Religia slavilor

Introducere

Slavii au ocupat un vast teritoriu din Europa centrală şi răsăriteană în primele secole ale
erei creştine, de la Elba până la Volga şi de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Ei sunt
menţionaţi mai târziu de Procopiu de Cezareea (sec. VI), ca adorând o divinitate ce
mânuieşte fulgerul şi este stăpânul a toate. Sunt de origine indo-europeană, de obicei
blonzi, cu ochi albaştri, harnici şi paşnici. S-au grupat în trei mari familii, diferenţiindu-şi
astfel, puţin, şi graiul: 1) slavii de răsărit (ruşii, ucrainenii, ruşii albi sau bieloruşii);
2) slavii de apus (cehii, slovacii, polonezii); 3) slavii de sud (slovenii, sârbii, croaţii şi
bulgarii). Slavii baltici au fost polabii şi pomeranii. În privinţa ocupaţiei lor, tot Procopiu
de Cezareea spunea că slavii şi anţii trăiesc de obşte, democratic, fără să aibă împărat.
Evident, nu au lipsit conducătorii locali ai triburilor slave, dar slavii nu formau un imperiu
care să ameninţe supremaţia imperiului bizantin.

Izvoare

Cele mai recente cercetări arată că izvoarele religiei slavilor sunt de dată destul de târzie.
Ele aparţin perioadei de după încreştinare. Izvoarele, câte sunt, se grupează şi ele pe
aceleaşi trei mari zone geografice. Astfel, pentru slavii de răsărit constituie izvor Cronica lui
Nestor, un călugăr rus, scrisă la începutul secolului XII. În această Cronică se află un pasaj
ce se referă la zeităţile adorate de slavii de răsărit pe vremea cneazului Vladimir (978—
1015). Se mai apelează şi la omiliile şi scrierile polemice ale episcopilor din sec. XI—XVII,
îndreptate împotriva obiceiurilor religioase vechi, dar ţinute încă de unii creştini.
Pentru slavii din Europa Centrală constituie izvoare: Cronica lui Thietmar, episcop de
Merseburg (1012-1018), Gesta Hamburgensis Ecclesiae a lui Aclam din Bremen (1074-
1076), Cronica slavilor scrisă ele preotul german Helmold din Bosau-Holstein, precum şi
trei biografii ale episcopului Otto de Bamberg (sec. XII). Pentru slavii de nord avem: Gesta
Danorum, datorată lui Saxo Grammaticus, care ajunge pînă la anul
1185; Knythingasaga sau istoria danezilor de la 950-1190, alcătuită în Islanda în jurul
anului 1265, Historia Polonica (sau Istoria polonezilor), alcătuită de episcopul Iohannes
Longinus (Ian Dlugosz), scrisă pe la 1460 (istorie fantezistă). În plus, se pot afla multe
lucruri din bîline (istorii de demult).

Divinităţile

Slavii au trăit în teritorii unde mlaştinile, cu mirosul lor greu, cu miasmele lor şi, mai ales,
cu primejdiile lor au înspăimântat pe cei slabi dar şi pe cei voinici. Totuşi, cerul a
impresionat şi pe slavi, ca şi pe toate celelalte popoare vechi – fără excepţie – şi era firesc,
desigur, ca privirile şi nădejdile cele dintâi ale credincioşilor să se îndrepte spre cer.
 a) Perun. Pare să fi fost divinitatea principală a slavilor. Era stăpânul tunetului, ca
Jupiter la romani şi ca Diaus Pitar la indo-europeni. Era adorat îndeosebi în locurile unde,
mai târziu, s-au ridicat cetăţile Kievului şi Novgorodului. Comunica voia sa oamenilor prin
stejarul sfânt. În Cronica lui Igor se descrie cum Perun (la baltici Perkun) era reprezentat
printr-o statuie de lemn cu chip omenesc, în care zeul avea cap de argint şi mustăţi de aur.
O astfel de statuie a existat la Kiev până în anul 998, când cneazul Vladimir cel Mare a
distrus-o. Se pare că numele de Perun ar fi înrudit cu acela de Parjanava (Indra) din
vechea mitologie hindusă. Prinţesa Olga a condus războinicii în luptă. Războinicii au jurat
pe Perun, iar prinţul Igor al Kievului a urcat înălţimea unde se afla Perun, depunând la
picioarele statuii zeului armele sale. Deci Perun era şi zeu al puterii războinice,
învingătorul vrăjmaşilor.
b) Zariá (Aurora) era fiica lui Perun. Zeiţă fecioară, ea a rămas până astăzi un simbol
literar al retrezirii la viaţă, la realitate, la renaştere.
c) Pământul-Mamă: Máteri-Zemliá. A rămas până astăzi cea mai sacră realitate a
tuturor slavilor, oriunde s-ar afla ei. După bâline, pământul are o anumită putere, mai
presus de aceea a oamenilor. Viteazul Sviatogor (Muntele Sfânt), crezându-se a fi
atotputernic, a zărit în faţa sa un brâu strălucitor, ce strălucea pe pământ. Era brâul
pământului. A încercat să-l smulgă, dar s-a înfundat atât de mult în pământ încât acolo şi-a
aflat moartea. Pentru a şti voia Pământului-mamă cu privire la noua recoltă, credincioşii
slavi aveau doar să-şi lipească urechea de ţărână şi să audă prezicerea: dacă se auzea un
fâşâit de sanie plină, recolta avea să fie bogată;dacă sunetul era ca al unei sănii goale, urma
să fie o secetă cumplită. Pământul-mamă era luat ca martor la jurăminte, pentru că nimeni

