformă cu voia lui Dumnezeu, întruchipată fie şi numai sub
forma unui deziderat.
180
trei săptămâni (Daniel 10, 2) când a fost aruncat în groapa ^cu
i i r
lei, a învăţat şi pe lei să postească.” Iar învăţătura minunii a

poruncit Darie Medul să fie scrisă la toate neamurile, spre
slava lui Dumnezeu.
„Iar nouă ni se cade ca aflând puterea blagocestiei, pe
aceasta să o alegem, şi faţă de orice să-i dăm întâietate, şi să
nu ne abatem de la ea pentru nimic în lume; ba chiar de s-ar
oşti toţi oamenii asupra noastră din pricina ei, cu râvnă
trebuie să ţinem piept năvalei lor, îndrăznind întru puterea ei -
că şi ceata Apostolilor, împresurată fiind, ca să zic aşa, de
întreaga lume, nebiruită a rămas şi i-a adus pe vrăjmaşi sub a
sa supunere. Aşijderea şi fericitul Daniil, când atâţia domni şi
rânduitori unelteau împotriva lui, s-a arătat mai tare decât
potrivnicii, şi când duşmanii credeau că au biruit atunci i-a
ajuns pierzanie desăvârşită.”316
315 Sf. Vasile cel Mare, Omilia I, Despre post (I), op. cit., p. 15.
181
VI. PACEA ÎN CĂRŢILE PROFEŢILOR MARI
Pacea a fost totdeauna unul dintre cele mai înalte

idealuri pe care omenirea şi le-a dorit înfăptuite, pentru că
pacea înseamnă prosperitate sub aspect spiritual şi material.
Starea de pace desăvîrşită a fost realizată doar în paradis;
acolo protoipărinţii neamului omenesc se aflau în pace cu
Stăpînul lor, cu lumea înconjurătoare şi cu ei înşişi.
în Biblie, cuvântul şalom denumeşte aproape în
totdeauna o stare de armonie, de linişte şi de prosperitate.
Termenul este folosit, fireşte, şi ca antonim al războiului, dar
şalom este mai mult decât atât: este o binecuvântare, o
manifestare a harului divin, în textele rabinice, şalom capătă
o valoare etică, semnificând depăşirea discordiei în familie,
în comunitate şi între popoare şi, drept urmare, prevenirea
conflictelor şi a războaielor. Noţiunea continuă să fie
zugrăvită ca o manifestare a harului divin, dar apare frecvent
şi într-un context normativ: a căuta pacea este o obligaţie
pentru fiecare individ şi exprimă finalitatea spre care trebuie
să tindă diferitele structuri şi reglementări sociale.317
Ideea de pace trebuie să devină o stare de conştiinţă
generală „Cu cât aceasta este mai mult răspândită in masele
largi populare, cu atât ea devine o mai mare forţă socială,
exercitând o influentă hotărâtoare asupra sufletelor
* -5 1 O
oamenilor, cu un aspect benefic pentru viaţa socială”.

Această stare de pace şi armonie însă, a fost tulburată
de păcat. în urma păcatului strămoşesc omul s-a arătat
vrăjmaş al lui Dumnezeu, natura i s-a făcut potrivnică, iar
între cele două elemente ale firii sale, s-a produs dezbinarea.
317 Dicţionar encyclopedic de iudaism, Editura Hasefer,

318 Pr. prof. VI. PRELIPCEAN, Pacea mesianică la profeţii
Vechiului Testament, în “Studii Teologice”, An VI, 1954, nr. 1-2, p. 3.
182
Acestea n-au mai slujit telului înalt de mai înainte şi, mai
mult decît atât, trupul cu pornirile lui, a tins mereu să pună
stăpânire pe suflet şi să-l îndrepte spre păcat.319
Problema păcii e prezentată de psalmişti „ca o
realitate ce aparţine tuturor timpurilor ca o stare de
’ 320
prosperitate şi fericire a oamenilor”.
Sensurile cuvântului ebraic „şalom = pace” sunt
multiple in Vechiul Testament. De obicei această expresie
relevă ideea de integritate, puritate, linişte, salvare, mântuire,
fericire.
Potrivit concepţiei psalmistului „Dumnezeu este
izvorul păcii”321 „Eu mă culc şi dorm in pace, că numai Tu
Doamne, imi dai liniştea deplină în locuinţa mea" (Ps. IV, 8)
şi "trimiteţi pacea Ta tuturor celor ce urmează Legea Ta” (Ps.
XXXIV, 27).
Acestui nobil ideal, idealul păcii şi înfrăţirii sub
multiplele lui aspecte, au slujit şi profeţii mari. Ei „au
îndemnat pe contemporanii lor să trăiască în pace, arătând-le
totodată urmările dezastruoase ale neînţelegerilor şi
dezbinării”. 322
Bazele păcii desăvîrşite le văd puse peste veacuri abia
înepând cu epoca mesianică. Unul dintre titlurile lui Mesia
este şi acela de «Domn al păcii» (Isaia 9, 6).323
Ideea păcii este adusă de profeţi tocmai cînd poporul
Israel era în stare de tensiune, din pricina împăratului Asiriei
care cu oştirea lui, ca şi apele cele mari şi furioase ale
Eufratului, trece prin zăgazuri, se revarsă in Iudeea şi aduce
319 Drd. Macedon PETRESCU, Idei moral-sociale la profeţii

mari..., p. 106.
320 Drd. Ghoerghe BOGDAPROSTE, op. cit., p. 112.
322 Ibidem, p. 106.
323 Pr. prof. Vl.PRELIPCEANU, op. cit., p. 7.
183
prăpădul (Isaia 7, 7-8).324
Profetul Isaia ne dă un model de rugăciune scurtă atât
pentru pacea sufletească, cât şi pentru cea colectivă:
„Doamne revarsă pacea Ta peste noi, căci toate lucrurile
noastre pentru noi le-ai făcut”.(Isaia XXVI, 12).
Ca moralist, Isaia foloseşte cuvântul „pace” împreună
cu două virtuţi: dreptatea şi nădejdea: „Pacea va fi lucrul
dreptăţii, roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea în veci de
veci. Atunci poporul va locui într-un loc de pace, în sălaşuri
de nădejde şi in adăposturi fără grijă” (Isaia XXXII, 17- 18).
Acest text prezintă o importanţă deosebită deoarece în el se
defineşte pacea ca roadă a dreptăţii „definiţie pe care n-o
găsim la alţi profeţi”.325 Dacă cei ce fac dreptate, cei drepţi se
bucură de roada dreptăţii lor, este natural ca cei ce fac
fărădelegea să nu aibă pace. „Nimeni nu cheamă în sprijinul
său dreptate a - scrie Isaia - şi cu cinste nici un judecător nu
hotărăşte... Nu cunosc drumul păcii şi pe unnele lor nici o
dreptate, cărările lor sunt întortocheate şi cine porneşte pe ele
nu ştie de pace" (Isaia 59,48).
Şi în vremea profeţilor existau oameni drepţi şi cinstiţi
care dorind să aibă pace se luptau dar cădeau răpuşi de
răutatea omenească, pe aceştia profeţii îi compătimeau.
"Dreptul, pierde şi nimeni nu ia aminte; se duc oamenii
cinstiţi şi nimănui nu-i pasă că din pricina răutăţii a pierit cel
drept, ca să intre în pace" (Isaia 57,1-2). însă pentru cei ce
săvârşesc fărădelegi, căutând pacea, profetul dă un
avertisment sub formă de maximă formulată de Iahve: “Nu
este pace pentru cei fără de lege!" (Isaia 48,22)
Deşi mustrau şi ameninţau poporul pentru
Ibidem, p. 107.
325 Pr. prof. dr. Gheorghe PASCHIA, Profeţii Vechiului
Testament propovăduiesc pacea, se roagă şi luptă pentru ea, în “Biserica
Ortodoxă Română”, An Cil, nr. 11-12, 1984, p. 771.
184
nerespectarea Legii Sfinte, în momentele grele, profeţii îl
mângâiau şi îl încurajau. In acest sens, lsaia aminteşte
poporului că Iahve are cu Israel un legământ al păcii, în
virtutea căruia celor ce se vor pocăi le va da iarăşi pacea.
Acum lsaia îl anticipează în viziune pe Emanuel,
Domnul păcii, care va pune capăt războiului cu desăvîrşire.
«: încălţămintea cea zgomotoasă de om războinic şi haina cea
stropită de sînge, vor fi aruncate în foc şi mistuite de flăcări!
Căci prunc s-a născut nouă... Şi mare va fi stăpînirea Lui şi
pacea Lui nu va avea hotar» (lsaia 9, 5, 6).
Profetul Iezechil vorbeşte despre acest „Domn al
păcii” (lsaia 9, 6), că. va încheia un legămînt cu poporul său.
„Voi încheia legămîntul păcii şi voi derpărta. din ţară fiarele
sălhatice, încât să trăiască oile Mele în siguranţă în pustie şi
să doarmă în pădure” (Iez. 34, 2 5 ).326
Profetul Iezechiel, încurajează în profeţiile lui pe cei
ce caută pacea, mângâind pe cei care doreau să se întoarcă la
căminurile părinţilor. „Fost-a către mine cuvântul Domnului -
scrie Iezechiel şi mi-a zis (...) aşa grăieşte Domnul
Dumnezeul ţării lui Israel: vine, vine sfârşitul din cele patru
laturi ale pământului. Iată vine pierirea, şi vor căuta pacea dar
nu o vor găsi" (Iezechiel VII, 2, 26).
Aceste cuvinte le-a spus profetul când Ierusalimul era
asediat şi proorocii mincinoşi îl combăteau, nevoind să
incheie pacea politică cu Nabucodonsor. în ceea ce priveşte
recâştigarea păcii spirituale pierdute, Iezechiel vorbeşte de un
legământ al păcii, încheiat cu Iahve, potrivit căruia „statul
teocratic din timpul lui David, se va restabili şi încă de un
legământ de pace veşnic”. In acest sens următorul text este
elocvent „Voi pune peste oile Mele un singur păstor care le
va paşte; voi pune pe robul Meu David... Voi încheia cu el

327 Pr. dr. Gheorghe PASCHIA, op. cit., p. 764.
185
legământul păcii şi voi depărta din ţara fiarele sălbatice încât
să trăiască oile Mele neprimejduite in pustie şi să doarmă în
pădure (Iezechiel XXXIV, 23-25).
Folosind alegoria, Iezechiel prevesteşte renaşterea
politică şi morală a lui Israel, vreme in care poporul va trăi
in pace sigură, căci Dumnezeu va lega cu el legământul păcii
veşnice.
Mesajul păcii adus de profeţii se extinde asupra
tuturor seminţiilor pământului,exprimând astfel cerinţele
Domnului: “lata, Eu vin ca sa strâng la un loc toate popoarele
şi toate limbile. Ele vor veni şi vor vedea slava Mea... Şi voi
trimite soli către popoarele din Tarsis, Put, Sud, Meşa, Ros,
Tubal, Iavan, către ţinuturile cele mai îndepărtate care n-au
auzit de Mine” (Isaia 66, 18 şi 19) şi nici un neam nu va mai
ridica sabia împotriva altuia şi nu-şi vor mai face războaie”
(Isaia 2, 4 ).328
Accest dar al păcii, dreptăţii, dragostei şi armoniei, va
fi revărsat din plin, în mod gratuit, peste toti oamenii preţul
fiind doar dorinţa sinceră de a avea aceste darurii.
în epoca mesianică, profeţii văd a pace profundă care
este descrisă în metafore idilice: “în vremea aceea, lupul se
va culca lângă ied, viţelul şi puiul de leu vor paşte împreună
şi un copil îi va mâna» (Isaia 11,6).
Această pace este legată de a transformare lăuntrică,
profundă, căci izgonind păcatul prin virtute, omul nu va mai
răspunde la lovitură cu lovitură pentru că a trăi în împărăţia
lui Dumnezeu înseamnă pace şi armonie în adevăratul înţeles
al cuvîntului.329
în cartea lui, profetul Ieremia ilustrează starea moral-
socială foarte pe larg, vorbeşte despre pacea politică ca şi
despre pacea sufletească folosind aproape aceiaşi termeni:

329 Ibidem.
186
„Fiecare dintre ei, de la mic la mare este robit de lăcomie şi
de la prooroc până la preot toţi se poartă mincinoşi, locuind
ramele poporului Meu cu nepăsare şi zicând: Pace! Pace! Şi
numai pace nu-i (Ieremia 6, 13-14).
în acea societate nouă care se va organiza după
principiile păcii şi dreptăţii, “se vor preface săbiile în fiare de
pluguri şi lăncile în securi” (Isaia 2, 4 ) .330
Ordinea cea nouă a păcii, se va remarca după profeţi
printr-o mare rodnicie a pămîntului, printr-un mare belşug de
bunuri aşa cum era la început imaginea strălucită a
paradisului.331
Pacea aceasta anunţată de profeţi este pe de o parte
pacea între Dumnezeu şi sufletul fiecărui credincios, iar pe d
altă parte pacea mesianică, care înseamnă statornicirea unor
raporturi de bună convieţuire şi înţelegere între toţi oamenii
care urmează lui Hristos, toţi membrii familiei umane care
luptă fără răgaz împotriva păcatului şi a întunericului, pentru
trimful virtuţii şi al adevărului.332
Viaţa va putea fi trăită cu adevărat numai într-o
atmosferă de pace, Hristos venind în lume tocmai pentru ca
lumea “viaţă să aibă şi mai mult să aibă” (Isaia 10, 10).
Având în vedere importanţa pe care profeţii mari ai
Vechiului Testament o acordă păcii - bunul cel mai de preţ al
omenirii - concluzia care se impune este aceea că cele trei
feluri de pace: pacea sufletească, pacea popotului sau pacea
politică şi pacea cu Dumnezeu sunt în strânsă legătură, astfel
că prin pacea politică se poate dobândi atât pacea sufletească,
interioară, cât şi pacea cu Dumnezeu.
330 Diac. Prof. Mircea BASARAB, împărăţia mesianică a păcii

(Isaia 2, 2-4), Introducere şi comentar, în “Glasul Bisericii”, an XXIX,
1970, nr. 9-10, p. 912.
332 Drd. Teodor BURCUŞ, op. cit., p. 583.
187
7. DREPTATEA ÎN CĂRŢILE PROFEŢILOR MARI
„în tot cuprinsul Vechiului Testament, nu există un

concept mai important, care să aibă un sens mai larg pentru a
desena raporturile omului cu aproapele, cu familia sau cu
societatea decât DREPTATEA”. 33
Aceasta reprezintă criteriul de apreciere a relaţiilor
dintre Dumnezeu şi om şi dintre oameni, ba chiar şi dintre om
şi cadrul natural în care trăieşte şi se dezvoltă acesta. în
vechiul Israel, activitatea sau comportarea omului în societate
nu erau judecate după norme abstracte, ci după relaţiile dintre
individ şi societate. Omul evolua într-o diversitate de
raporturi în care el trebui a să se comporte după anumite
norme stabilite de Iahve, norme de la care nu se poate abate.
Poruncile divine se bazează pe idei de dreptate,
egalitate, libertate, de aceea nerespectarea lor este socotită
drept păcat înaintea lui Dumnezeu care pedepseşte
nedreptatea şi asuprirea.
„Un cititor al vremii noastre citind cuvântul dreptate,
în textele semitice, trebuie să-şi adapteze gândirea şi sa nu
aşeze acest termen în categoriile cu care pregătirea noastră
ne-a obişnuit”334, deoarece acest cuvânt, de la rădăcina tsdq
nu este folosit în Vechiul Testament, doar pentru a desemna o
simpla noţiune juridică, ci este folosit şi cu alte sensuri, de a
indica o calitate sau o stare. Pentru că ea porneşte de la
Dumnezeu, dreptatea este o „acţiune tranzitivă şi o
manifestare vizibilă a Fiinţei lui Dumnezeu în raporturile
Sale cu omul; de asemenea, manifestările dreptăţii se situează
totdeauna într-o dezvoltare temporală: Vechiul Testament
333 Drd. Petre SEMEN, Sensul expresiei Iom-Iahve-Ziua

Domnului la profeţii Vechiului Testament, in "Studii Teologice", An
XXX, nr.1-2, 1978, pag. 151.
334 Pr. Dr.Aurel Pavel, Vechiul Testament - perspective
misionare, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2002, p. 134.
188
vorbeşte de dreptatea lui Dumnezeu pentru că ea arată
acţiunea Sa în istorie..."335, însă, dreptatea lui Dumnezeu nu
poate fi separată de figura lui Dumnezeu-Judecător.
Dreptatea lui Dumnezeu (Is. 30, 18) implică
fidelitatea lui Dumnezeu faţă de hotărârile şi planurile Sale
veşnice. Ghiar daca în unele texte dreptatea implică un aspect
punitiv (Ier. 12,1) sau un acord cu starea morală a omului (Ps.
17,26-28) sau are un caracter pur educativ, ea deschide poarta
harului divin: "Pedepseşte-mă, Doamne, dar după dreptate şi
nu întru mânia Ta, ca să nu mă micşorezi" (Ier, 10,24). La
profetul Isaia dreptatea devine sinonimă cu harul şi mântuirea
acordate de Dumnezeu tuturor oamenilor.
După concepţia Vechiului Testament "este drept"
acela care împlineşte dreptatea, adică acela care trăieşte
conform normelor cerute de raporturile dintre Iahve şi Israel,
statornicite prin Legea divină care a fost dată poporului”. 336
Atunci când poporul Israel preamăreşte dreptate a
divină el îi mulţumeşte pentru că Iahve este de faţă pentru
poporul ales şi îi arată prin felul său de a conduce
evenimentele. Profetul Moise de multe ori s-a ridicat
împotriva nedreptăţii iar Decalogul ne arată că una din
poruncile divine ramificată în mai multe, este împlinirea
dreptăţii: să nu doreşti nimic din ce este al aproapelui, să nu
furi, să nu minţi. ..
„Pe vremea profeţilor, prescripţiile Legii mozaice,
erau din ce în ce mai puţin observate. La profeţi, dreptatea nu
era o noţiune abstractă, ci o forţă care punea în mişcare
sufletele oamenilor”.
în perfect acaord cu Legea mozaică, profeţii
propovăduiau dreptatea ca ideal moral. Pentru a se exprima
335 Ibidem, p. 134.

