Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere
Slavii au ocupat un vast teritoriu din Europa centrală şi răsăriteană în primele secole ale
erei creştine, de la Elba până la Volga şi de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Ei sunt
menţionaţi mai târziu de Procopiu de Cezareea (sec. VI), ca adorând o divinitate ce
mânuieşte fulgerul şi este stăpânul a toate. Sunt de origine indo-europeană, de obicei
blonzi, cu ochi albaştri, harnici şi paşnici. S-au grupat în trei mari familii, diferenţiindu-şi
astfel, puţin, şi graiul: 1) slavii de răsărit (ruşii, ucrainenii, ruşii albi sau bieloruşii);
2) slavii de apus (cehii, slovacii, polonezii); 3) slavii de sud (slovenii, sârbii, croaţii şi
bulgarii). Slavii baltici au fost polabii şi pomeranii. În privinţa ocupaţiei lor, tot Procopiu
de Cezareea spunea că slavii şi anţii trăiesc de obşte, democratic, fără să aibă împărat.
Evident, nu au lipsit conducătorii locali ai triburilor slave, dar slavii nu formau un imperiu
care să ameninţe supremaţia imperiului bizantin.
Izvoare
Cele mai recente cercetări arată că izvoarele religiei slavilor sunt de dată destul de târzie.
Ele aparţin perioadei de după încreştinare. Izvoarele, câte sunt, se grupează şi ele pe
aceleaşi trei mari zone geografice. Astfel, pentru slavii de răsărit constituie izvor Cronica lui
Nestor, un călugăr rus, scrisă la începutul secolului XII. În această Cronică se află un pasaj
ce se referă la zeităţile adorate de slavii de răsărit pe vremea cneazului Vladimir (978—
1015). Se mai apelează şi la omiliile şi scrierile polemice ale episcopilor din sec. XI—XVII,
îndreptate împotriva obiceiurilor religioase vechi, dar ţinute încă de unii creştini.
Pentru slavii din Europa Centrală constituie izvoare: Cronica lui Thietmar, episcop de
Merseburg (1012-1018), Gesta Hamburgensis Ecclesiae a lui Aclam din Bremen (1074-
1076), Cronica slavilor scrisă ele preotul german Helmold din Bosau-Holstein, precum şi
trei biografii ale episcopului Otto de Bamberg (sec. XII). Pentru slavii de nord avem: Gesta
Danorum, datorată lui Saxo Grammaticus, care ajunge pînă la anul
1185; Knythingasaga sau istoria danezilor de la 950-1190, alcătuită în Islanda în jurul
anului 1265, Historia Polonica (sau Istoria polonezilor), alcătuită de episcopul Iohannes
Longinus (Ian Dlugosz), scrisă pe la 1460 (istorie fantezistă). În plus, se pot afla multe
lucruri din bîline (istorii de demult).
Divinităţile
Slavii au trăit în teritorii unde mlaştinile, cu mirosul lor greu, cu miasmele lor şi, mai ales,
cu primejdiile lor au înspăimântat pe cei slabi dar şi pe cei voinici. Totuşi, cerul a
impresionat şi pe slavi, ca şi pe toate celelalte popoare vechi – fără excepţie – şi era firesc,
desigur, ca privirile şi nădejdile cele dintâi ale credincioşilor să se îndrepte spre cer.
a) Perun. Pare să fi fost divinitatea principală a slavilor. Era stăpânul tunetului, ca
Jupiter la romani şi ca Diaus Pitar la indo-europeni. Era adorat îndeosebi în locurile unde,
mai târziu, s-au ridicat cetăţile Kievului şi Novgorodului. Comunica voia sa oamenilor prin
stejarul sfânt. În Cronica lui Igor se descrie cum Perun (la baltici Perkun) era reprezentat
printr-o statuie de lemn cu chip omenesc, în care zeul avea cap de argint şi mustăţi de aur.
O astfel de statuie a existat la Kiev până în anul 998, când cneazul Vladimir cel Mare a
distrus-o. Se pare că numele de Perun ar fi înrudit cu acela de Parjanava (Indra) din
vechea mitologie hindusă. Prinţesa Olga a condus războinicii în luptă. Războinicii au jurat
pe Perun, iar prinţul Igor al Kievului a urcat înălţimea unde se afla Perun, depunând la
picioarele statuii zeului armele sale. Deci Perun era şi zeu al puterii războinice,
învingătorul vrăjmaşilor.
b) Zariá (Aurora) era fiica lui Perun. Zeiţă fecioară, ea a rămas până astăzi un simbol
literar al retrezirii la viaţă, la realitate, la renaştere.