altul nu putea fi atât de drept şi tăcut, ca pământul. Duhul Pământului-

 mamă era invocat în rituri de apărare.
d) Svarog. Divinitate a uscăciunii şi a secetei. Era temut de locuitorii stepelor.
Cuvântul s-a păstrat, ca împrumut, chiar şi în limba română, unde «sfarogit» înseamnă
atât de uscat încât nu mai există nici cea mai mică nădejde de umezeală. Ca zeu al cerului
(poate cerul fără pic de nori), Svarog, de la rădăcina «svar = luminos, senin», a dat naştere
la doi fii: Daibog (Dătătorul de belşug) sau Soarele, şi Svaroghici (fiul lui Svarog), Focul
sau Ogoni, care impunea tăcere. După Afanasiev, Daibog avea însuşiri cu totul
speciale: Svarog, personificare a cerului, uneori înseninat de razele soarelui, alteori
acoperit de nori şi brăzdat de fulgere, era considerat drept părinte al Soarelui şi al Focului.
La umbra norilor, aprindea flacăra fulgerului şi astfel apărea ca un creator al focului
ceresc. Cât priveşte focul pământesc, acesta era darul divin adus pe pământ din fulger. De
aici se înţelege de ce slavii cinsteau Focul drept fiu al lui Svarog. Mai târziu, Svarog,
despicând norii cu săgeţile fulgerelor, lăsa să apară soarele sau, în limbajul metaforic al
antichităţii, aprindea torţa soarelui, stinsă de demonii de dimineaţă, care ieşea de sub
vălurile nopţii. Odată cu răsăritul soarelui şi cu reînnoirea flăcării sale, se născu şi ideea de
renaştere a Soarelui. Astfel, Svarog era divinitatea care năştea Soarele şi pe Daibog.
Soarele însă era mereu tânăr, chipeş. Avea 12 palate – cele 12 luni ale anului – şi semne ale

zodiacului, prin care se perinda.