336 Drd. Petre SEMEN, op. cit., p. 151.
337 Pr. Prof. VI. Prelipcean, op. cit., pag.67
189
ideea de "drept" sau de "dreptate" se folosesc expresiile
"tsedek şi tsedaka". Sensul acestui cuvânt este acela de drept,
credincios, iubitor de bine, cuvios, curat, neprihănit, fără
• • 338
răutate sau nepărtinitor.
Dreptatea socială este înţeleasă de prooroci ca o
angajare cu toată fiinţa spre împlinirea unor acţiuni oneste,
adică a atitudine justă in raporturile cu semenii, cu sensul de
echitate, sinceritate sau cu alte cuvinte lipsa de păcate.
Dreptatea socială este prezentată de profeţi ca una din
principalele condiţii ce se cere oamenilor pentru ca nivelul de
viaţă al tuturor să se ridice pe culmi nebănuite în care
nedreptatea, exploatarea, sărăcia, ura şi toate fărădelegile să
nu mai existe. în gîndirea teologică a majorităţii profeţilor
unul din atributele esenţiale ale lui Dumnezeu este dreptatea.
El este de fapt izvorul şi posesorul dreptăţii absolute. De
aceea, ei pun ideea de dreptate socială în legătură directă cu
dreptatea divină pe care şi oamenii sînt chemaţi s-o
înfăptuiască.339
Ca izvor şi împlinitor al dreptăţii în cel mai înalt grad,
Dumnezeu iubeşte numai faptele bune şi numai celor drepţi le
arată faţa Sa. El cercetează pe cel bun pentru a-1 răsplăti, iar
pe cel rău pentru a-1 pedepsi pentru fărădelegile sale; "Iată,
Eu voi veghea asupra lor spre pieire, iar nu spre bine" zice
Ieremia (44, 27).
Profeţii cer oamenilor ca faptele lor să fie în acord cu
legile divine. Atât conducătorii poporului, cît şi credincioşii
de rând sunt îndemnaţi să nu uite de legămîntul încheiat de
părinţii lor cu Dumnezeu. Numai ascultînd de Legea divină,
israeliţii vor îndepărta cu uşurinţă din viaţa socială
338 Pr. prof. dr. Petre SEMEN, Combaterea corpuţiei morale de

către profeţii Vechiului Testament, în “Teologie şi viaţă”, nr. 8-10, 1992,
p. 6.
339 Ibidem.
190
desfrînările, minciunile, judecăţile nedrepte, pîra, ocara,
asuprirea văduvelor şi a orfanilor, realizînd astfel armonia şi
dragostea frăţească dintre ei. Mai mult decît alţi scriitori
sfinţi, profeţii analizează minuţios cauzele relelor sociale şi
insistă asupra mobilului acestora.340
Profeţii s-au ridicat impotriva acestui fenomen care
acapara lent dar sigur societatea israelită, "arătând că
nedreptatea va fi aspru pedepsită şi judecată de
Dumnezeul”341 "Vai de nelegiuitorii care fac pravili nedrepte
şi de scriitorii care scriu hotărâri silnice, ca să îndepărteze pe
cei săraci de la judecată, să răpească dreptatea oropsiţilor
poporului Meu..." (Isaia X, 1 -2). Isaia ca un judecător
suprem, îl măsoară de sus pe Ahaz, cel cu puţină
credinţă.(Isaia VII, 10-16) în numele dreptăţii care era călcată
în picioare, profeţii apărau pe cei asupriţi de exploatarea celor
bogaţi şi nemiloşi.
„Cu autoritatea lor incontestabilă, pe care le-o dădea
conştiinţa vocaţiei, profeţii se sileau să îndrepte viaţa socială
a timpurilor prin purificarea moravurilor".342 Ei sunt cei care
cu o mare putere de convingere rostesc cuvinte de îndemn
spre dreptate: "învăţaţi să faceţi fapte blme, sârguiţi-vă după
dreptate, ajutaţi pe cel împilat, faceţi dreptate orfanului,
apăraţi pricina văduvei." (Isaia 1, 17). Profetul Ieremia ne
arată că dreptate a trebuie împlinită la judecată după porunca
lui Dumnezeu. (XXI,21).
La profetul Isaia apare şi paralelismul între dreptate şi
mântuire. Ultimele trei versete ale cap. 51 stabilesc o paralelă
între dreptate şi mântuire (v. 5, 6, 8): "dreptatea mea este
aproape, vine mântuirea mea "(51, 5), "mântuirea va dăinui în
veac şi dreptatea mea nu se va sfârşi niciodată" (51, 6), "dar
340 Ibidem, p. 7.
341 Drd. BURCUŞ, M. Teodor, op. cit, p. 579.
342 Pr. prof. V. PRELIPCEAN, op. cit., p. 67.
191
dreptatea mea va rămâne în veac şi mântuirea mea din neam
în neam "(51, 8). Tensiunea internă a juxtapunerii celor două
versete (51,4-5 şi 51,6) ilustrează complexitatea concepţiei
raportului dintre Israel, popoare şi univers în această parte din
Isaia, precum şi dificultatea de a sesiza concepţia cu privire la
dreptatea şi mântuirea lui Dumnezeu care se degajă de aici343:
„Dreptatea Mea este aproape, vine mântuirea Mea şi braţele
Mele vor judeca popoarele, întru mine vor nădăjdui la
mântuire ţinuturile îndepărtate şi vor fi în aşteptarea braţului
meu. Ridicaţi la ceruri ochii voştri apoi priviţi în jos spre
pământ; căci cerurile vor trece ca un fum, pământul ca o
haină se va învechi şi locuitorii vor muri ca insectele, dar
mântuirea Mea va dăinui în veac şi dreptatea Mea nu va avea
sfârşit” (Isaia 51, 4-6). Acest text biblic reprezintă un „temei
al universalismului mântuirii.”344
Reţinem, de asemenea, raportul dintre dreptate şi lege:
în Isaia 42, dreptatea lui Dumnezeu este cauza sau sursa legii
şi stârneşte uimirea; este mare şi măreaţă. Amploarea legii lui
Dumnezeu creează o reacţie estetică şi o mişcare religioasă
de adoraţie. Dar, în 51, 7, a cunoaşte dreptatea şi a avea legea
lui Dumnezeu în inimă sunt paralelisme sinonimice. De data
aceasta, dreptatea şi legea par mai mult interioare, şi
conotaţiile dezvăluie pietate şi etică. Ne apropiem astfel de
partea a doua a versetului (51, 7b) care pune explicit legea în
raport cu lipsa de fidelitate a lui Israel. 345 Legea lui
Dumnezeu este împlinirea intenţiei Sale şi a fidelităţii
Israelului în acest proiect de mântuire. Judecata lui
Dumnezeu este sentinţa sau decizia prin care îşi împlineşte
acest gând.
343 Pr. Dr. Aurel PA VEL,op. cit., p. 139.

344 Ibidem,p. 134.
345 Ibidem,p. 143.
192
Folosirile termenului "dreptate" (justiţie) sunt foarte
numeroase în Isaiaîncercând să revenim la perechea
dreptate/mântuire, vom menţiona că anunţarea dreptăţii
presupune şi proximitatea venirii ei.
în Isaia 51 ordinea termenilor dreptate/mântuire pare
interschimbător, sau mai degrabă un joc de alternanţe ale
ritmului textului, contribuind la structurarea ultimelor trei
strofe din ansamblul versetelor 1-8. Pe de altă parte, acelaşi
cuplu apare în 45, 21, dar ca atribute directe ale lui
Dumnezeu şi nu ca substantive: "un Dumnezeu drept şi care
salvează este acceptat de mine".
Putem spune că dreptatea lui Dumnezeu este
descoperită prin mântuirea Sa. Aşa cum mispat nu era un
termen juridic, dreptatea nu este, înainte de toate, o rigoare
etică;346 ea este stabilirea unei situaţii perturbatorii, violente,
disperate a unui gest care salvează.
lata de ce profetul Isaia poate să califice aceasta
dreptate iminentă, în 50,8 ideea este personalizată: "este
aproape apărătorul meu” contextul este de tip justiţiar: "cine
vrea să mă certe?, să ne măsurăm împreună?”; a fi justificat
înseamnă a fi recunoscut, inocent, să câştigi procesul
împotriva adversarului. Acest lucru este clar în 51,7:
"ascultaţi voi care cunoaşteţi dreptatea şi nu va temeţi de
ocara oamenilor”.
Realizarea dreptăţii "trebuie să caracterizeze viaţa
socială, adică relaţiile dintre om şi om, dintre om şi
colectivitatea din care face parte căci celui ce face dreptate îi
merge bine.” 347 "... Israel a făcut judecată şi dreptate şi de
aceea i-a fost bine." (Ieremia XXTI,15).
Din cuvintele profeţilor putem uşor remarca că pentru
a fi bine plăcut în faţa lui Dumnezeu, dreptate a, iubirea şi
346 Ibidem, p. 147.

347 Pr. prof. Teodor M. BURCUŞ, op. cit., p. 579.
193
milostivirea devin o condiţie obligatorie. Atunci când această
condiţie este împlinită, ajutorul şi harul lui Dumnezeu se
revarsă din belşug peste popor răsplătindu-i împlinirea
dreptăţii.
Drept sau evlavios, în concepţia Vechiului Testament,
era acela care-şi manifesta credinţa vie în Dumnezeu şi
împlinea cu devatament toate poruncile revelate prin
Moise5.348
Imaginea omului cu adevărat evlavios este fidel
conturată de psalmist care arată cum trebuie să fie
credinciosul care vine să îndeplinească un act de cult la
templul Domnului: "Doamne, cine va locui în locaşul Tău, şi
cine se va sui în muntele Tău cel sfint? Cel ce umblă iară
prihană, face dreptate şi grăieşte adevărul în inima sa. Cel ce
n-a clevetit cu limba sa, rău apraopelui său n-a făcut şi nu
suferă să fie defăimat semenul său" (Psalmul 15).
Există deci a legătură indisolubilă între datoriile
credincioşilor faţă de semeni şi împlinirea unui act de cult
plăcut lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credinciosul care
participă la cultul divin trebuie să aibă o conştiinţă curată în
ceea ce priveşte raporturile sale cu Dumnezeu şi cu
aproapele, altfel rugăciunea celui care îl nedreptăţeşte pe
aproapele său nu este agreată de Dumnezeu. Credinciosul
plăcut lui Dumnezeu este acela care "nu strîmtatează pe
nimeni şi datornic lui îi întoarce zălogul, furt nu face, celui
flămînd îi dă din pîinea sa şi pe cel gol îl îmbracă cu haină.
Banii săi cu camătă nu-i dă şi camătă nu ia; de la nedreptate
mâinile şi le stăpîneşte şi judecata o face cu dreptate. De se
poartă după poruncile Mele şi păzeşte legile Mele cu
credincioşie, acela este drept şi fară îndoială viu va fi, zice
Domnul" (Iezechiel 18, 5-9).349
348 Pr. prof. dr. Petre SEMEN, op. cit, p. 7.

349 Ibidem.
194
în numele lui Iahve, profeţii se ridică împotriva
nedreptăţii. Ei îi condamnă pe bogaţii exploatatori care nu
respectă drepturile semenilor lor, ameninţându-i cu judecata
divină. Cei bogaţi acumulau noi bunuri pe seama şi în
detrimentul celor mulţi şi necăjiţi accentuând fenomenul
nedreptăţii. "Aceşti a, zice profetul Isaia, adaugă casă lângă
casă şi ogor lângă ogor" (Isaia V,8) X
Cu mare durere profeţii anunţă calamităţi şi războaie
chiar şi distrugerea Ierusalimului şi aducerea locuitorilor în
captivitate. "Iată mânia şi urgia Mea spune Iahve prin
profetul Ieremia - se vor vărsa peste locul acesta, peste
oameni şi dobitoace... şi va arde şi nu se va stinge" (Ieremia
VII,20) Judecata lui Iahve faţă de Israel este neîndurătoare şi
decisivă iar această idee "este exprimată printr-o antiteză
hiperbolică pentru a evidenţia şi mai mult neputinţa poporului
care a săvârşit nelegiuirea împotriva atotputerniciei
divine".350
Atributul esenţial a lui Iahve este dreptate a "care
raportată la poporul credincios, se manifestă nu numai ca
dreptate de judecată ci şi ca dreptate răsplătitoare.351 Prin
împlinirea dreptăţii Iahve urmăreşte îndepărtarea totală a
răului şi luminarea celor rătăciţi. Pedepsele anunţate "au un
caracter instructiv-pedagogic”.352 De îndreptare a
păcătosului, nu de nimicire: "Dumnezeu nu doreşte moartea
păcătosului ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască"
(Iezechiel XXXIII, 11)
Fiind încredinţaţi că buna credinţă şi dreptatea vorbirii
în cele din unră profeţii prezic intoarcerea exilaţilor din robie
şi instaurarea unor vremuri de prosperitate materială şi
spirituală, lucru remarcat îndeosebi de profetul Isaia: "Duhul
350 Drd. Petre SEMEN, op. cit., p. 154.

351 Ibidem.
195
Domnului fi-a uns să binevestesc săracnor, m-a trimis să
vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi
slobozire şi celor prinşi în război libertate; să mângâi pe cei
întristaţi, celor ce slujesc Sionului să le pun pe capitol o
cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de
veşminte de doliu, slavă in loc de deznădejde", (lsaia 61; 1-3)
Profeţii nu se opresc cu profeţiile lor la vremurile în
care trăiau ci văd in perspectivă mai bine zis întrevăd
realizarea acestor măreţe idealuri in vremurile mesianice
atlmci când "Părintele dreptătii, Mesia, face cu desăvârşire
dreptate celor apăsaţi, pe impilator îl va bate cu toiagul gurii
Sale şi cu suflarea Sa va zdrobi pe cel ce face fărădelegea”
(lsaia IX,5-6; XI,3 ) 353
Prin venirea lui Mesia, se va instaura o lume a
dreptăţii, în care oamenii vor avea drepturi egale, iar cei ce
săvârşesc fărădelegi vor fi pedepsiţi cu asprime. Totul se va
face cu dreptate şi înţelepciune căci dreptatea reprezintă
pilonul orânduirii sociale şi de aceea profeţii Vechiului
Testament ii acordă o atenţie deosebită.
„Istoria lui Israel cuprinde în sine - în chip virtual -
istoria tuturor popoarelor, aşa după cum ghinda cuprinde în
sine stejarul”. 54 O dată cu alegerea sa de către Dmnnezeu
poporul lui Israel a primit o misiune, un mandat. în Vechiul
Testament, poporul Israel este numit "popor ales", i se
atribuie acest apelativ pentru că era ales din neamurile
idolatre pentru a păstra peste veacuri monoteismul şi pentru a
pregăti lumea pentru venirea lui Mesia. "Tu eşti un popor
sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău care te-a ales ca să fii un
popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului
pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină
jurământul pe care l-a făcut cu părinţii voştri" (Deut. VII, 6-
353 Ibidem, p. 106.