c) Pământul-Mamă: Máteri-Zemliá. A rămas până astăzi cea mai sacră realitate a
tuturor slavilor, oriunde s-ar afla ei. După bâline, pământul are o anumită putere, mai
presus de aceea a oamenilor. Viteazul Sviatogor (Muntele Sfânt), crezându-se a fi
atotputernic, a zărit în faţa sa un brâu strălucitor, ce strălucea pe pământ. Era brâul
pământului. A încercat să-l smulgă, dar s-a înfundat atât de mult în pământ încât acolo şi-a
aflat moartea. Pentru a şti voia Pământului-mamă cu privire la noua recoltă, credincioşii
slavi aveau doar să-şi lipească urechea de ţărână şi să audă prezicerea: dacă se auzea un
fâşâit de sanie plină, recolta avea să fie bogată;dacă sunetul era ca al unei sănii goale, urma
să fie o secetă cumplită. Pământul-mamă era luat ca martor la jurăminte, pentru că nimeni
Lăcaşurile de cult
Sunt atestate urme ale unor temple slavone, ca şi unele statui-altare, unde se aduceau jertfe
divinităţilor. Desigur ca cerul liber era adeseori locul de rugăciune sau de invocare a
divinităţilor. Acolo, sub cerul liber, puteau să se desfăşoare în voie
Sacerdoţiul
Ştirile despre existenţa unui sacerdoţiu anume la slavi sunt puţine. Că putea fi un
sacerdoţiu nu este însă imposibil, deoarece existau jertfe, sanctuare şi temple. Probabil că
îndeosebi căpeteniile aveau obligaţii sacerdotale ocazionale, în timp ce bărbaţii îndeplineau
riturile privind viaţa religioasă din familiile lor. Totuşi, puţinele ştiri pe care le avem
despre aşa numiţii volhvi(oameni îmbrăcaţi în piei de lup şi care se pricepeau la magie),
precum şi vracii (medicii) sau vindecătorii, arată că aceste două categorii puteau să deţină
funcţii sacerdotale.
Jertfele
De obicei jertfa (sacrificiul) se aducea în cadrul unui ritual: triata (obligaţia sacră) sau
îndatorirea faţă de zei. Cuvîntul «trebnic» de mai târziu s-a dat unei cărţi de cult din
creştinism, cuprinzând slujbe. Se susţine că au existat jertfe umane în special de prizonieri,
aleşi prin tragere la sorţi. Aşa, de exemplu, se istoriseşte de către Adam din Bremen că
episcopul misionar Ioan din Mecklemburg a fost prins şi sacrificat zeilor. Se pare că
zeului Svantevit de la Ankona i se aducea ca jertfă anuală un creştin, desigur înainte de
încreştinarea în masă a populaţiei slave de acolo. Tot lui Svantevit i se aducea ca jertfă o
plăcintă (pirojka) preparată cu miere, de formă rotundă şi înaltă cât un om. Se spera ca
înălţimea deosebită a acestei plăcinte să îmbuneze pe zeu pentru creşterea înaltă a roadelor
pământului, astfel încât să se asigure hrană tuturor.
Sărbătorile
Eroii
În vechime slavii şi-au incinerat morţii. Apoi au deprins înhumarea. Ambele rituri au
durat în paralel până în secolul XIII, după care, sub influenţa puternică a ritualului
creştin, incinerarea a fost abandonată. Exista credinţa că mortul nu va mai putea reveni în
casă (şi să-i chinuiască pe cei vii), dacă era scos din casă printr-o gaură făcută anume în
perete şi care se astupa după aceea. Dacă mortul ar fi fost scos pe uşă, atunci duhul lui ar fi
reintrat pe acolo la cei rămaşi după el. Corpul se aşeza pe o sanie, indiferent de anotimp
(fapt care dovedeşte «coborârea» de odinioară a slavilor spre sud). În perioada anterioară
încreştinării lor, slavii sacrificau persoane apropiate, care să urmeze pe lumea cealaltă pe
bărbaţii răposaţi. Se crede că erau sacrificate soţiile pentru bărbaţii căsătoriţi, iar pentru
flăcăi, fetele ce le-ar fi fost logodnice. Nu sunt însă dovezi clare în această privinţă. Doar
povestea morţii soţiei bogatîrului Potoc-Mihailo Ivanovici relatează că eroul ar fi intrat
împreună cu soţia sa în mormânt, dar călare şi înarmat. El ar fi ucis uriaşele jivine-reptile
ce ar îi venit la miezul nopţii să devoreze trupul moartei, Potoc a ucis marele balaur
aruncător de flăcări, a uns cu sângele balaurului trupul soţiei, redându-i viaţa. Împreună s-
au reîntors printre oameni trăind îndestul. A murit apoi Potoc, dar de data aceasta soţia lui
a fost îngropată de vie lângă el. (Potoc = Izvor).