e) Alte divinităţi. Divinităţile secundare erau: Veleş (Voloş) – zeul turmelor şi al
păstorilor (volos – păr, blană); Mokoş – zeitate feminină, lentă în mişcări, patroană a
tunsului oilor şi a torsului lânii. Radgost – zeul echivalent cu Svaroghici la luticieni unde, la
Retra, îşi avea un templu măreţ; Svantevit – zeu al războiului –, iniţial zeu solar, avea un
idol uriaş la Ankonaşi era reprezentat cu patru capete, câte unul spre fiecare direcţie
cardinală; Txiglavsau zeul cu trei capete de argint, zeu al războiului, avea templu la Scecin,
la vărsarea Oderului; Rugievit – zeu al războiului şi al fertilităţii, având şapte
feţe; Gerovitm sau Jarovit – tot divinitate războinică.
f) Geniile sau duhurile. Între acestea se numără: Pereplutu (un fel de zeu al băuturii şi
veseliei), Bereghinele (zânele apelor; bereg = mal); Rusalcele, sufletele fecioarelor moarte
înainte de căsătorie, răzbunătoare asupra flăcăilor sau bărbaţilor; Vilile – zânele
primejdioase pentru răufăcători, dar milostive faţă de oamenii cu gânduri bune. Mai erau
alte duhuri: al pădurii (Lesovoi, Ies = pădure), al casei (Domovoi, dom = casa), al naşterii
(Rojdancele, de la rojdenie = naştere), al curţii (Dvorovoi), al cîmpului (Polevoi) etc.
Două divinităţi – duhuri au jucat un rol important în viaţa religioasă a
slavilor: Bielobog (Zeul Alb) şi Cernobog (Zeul Negru). Se înţelege că este vorba de
patronul zilei şi patronul nopţii, de patronul binefacerilor şi cel al răutăţilor. Aceştia se
vrăjmăşeau unul cu altul. Se înţelege că unul putea fi stăpânul magiei albe, iar celălalt al
 magiei negre.

Lăcaşurile de cult

Sunt atestate urme ale unor temple slavone, ca şi unele statui-altare, unde se aduceau jertfe
divinităţilor. Desigur ca cerul liber era adeseori locul de rugăciune sau de invocare a
divinităţilor. Acolo, sub cerul liber, puteau să se desfăşoare în voie

ceremoniile cultice. Sunt totuşi menţiuni cu privire la temple.

Astfel, Svantevit (Svetovit), patronul insulei Riigen, avea un sanctuar la Ankona, unde se
adăpostea statuia zeului, înaltă de 8 metri. La fel ca şi sanctuarul de la Rethra (dealul
Riedegost), acest sanctuar s-ar fi dărâmat în sec. al XII-lea în urma încreştinării populaţiei.
De asemenea, la Perini, lângă Novgorod, s-au descoperit urmele unui templu dedicat lui
Perun. Acest templu avea formă rotundă, cu opt abside în formă de arc. Templul avea
formă de floare cu opt petale întrucât absidele erau dispuse circular şi erau simetrice,
având aceleaşi dimensiuni. Statuia zeului Perun era situată în centru.

Sacerdoţiul

Ştirile despre existenţa unui sacerdoţiu anume la slavi sunt puţine. Că putea fi un
sacerdoţiu nu este însă imposibil, deoarece existau jertfe, sanctuare şi temple. Probabil că
îndeosebi căpeteniile aveau obligaţii sacerdotale ocazionale, în timp ce bărbaţii îndeplineau
riturile privind viaţa religioasă din familiile lor. Totuşi, puţinele ştiri pe care le avem
despre aşa numiţii volhvi(oameni îmbrăcaţi în piei de lup şi care se pricepeau la magie),
precum şi vracii (medicii) sau vindecătorii, arată că aceste două categorii puteau să deţină
funcţii sacerdotale.

Jertfele

De obicei jertfa (sacrificiul) se aducea în cadrul unui ritual: triata (obligaţia sacră) sau
îndatorirea faţă de zei. Cuvîntul «trebnic» de mai târziu s-a dat unei cărţi de cult din
creştinism, cuprinzând slujbe. Se susţine că au existat jertfe umane în special de prizonieri,
aleşi prin tragere la sorţi. Aşa, de exemplu, se istoriseşte de către Adam din Bremen că
episcopul misionar Ioan din Mecklemburg a fost prins şi sacrificat zeilor. Se pare că
zeului Svantevit de la Ankona i se aducea ca jertfă anuală un creştin, desigur înainte de
încreştinarea în masă a populaţiei slave de acolo. Tot lui Svantevit i se aducea ca jertfă o
 plăcintă (pirojka) preparată cu miere, de formă rotundă şi înaltă cât un om. Se spera ca
înălţimea deosebită a acestei plăcinte să îmbuneze pe zeu pentru creşterea înaltă a roadelor
pământului, astfel încât să se asigure hrană tuturor.