354 Nicodim BELEA, op. cit., p. 778.
196
8). Alegerea şi sfmţenia lui depindeau de împlinirea voii lui
Dumnezeu.
„Chiar dacă Dumnezeu a ales poporul Israel şi i-a dat
o misiune specială, aceasta nu înseamnă că El neglijează
celelalte popoare deoarece El nu este numai Dumnezeul
iudeilor ci al tuturor popoarelor al tuturor oamenilor care fac
voia Lui.” 355
Acest lucru se vede mai ales din faptul că deşi profeţii
erau bărbaţi din neamul lui Israel, totuşi, prin cuvântările şi
proorocirile lor, ei s-au adresat şi celorlalte popoare. "Este
îndeobşte cunoscut faptul numai că respectul reciproc, ideea
că oamenii sunt egali între ei din punct de vedere antologic
poate întrona armonia în lume, atât de necesară progresului
sub diferitele lui aspecte”. 356
Privită sub aspect social, egalitatea şi frăţietatea între
oameni în psalmi ca un nobil efort de a menţine buna
înţelegere în lume, prin înfăptuirea idealului de dreptate şi
iubire. '"în cartea Psalmilor nu vom întâlni termeni specifici
pentru noţiunea de egalitate şi fraternitate, dar, în toate
locurile unde Psalmistul vrea să evidenţieze aceste idei,
foloseşte termeni asemănători cu cei ce exprimă dreptatea sau
care se referă la relaţiile dintre oameni”. 357 Ideea că orice om
este frate cu ceilalţi (Ps. LIV, 14) aduce după sine
consideraţia că nimeni nu mai era socotit singur proprietar al
bunurilor ce le poseda şi exista un drept comun.
în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali şi se
învrednicesc de aceeaşi iubire şi dreptate, ceea ce impune ca
între ei să existe numai raporturi de dragoste şi blândeţe,
îndepărtând vrajba şi neînţelegerile. "Egalitatea şi frăţietatea
355 Drd. Teodor M. BURCUŞ, op. cit., p. 578.

356 Drd. Macedon PETRESCU, op. cit, p. 108.
357 Drd. Gheorghe BOGDAPSROSTE, Valoarea moral-socială a
Psalmilor, în “Studii Teologice”, An XXII; nr. 1-2, 1970, p. 114.
197
sunt rodul creaţiei lui Dumnezeu, care toate le-a . întemeiat
din veşnicie şi le-a dat omului din iubire".358
Profeţii ţin să precizeze şi celelalte popoare, in măsura
în care fac voia lui Dumnezeu, se pot învrednici de grija şi
binecuvântarea lui Dumnezeu cel Atotputernic, Căruia nu ii
este indiferentă soarta creaturilor Sale: "Domnul cel
Atotputernic a creat cerurile şi le-a desfăşurat, a intărit
pământul şi cele de pe el, a dat suflare poporului de pe el şi
duh celor ce umblă pe intinsullui."(Isaia LXII, 5).
Toate sufletele sunt create de Domnul cel atotputernic
şi toate sunt ale Lui: "Căci iată toate sufletele sunt ale
Mele..." (Iezechiel XVIII, 4) deci oamenii de pretutindeni au
drepturi egale. Profeţii au fost bărbaţi care deşi erau din
neamul lui Israel, totuşi prin proorocirile lor s-au adresat şi
celorlalte popoare, "mai ales când vorbeau despre ordinea cea
nouă a lui Mesia care vine pentru întreaga omenire”. 359 “El
va judeca neamurile şi la popoare fară de număr va da legile
Sale... Nici un neam nu va mai ridica sabia şi nu-şi vor mai
face războaie".(Isaia II, 2-4)
După profetul Iona, Iahve este Dumnezeul cel
adevărat şi universal, care doreşte ca toată lumea să se
mântuiască. "Din cauza caracterului ei universalist, cartea
profetului Iona prezintă o mare valoare doctrinară". 360 Ea
arată că poporul lui Israel a avut misiunea de a fi păstorul şi
vestitorul credinţei intr-un singur Dumnezeu în mijlocul
celorlalţi popoare, care se pot împărtăşi toate prin credinţă, de
binefacerile împărăţiei mesianice.
Călăuziţi de cuvintele psalmistului că Domnul păzeşte
pe toţi cei ce-1 iubesc, trebuie să se înlăture barierele dintre
oameni, barierele ce-i separă pe oameni, realizând idealul de
358 Ibidem, p. 115.

359 Drd. Macedón PETRESCU, op. cit., p. 109.
360 Drd. Teodor M. BURCUŞ, op. cit., p. 578.
198
egalitate şi fraternitate.
Plecând de la credinţa într-un singur Dumnezeu
atotputernic, bun şi drept, profeţii aduc în prim plan ideea de
libertate, egalitate, "ceea ce duce cu sine o concepţie
superioară de viaţa socială”. 361 Iată cât este de importantă
buna înţelegere între oameni, egalitatea între oameni. Aşadar
în faţa lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt aşa cum trebuie de
altfel - egali, aceste lucruri reies din scrierile profeţilor.
"Dacă această egalitate este aplicată şi în viaţa socială, ea
devine fundamentul fraternităţii şi înţelegerii între
oameni”.362
Definirea dreptăţii divine are o importanţă capitală
pentru teodiceea evreiască, întrebarea care a urmărit
dintotdeauna iudaismul si care apare în special în Psalmul 92
s-ar putea rezuma în felul următor: de ce suferă nevinovaţii în
timp ce răii o duc foarte bine? La această întrebare, tradiţia
iudaică răspunde, în general, că dreptatea şi înţelepciunea lui
Dumnezeu sunt atât de profunde încât depăşesc puterea de
înţelegere a omului. Copleşit de suferinţă şi nenorocire, Iov
pune la îndoială dreptatea divină. Biblia nu recomandă o
astfel de atitudine, ci insistă asupra limitelor priceperii ome
neşti, care nu este în stare să discearnă meandrele
Providenţei.
In măsura în care omul a fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, omenirea în general şi îndeosebi
poporul evreu ar trebui să trăiască după dreptate Moise spune
poporului: „Caută dreptatea, da, dreptatea, ca să trăieşti!"
Acest îndemn revine ca un laitmotiv la profeţi si la învăţaţii
Legii. Noţiunea de dreptate şi ideea că lumea se reazemă „pe
adevăr, dreptate şi pace" au pus o amprentă profundă asupra
gândirii si practicii evreieşti.
361 Pr. prof. V. PRELIPCEAN, op. cit., p. 60.

199
8. LEGĂTURA DINTRE
VECHIUL TESTAMENT ŞI NOUL TESTAMENT
SUB RAPORTUL PROFEŢIILOR ÎMPLINITE
TEXTE363
1. „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între

sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu
îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3,15).
„în toate zilele fiind cu voi în templu, n-aţi întâns

mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru şi
stăpânirea întunericului” (Luca 22, 53).
„Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele
două una, surpând peretele din mojloc al despărţiturii”
(Efeseni 2, 14).
„Ştergând zapisul care era asupra noastră, care ne era
potrivnic cu rânduielile lui şi l-a luat din mijloc, pironindu-1
pe cruce” (Coloseni 2, 14) „omorând prin vrăjmăşia” (Efeseni
2, 15).
„Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaţi sângelui
şi trupului, în acelaşi fel şi El s-a împărtăşit din acestea ca să
surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânire morţii, adică pe
diavolul” (Evrei 2, 14).
„Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de
la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui
Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3, 8).
„Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis
pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de
sub lege să-i răscumpere” (Galateni 4, 4-5).
363 Textele din Vechiul Testament sunt numerotate şi sunt urmate

de texte din Noul Testament care arată împlinirea celor proorocite în
Vechiul Testament.
200
2. „Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi
binecuvînta, voi mări numele tău şi vei f i izvor de
binecuvântare. Binecuvînta-voi p e cei ce te vor
binecuvînta, iar pe cei ce te vor blestema, îi voi blestema; se
vor binecuvânta întru tine toate neamurile păm ântului”
(Facere 12, 2-3).
„Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului pe care

l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri, grăind către
Avraam: Şi întru seminţia ta se vor binecuvânta toate
neamurile” (Faptele Apostolilor 3, 25).
„Iar Scriptura364 văzând dinainte că Dumnezeu
îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui
Avraam: că se vor binecuvânta în tine toate neamurile”
(Galateni 3, 8).
3. „Că tot pământul, cât îl vezi, ţi-l voi da ţie şi

urmaşilor tăi pentru vecie” (Facere 13,15).
„...că şi testamentul întărit al unul om nimeni nu-1

strică, sau li mai adaugă ceva. Făgăduinţele au fost rostite lui
Avraam şi urmaşului său. Nu zice : «şi urmaşilor», — ca
de mai mulţi, — ci ca de unul singur: «şi Urmaşului tău»,
Care este Hristos” (Galateni 3, 15-16).
„Deci ce este Legea ? Ea a fost adăugată pentru
călcările de lege, până cînd era să vină Urmaşul, Căruia I s-a
dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mîna unui
Mijlocitor” (Galateni 3, 19).
4. „Iar MELCHISEDEC, regele Salemului,

i-a adus pâine şi vin. M ELCHISEDEC acesta era
364 întrucât cărţile Noului Testament nu fuseseră încă strânse într-

o colecţie, cuvântul Scriptură se referă la cărţile Vechiului Testament.
201
preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvîntat
MELCHISEDEC pe Avram şi a zis : «Binecuvântat să
fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi
al pămîntului. Şi binecuvîntat să fie Dumnezeul cel
Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mîinile tale !» Şi
Avram i-a dat lui MELCHISEDEC zeciuială din toate”.
„Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al

lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a îrrtîmpinat pe Avraam, pe
cînd se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvîntat,
căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tîlcuiaşte
mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică
rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam,
neavînd nici început al zilelor, mici sfîrşit al vieţii, ci, asemă
nat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămîne preot pururea.
Vedeţi, dar, cât de mare e acesta, căruia chiar patriarhul
Avraam i-a dat zeciuială din prada de război. Şi cei dintre
fiii lui Levi, care primesc preoţia, au poruncă după lege,
ca să ia zeciuială de la popor, adică de la fraţii tor,
măcar că şi aceştia au ieşit din coapsele lui
Avraam; Iar Melchisedec, care nu-şi trage neamul din ei, a
primit zeciuială de la Avraam şi pe Avraam, care avea
făgăduinţele, l-a binecuvîntat. Fără de nici o îndoială, cel
mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare. Şi aici iau
zeciuială nişte oameni muritori, pe cînd dincolo, unul care e
dovedit că este viu. Şi ca să spun aşa, prin .Avraam, a dat
zeciuială şi Levi, cel ce lua zeciuială, fiindcă el era încă
în coapsele lui Avraam, cînd l-a întâmpinat Melchisedec.
Dacă deci desăvîrşirea ar fi fost prin preoţia
Leviţilor (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor),
ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rînduiala lui
Melchisedec, şi să nu se zică după rînduiala lui Aaron ? Iar
dacă preoţia s-a schimbat, urmează numaidecât şi
schimbarea Legii. Căci Acela, despre Care se spun acestea,
202
îşi ia obirşia dintr-o altă seminţie, de unde nimeni n-a
slujit altarului, ştiut fiind că Domnul nostru a răsărit din Iuda,
iar despre seminţia acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a
vorbit nimic. Apoi este lucru şi mai lămurit că, dacă se ridică
un alt preot după asemănarea lui Melchisedec, El s-a făcut
nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei
vieţi nepieritoare, căci se mărturiseşte : «Tu eşti Preot în
* TAS
veac, după rânduiala lui Melchisedec» . Astfel, porunca
dată întîi se desfiinţează, pentru neputinţa şi ne-folosul ei;
căci Legea n-a desăvîrşit nimic, iar în locul ei îşi face
cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de
Dumnezeu. Ci încă a fost la mijloc şi um jurămînt, căci
pe cînd aceia s-au făcut preoţi fără de jurămînt, El S-a
făcut cu jurămîntul Celui ce I-a grăit: «Juratu-S-a Domnul şi
mu Se va căi: Tu eşti Preot în veac, după rînduiala lui
Melchisedec».
Cu aceasta, Iisus S-a făcut chezaşul unui mai bun
testament” (Evrei 7, 1-22).
5. ijDin Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare

şi tare şi prin-trânsul se vor binecuvânta toate neamurile
pământului” (Facere 18,18; Facerea 22,28; 26,4).
„Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului pe care

l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri, grăind către
Avraam: Şi întru seminţia ta se vor binecuvânta toate
neamurile pământului” (Faptele Apostolilor 3, 25).
„Iar Scriptura văzând dinainte că Dumnezeu
îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui
Avraam: că se vor binecuvânta în tine toate neamurile”
(Galateni 3, 8).
365 Psalm 109, 4.

203
6. „Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de
cărmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul,
Căruia i se vor supune popoarele” (Facerea 49,10).
„Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Mărie, căci ai aflat har

la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pîntece şi vei naşte fiu şi
vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul
Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu li
va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste
casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfîrşit”
(Luca 1, 30-33).
7. „Apoi a grăit Domnul cu Moise şi Aaron în

păm întul Egiptului şi le-a zis : «Luna aceasta să vă fie
începutul unilor, să vă fie întîia între lunile anului.
Vorbeşte deci la toată obştea fiilo r ui Israel şi le spune: în
ziua a zecea a unii acesteia să-şi ia fiecare din capii de
fam ilie un m ie l; cîte un miel de fam ilie să luaţi fiecare.
Iar dacă vor f i puţini în fam ilie, incît să nu fie deajuns
ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel
mai aproape de dînsul un număr de suflete : număraţi-vă la
un miel atîţia cît pot să-l mănînce. M ielul să vă fie de un
an, parte bărbătească şi fă ră meteahnă, şi să luaţi sau
un miel, sau un ied, să -l ţineţi pînă în ziua a pai
sprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea
obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară. Să ia din
sângele lui şi să ungă amîndoi uşorii şi pragul cel de sus
al uşii casei unde au să-l mănince. Ş i să mănînce în
noaptea aceea carnea lui friptă la f o c ; dar s-o mănînce cu
azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-1 mâncaţi
nefript deajuns sau fie rt în apă, ci să mâncaţi totul
frip t bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele.
Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi.
Ceea ce va râmîne pe a doua zi să ardeţi în foc. Să-l
204
mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea
în picioare şi toiegele în mîinile voastre ; şi să-l mâncaţi cu
grabă, căci este Pastile Domnului. în noaptea aceea voi
trece peste pămîntul Egiptului şi voi lovi pe tot întâiul
născut în pămîntul Egiptului, al oamenilor şi al
dobitoacelor, şi voi fa ce judecată asupra tuturor dum
nezeilor în pămîntul Egiptului, căci E u sunt Domnul.
Iar la voi sângele va f i semn pe casele în care vă veţi afla :
voi vedea sângele şi vă voi ocoli şi nu va f i între
voi rană omorîtoare, cînd voi lovi pămîntul Egiptului. Ziua
aceea să fie spre pomenire şi să prăznuiţi într-însa
sărbătoarea Domnului, din neam în neam ; ca
aşezare veşnică s-o prăznuiţi” (Ieşire 12,1-14).
„Să se mănînce în aceeaşi casă ; să nu lăsaţi pe a
doua z i ; carnea să nu o scoateţi afară din casă şi oasele să
nu le zdrobiţi” (Ieşire 12, 46).
„Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămînă

trupurile simbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbeiei
aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor
şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui
dinţii şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.
Dar venind la Iisus, d.acă au văzut că deja murise, nu I-au
zdrobit fluierele. Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns
coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a
mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune
adevărul, ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea, ca să
se împlinească Scriptura: «Nu I se va zdrobi nici un os»”
366 (Ioan 19,31-36).
„...căci de Paştile nostru Hristos s-a jertfit pentru noi”
(I Corinteni 5,7).
366 „Nici oasele să nu le zdrobească” (Numeri 9, 12), „Domnul

păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi” (Psalm 33, 19).
205
„Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu arginţi sau cu
aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă lăsată de la
părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel
nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai înainte de
întemeierea lumii” (I Petru 1, 18-20).
8. „Domnul, însă, a zis către Moise: Iată Eu le voi

