UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

TEOLOGIE PASTORALĂ

Sfantul Ciprian catre Donatus

STUDENT:
Oros Bogdan-Cosmin

CLUJ-NAPOCA

1
2016

2
 Sfântul Ciprian
Către Donatus

Fiul unui bogat păgân fiind Sfântul Ciprian, primeşte o educaţie aleasă şi o foarte bună formaţie
intelectuală, devenind mare retor al timpului său în Cartagina. S-a născut în anul 210 şi s-a convertit în
245 devenind, ulterior preot, iar apoi episcop de Cartagina luptându-se pentru ca religia creştină să fie
recunoscută. El este discipol al lui Tertulian, însă se deosebeşte de acesta prin caracterul său. Activitatea
sa se desfăşoară în timpul împăratului persecutor Deciu. El descrie cum a trecut la creştinism în micul
tratat ''Către Donatus''. Sfântul Ciprian nu prezintă într-un mod pasional cum a devenit creştin (asemenea
lui Tertulian sau Fer. Augustin), ci prin moderaţie şi tenacitate. Scârbit de toate obiceiurile religiilor
păgâne, care promovau fărădelegi şi acte lipsite de morală, Sfântul Ciprian se decide să nu mai facă parte
din astfel de tagme.
Odată ajuns episcop el înfiinţează un sinod al tuturor episcopilor africani şi, cu prilejul anumitor
evenimente, el scrie lucrări folositoare pentru religia creştină. El primeşte martiriul în dată de 14
septembrie 258 lângă Cartagina.
Sf. Ciprian îi face propunerea lui Donatus de a se retrage, împreună, în vie, sub boltele de viţă,
unde amândoi pot să vorbească în linişte, fără să aibă parte de zgomote, iar conversaţia să fie desfăşurată
cu atenţie. Sfântul Ciprian îi spune că povestea sa nu va fi într-o manieră deosebită şi căutată deoarece el
nu este talentat în a se exprima frumos, însă atunci când este vorba de Dumnezeu, sinceritatea deplină a
cuvântului în susţinerea credinţei este ajutată nu de farmecul elocvenţei, ci de puterea faptelor.
Sfântul Ciprian îşi aminteşte că pe când zăcea în întuneric, adică într-o religie păgână, nevând nicio ţintă,
îi era cu neputinţă să creadă că, prin botez se poate ajunge la o renaştere, fără a schimba corpul, dar a
suferi o transformare, întrucât oamenii care, odată s-au scăldat în bogăţii şi faimă nu se pot obişnui fără de
acestea. El a crezut toate acestea deoarece şi el era prins în lumea aceasta pământească, până ce s-a
botezat, iar cu ajutorul Duhului Sfânt, a doua naştere l-a transformat într-un om nou care să aibă puterea
să facă lucruri noi, care i se păreau imposibile altădată. Odată ce se păstrează calea dreptăţii, graţia divină
va oferi mai multe puteri, pe măsură ce va creşte în inimă. Prin gânduri curate şi moravuri cinstite răul
poate fi înlăturat. Deoarece odată ce l-am primit pe Duhul Sfânt în viaţa noastră, el devine conducătorul
nostru, capabil să înfrunte orice păcat care-L ameninţă. Toată puterea noastră vine de la Dumnezeu,
întrucât de la El avem viaţa, de la El puterea, de la El primim toate darurile şi, astfel formaţi, cunoaştem
mai dinainte arătările viitorului.
Astfel pentru a arăta că semnele harului dumnezeiesc ies la lumină prin arătarea adevărului,
Sfântul Ciprian dă câteva exemple. El îl îndeamnă pe Donatus să-şi închipuie că se află pe vârful unui
munte, iar de acolo priveşte ,,vârtejul lumii în mişcare”. Această imagine îi va trezi sentimente de milă, îşi
va aminti că aşa a fost şi el şi îi va mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat. Pământul este plin de cruzime:
drumurile pândite de tâlhari, mările împânzite de jefuitori, războaie pretutindeni în care se varsă sânge,
precum şi ideea că omuciderea, care este săvârşită de unul singur este crimă, spre deosebire de momentul
în care aceasta este colectivă şi ajunge să fie numită faptă de vitejie. Întorcându-se spre oraşe va vedea,
deasemenea o imagine tristă. În amfiteatre se dau lupte de gladiatori pentru ca sângele vărsat să să defeste
nişte priviri pline de cruzime. Omul este ucis pentru plăcerea omului şi este o pricepere, o deprindere, o
artă să poată ucide pe cineva. Crima nu numai că se înfăptuieşte, ci se învaţă. Nimic nu este mai inuman
decât să ridici uciderea la rangul de ştiinţă şi considerarea acestui fapt un act de glorie.
O altă privire, îndreptată spre scene şi teatre va aduce deasemenea regret, deoarece sunt înfăţişate
scene îngrozitoare,punându-se în versuri crime ale celor vechi (a înaintaşilor), paricide sau incesturi, ceea
ce duce la ideea că ceea ce s-a petrecut în trecut, se mai poate petrece. Niciodată veacurile nu îngroapă
delictele, niciodată o crimă nu este acoperită de vreme, niciodată nu este înmormântată în uitare o