Sărbătorile

Se spune că slavii aveau un număr mare de sărbători, legate de anul agricol şi de

schimbarea anotimpurilor. O mare sărbătoare de primăvară se celebra în legătură cu
reînvierea vegetaţiei. Ea era dedicată sufletelor morţilor şi avea loc la echinocţiul de
primăvară (21 martie). La solstiţiul de vară se sărbătorea moartea şi înmormântarea
simbolică a unei păpuşi făcute din pământ. Această păpuşă poartă diverse nume, după
popoarele slave la care se practică acest ritual de către tinerele fete: kupalo (la
ruşi), sobotka (la polonezi), kupadlo (în Boemia şi Slovacia), kres (la sloveni), kaloian (la
bulgari, ritul trecînd şi la românii din sud). Dar în mitologiile mari se vorbeşte de
sărbătorile în cinstea lui Iarilo (iar = primăvară, în latineşte «ver»). Iarilo venea odată cu
însămânţările de primăvară şi «murea» înainte de seceriş : «La aceste sărbători, bărbaţii,
femeile şi fetele se adunau împreună la ospăţ, la băutură şi la joc. Când apunea soarele, se
aducea un idol de paie, reprezentând pe Iarilo, la locul unde se ţinea serbarea lui. Era
chipul zeului mort. Femeile, ameţite de băutură şi înfierbântate de joc, se apropiau de idol
şi îl boceau : «A murit! A murit!». Bărbaţii alergau spre idol să-l apuce. Scuturându-l
strigau : «Da, femeile nu mint. Ele îl cunosc bine şi ştiu că e mai dulce decât mierea».
Urmau bocete (lamentaţii) şi rugăciuni, după care idolul, purtat de femei, era dus la locul
de îngropare. Apoi începeau din nou ospăţul, băutura şi jocul»

Eroii

Erau cunoscuţi ca viteji extraordinari (bogatiri). Între aceştia se numărau, de pildă,

Sviatogor, Mikula, Volga, Ilia din Murom (sau Muromeţ). Deja, aceste figuri legendare
capătă trăsături creştine. Faptul denotă un transfer al vechilor legende necreştine în
atmosfera spirituală a slavilor încreştinaţi, îndeosebi în atmosfera spirituală a ruşilor. De
exemplu, Ilia Muromeţ, deşi se născuse firav şi bolnăvicios, primind o picătură de miere de
la nişte trecători, s-a înzdrăvenit la vârsta de 33 de ani şi a dobândit o putere
extraordinară. El puse această putere în serviciul credinţei creştine. înainte de moarte a
zidit o catedrală în Kiev. La moartea sa, el şi-a răsturnat singur o piatră uriaşă deasupra
propriului mormânt, iar trupul său mai dăinuie şi astăzi
 Cultul morţilor. Credinţa în viaţa viitoare

În vechime slavii şi-au incinerat morţii. Apoi au deprins înhumarea. Ambele rituri au
durat în paralel până în secolul XIII, după care, sub influenţa puternică a ritualului
creştin, incinerarea a fost abandonată. Exista credinţa că mortul nu va mai putea reveni în
casă (şi să-i chinuiască pe cei vii), dacă era scos din casă printr-o gaură făcută anume în
perete şi care se astupa după aceea. Dacă mortul ar fi fost scos pe uşă, atunci duhul lui ar fi
reintrat pe acolo la cei rămaşi după el. Corpul se aşeza pe o sanie, indiferent de anotimp
(fapt care dovedeşte «coborârea» de odinioară a slavilor spre sud). În perioada anterioară
încreştinării lor, slavii sacrificau persoane apropiate, care să urmeze pe lumea cealaltă pe
bărbaţii răposaţi. Se crede că erau sacrificate soţiile pentru bărbaţii căsătoriţi, iar pentru
flăcăi, fetele ce le-ar fi fost logodnice. Nu sunt însă dovezi clare în această privinţă. Doar
povestea morţii soţiei bogatîrului Potoc-Mihailo Ivanovici relatează că eroul ar fi intrat
împreună cu soţia sa în mormânt, dar călare şi înarmat. El ar fi ucis uriaşele jivine-reptile
ce ar îi venit la miezul nopţii să devoreze trupul moartei, Potoc a ucis marele balaur
aruncător de flăcări, a uns cu sângele balaurului trupul soţiei, redându-i viaţa. Împreună s-
au reîntors printre oameni trăind îndestul. A murit apoi Potoc, dar de data aceasta soţia lui
a fost îngropată de vie lângă el. (Potoc = Izvor).