ploua pâine din cer. Să iasă dar poporul şi săadune în
fiecare zi cât trebuie pentru o zi, ca să-l încerc dacă va
umbla sau nu după Legea M ea” (Ieşirea 16, 4).
„Aceasta este pâinea pe care Dumnezeu v-o dă să o
mâncaţi” (Ieşirea 16,15).
„Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, precum

este scris : «Pâine din cer le-a dat lor să mănînce». Deci
Iisus le-a zis : Adevărat, adevărat zic vouă : Nu Moise v-a
dat pâinea cea din cer ; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea
cea adevărată. Căci pâinea Iui Dumnezeu este cea care se
coboară din cer şi care dă viată lumii. Deci au zis către El:
Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. Şi Iisus le-a
zis : Eu sînt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va
flămînzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan
6,31-35).
9. „După aceea luând Moise sângele, a stropit

poporul, zicând: Acesta este sângele legământului, pe care
l-a încheiat Domnul cu voi, după toate cuvintele acestea”
(Ieşirea 24, 8).
„Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor

viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai de-săvîrşit,
nu făcut de mină, adică mu din zidirea aceasta; El a intrat o
dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu
sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a
206
dobîndit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi
al aurilor şi cenuşa junincii, stropind pe: ei spurcaţi, îi
sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cit mai mult sângele
lui Hristos. Care, plin Duhul cel veşnic, S-a adus lui
Dumnezeu pe Sine, jertfa fără de prihană, va curaţi cugetul
nostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui
viu ? Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou
testament, ca prin moartea suferită spre răsicumpărarea
greşealelor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia
făgăduinţa moştenirii veşnice...
într-adevăr Moise, după ce a rostit faţă cu tot poporul
toate poruncile din Lege, luând sângele cel de viţei şi de ţapi,
cu apă şi cu lână roşie şi cu isop, a stropit şi cartea şi pe tot
poporul, şi a zis: «Acesta este sângele testamentului pe
care l-a poruncit vouă Dumnezeu»...
Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor
făcută de mîini - închipuirea celei adevărate - ci chiar în cer,
ca să Se înfăţişeze pentru inoi înaintea lui Dumnezeu; iar nu
ca să Se aducă pe Sine însuşi jertfă de mai multe ori - ca
arhiereul care intră în Sfântă Sfintelor cu sânge străin, în
fiecare an. Altfel, ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori,
de la întemeierea lumii; ci acum, la sfîrşitul veacurilor, S-a
arătat o dată, spre ştergerea păcatului, prin jertfa Sa. Şi
precum este rînduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea
să fie judecata, tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o
dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără
de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă ÎI aşteaptă spre
mântuire” (Evrei 9, 11-15,19-20,24-28).
10. „După aceea să junghie înaintea Domnului

ţapul de jertfă pentru păcatele poporului, să ducă
sîngele lui înăuntru, după perdea, şi să facă cu
sîngele acela ce a făcut si cu sîngele viţelului, stropind cu
el p e capac şi înaintea capacului. Aşa va curaţi locaşul
207
sfînt de necurăţia fiilor lui Israel, de nelegiuirile lor şi de
toate păcatele lor. Aşa să facă el cu cortul adunării, care se
află la ei, în mijlocul necurăţeniilor lor. Nici un om să nu
fie în cortul adunării, cînd va intra el să cureţe
locaşul sfînt şi pînă va ieşi. Aşa se va curaţi el pe
sine şi casa sa şi toată obştea fiilor lui Israel” (Levitic 16,
15-17).
„Pe care Dumnezeu l-a rânduit jertfa de ispăşire, prin

credinţa în sângele Lui, ca să-şi arate dreptatea Sa, pentru
iertarea păcatelor celor mai dinainte făcute” (Romani 3, 25).
„... să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca
o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de
catapeteasmă, unde Iisusa intrat pentru noi ca
înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala
lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20).
„Deci şi cel dintâi Aşezămînt avea orînduieli pentru
slujba dumnezeiască şi un altar pămîntesc, căci s-a pregătit
cortul mărturiei, în el se aflau, mai întîi, sfeşnicul şi masa
şi pâinile punerii înainte; partea aceasta se numeşte
Sfînta. Apoi, după catapeteasma a doua, era cortul numit
Sfînta Sfintelor, avînd altarul tămîierii de aur şi chivotul
Aşezărmântului ferecat peste tot cu aur, în care era
năstrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce
odrăslise şi tablele Legii. Deasupra chivotului erau heruvi
mii slavei, care umbreau altarul împăcării ; despre acestea
nu putem acum să vorbim cu de-amănuntul. Astfel fiind
întocmite aceste încăperi, preoţii intrau totdeauna în cortul cel
dinţii, săvîrşind slujbele dumnezeieşti ; în cel de-al doilea
însă numai arhiereul, o dată pe an, şi nu fără de sânge,
pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru greşealele
poporului. Prin aceasta, Duhul Sfînt ne lămureşte că drumul
către Sfînta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă vreme cortul
intâi mai sta în picioare, care era o pildă pentru timpul de
208
faţă si însemna că darurile şi jertfele ce se aduceau n-aveau
putere sa desăvârşească cugetul închinătorului. Acestea erau
numai legiuiri pămînteşti — despre mîncăruri, despre
băuturi, despre felurite spălări — şi erau porunci pînă la
vremea îndreptării. Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor
celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare si mai
desăvîrşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta ;E1
a intrat o dată pentru totdeauna în Sfinta Sfintelor,
nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sîngele Său, şi a
dobîndit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sîngele ţapilor şi
al taurilor şi cenuşa junlncii, stropind pe cei spurcaţi, îi
sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cît mai mult
sîngele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui
Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul
vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui
viu ?...
...Căci Hristos n-a intrat într-o Sfîntă a Sfintelor
făcută de mâini — închipuirea celei adevărate — ci
chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui
Dumnezeu” (Evrei 9, 1-14, 24).
„El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar
nu numai pentru a le noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (I
Ioan 2,2).
11. „Iar Domnul a zis către Moise: "Fă-ţi un şarpe

de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe
vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi. Şi a
făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi
când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel
de aramă şi trăia”(Numeri 21, 8-9).
„Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa

trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).
209
Aceste cuvinte sunt rostite de către însuşi Mântuitorul
Iisus Hristos în convorbirea cu Nicodim. El adaugă chiar
precizarea că: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
12. „ îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu

de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din
Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set
îi va zdrobi” (Numeri 24,17).
„Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema

şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele
Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia
Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 32-33).
„Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să
mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt
rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte
dimineaţa” (Apocalipsă 22, 16).
13. „Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor

lor, cum eşti tu, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El
le va grăi tot ce-I voi porunci Eu. Iar cine nu va asculta
cuvintele Mele, p e care Proorocul Acela le va grăi în
numele Meu, aceluia îi voi cere socoteală” (Deuteronom 18,
18-19).
„Iar oamenii văzând minunea pe care a facut-o,

ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în
lume.” (Ioan 6, 14)
„Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte
cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care
l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. Pentru că Eu
n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a
210
dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca
Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a
spus Mie Tatăl, aşa vorbesc”(Ioan 12, 48-50).
„Moise a zis către părinţi: "Domnul Dumnezeu va
ridica vouă dintre fraţii voştri Prooroc ca mine. Pe El să-L
ascultaţi în toate câte vă va spune. Şi tot sufletul care nu va
asculta de Proorocul Acela, va fi nimicit din popor".(Faptele
Apostolilor, 3, 22-23).
14. „Trupul lui să nu rămână peste noapte

spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci
blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn
şi să nu spurci pământul tău p e care Domnul Dumnezeul
tău ţi-l dă moştenire"(Deuteronom 21, 23).
„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii,
făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este:
"Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn" (Galateni 3, 13).
15. „Căci porunca aceasta care ţi-o poruncesc eu

astăzi nu este neînţeleasă de tine şi nu este departe. Ea nu
este în cer, ca să zici: Cine se va sui pentru noi în cer, ca să
ne-o aducă şi să ne-o dea s-o auzim şi s-o facem? Şi nu este
ea nici peste mare, ca să zici: Cine se va duce pentru noi
peste mare, ca să ne-o aducă, să ne facă s-o auzim şi s-o
împlinim? Ci Cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el
este în gura ta şi în inima ta, ca să-l fa ci” (Deuteronom 30,
11-14).
„Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: "Să nu zici în
inima ta: Cine se va sui la cer?", ca adică să coboare pe
Hristos! Sau: "Cine se va coborî întru adânc?", ca să ridice
pe Hristos din morţi! Dar ce zice Scriptura?367 "Aproape este
de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta", - adică cuvântul
367 Este vorba şi aici de Scriptura Vechiului Testament.

211
credinţei pe care-1 propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura
ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu
L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 6-9).
16. „Eu voi f i aceluia tată, iar el îm i va f i fiu 368; de

va greşi, îl voi pedepsi Eu cu toiagul bărbaţilor şi cu
loviturile fiilor oamenilor” (II Regi 7,14).
„Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată:
"Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut" 369; şi iarăşi: "Eu
îi voi fi Lui Tată şi El îmi va fi Mie Fiu"? (Evrei 1, 5).
17. „Casa ta va f i neclintită, regatul tău va rămâne

veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci" (II Regi 7,
16).

„Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce
şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se
războieşte întru dreptate. Iar ochii Lui sunt ca para focului şi
pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care
nimeni nu-1 înţelege decât numai El. Şi este îmbrăcat în
veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul
lui Dumnezeu. Şi oştile din cer veneau după El, călare pe cai
albi, purtând veşminte de vison alb, curat. Iar din gura Lui
ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Şi El îi
va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului
aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul. Şi pe haina Lui
368 1 Paralipomena 17, 13.

369 Psalm 2, 6; 88, 26-27.
212
şi pe coapsa Lui are nume scris: împăratul împăraţilor şi
Domnul domnilor (Apocalipsă 19, 11-16)..
18. „ÎI voi pune pe acela în casa Mea şi în împărăţia

Mea pe veci şi tronul lui în veci va f i tare” (I Paralipomena
17,14).

Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia
Lui nu va avea sfârşit”370 (Luca 1, 32-33).
19. „Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu,

Eu astăzi Te-am născut” (Psalm 2, 7).
„Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu
cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17).
„Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei
şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în
care am binevoit; pe Acesta ascultaţil-1” (Matei 17, 5).
„Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel
iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1, 11).
„Şi s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor
a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-l
ascultaţi” (Marcu 9, 7).
„Şi s-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc,
ca un porumbel şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel
iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3, 22).
„Şi glas s-a făcut din nor zicând: Acesta este Fiul Meu
cel ales, de El să ascultaţi!” (Luca 9, 35).
„Că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o cu noi, copiii
lor, înviindu-1 pe Iisus,precum este scris şi în psalmul al
370 Apocalipsă 19, 11-16.

213
doilea: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Faptele
Apostolilor 13, 33; Evrei, 1, 5).
20. „Cere de la Mine şi-ţi voi da neamurile

moştenirea Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului. Le
vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei
zdrobi” (Psalm 2, 8-9).
„Şi le vei păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele
olarului le vei sfărâma, precum şi eu am luat putere de la
Tatăl Meu” (Apocalipsă 2, 27).
21. „ Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit

laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe
răzbunător” (Psalm 8, 2).
„Şi I-am zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da.
Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug
Ţi-ai pregătit laudă?” (Matei 21, 16).
22. „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau Fiul

omului că-l cercetezi pe El? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu
puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe
E l” (Psalm 8, 4-5).
„Iar cineva a mărturisit undeva zicând: Ce este omul
că-l pomeneşti pe el sau fiul omului că-l cercetezi pe el? L-
aimicşorat pe el cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste
l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale. Toate le-
ai supus sub picioarele lui. Dar prin faptul căa supus lui toate,
înţelegem că nimic nu i-a lăsat nesuspus. Acum însă, încă nu
vedem cum că toate i-au fost supuse. Ci pe cel micşorat cu
puţin faţă de îngeri, pe Iisus, îl vedem încununat cu slavă şi
cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, astfel că, prin
harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om”
(Evrei 2, 6-9).
214
23. „Pusu-l-ai pe dânsul pestelucrul mâinilor Tale,
toate le-ai supus sub picioarele L u i” (Psalm 8, 6)
„Căci toate le-ai supus sub picioarele Lui. Dar când
zice: „Că toate i-au fost supuse Lui - învederat este că afară
de cel care i-a supus Lui toate. Iar când toate vor fi supuse
Lui, atunci şi Fiul însuşi se va supune celui ce i-a supus Lui
toate, ca Dumnezeu să fie în toţi” (I Corinteni 15, 27-28).
„Iisus, ştiind că Tatăl i-a dat Lui toate în mâini şi că
de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge...” (Ioan 13, 3)
„Şi toatele-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus
de toate, L-a dat pe El cap Bisericii” (Efeseni 1, 22).
24. „ Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea

pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă mai clatin.
Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba
mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde. Că
nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios
al Tău să vadă stricăciunea. Cunoscute mi-ai făcut căile
vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta şi la drepata Ta
de frumuseţi veşnice mă vei sătura” (Psalm 15, 8-11).
„Căci David zice despre El: „Totdeauna am văzut pe
Domnul înaintea mea, căci El este de-a drepata mea, ca să nu
mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba
mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu
vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău
să vadă stricăciune. Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu
înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie. Bărbaţi-fraţi cuvine-
se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că
a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi până în
ziua aceasta. Deci el, fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i s-
a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rândul coapselor
lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos:
că n-a fost lăsat în iad sufletul lui şi nici trupul Lui n-a văzut
215
putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia
noitoţi îi suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 25-32).
25. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la

mine, pentru ce m-aipărăsit?” (Psalm 21,1).
„Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare,
zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46).
„Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare:
Eloi, Eloi, lama sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34).
26. „ Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au

cu buzele, clătinat-au capul zicând: "Nădăjduit-a spre
Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte
pe el" (Psalm 21, 7-8).
„Şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi
în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea lui
îşi băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor!”
(Matei 27, 29)
„Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu
cărturarii şi cu bătrânii, ziceau: Pe alţii i-a mântuit, iar pe
Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să
Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. S-a încrezut
în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a
A A
zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu. In acelaşi chip II ocărau şi

tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El” (Matei 27, 41-44).
„Şi au început să se plece în faţa Lui, zicând: Bucură-
Te regele iudeilor! „ (Marcu 15, 18).
„Iar cei ce treceau pe acolo II huleau, clătinându-şi
capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile
îl zideşti. Mântuieşte-Te pe Tine însuţi, coborându-Te de pe
cruce!
216
31. De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei,
împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alţii a mântuit, dar pe Sine
nu poate să Se mântuiască! Hristos, regele lui Israel, să Se
coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem. Şi cei
împreună răstigniţi cu El II ocărau” (marcu 15, 29-32).
„Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc
de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine
însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu. Şi îl luau
în râs şi ostaşii care se apropiau, aducându-I oţet. Şi zicând:
Dacă Tu eşti regele iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Şi
deasupra Lui era scris cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti:
Acesta este regele iudeilor. Iar unul dintre făcătorii de rele
răstigniţi, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-
Te pe Tine însuţi şi pe noi” (Luca 23, 35-39).
27. „Străpuns-au mâinile mele şi picioarele

mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se
uitau la mine. împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru
cămaşa mea au aruncat sorţi” (Psalm 21,18-20).
„Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui,
aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de
proorocul: "împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru
cămaşa Mea au aruncat sorţi" (Matei 27, 35).
„Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui,
aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia” (Marcu 15, 24).
„Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi” (Luca 23,34).
„După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele
Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi
cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în
întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să
aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie; ca să se împlinească
Scriptura care zice: "împărţit-au hainele Mele loruşi, şi
pentru cămaşa Mea au aruncat sorţii". Aşadar ostaşii acestea
au făcut” (Ioan 19, 23-24).
217
28. „Spune-voi numele Tău fraţilor mei; în mijlocul
adunării Te voi lăuda” (Psalm 21, 24).
„Zicând: "Spune-voi fraţilor mei numele Tău. In
mijlocul Bisericii Te voi lăuda". (Evrei 2, 12).
29. „în mâinile Tale îmi voi da duhul meu; izbăvitu-

m-ai, Doamne, Dumnezeul adevărului” (Psalm 30, 5).
„Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în
mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a
dat duhul” (luca 23, 46).
30. „Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din