3
nelegiurire. Încetând de a mai fi crime, ele devin exemple. De asemenea, însăşi zeităţile sunt exemple de
lipsă a moralităţii. Prin acestea se produce o decădere a moravurilor, o hrană a viciilor şi o renunţare la
imaginea pe care Dumnezeu o dă omului, o degradare a chipului lui Dumnezeu în noi.
Autorul argumenteaza şi faptul că onorurile, belşugul de avuţii, puterea militară, purpura
strălucitoare a deminităţilor sau autoritatea imperială nu aduc fericire, ci dimpotrivă venin şi moarte. Un
om care se bucură de demnitate înaltă a ajuns acolo prin diferite mârşăvii pe care le-a săvârşit iar acolo, în
funcţia sa nu este stimat pentru valoarea lui ca om, ci pentru demnitatea obţinută. Imaginea acestui om s-
ar schimba dacă n-ar avea acea dmnitate.Cei bogaţi, în mijlocul atâtor bogăţii sunt încărcaţi cu griji, cu
tot felul de gânduri să nu-i fure tâlharii, să nu fie asasinaţi sau să nu poardă averile în diferite procese.
Bogatul n-are linişte nici la masă, nici în somn şi chiar dacă se scalşă în atâtea bogăţii el este prizonierul
lor, un prizonier care nici nu doreşte să scape de sub aceste greutăţi şi să fie liber, deoarece este orbit de
bunurile materiale. Prin urmare cel ce este de temut, la rândul său se teme şi el.
Necesitatea ca omul să ajungă la cea mai înaltă demnitate şi putere nu este nevoie de bani şi
bogăţii, ci de harul lui Dumnezeu. Acesta nu se obţine prin eforturi deosebite, căci el este gratuit şi se
primeşte uşor. Când sufletul îl cunoaşte pe Făcătorul său, atunci simte că este cel mai bogat şi mai presus
de orice putere pământească.
La finalul discursului pe care l-a ţinut pentru prietenul său, Sfântul Ciprian îl îndeamnă pe
Donatus să se roage şi să citească în mod regulat, pentru că în felul acesta el vorbeşte cu Dumnezeu, iar
Dumnezeu cu El. Prin aceasta, Dumnezeu îl formează, îl educă în spiritul învăţăturilor Sale. Sufletul care
a gustat din hrana cea cerească nu mai poate avea ncio lipsă. Bogăţiile acestei lumi nu vor mai avea nicio
valoare, fiincă se va acorda mai multă atenţiei trupului, ca templu al Duhului Sfânt, în care sălăşluieşte
harul lui Dumnezeu. Această casă a Duhului Sfânt, care este trupul nostru nu poate să se destrame sau să
piară, trăind în harul Domnului, ci mai degrabă să se înfrumuseţeze.
Într-adevãr putem observa cum Sfântul Ciprian, prezintă în detaliu obiceiurile celor din religiile
păgâne, ca semn că şi el a făcut parte din acestea, însă văzând câtă imoralitate şi lipsă de orice sentiment
înalt promovează acestea, este scârbit de ele şi în contrast cu toate acestea, credinţa în Dumnezeu este cea
care pune accent pe o viaţă trăită în harul lui Dumnezeu, lipsită de grijile acestei lumi, şi plină de fericirea
că omul poate să-l simtă pe Dumnezeu aproape, iar astfel să îşi obţină mântuirea.