UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE,RELAȚII INTERNAȚIONALE,

ȘTIINȚE POLITICE

ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

PROGRAM DE STUDII : ISTORIE

LUCRARE DE SEMINAR

HERALDICA

Student :

Pavel Natanael

Oradea

2023

1
Utilizarea heraldicii, ca manifestare simbolică, este atestată încă din preistorie , evoluând odată cu
societatea şi ajungând în Evul Mediu la dezvoltarea sa maximă.
Heraldica are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea şi evoluţia
stemelor unui stat, oraş, familie.
Heraldica are în centrul preocupărilor sale transpunerea cât mai fidelă în simboluri heraldice
(steme şi sigilii) a realităţilor istorice ale statelor, ale regiunilor, oraşelor, ale familiilor de
domnitori sau de nobili.
Heraldica conține două părți: știința heraldică și arta heraldică. Știința heraldică are menirea
de a cunoaște principiile teoretice care reglementează compunerea, definirea, reproducerea și
transmiterea stemelor.
Arta heraldică urmărește înfățișarea plastică a stemelor prin orice ramură a artelor plastice.
Obiectul fundamental al heraldicii îl reprezintă stemele.

Stema Bourbonilor Spaniei ( compusă din cele din Castilia, Leon,

Aragon, Navarra, Granada și Bourbon-Anjou.)

Cuvântul românesc stemă provine din substantivul stémma, care, în neogreacă, înseamnă
coroană, diademă.

Stema este ,,ansamblul semnelor convenționale distinctive, caracteristice și simbolice, care

alcătuiesc blazonul unei țări, unui oraș, unei instituții sau familii, exprimând atributele sale”.

2
 Stema/ blazon a familiei de Gonesse ( literele SL din stânga se referă la
Ludovic al IX-lea a cărui mamă a locuit în Gonesse )

Dar stema nu este fixă și poate evolua în funcție de:

o „alianță”, în care stemele aliate se reunesc pentru a forma una, o întâlnire codificată prin
reguli care reflectă tipul uniunii (a se vedea „partiția” de mai jos);

o „moștenire”, care uneori cere moștenitorului să modifice (să rupă) stema inițială în funcție
de gradul de rudenie;

o „distincție onorifică” acordată de un suzeran , care conferă vasalului dreptul de a adăuga pe

stema sa un element distinctiv al său (o creștere );

o „distincție sau modificare” pentru a distinge o nouă stemă de cea din care a fost derivat .

Numele heraldicii provine din termenul latin medieval: heraldus, heraut = crainic.
Heralzii în epoca medievală duceau mesajele de război, dar făceau şi oficiul de prezentare a
luptătorilor în turniruri şi de introducere a acestora în arenă , heralzii trebuiau să fie buni
cunoscători ai simbolurilor heraldice, făceau şi prezentarea blazoanelor nobililor pe care-i
introduceau pe câmpul de turnir.
Blazonul era un semn convenţional, specific unui stat, oraş, familie.
După modul de prezentare, blazoanele pot fi simple (unul singur) şi combinate (unul sau mai
multe unite sau nu).
Din punct de vedere al modului cum a fost creat, există blazon de concesie (concedat de
suvernai, în forme iniţiale) şi blazon transformat, incluzând toate adăugirile şi modificările
ulterioare.

3
 Blazon din sec. XV-lea

Simbolurile heraldice sunt expresia statalității unei țări. Prin ele poate fi urmărită evoluția
istoriei și culturii.
Fenomenul heraldic și, în general, manifestările heraldice sunt foarte vechi,
apărând prima oară în antichitate și evoluând odată cu societatea.
Cele mai vechi însemne heraldice datează din secolul al X-lea, ele fiind prezente la curtea
diferitor principi germani.
Cercetătorii constată că la concursurile desfășurate la Göttingen în anul 934, cavalerii au
purtat bucăți de stofă potrivite pentru maniera de alcătuire ulterioară a stemelor, acestea
extinzându-se apoi în Franța, unde s-au dezvoltat la cel mai înalt nivel.
Prin urmare, în prima parte a secolului al XIII-lea întreaga societate a Europei Occidentale,
indiferent de clasa socială, era purtătoare de steme.
Singura condiţie consta în aceea de a nu uzurpa stema altcuiva. Stemele au fost supuse apoi,
unor reguli stricte, determinând apariţia ştiinţei heraldice.
Curând după aceea, a existat şi necesitatea alcătuirii unor culegeri de steme,
numite armoriale, care cuprindeau blazoane fie ale unor personaje importante în epocă, fie ale
unor instituţii ori acordate cu diferite ocazii.

4
 Reproducerea modernă a unui scut armorial (armele Habsburgilor din Austria ).

Scutul (cuvântul grecesc skutos = piele) este elementul principal al blazonului sau al stemei;
el este în acelaşi timp şi câmpul pe care se aşază celelalte elemente de heraldică.Folosit iniţial,
din antichitate, ca un mijloc de apărare al celui care-l poartă, a devenit în evul mediu
elementul care-l individualiza,deoarece pe el se aşezau lucruri care simbolizau mai ales
victoriile sale militare.
Scutul poate fi de formă: rotundă, ovală, pătrată, dreptunghiulară, rombică sau
triunghiulară.