ele nu se va zdrobi” (psalm 33,19).
„Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână
trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei
aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor
şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui
dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar
venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit
fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi
îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi
mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi
voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească
Scriptura: "Nu I se va zdrobi nici un os" (Ioan 19, 31-36).
31. „Să nu se bucure de. mine cei ce mă duşmănesc

pe nedrept, cei ce mă urăsc în zadar şi fa c semn cu ochii”
(Psalm 34,18).
„Cel ce Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu.
De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a
făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi
pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dar (aceasta), ca să se împlinească
cuvântul cel scris în Legea lor: "M-au urât pe nedrept" (Ioan
15,23-25).
218
32. „Fericit bărbatul, a cărui nădejde este numele
Domnului şi n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii
mincinoase. Multe ai făcut Tu, Doamne, Dumnezeul meu,
minunile Tale, şi nu este cine să se asemene gândurilor
Tale; Vestit-am şi am grăit: înmulţitu-s-au peste număr”
(Psalm 39, 6-8).
„Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia
mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38).
„Drept aceea, intrând în lume, zice: "Jertfa şi prinos n-
ai voit, dar mi-ai întocmit trup. Arderi de tot şi jertfe pentru
păcat nu ţi-au plăcut; Atunci am zis: Iată vin, în sulul cărţii
este scris despre mine, să fac voia Ta, Dumnezeule". Zicând
mai sus că: "Jertfă şi prinoase şi arderile de tot şi jertfele
pentru păcat n-ai voit, nici nu Ţi-au plăcut", care se aduc
după Lege, atunci a zis: "Iată vin ca să fac voia Ta,
Dumnezeule". El desfiinţează deci pe cei dintâi ca să
statornicească pe al doilea” (Evrei, 5-9).
33. „Chiar omul cu care eram în pace, în care am

nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva
mea călcâiul” (Psalm 40, 9).
„Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am
ales. Ci ca să se împlinească Scriptura: "Cel ce mănâncă pâinea
cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea" (Ioan 13,18).
34. „Pentru adevăr, blândeţe şi dreptate, şi te va

povăţui minunat dreapta ta. Săgeţile tale ascuţite sunt
puternice în inima duşmanilor împăratului; popoarele sub
tine vor cădea” (Psalm 44, 6-7).
„Iar către Fiul: "Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul
veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei
Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceea
Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu
219
untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi" (Evrei
1,8-9).
35. „Suitu-Te-ai la înălţime, robit-ai mulţime, luat-ai

daruri de la oameni, chiar şi cu cei răzvrătiţi îngăduiţi au
fo st să locuiască” (Psalm 67,19).
„Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura
darului lui Hristos. Pentru aceea zice: "Suindu-Se la înălţime,
a robit robime şi a dat daruri oamenilor". Iar aceea că "S-a
suit" - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de
jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a
suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi el
a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti,
pe alţii păstori şi învăţători” (Efeseni 4, 7-11).
36. „înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului

meu cei ce mă urăsc pe mine în zadar ” (Psalm 68, 5).
„Că pentru Tine am suferit ocară, acoperit-a batjocura
obrazul meu” (Psalm 68, 9).
„Dar (aceasta), ca să se împlinească cuvântul cel scris
în Legea lor: "M-au urât pe nedrept" (Ioan 15, 25).
37. „Că râvna casei Tale m-a mâncat şi ocările celor

ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea”(Psalm 68,11).
„Pentru că nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7, 5).
38. „Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea

mea m-au adăpat cu oţet” (Psalm 68, 25)
„I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu
a voit să bea” (Matei 27, 34)
„Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete,
şi umplându-1 de oţet şi punându-1 într-o trestie, îi da să bea”
(Matei 27, 48).
220
„Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a
luat” (Marcu 15, 23).
„După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum,
ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Şi era acolo
un vas plin cu oţet; iar cei care II loviseră, punând în vârful
unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura
Lui” (Ioan 19, 28-29).
„Şi îl luau în râs şi ostaşii care se apropiau, aducându-
I oţet” (Luca 23, 36).
39. „ Varsă peste ei urgia Ta şi mânia urgiei Tale să-

i cuprindă pe ei; facă-se curtea lor pustie şi în locaşurile lor
să nu fie locuitori” (Psalm 68, 28-29).
„Căci este scris în Cartea Psalmilor: "Facă-se casa lui
pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea! Şi slujirea lui s-o
ia altul" (Faptele Apostolilor 1, 20).
40. „Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele

ce au fost dintru început” (Psalm 77, 2).
„Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţimilor în pilde, şi iară
pildă nu le grăia nimic, ca să se împlinească ce s-a spus prin
proorocul care zice: "Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi
cele ascunse de la întemeierea lumii" (Matei 13,34-35).
„Şi cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul după
cum puteau să înţeleagă” (Marcu 4, 33).
„încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le
purtaţi” (Ioan 16, 12).
41. „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai

întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile. Acelea vor pieri,
iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un
veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi
anii Tăi nu se vor împuţina” (Psalm 101,26-28).
221
„Şi: "întru început Tu, Doamne, pământul l-ai
întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; ele vor pieri,
dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca un pe un
veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu
acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi" (Evrei 1, 10-12).
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu
vor trece” (Matei 24, 35).
„Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce
vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui
David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, îl numeşte pe El
Domn? - zicând: "Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a
dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut
picioarelor Tale". Deci dacă David îl numeşte pe El domn,
cum este fiu al lui?” (Matei 22, 41-45).
„Şi învăţând Iisus în templu, grăia zicând: Cum zic
cărturarii că Hristos este Fiul lui David? însuşi David a zis
întru Duhul Sfânt: "Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a
dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut
picioarelor Tale" (Marcu 12, 35-36).
„Iar El i-a întrebat: Cum se zice, dar, că Hristos este Fiul
lui David? Căci însuşi David spune în Cartea Psalmilor: "Zis-a
Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi
pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". Deci David îl
numeşte Domn; şi cum este fiu al lui?” (Luca 20,41-44).
42. „Zis-a Domnul Domnului Meu: "Şezi de-a

dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut
picioarelor Tale" (Psalm 109,1).
„Căci David nu s-a suit la ceruri, dar el a zis: "Zis-a
Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi
pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale" (Faptele
Apostolilor 2, 34-35).
„Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe
toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale” (I Corinteni 15, 25).
222
„Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos,
sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în
ceruri, mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi
puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu
numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus
sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap
Bisericii” (Efeseni 1,20-22).
„Şi căruia dintre îngeri a zis Dumnezeu vreodată:
"Şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmaşii tăi
aşternut picioarelor Tale"? (Evrei 1, 13).
„Acesta dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru
păcate, a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, şi
aşteaptă până ce vrăjmaşii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor
Lui” (Evrei 10, 12-13).
43. „Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: "Tu

eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec" (Psalm
109, 4).
„în alt loc se zice: "Tu eşti Preot în veac după
rânduiala lui Melchisedec" (Evrei 5, 6).
44. „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii,

aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a
făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri” (Psalm 11,
22-23).
„Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi:
"Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie
în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru
minunat în ochii noştri"? De aceea vă spun că împărăţia lui
Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va
face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma,
iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 43-44).
„Oare nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: "Piatra pe
care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul
223
unghiului? De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru
minunat în ochii noştri" (Marcu 12, 10-11).
„El însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă, deci,
scriptura aceasta: "Piatra pe care n-au luat-o în seamă
ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului"? Oricine va
cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea
ea îl va zdrobi. Iar cărturarii şi arhiereii căutau să pună
mâna pe El, în ceasul acela, dar s-au temut de popor.
Căci ei au înţeles că Iisus spusese pilda aceasta pentru ei”
(Luca 20, 17-19).
„Cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul
Israel, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care
voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din
morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră! Acesta
este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, care a
ajuns în capul unghiului” (Faptele Apostolilor 4, 10-11).
„Pentru voi, deci, care credeţi, (Piatra) este cinstea; iar
pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă
ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, şi piatră de
poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă
n-au dat ascultare cuvântului, spre care au şi fost puşi” (I
Petru 2, 7-8).
45. „Binecuvântat este cel ce vine întru numele

Domnului; binecuvăntatu-v-am p e voi, din casa Domnului”
(Psalm 117, 26).
„Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care
veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David;
binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana
întru cei de sus!” (Matei 21, 9).
„Iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau pe urmă
strigau, zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru
numele Domnului!” (Marcu 11,9).
224
„Zicând: Binecuvântat este împăratul care vine întru
numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus” (Luca
19,38).
„Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea
Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului, împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).
46. „Şi El a zis: "Du-te şi spune poporului acestuia:

Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi
uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului
acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a
închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă
şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l
vindec" (Isaia 6, 9-10).
„De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi,
auzind, nu aud, nici nu înţeleg. Şi se împlineşte cu ei
proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veţi auzi, dar nu
veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea"
(Matei 13, 13-14).
„Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina
împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face
în pilde, ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind,
să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi”
(Marcu 4, 11-12).
„El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele
împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să
nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă” (Luca 8, 10).
„Şi, deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu
credeau în El, ca să se împlinească cuvântul proorocului
Isaia, pe care l-a zis: "Doamne, cine a crezut în ceea ce a
auzit de la noi? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?" De
aceea nu puteau să creadă, că iarăşi a zis Isaia: "Au orbit
ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să
225
nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i
vindec" (Ioan 12, 37-40).
47. „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn:

Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema
numele lui Emanuel” (Isaia 7,14).
„Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama
Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună,
s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul
ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în
ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a
arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe
Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la
Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus,
căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate
s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin
proorocul care zice: "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va
naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se
tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu" (Matei 1, 18-23).
„Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la
Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era
Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema
Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi
intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har,
Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea,
văzându-1, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de
închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme,
Mărie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi
vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi
Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da
Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui
Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria
către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de
bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogon
226
peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi
Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”
(Luca 1,26-35).
48. „El va f i pentru voi piatră de încercare şi stâncă

de poticnire pentru cele două case ale lui Israel, cursă şi laţ
pentru cei ce locuiesc în Ierusalim ” (Isaia 8,14).
„Pentru ce? Pentru că nu o căutau din credinţă, ci ca
din faptele Legii. S-au poticnit de piatra poticnirii, precum
este scris: "Iată pun în Sion piatră de poticnire şi piatră de
sminteală; şi tot cel ce crede în El nu se va ruşina" (Romani
9, 32-33).
„însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru
iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Corinteni 1,23).
„Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Min”
(Matei 11,6).
„Pentru voi, deci, care credeţi, (Piatra) este cinstea; iar
pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă
ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, şi piatră de
poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă
n-au dat ascultare cuvântului, spre care au şi fost puşi” (I
Petru 2, 7-8).
49. „Poporul care locuia întru întuneric va vedea

lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii
lumină va străluci peste voi. Tu vei înmulţi poporul şi vei
spori bucuria lui. El se va veseli înaintea Ta, cum se bucură
oamenii în timpul secerişului şi se veselesc la împărţirea
prăzilor” (Isaia 9,1-2).
„Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în
Capemaum, lângă mare, în hotarele Iui Zabulon şi Neftali, ca
să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:
"Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare,
dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în
227
întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în
umbra morţii lumină le-a răsărit" (Matei 4, 13-16).
„După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea,
propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. Şi zicând: S-
a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-
vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1,14-15).
50. „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat

nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă
numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat,
Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului
ce va să fie. Şi mare va f i stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va
avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui
David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi
prin dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului
Savaot va face aceasta. Cuvânt va trimite Domnul peste
Iacob, şi el se vapogorîpeste Israel” (Isaia 9, 5-7).
şi Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, părintele
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1).
„Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre
Lumină” (Ioan 1, 8).
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel
Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut” (Ioan 1, 18).
două - una, surpând peretele din mijloc al
despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea
poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i
zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i
împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin
228
cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit
pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Efeseni
2, 14-17).
51. „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui lesei şi un

Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El
Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii,
duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-
credinţe” (Isaia 11,1-2).
„Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată
cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut
pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El” (Matei 3,16).
„Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi
Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul, şi S-a coborât Duhul
Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut
glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am
binevoit” Luca 3, 21-22).
„Fiul lui lesei, fiul lui Iobed, fiul lui Booz, fiul lui
Sala, fiul lui Naason” (Luca 3, 32).
„Şi înlăturându-1, le-a ridicat rege pe David, pentru
care a zis, mărturisind: "Aflat-am pe David al lui lesei, bărbat
după inima Mea, care va face toate voile Mele". Din urmaşii
acestuia, Dumnezeu, după făgăduinţă, i-a adus lui Israel un
Mântuitor, pe Iisus” (Faptele Apostoiilor 13, 22-23).
„Şi iarăşi Isaia zice: "Şi Se va arăta rădăcina lui lesei,
Cel care Se ridică să domnească peste neamuri; întru Acela
neamurile vor nădăjdui" (Romani 15, 12).
52. „Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui

lesei, va f i ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta
neamurile şi sălaşul Ei vaf i plin de slavă” (Isaia 11,10).
229
„Şi iarăşi Isaia zice: "Şi Se va arăta rădăcina lui lesei,
Cel care Se ridică să domnească peste neamuri; întru Acela
neamurile vor nădăjdui" (Romani 15, 12).
53. „Şi îi voi pune pe umeri cheile casei lui David şi

dacă el va deschide, nimeni nu va închide, şi dacă el va
închide, nimeni nu va deschide” (Isaia 22, 22).
„Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea
zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel
ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va
deschide” (apocalipsă 3, 7).
54. „El va înlătura moartea p e vecie! Şi Domnul

Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele şi ruşinea
poporului Său o va îndepărta de pe pământ, căci Domnul a
grăit!” (Isaia 25, 8).
„După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia
lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice
stăpânire şi orice putere” (1 Corinteni 15,24).
55. „Pentru aceasta aşa zice Dumnezeu: "Pus-am în

Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra din capul
unghiului, de mare preţ, bine pusă în temelie; cel care se va
bizui pe ea, nu se va clătina!” (isaia 28,16).
„Iar Israel, urmărind legea dreptăţii, n-a ajuns la legea
dreptăţii. Pentru ce? Pentru că nu o căutau din credinţă, ci ca
din faptele Legii. S-au poticnit de piatra poticnirii, precum
este scris: "Iată pun în Sion piatră de poticnire şi piatră de
sminteală; şi tot cel ce crede în El nu se va ruşina" (Romani
9,31-33).
230
56. „Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile
celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi
limpede va f i limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în
pustiu şi pâraie în pământ însetat ” (Isaia 35, 5-6).
„Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui
Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi
şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii
înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care
nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 4-6).
„Şi răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan
cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă,
leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se
binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru
Mine” (Luca 7, 22-23).
57. „Un glas strigă: "în pustiu gătiţi calea Domnului,

drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului
nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se
plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi
netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea
căci gura Domnului a grăit" (Isaia 40, 3-5).
„El este acela despre care a zis proorocul Isaia:
"Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului,
drepte faceţi cărările Lui" (Matei 3, 3).
„Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările Lui" (Marcu 1, 3).
„Precum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia
proorocul: "Este glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Orice vale se va umple
şi orice munte şi orice deal se va pleca; căile cele strâmbe se
vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede. Şi toată
făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Luca 3, 4-6).
231
„El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie:
"îndreptaţi calea Domnului", precum a zis Isaia proorocul”
(Ioan 1, 23).
58. „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu,

întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul
Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea. Nu va
striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul
Lui. Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o
va stinge. El va propovădui legea Mea cu credincioşie; El
nu va f i nici obosit, nici sleit de puteri, până ce nu va f i
aşezat legea pe pământ; căci învăţătura Lui toate ţinuturile
o aşteaptă” (Isaia 42,1-4).
„Iisus însă, cunoscându-i, S-a dus de acolo. Şi mulţi
au venit după El şi i-a vindecat pe toţi. Dar le-a poruncit ca să
nu-L dea în vileag, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin
Isaia proorocul, care zice: "Iată Fiul Meu pe Care L-am ales,
iubitul Meu întru Care a binevoit sufletul Meu; pune-voi
Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti. Nu se va
certa, nici nu va striga, nu va auzi nimeni, pe uliţe, glasul
Lui. Trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va
stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata. Şi în
numele Lui vor nădăjdui neamurile." (Matei 12, 15-21).
59. „Am jurat p e Mine însumi! Din gura Mea iese

dreptatea şi nu-Mi întorc cuvântul; înaintea Mea tot
genunchiul se va pleca; pe Mine jura-va toată limba” (Isaia
45, 23).
„Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece,
al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”
(Filipeni 2, 10).
„Căci scris este: "Viu sunt Eu! - zice Domnul - Tot
genunchiul să Mi se plece şi toată limba să dea slavă lui
Dumnezeu" (Romani 14, 11).
232
60. „Te voi face Lumina popoarelor ca să duci
mântuirea Mea până la marginile pământului! " (Isaia 49, 6).
„Căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul: "Te-am pus
spre lumină neamurilor, ca să fii Tu spre mântuire până la
marginea pământului". Iar neamurile pământului, auzind, se
bucurau şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu şi câţi erau
rânduiţi spre viaţă veşnică au crezut” (Faptele Apostolilor 13,
47-48).
61. „Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre

pălmuiri, şi fata Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor”
(Isaia 50, 6).
„Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit
şi L-a dat să fie răstignit. Atunci ostaşii dregătorului, ducând
ei pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta, şi
dezbrăcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidă
roşie. Şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în
mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea lui îşi
băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor! Şi
scuipând asupra Lui, au luat trestia şi-L băteau peste cap”
(Matei 27, 26-30).
„Şi unii au început să-L scuipe şi să-I acopere faţa şi
să-L bată cu pumnii şi să-I zică: Prooroceşte! Şi slugile îl
băteau cu palmele” (Marcu 14, 65).
„Şi Pilat, vrând să facă pe voia mulţimii, le-a eliberat
pe Baraba, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie
răstignit” (Marcu 15, 15).
„Iar bărbaţii care îl păzeau pe Iisus, îl batjocoreau,
bătându-L” (Luca 22, 63).
„Deci atunci Pilat a luat pe Iisus şi L-a biciuit.” (Ioan
19, 1).
„Şi veneau către El şi ziceau: Bucură-te, regele
iudeilor! Şi-I dădeau palme” (Ioan 19, 3).
233
„Şi au scuipat în obrazul Lui, bătându-L cu pumnii,
iar unii îi dădeau palme” (Matei 26, 67).
„Şi unii au început să-L scuipe şi să-I acopere faţa şi
să-L bată cu pumnii şi să-I zică: Prooroceşte! Şi slugile îl
băteau cu palmele” (Marcu 14, 65).
62. „Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul

Domnului cui se va descoperi?” (Isaia 53,1).
„Ca să se împlinească cuvântul proorocului Isaia, pe
care l-a zis: "Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la
noi? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?" (Ioan 12, 38).
„Dar nu toţi s-au supus Evangheliei, căci Isaia zice:
"Doamne, cine a crezut celor auzite de la noi?" (Romani 10,16).
63. „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni;

om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea
căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă”
(Isaia 53, 3).
„Intru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”
(Ioan 1, 11).
64. „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu

suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi II socoteam
pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese
străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru
fărădelegile noastre. El a fo st pedepsit pentru mântuirea
noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53,
4-5).
„Şi făcându-se seară, au adus la El mulţi demonizaţi şi
a scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a
vindecat, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia
proorocul, care zice: "Acesta neputinţele noastre a luat şi
bolile noastre le-a purtat" (Matei 8, 16-17).
234
„Iar când s-a făcut seară şi soarele apusese, au adus la
El pe toţi bolnavii şi demonizaţii. Şi toată cetatea era adunată
la uşă. Şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi
demoni mulţi a alungat. Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească,
pentru că-L ştiau că El e Hristos” (Marcu 1, 32-34).
„Dar apunând soarele, toţi câţi aveau bolnavi de
felurite boli îi aduceau la El; iar El, punându-Şi mâinile pe
fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi. Din mulţi ieşeau şi demoni,
care strigau şi ziceau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Dar El,
certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că ştiau că El este
Hristosul” (Luca4, 40-41).
„El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn,
pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a
Cărui rană v-aţi vindecat” (I Petru 2, 24).
65. „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis

gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie
fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis
gura Sa. întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi
neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa
Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fo st adus spre
moarte” (Isaia 53, 7-8).
„A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a
zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”
(Ioan 1,29).
„Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui
Dumnezeu!” (Ioan 1, 36).
„Şi alergând Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia, şi
i-a zis: înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să
înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să
se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-1 citea
era acesta: "Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o
oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis
gura sa. întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat şi neamul
235
Lui cine-1 va spune? Că se ridică de pe pământ viaţa Lui". Iar
famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice
proorocul acesta, despre sine ori despre altcineva? Iar Filip,
deschizând gura sa şi începând de la scriptura aceasta, i-a
binevestit pe Iisus” (Faptele Apostolilor 8, 30-35).
„Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel
nevinovat şi neprihănit” (I Petru 1, 19).
„Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi
în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi care
avea şapte coame şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale
lui Dumnezeu, trimise în tot pământul” (Apocalipsă 5, 6).
„Zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel
înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria
şi cinstea şi slava şi binecuvântarea” (Apocalipsă 5, 12).
66. „Mormântul Lui a fo st pus lângă cei fără de lege

şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu
săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în
gura Lui” (Isaia 53, 9).
„Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi
în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea
noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 15).
„Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug
în gura Lui” (I Petru 2, 22).
„Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din
Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui
Iisus. Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus.
Atunci Pilat a poruncit să i se dea. Şi Iosif, luând trupul, l-a
înfăşurat în giulgiu curat de in, şi l-a pus în mormântul nou
al său, pe care-1 săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare
la uşa mormântului, s-a dus” (Matei 27, 57-60).
A
67. „Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei

mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a
236
dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost
numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei
păcătoşi Şi-a dat viaţa ” (Isaia 53,12).
„Atunci au fost răstigniţi împreună cu El doi tâlhari,
unul de-a dreapta şi altul de-a stânga” (Matei 27, 38).
„Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a
dreapta şi altul de-a stânga Lui. Şi s-a împlinit Scriptura care
zice: Cu cei fără de lege a fost socotit” (Marcu 15, 27-28).
„Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine
Scriptura aceasta: "Şi cu cei fără de lege s-a socotit", căci cele
despre Mine au ajuns la sfârşit” (Luca 22, 37).
„Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de
o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus” (Ioan 19, 18).
68. „Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe

căile Mele. Ascultaţi-Mă pe Mine şi viu va f i sufletul vostru.
Voi face cu voi legământ veşnic, dându-vă îndurările Mele
cele făgăduite lui David” (Isaia 55, 3).
„Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au
adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi
cuvântului pe care îl spusese Iisus” (Ioan 2, 22).
„Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor. Că
pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o cu noi, copiii lor, înviindu-
L pe Iisus, precum este scris şi în Psalmul al doilea: "Fiul
Meu eşti Tu; Eu astăzi Te-am născut" (Faptele Apostolilor
13, 32-33).
69. „ "Pentru Sion E l va veni ca un Mântuitor,

pentru cei din Iacov care se vor căi de păcatele lor", zice
Domnul. Iată, acesta este legământul Meu cu ei, zice
Domnul: "Duhul Meu, Care odihneşte peste tine, şi
cuvintele Mele pe care le-am pus în gura ta, să nu se
depărteze din gura ta, nici din gura urmaşilor tăi şi nici din
237
gura urmaşilor urmaşilor tăi, zice Domnul, de acum şi până
în veac! " (Isaia 59, 20-21).
„Şi astfel întregul Israel se va mântui, precum este
scris: "Din Sion va veni Izbăvitorul şi va îndepărta
nelegiuirile de la Iacov; şi acesta este legământul Meu cu ei,
când voi ridica păcatele lor" (Roamni 11, 26-27).
70. „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că

vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci
iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele; iar
peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.
Şi vor umbla regi întru lumina ta şi neamuri întru
strălucirea ta ” (Isaia 60,1-3).
„Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu
Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi
deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi
smirnă” (Matei 2, 11).
„Căci spun: Că Hristos S-a făcut slujitor al tăierii împrejur
pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduinţele date
părinţilor, iar neamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru mila
Lui, precum este scris: "Pentru aceasta Te voi lăuda între neamuri
şi voi cânta numele Tău". Şi iarăşi zice Scriptura: "Veseliţi-vă,
neamuri, cu poporul Lui". Şi iarăşi: "Lăudaţi pe Domnul toate
neamurile; lăudaţi-L pe El toate popoarele". Şi iarăşi Isaia zice:
"Şi Se va arăta rădăcina lui lesei, Cel care Se ridică să domnească
peste neamuri; întru Acela neamurile vor nădăjdui" (Roamni 15,
8- 12).
„Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă
poporului Tău Israel” (Luca 2, 32).
71. „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul

M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe
cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi
slobozire şi celor prinşi în război libertate; să dau de ştire
238
un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a
Dumnezeului nostru” (Isaia 61,1-2).
„Şi El a zis lor: Să mergem în altă parte, prin cetăţile
şi satele învecinate, ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru
aceasta am venit” (Marcu 1, 38).
„"Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a
uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei
zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi
celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, şi să vestesc
anul plăcut Domnului"... Şi El a început a zice către ei: Astăzi
s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4,
18-19,21).
„Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi
Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El” (Marcu 1, 10).
„Şi răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan
cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă,
leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se
binevesteşte” (Luca 7, 22).
72. „Căutat am fo st de cei ce nu întrebau de Mine,

găsit am fo st de cei ce nu Mă căutau. Şi am zis: "Iată-Mă,
iată-Mă aici, la un neam care nu chema numele Meu!”
(Isaia 65,1).
„Isaia îndrăzneşte şi zice: "Am fost aflat de cei ce nu
Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine"
(Romani 10, 20).
73. „ Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un

popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele
sale” (Isaia 65, 2).
„Dar către Israel zice: "Toată ziua întins-am mâinile
Mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor"
(Romani 10, 21).
239
74. „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui
David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu
înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ”
(Ieremia 23, 5).
„Iată vin zilele când voi împlini acel cuvânt bun pe
care l-am rostit Eu pentru casa lui Israel şi pentru casa lui
Iuda, zice Domnul” (Ieremia 33,15).
„în zilele acelea Iuda va f i izbăvit şi Ierusalimul va
trăi fără primejdie Şi Odraslei aceleia I se va pune numele:
"Domnul- dreptatea noastră" (Ieremia 33,16).
„Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema
numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se
va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David,
părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi
împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 31-33).
75. „Iar robul Meu David va f i rege peste ei şi

păstorul lor al tuturor, şi ei se vor purta după cum cer
poruncile Mele şi legile Mele le vor păzi şi le vor
împlini. Vor locui ţara p e care am dat-o Eu robului Meu
Iacov, unde au trăit părinţii lor; acolo vor locui ei şi copiii
lor în veci; iar robul Meu David va f i peste ei rege în veac”
(Iezechiel37, 24-25).
„Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema
numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se
va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David,
părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi
împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 31-33).
76. „în zilele Lui, Iuda va f i izbăvit şi Israel va trăi

în linişte; iată numele cu care-L voi numi: "Domnul-
dreptatea-noastră! " (Ieremia 23, 6).
„Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci
El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1,21).
240
„Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru
noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi
sfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1, 30).
77. „Aşa zice Domnul: "Glas se aude în Rama, bocet şi

plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se
mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt" (Ieremia 31,15).
„Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a
mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în
Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după
timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce
se spusese prin Ieremia proorocul: "Glas în Rama s-a auzit,
plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu
voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt" (Matei 2, 16-18).
78. „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu

casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. însă nu ca
legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua
când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul
Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deşi Eu am rămas
în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe
care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acela, zice
Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor
voi scrie şi le voi f i Dumnezeu, iar ei îm i vor f i popor. Şi nu
se vor mai învăţa unul pe altul şi frate pe frate, zicând:
"Cunoaşteţipe Domnul" că toţi de la sine Mă vor cunoaşte,
de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta
fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni"
(Ieremia 31, 31-34).
„ Voi încheia cu ei legământ veşnic, după care Eu nu
Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi voi pune
frica Mea în inima lor, ca ei să nu se mai abată de la M ine”
(Ieremia 32, 40).
241
„Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu,
care se varsă pentru voi” (Luca 22, 20).
„Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar
este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de
câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea” (I Corinteni 11,25).
„Ci Dumnezeu îi mustră şi le zice: "Iată vin zile, zice
Domnul, când voi face, cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda,
testament nou, nu ca testamentul pe care l-am făcut cu
părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână ca să-i scot din
pământul Egiptului; căci ei n-au rămas în testamentul Meu,
de aceea şi Eu i-am părăsit - zice Domnul. Că acesta e
testamentul pe care îl voi face cu casa lui Israel, după acele
zile, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în
inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi
poporul Meu. Şi nu va mai învăţa fiecare pe vecinul său şi
fiecare pe fratele său zicând: Cunoaşte pe Domnul! - căci toţi
Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare al
lor; căci voi fi milostiv cu nedreptăţile lor şi de păcatele lor
nu-Mi voi mai aduce aminte" (Evrei 8, 8-12).
„Dar şi Duhul cel Sfânt ne mărturiseşte aceasta,
fiindcă după ce a zis: "Acesta este aşezământul pe care îl voi
întocmi cu ei, după acele zile - zice Domnul: Da-voi legile
Mele în inimile lor şi le voi scrie în cugetele lor". Şi adaugă:
"Iar de păcatele lor şi de fărădelegile lor nu-Mi voi mai aduce
aminte". Unde este dar iertarea acestora, nu mai este jertfa
pentru păcate” (Evrei 10, 15-18).
79. „ Voi pune peste ele un singur păstor, care le va

paşte; voi pune pe robul Meu David; el le va paşte şi el va f i
păstorul lor. Iar Eu, Domnul, le voi f i Dumnezeu, iar robul
Meu David va f i prinţ între ei. Eu, Domnul, am grăit
acestea” (Iezechiel 34, 23-24, Iezechiel 37, 24-25).
„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune
sufletul pentru oile sale.... Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc
242
pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine... Am şi alte oi,
care sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi
vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10:
11, 14, 16).
„Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui
testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al
oilor, pe Domnul nostru Iisus” (Evrei 13, 20).
„Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua
cununa cea neveştejită a măririi” (I Petru 5, 4).
80. „Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii

cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la
Cel vechi de zile, şi a fo st dus în faţa Lui. Şi Lui I s-a dat
stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile
şi limbile îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică,
stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va f i
nimicită niciodată” (Daniel7,13-14).
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi
vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”
(Matei 24, 30).
„Iisus i-a răspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum
veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi
venind pe norii cerului” (Matei 26, 64).
„Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu
putere multă şi cu slavă” (Marcu 13, 26).
„Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului
şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii
cerului” (Marcu 14, 62).
„Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu
putere şi cu slavă multă” (Luca 21, 27).
„Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului
Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins
pe sub sân cu un brâu de aur” (Apocalipsă 1, 13).
243
„Şi am privit şi iată un nor alb şi Cel ce şedea pe nor
era asemenea Fiului Omului, având pe cap cunună de aur şi
în mână seceră ascuţită” (Apocalipsă 14, 14).
81. „Iar regatul şi stăpânirea şi mărirea regilor de

sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt;
împărăţia Lui este împărăţie veşnică şi toate stăpânirile îi
vor sluji Lui şi pe E l î l vor asculta " (Daniel 7, 27).
„Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer,
glasuri puternice care ziceau: împărăţia lumii a ajuns a
Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii
vecilor” (Apocalipsă 11, 15).
82. „Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru

poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce
fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul
şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va
veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge
Sfântul Sfinţilor. Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea
poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la
Cel-Uns - Cel-Vestit - sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi
două de săptămâni; şi din nou vor f i zidite pieţele şi zidul
din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi
două de săptămâni, Cel-Uns va pieri fără să se găsească
vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma
cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul
mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va f i război -
prăpădul cel hotărât” (Daniel 9, 24-26).
„Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe
Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Galateni 4,4).
83. „Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt

am chemat p e fiu l M eu” (Osea 11,1).
244
„Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui
şi a plecat în Egipt. 15. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod,
ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul:
"Din Egipt am chemat pe Fiul Meu" (Matei 2,14-15).
84. „Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot

trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri
visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Chiar şi
peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu. Şi vă voi
arăta semne minunate în cer şi pe pământ: sânge, fo c şi
stâlpi de fum; soarele se va întuneca şi luna va f i roşie ca
sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare
a Domnului. Şi oricine va chema numele Domnului se va
izbăvi, căci în muntele Sionului şi în Ierusalim va f i
mântuirea, precum a zis Domnul; şi între cei mântuiţi,
numai cei ce cheamă pe Domnul” (Ioil 3,1-5).
„Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi
le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim,
aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele;
că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al
treilea ceas din zi; ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul
Ioil: "Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din
Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor
prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi
bătrânii voştri vise vor visa. încă şi peste slugile Mele şi
peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu
şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ
semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba
în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului,
cea mare şi strălucită. Şi tot cel ce va chema numele
Domnului se va mântui" (Faptele Apostolilor 2, 14-21).
85. „în ziua aceea voi ridica cortul cel căzut al lui
David şi voi drege spărturile lui şi dărâmăturile le voi ridica
245
la loc şi-l voi zidi ca în vremurile cele dintru început; ca
astfel ei să ia în stăpânire rămăşiţa Edomului şi toate
popoarele peste care s-a chemat numele Meu, zice Domnul,
Care face acestea” (Amos 9,11-12).
„Şi după ce au tăcut ei, a răspuns Iacob, zicând:
Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă! Simon a istorisit cum de la
început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor
pentru numele Său. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele
proorocilor, precum este scris: "După acestea Mă voi întoarce
şi voi ridica iarăşi cortul cel căzut al lui David şi cele distruse
ale lui iarăşi le voi zidi şi-l voi îndrepta, ca să-L caute pe
Domnul ceilalţi oameni şi toate neamurile peste care s-a
chemat numele Meu asupra lor, zice Domnul, Cel ce a făcut
acestea". Lui Dumnezeu îi sunt cunoscute din veac lucrurile
Lui” (Faptele Apostolilorl5, 13-18).
86. „Şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să

înghită pe Iona. Şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile
şi trei nopţi” (Iona 2,1).
„Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi
desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui
Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului
trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima
pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 39-40).
87. „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile
lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia
Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5,1).
„Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele
lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim,
întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci
am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm
Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul
împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii
246
poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască
Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul Iudeii, că aşa este scris
de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti
nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine
va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu
Israel"(Matei 2, 1-6).
88. „El va f i voinic şi va paşte poporul prin puterea

Domnului, întru slava numelui Domnului Dumnezeului
Său şi toţi vor f i fără de grijă, iar El va f i mare, până la
marginile pământului” (Miheia 5, 3).
„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune
sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11).
„ Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale
Mele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10, 14).
89. „Şi El însuşi va f i pacea noastră! Când Asiria va

năvăli în ţara noastră şi va pătrunde călcând în palatele
noastre, noi vom ridica împotriva lui şapte păstori şi opt
căpetenii” (Miheia 5, 4).
două - una, surpând peretele din mijloc al
despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea
poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i
zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i
împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin
cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit
pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Efeseni
2, 14-17).
247
90. „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te,
fiica Ierusalimului, căci iată împăratul tău vine la tine
drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”
(Zaharia 9, 9).
„Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la
Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi
ucenici, zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră
şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o
şi aduceţi-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi
spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar
acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus
prin proorocul, care zice: "Spuneţi fiicei Sionului: Iată
împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz,
fiul celei de sub jug". Mergând deci ucenicii şi făcând după
cum le-a poruncit Iisus, au adus asina şi mânzul şi deasupra
lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele. Şi cei mai
mulţi din mulţime îşi aştemeau hainele pe cale, iar alţii tăiau
ramuri din copaci şi le aştemeau pe cale, iar mulţimile care
mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând:
Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului! Osana întru cei de sus! „ (Matei 21, 1-9).
Relatând evenimentul aproape întocmai, Sfântul
Evanghelist Marcu încheie cu cuvintele: „Binecuvântată este
împărăţia ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei
de sus!” (Marcu 11, 10).
Sfântul Evanghelist Luca, descriind acelaşi lucru, încheie
însă relatarea exclamând: „Binecuvântat esteîmpăratul care vine
întru numele Domnului!” (Luca 19,38).
Sfântul Evanghelist Ioan, spre deosebire de Marcu şi
Luca, repetă asemenea lui Matei şi profetului Zaharia. Astfel,
relatarea sa are următorul cuprins: „A doua zi, mulţime
multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în
Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru
întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce
248
vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel! Şi Iisus,
găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: "Nu te
teme, fiica Sionului! Iată împăratul tău vine, şezând pe
mânzul asinei". Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la
început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus
aminte că acestea I le-au făcut Lui” (Ioan 12, 12-16).
91. „Şi le-am zis: "Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi

simbria, iar dacă nu, să nu Mi-o plătiţi. Şi Mi-au cântărit
simbria Mea treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul
către Mine: "Aruncă-I olarului preţul acela scump cu
care Eu am fost preţuit de ei”. Şi am luat cei treizeci de
arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului,
pentru olar” (Zaharia 11,12-13).
„Iar facându-se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii
poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Şi,
legându-L, L-au dus şi L-au predat dregătorului Ponţiu
Pilat. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit,
s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de
arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au
zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând
arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat. Iar
arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în
vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge. Şi ţinând ei
sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea
străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina
Sângelui, până în ziua de astăzi. Atunci s-a împlinit cuvântul
spus de Ieremia proorocul, care zice: "Şi au luat cei treizeci
de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui
Israel, şi i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie
Domnul" (Matei 27, 1-10).
92. „Atunci voi vărsa peste casa lui Daniel şi peste

locuitorii Ierusalimului duh de milostivire şi de rugăciune,
249
şi îşi vor aţinti privirile înspre mine, pe care ei l-au străpuns
şi vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un fiu
unul născut şi-L vor jeli ca p e cel întâi născut.” (Zaharia
12, 10)
„Şi iarăşi altă Scriptură: „Vor privi la Aula pe care L-
au împuns” (Ioan 19, 37)
„Iată, El vine cu norii şi orice ochi îl va vedea şi-L vor
vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui,
toate seminţiile pământului.” (Apocalipsa 1, 7)
93. „Salve, deşteaptă-te împotriva tovarăşului Meu,

zice Domnul Savaot. Voi bate păstorul şi se vor risipi oile, şi
îmi voi întoarce mâna Mea împotriva celor mici” (Zaharia
13,7)
„Atunci Iiisus le-a zis: Voi toţi vă veţi sminţi întru
mine în noaptea aceasta, căci scris este: „Bate-voi păstorul şi
se vor risipi oile turmei” (Matei 26, 31)
„în ceasul acela, a zis Iiisus mulţimilor: Ca la un
tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomage, ca să Mă prindeţi. în
fiecare zi şedeam în templu şi învăţam şi n-aţi pus mâna pe
Mine. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească
Scripturile proorocilor. Atunci toţi ucenicii, lăsându-1 au
fugit” (Matei 26, 55-56)
„Şi le-a zis Iisus: Toţi veţi sminţi, că scris este: „Bate-
voi păstorul şi se vor risipi oile” (Marcu 14, 27)
„Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar aţ ieşit
cu săbii şi toiege, ca să Mă prindeţi. în fiecare zi eram la voi
în Templu, învăţând şi nu M-aţi prins. Dar acestea sunt ca să
se împlinească Scripturile şi, lăsându-1, au fugit toţi.” (Marcu,
14, 48-50)
94. „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea

înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul tău Domnul
250
pe care î l căutaţi şi îngerul Legământului pe care voi î l
doriţi. Iată vine! zice Domnul Savaot. ” (Maleahi 3,1)
„După plecarea acestora, Iisus a început să vorbească
mulţimilor despre Ioan: Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au
trestie clătinată de vânt? Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om
îmbrăcat în haine noi? Iată, cei ce poartă haine noi sunt în
casele regilor. Atunci de ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc?
Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc. Că el este acela
despre care s-a scris: „Iată Eu trimit, înainte feţei Tale, pe
îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta” (Matei 11,
7-10)
„Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia:
„Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti
calea Ta.” Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările Lui.” (Marcu 1, 2-3)
„Iar, după ce trimişii lui Ioan au plecat, El a început să
vorbească mulţimilor despre Ioan: Ce aţi ieşit să priviţi în
pustie? Oare trestie clătitoare de vânt? Dar ce-aţi ieşit să
vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine noi. Iată cei ce poartă
haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar
ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Da! Zic vouă: şi mai
mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris:
„Iată trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care va găti
calea Ta, înaintea Ta.” (Luca 7, 24-27)
95. „Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de

a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare, E l va
întoarce inima părinţilor către f ii şi inima fiilor către
părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem.”
(Maleahi, 3, 23-24)
„Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan. Şi
dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină.” (Matei
11,14)'
251
„Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic
cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El, răspunzând
a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă
vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au
făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei.
Atunci au înţeles ucenicii că Iiisus le-a vorbit despre Ioan
Botezătorul.” (Matei 17, 10-13)
„Şi L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii şi
cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El le-a răspuns:
Ilie, venind mai întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris
despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie
defăimat. Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate
câte au voit, precum s-a scris despre el.” (Marcu 9, 11-13)
„Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul
Dumnezeul lor. Şi va merge înaintae Lui cu duhul şi cu
puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi
pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească
Domnului un popor pregătit.” (Luca 1, 16-17)
96. „Ierusalime, cetate sfântă, E l te va pedepsi

pentru păcatele fiilor tăi şi iarăşi va milui pe fiii celor
drepţi. Slăveşte pe Domnul cu sârguinţă şi binecuvântează
pe împăratul veacurilor, ca să se zidească iarăşi locuşul Lui
cu bucurie în mijlocul tău, şi ca E l să veselească în mijlocul
tău pe cei duşi în robie şi să-i iubească pe cei nenorociţi ai
tăi în toate neamurile veacului. Popoare multe vor veni de
departe în numele Domnului Dumnezeu cu daruri în mâini,
cu daruri ce aduc împăratului cerului. Neamurile
neamurilor Te vor lăuda în străgăte de bucurie. Blestemaţi
fie toţi cei ce Te urăsc pe Tine, iar cei ce Te iubesc să fie
binecuvântaţi în veac! Bucură-te şi Te veseleşte de f ii
drepţilor, căci aceia se vor aduna şi vor binecuvânta pe
Domnul drepţilor. O, fericiţi cei ce Te iubesc pe Tine, că
aceia se vor bucura de pacea Ta! Fericiţi cei ce s-au
252
întristat de toate pedepsele Tale, că aceia se vor bucura de
Tine, când vor vedea toată slava Ta şi veşnic se vor veseli.
Să binecuvânteze sufletul Meu pe Dumnezeu, împăratul cel
mare, căci Ierusalimul se va zidi din nou, cu safir, cu
smarald şi cu pietre scumple. Iar zidurile Tale, turnurile şi
întăriturile se vor face de aur curat! Pieţele Ierusalimului
vor f i pardosite cu berii, rubin şi piatră de ofir. Pe taote
uliţele lui va răsuna „Aleluia” şi se va cânta: Bine este
cuvântat Dumnezeul lui Israel! întru Tine se va
binecuvânta numele Tău cel sfânt în vecii vecilor!” (Tohit
13, 9-18)
„Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul.
Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce mântuia.”
(Faptele Apostolilor 2, 47)
„Şi nimeni dintre ceilalţi nu cuteza să se alipească de
el, dar poporul îi lăuda şi din ce în ce mai mult se adăugau cei
ce credeau în domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei.”
(Faptele Apostolilor 5, 13-14)
„Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare numărul celo
care au crezut şi s-au întors la Domnul”. (Faptele Apostolilor
11, 21)
97. Eu din gura Celui Preaînalt am ieşit şi ca negura

am acoperit pământul. Eu întru cele înalte m-am sălăşluit şi
scaunul meu este în stâlp de nor. Am străbătut de ju r
împrejur bolta cerului şi în fundul adâncurilor am umblat,
în valurile mării şi în tot pământul şi în tot poporul şi
neamul sunt stăpână. După toate acestea am căutat odihnă
şi am zis: într-a cui moştenire voi sălăşlui? Atunci mi-a
poruncit mie Făcătorul tuturor şi Cel care m-a făcu t a
aşezat locaşul meu, şi-a zis: Intru Iacov locuieşte şi întru
Israel moşteneşte...
Cel care mă mănâncă pe mine iar vor flămânzi şi cei
care mă beau iar vor înseta. Cel care mă ascultă pe mine nu
253
se va ruşina şi cei care lucrează întru mine nu vor păcătui.
Toate acestea sunt cartea legământului Dumnezeului celui
Preaînalt, legea p e acre aporuncit-o Moise moştenire
adunărilor lui Iacov...
Şi ca proorocia voi turna învăţătura şi o voi lăsa pe
ea în neamurile veacurilor. ” (înţelepciunile lui Isus Sirah,
24,1-9, 23-25, 35)
„Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi
paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade
bune, neîndoielnică şi nefăţarnică.” (Iacob 3, 17)
98. „Cel care este, precum este scris, hotărât pentru

vremuri viitoare, ca să potolească mânia mai înainte de
mânie, să întorci inima tatălui către fiu şi să aşezi seminţiile
lui Iacob. Fericiţi cei care au văzut şi cei care întru
dragoste au adormit, dar şi noi vom f i vii. Când Ilie a fost
răpit la cet, în vijelie, Elisei s-a umplut de duhul lui. în
zilele sale nu s-a temut de biruitori şi nimeni nu l-a supus.
Până în veci s-au arătat cele ce vor să fie şi cele ascunse
mai înainte de a veni ele. ” (înţelepciunile lui Iisus Sirah,
48,10-13, 28)
99. „David cu mila Lui a moştenit scaunul domniei

în veacul veacului” (I Macabei 2, 57)
100. „Şi au dus pietrele în muntele templului, în loc

bun, până va veni proorocul, ca să răspundă pentru ele. ”
(Macabei, 4, 46)
101. „Pentru toate acestea au voit iudeii şi preoţii să

le fie Simon cârmuitor şi arhiereu în veac, până se va scula
prooroc credincios. ” (I Macabei 14,41)
254
BIBLIOGRAFIE
ABRUD AN, Pr.Prof.Dr. Dumitru, Profeţii şi rolul lor în

istoria mântuirii, Mitropolia Ardealului, nr.3-4,
1983, p. 139-149
A. GELIN, Livre de Jérémie, Paris, 1952
ALEXANDER, Johm, h., Profetul Daniel, un mesaj pentru
vremurile noastre, Editura Agape, Făgăraş, 1995
ALEXANDRA, Maica, Sfinţii îngeri, Bucureşti, 1992
AMCER, S., Les prophètes et les livres prophétiques,
Desclée, 1985
AMCER, S., Les actes des prophètes, Genèva, 1985
AMSLER, S., Les derniers prophètes, Paris, 1994
ANANIA, Bartolomeu Valeriu, Cartea profetului Daniel şi
ale celor doisprezece profeţi mici, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 2000
ASURMENDI, J.M., Le prophète Ézéchiel, Paris, 1981
ASURMENDI, J.M., Daniel, Bayard, 1999
ASURMENDI, Jesus-Maria, le prophet Ezechiel, Paris, 1981
BABA, Pr.dr. Teodor, Profeţi şi profeţii din Vechiul
Testament reliefând mântuirea neamului
omenesc, Arad, 2007
BABA, Pr.dr. Teodor, Profetismul în Israel, în voi. „175 de
ani de la înfiinţarea învăţământului teologic
arădean (1882-1997), Editura Universităţii „Aurel
Vlaicu”, Arad, 1997
BANU, Ion, Profeţii biblici vorbind filosofiei, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994
BASARAB, Pr.Dr. Mircea, împărăţia mesianică a păcii (Isaia
II, 2-4) în „Glasul Bisericii” an XXIX, 1970, nr.
9-10, p. 910-918
BELEA, Prof. Nicodim, Importanţa vechiului Testament pentru
activitatea omiletică şi pastorală a preotului, în
„Biserica Ortodoxă Română”, an CI, 1984, nr. 11-
255
12, p. 776-790
BERDIAEV, N., Adevăr şi Revelaţie, Timişoara, 1993
BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1988
BOGOERT, P.M., De Baruh a Jérémie, Leuveu, 1981
BONDALICI, Pr. Iconom Stavrofor, Enciclopedia marilor
personalităţi din Vechiul şi Noul Testament, Editura
Diecezana, Caransebeş, 2005
BRIEND, J., Le livre de Jérémie, Paris, 1982
BRIGHT, John, A, History of Israel, Philadelphia, 1981
BURCUS, Drd. Teodor M., Aspecte sociale în predica
profeţilor Vechiului Testament, în „Studii
Teologice”, nr. 9-10, 1966, p. 570-584
BURNIER-GENTON, J., Le rêve subversif d-un sage.
Daniel, Geneva, 1993
CIUDIN, Pr.Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament,
Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti,
1978 (reeditat)
CIUDIN, Pr.Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Ed.
I.B.M.BOR, Bucureşti, 1978
CHIRILĂ, Pr.Prof. Ioan, Profeţii mesianice în cartea Daniel
în interpretare patriotică, în „Revista Teologică”,
Sibiu, nr. 2, 1997, p. 119-133
CHIRILĂ, Pr.Prof. Ioan, Profeţii mesianice în cartea Daniel
în interpretare patristică, „Revista Teologică”,
nr.2, 1997, p. 119-133
COMTE, I., Cărţile sfinte, Bucureşti, 1994
CORNIŢESCU, Pr.Prof. Emilian, Persoana lui Mesia şi
lucrarea Sa în lumina profeţiilor Vechiului
Testament, în „Studii Teologice” an XXXVII,
1985, nr. 9-10, 1985, p. 606-615
CORNIŢESCU, Pr.Prof. Emilian, Profeţii Vechiului
Testament despre preoţie, „Studii Teologice”, an
XIX, 1967, p. 482-491’
256
CULVER, Robert, Daniel and the Lather Day, Chicago, 1962
DAVID, Diac. P.I., Călăuza creştină, Arad, 1987
DELCOR, M., Le livre de Daniel, Gabalda, 1971
DICŢIONAR ENCICLOPEDIC AL BIBLIEI, trad. de Dan
Sluşanschi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999
DICŢIONAR BIBLIC, Oradea, 1995
FORTIN, M.F., Jérémie le prophète, Paris, 1995
GEORGESCU, Ion V., Actuialitatea profeţilor, Bucureşti, 1934
GHIA, Pr.Dr. Gh., Istoria sfântă a Vechiului şi a Noului
Testament, Editura Ramuri, Craiova, 1941
GRELOT, P., Le livre de Daniel, Paris, 1992
HALLEY, Henry H., Manual biblic, Oradea, 1995
HARTMAN, Luise şi Di LELLA, Alexander, The Book of
Daniel, New York, 1975
HÂLĂOANU, Dr. Alfred, Istoria universală a poporului
evreu, Edit. Zarkeny, Bucureşti, 1992
HENER, A., L’essense du prophetisme, Paris, 1955
ISVORANU, Pr.Dr. Alexandru, Plinirea Legii şi a
proorocilor în Iisus Hristos, Mitropolia Olteniei,
an XLIX, nr. 3-6, 1997, p. 33-47
ISVORANU, Pr.Dr. Alexandru, Misiunea profeţilor
Vechiului Testament, în voi. „Misiunea Bisericii
în Sfânta Scriptură şi în istorie. Biblie şi
multiculturalitate III, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2006, p. 57-68
ISVORANU, Pr.Dr. Alexandru, Profeţii vechii şi nescriitori.
Activitatea socială şi religioasă, Editura
Universitaria, Craiova, 2006
JERPĂLĂU, R.Drd. Gheorghe, Caracterele împărăţiei
mesianice după proorocia lui Isaia, Mitopolia
Olteniei, an XLIII, 1990, nr. 4-6, p. 20-31
JERPĂLĂU, Pr. Drd. Gh., Ideea de pocăinţă în Vechiul
Testament, în „Glasul Bisericii”, nr. 9-10, 1994, p.
752-764
257
JERPĂLĂU, Pr.Drd. Gheorghe, Respectarea bunurilor
aproapelui după Vechiul Testament, în „Studii
Teologice”, an XXXIV, 1982, nr. 3-4, p. 240-256
LOPUHIN, Prof.A.P., Istoria biblică, Vechiul Testament,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, vol IV, Bucureşti,
1946
LUSSEAU, Introduction a la Bible, paris, 1966
MIHOC, Pr.Drd. V., Fiul Omului după Noul Testament,
„Studii Teologice”, an XXV, 1979, nr. 1-2, p. 33-44
MUNTEANU, Vechiul Testament şi creştinismul, Cluj, 1937
MONLOUBOU, L., Les prophètes de 1’ Ancien Testament,
Paris, 1983
MOTTU, M., Les Confessions de Jérémie, Geneva, 1985
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Hristos în Vechiul Testament,
Sibiu, 1944
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Profetul Daniel despre Hristos,
Sibiu, 1933
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Profetul Daniel, în „Telegraful
Român”, CXII, nr. 25-26, 1964
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Mesianismul Vechiului
Testament, în „îndrumarul Bisericesc”, Sibiu,
1965, 106-111
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Elemente pastorale în cartea
profetului Isaia, „Mitropolia Banatului”, XXX,
1976, nr. 7-9, p. 587-594
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Citind pe Isaia - Omul păcii în
lumea vrajbei, în învierea, Ierusalim X, 1980, p.
1-3
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Pacea în viziunea profeţilor, în
„Mitropolia Ardealului” XXVII, nr. 1-3, p. 123-129
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Chemarea profeţilor, în învierea,
Ierusalim XI, 1981, nr. 4
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Profetul Isaia, în „învierea”, nr.
11, 1990, p. 3
258
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Profetul Ieremia, în „învierea”, nr.
12, 1990, p. 3
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Profetul Iezechiel, în „învierea”,
nr. 14, 1990, p. 3
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Profetul Daniel, în „învierea”, nr.
15, 1990, p. 3
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Hristos în Vechiul Testament,
însemnări pe marginea textelor mesianice, Sibiu,
1944
NEAGA, Pr.Prof. Nicolae, Profeţii mesianice în Vechiul
Testament, Texte, Sibiu, 1929
NEAGA, Pr. Prof.Dr. Nicolae, Pe linia păcii universale, Isaia
II, 6-9, Mitropolia Olteniei, an IX, nr. 1-2, 1957,
p. 9-13
NEAGA, Pr.Prof.Dr. Nicolae, Profetul Daniel despre Hristos,
Sibiu, 1933
NEGOIŢĂ, Pr.Prof. Atanasie, Metoda misionară a profeţilor
Vechiului Testament, Bucureşti, 1936
NEGOIŢĂ, Pr.Prof. Atanasie, Instituţii sociale în Vechiul
Testament, în „Studii Teologice”, an II, nr. 9-10,
1950 p. 569-589
NEGOIŢĂ, Pr.Prof. Athanasie, Teologia biblică a Vechiului
Testament, Ed. „Credinţa noastră”, Bucureşti, 1992
NEHER, Andre, L’essence du prophetisme, Paris, 1995
OLARIU, Prof., Dr. Iuliu, Introducere în cărţile sfinte ale
Vechiului Testament şi Noului Testament,
Caransebeş, 1903
ORLEANU-BÎRLĂDEANU, Calistrat (Arh.), Profeţii Isaia,
Ieremia, Iezechiel şi Daniel, BOR, 1905, 12, p.
1321-1332
ORLEANU-BÎRLĂDEANU, Calistrat (Arh.), Profeţiile
Vechiului Testament şi timpul venirii
Mântuitorului pe pământ, BOR, 12, 1902, p.
1221-1232
259
PASCHIA, Gheorghe (Pr.Dr), Profeţii Vechiului Testament
propovăduiesc pacea, se roagă şi luptă pentru ea,
BOR, 1984, 11-12, p. 723-772
PAVEL, Aurel, Cartea profetului Daniel, Sibiu, 2000
PAVEL, Pr.Dr. Aurel, Vechiul Testament perspective
misionare, Sibiu, 2002
PETRESCU, Drd. Macedon, Idei moral-sociale la profeţii
mari ai Vechiului Testament
PETERCĂ, Vladimir, Mesianismul în Biblie, Editura
Polirom, Iaşi, 2003
POPA, Dumitru S., Daniel, vol. II, Bucureşti, 1992
POPESCU-MĂLĂEŞTI, I., (Pr.Prof.), Noţiuni generale.
Numirea. Misiunea proorocilor, timpul activităţii
Profetice. Viaţa şi activitatea unor prooroci, BOR,
1926, p. 25-32
POPESCU-MĂLĂEŞTI, I., (Pr.Prof.), Proorocia lui Isaia cu
scurte explicări, Bucureşti, 1926
POPESCU-MĂLĂIEŞTI, I, Valoarea Vechiului Testament
pentru creştini, Bucureşti, 1932
POPESCU, MĂLĂIEŞTI, I., Studii şi comentarii. Proorocii,
Bucureşti, 1926
PRÉVOST, J.P., Pour lire les prophètes, Paris, 1995
PRELIPCEAN, Pr.Prof. Vladimir, NEAGA Pr.Prof. Nicolae,
BARNA, Pr. Prof. Gheorghe, CHIALDA, Pr.
Prof. Mircea, Studiul Vechiului Testament,
Pentru Institutele teologice, Ed. I.B.M.BOR,
Bucureşti, 1985
PRELIPCEAN, Pr.Prof. Vladimir, Vocaţiunea la profeţii
Vechiului Testament, Cernăuţi, 1943
PRELIPCEAN, Pr. Prof. Vladimir, Viaţa religios morală
după concepţia Vechiului Testament, Mitropolia
Olteniei, an XIV, 1962, nr. 5-6, 1962, p. 271-283
PRELIPCEAN, Pr.Prof. Vladimir, Aspecte sociale în scrierile
profeţilor Vechiului Testament, Candela, 1946,
260
p. 338-359
PRELIPCEAN, Pr.Prof. Vladimir, Pacea mesianică la profeţii
Vechiului Testament, Studii Teologice, 1954, nr. 1-
2, p. 3-16
PRELIPCEAN, Pr.Prof. Vladimir, Probleme sociale în
Vechiul Testament, în Studii Teologice, nr. 1-2,
1949, p. 55-68
RADU, Pr.Prof.Dr. Dumitru, întruparea Fiului lui Dumnezeu
pentru mântuirea omului, în îndrumări misionare,
Bucureşti, 1986
RIDIUARD, A., Jérémie, 1’ épreuve de la foi, Paris, 1983
SEMEN, Pr.Prof. Petre, Sensul expresiei „lom Iahve”, Ziua
Domnului la profeţii Vechiului Testament, în „Studii
Teologice”, 1978, nr. 1-2, p. 149-161
SEMEN, Pr.Prof. Petre, Sensul noţiunii de dreptate, după
cărţile istorice şi profetice ale Vechiului
Testament, Mitropolia Olteniei, an XXX, nr. 7-9,
1978, p. 571-583
SEMEN, Pr. Prof. Petre, Aşteptând mântuirea, Editura
Humanitas, Iaşi, 2000
SEMEN, Pr. Prof. Petre, învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în
cărţile Vechiului Testament, în „Teologie şi viaţă”
an II(LXVIII), nr. 4-7, 1992, p. 13-247
STĂNILOAIE, Pr. Prof.Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică
Ortodoxă, vol I, Ed. I.B.M.BOR, Bucureşti, 1996
STOIAN, Ion M., Dicţionar religios, Bucureşti, 1994
ŞTEFĂNESCU, Anton, Despre cele patru imperii însemnate
în profeţia lui Daniel, Bucureşti 1905
TREGELLES, Samuel p., Remarks of the Prophétie Visions
in the Book of Daniel, Ed. London, 1965
ZIMMERLI, W., Le livre du prophète Ézéchiel, Paris, 1972
WALVOORD, John F., Daniel, Arad, 1998
WILSON, Robert Dick, The Aramaic of Daniel, în Biblical
and Theological Studies, Ed. James Orr, vol. II,
261
New York, Scribea, 1912
WISSER, L., Jérémie, critique de la vie sociale, Geneva,
1982
262
CUPRINS
1. „Iată-mă Doamne!” ..................................................................3

2. ISAIA „Evanghelistul Vechiului Testament” .........................9
3. IEREMIA şi drama Ierusalimului......................................... 63
4. IEZECHIEL „Tatăl evreilor”................................................. 95
5. DANIEL, un mare drept în exil........................................... 119
6. Pacea în cărţile profeţilor mari............................................. 182
7. Dreptatea în cărţile profeţilor mari...................................... 188
8. Legătura dintre Vechiul Testament şiNoul Testament sub
raportul profeţiilor împlinite....................................................200
BIBLIOGRAFIE..................................................................... 255
263
Tipărită la:
Exemplare: 600
ISBN;J 10) 973-741 .-328-3
(13) 978-97:4-742-328-3

Cuvantul Lui Dumnezeu Prin Grai - Pr. Alexandru Isvoranu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuvantul Lui Dumnezeu Prin Grai - Pr. Alexandru Isvoranu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ALEXANDRU ISVORANU

C U V Â N T U L LUI D UM NEZEU PRIN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale:

„lată-mă, trimite-măpe mine!”

Poporul evreu este un popor ales de Dumnezeu ca să

1 PRECIPCEAN, Preot Prof. Vladimir, NEAGA, Preot Prof.

2 Pr. dr. Alexandru ISVORANU, Profeţii vechi şi profeţii nescriitori.

4 Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEANU, Vocaţia la profeţii

6 N. BERDIAEV, Adevăr şi Revelaţie, Timişoara, 1993, p. 5 1.

în fruntea profeţilor mari este aşezat Isaia al cărui nume

8 Pr. prof. N. CIUDIN, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti,

Cartea lui Isaia este alcătuită din numeroase cuvântări,

11 Studiul Vechiului Testament, p. 225.

15 N.H. RIDDERBIOS, Cartea lui Isaia, în DICŢIONAR

17 Studiul Vechiului Testament, p. 226.

22 Studiul Vechiului Testament, p. 227.

2. Originea şi autenticitatea cărţii

Mulţi cercetători din zilele noastre contestă că Isaia ar

29 Studiul Vechiului Testament, p. 229.

34 Studiul Vechiului Testament, p. 229.

37 Studiul Vechiului Testament, p. 230-231.

40 Petre SEMEN, op. cit., p. 171-173.

44 John H. ALEXANDER, Profetul Daniel - Un mesaj pentru

46 Dicţionar biblic, ed. cit., Oradea, p. 622, col. I.

51 Petre SEMEN, Aşteptând mântuirea, p. 177-178.

Profetul Isaia vorbeşte în repetate rînduri de

56 Diac. prof. Dr. Emilian CORNIŢESCU, Persoana lui Mesia şi

51 Petre SEMEN, op. cit., p. 181.

60 Petre Semen, op. cit., p. 182.

62 Petre SEMEN, op. cit., p. 182.

64 Dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, op. cit., p. 443.

69 Petre SEMEN, op. cit., p. 186.

un nou legământ cu toate neamurile.

72 Dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, op. c it, p. 444-445.

5. Ideea mesianică în cartea profetului Isaia

Ideea mesianică nu a apărut odată cu poporul evreu, ci

76 Diac. Prof. Dr. Emilian CORNIŢESCU, op. cit., p. 612.

78 Diac. Prof. Dr. Emilian CORNIŢESCU, op. cit., p. 610.

81 Diac. Prof. Dr. Emilian CORNIŢESCU, op. cit., p. 610.

82 Petre SEMEN, op. cit., p. 192.

84 Pr. prof. VI. PREPELNICEAN, op.cit., p. 7.

87 Drd. Macedon PETRESCU, op. cit., p. 107.

90 Drd. Teodor BURCUŞ, op. cit., p. 583.

100 Ibidem, p. 83.

103 Petre SEMEN, op. cit., p. 196-197.

104 Vladimir PETERCĂ, op. cit., p. 92.

106 Petre SEMEN, op. cit., p. 198.

107 Pr. Prof. Athanasie NEGOIŢĂ, op. cit., p. 175.

1. Perioada istorică a misiunii profetului Ieremia

Cunoaşterea cadrului istoric în care a trăit şi a activat

108 John BRIGHT, A History o f Israel, Philadelphia, 1981, p.

111 Prof. A.P. LOPUHIN, Istoria biblică. Vechiul Testament,

116 Prof. J. BRIEND, op. c it, p. 10.

2. Numele, originea şi personalitatea

Al doilea dintre cei patru mari profeţi din secţiunea

118 A.P. LOPUHIN, op. cit., p. 119.

121 Studiul Vechiului Testament, p. 234.

123 A.P. LOPUHIN, op. c it, p. 77.

u/ A.P. LOPUHIN, op. cit., p. 77

3. Durata activităţii profetului Ieremia

Primele versete ale cărţii lui Ieremia (1, 1-3) situează

130 J .G.S. THOMSON, op. cit., p. 554.

133 Pr. Drd. Aurel PAVEL, op. cit., p. 29.

4. Cuprinsul şi împărţirea cărţii lui Ieremia