5
 1. Scut francez vechi, normand; 2. Scut francez modern 3 și 4; Scuturi pentru doamne și
domnișoare; 5. Scut de turnir; 6. Scut italian; 7. Scut elvețian; 8. Scut englez; 9. Scut german
cu spatiu pentru lance; 10. Scut polonez; 11. Scut spaniol, portughez și flamand.
Scutul, din punct de vedere al simbolului heraldic, poate fi: simplu, compus, unit în jumătate
părţi, scut-ecuson, scut de stemă.

Soldați anglo-saxonii care purtau scuturi pre-heraldice pe tapiseria Bayeux .

Scutul simplu sau neted este acel scut care are o suprafaţă plană, netedă, vopsit într-o singură
culoare şi nu are pe el figurată nici o piesă heraldică.
Scutul compus este acoperit de mai multe smalturi (culori, metale, blănuri) şi are câmpul
împărţit în mai multe partiţiuni.
Scuturi unite sunt două scuturi care îşi ating marginile.
Scut în jumătate părţi (despicat) se constituie din unirea a două scuturi împărţite în jumătate,
în lungime şi alăturate, în aşa fel încât să se observe din fiecare câte o jumătate.
Scut-ecuson este acela aşezat pe un scut mai mare; semnifică o concesiune făcută de un
suveran unui nobil.
El se poate aşeza central, când este unul singur, sau pe margine, când sunt mai multe scuturi-
ecuson.
Câmpul scutului se împarte în mai multe partiţiuni cu ajutorul unor linii care se numesc
trăsături.
Partiţiunile (împărţirile scutului) sunt următoarele : : 1) despicat; 2) tăiat; 3) despărţit; 4)
spintecat.
Suprafeţele rezultate din împărţirea scutului se numesc cartiere, iar acestea pot ajunge la un
număr de 32.

6
1 — scut despicat; 2 — scut tăiat; 3 — scut sfertuit (scartelat); 4 — scut tăiat în bandă;
5 — scut tăiat în bară; 6 — scut tăiat în x (încrucișat,decusat, în Crucea Sfântului Andrei);
7 — scut gironat; 8 — scut tripartit în pal; 9 — scut tripartit în fascie (în brâuri);
10 — scut tăiat în furcă; 11 — scut tăiat în furcă răsturnată; 12 — scut împărțit în șase părți;
13 — scut împărțit în nouă părți; 14 — scut tăiat în trei; 15 — scut împărțit în trei;
16 — scut peste tot (în inimă).

Heraldica are la bază culorile ( smalţuril ) termen care îşi are originea în vopsirea stemelor sau
blazoanelor pe mobile, pe arme, pe vase de aur şi de argint.
Arta heraldică foloseşte 3 smalţuri desemnate prin:
1) două metale - aurul care este galben şi argintul care este alb;
2) sase culori propriu-zise: roşu sau stacojiu, albastru sau azur, negru , verde , purpura sau
violet, portocaliu;
3) două blănuri: a) hermelina (albă cu pete negre) şi contrahermelina; b) sângeapul (singiap)
şi contra sângeapul (contra singiap) de culoare albastră (azur) cu alb.

METALE

Aur Argint

7
 CULORI

Roșu/Guleș Azur Negru Pădure Purpură Portocaliu/Culoare Cărnii

BLĂNURI

Singiap Antisingiap Hermelină Antihermelină

Pe suprafaţa scutului, denumită câmp, sunt înfăţişate figuri şi piese ce poartă numele
de mobile heraldice.
Figurile pot fi naturale ( personaje umane, animale, plante, insecte, aştri sau elemente ale
naturii), himerice (balauri, sirene, acvila bicefală, pasărea Phoenix,) sau artificiale (obiecte de
cult sau create de mâna omului).
Figurile aflate în afara scutului poartă denumirea de ornamente exterioare.
Acestea sunt: timbrul, tenanţii, pavilionul/mantoul, deviza.
Timbrul, al doilea element ca importanţă după scut, are în componenţa sa următoarele
piese: coiful, coroana, creştetul şi lambrechinii.

8
Coiful, cu rol de apărare în luptă, indică şi originea militară a heraldicii; coroana este aşezată
peste coif şi desemnează rangul social al purtătorului de stemă, iar în stemele de stat se
defineşte suveranitatea şi independenţa; creştetul este elementul cel mai înalt dintr-o stemă şi
de obicei preia mobila principală din scut.
Din pricina climei călduroase, cruciaţii obişnuiau să poarte peste coifuri, o bucată de pânză,
care, în bătaia vântului, le oferea răcoare.
Faptul că această învelitoare era sfâşiată în timpul luptelor de loviturile de spadă, constituia un
motiv de laudă.
Astfel, au luat naştere lambrechinii, ornamente de stofă, de forma unor panglici, care par a
flutura în vânt. În blazon ei pornesc din vârf şi se desfăşoară pe părţile laterale.
Elementele situate de o parte şi alta a scutului poartă denumire de tenanţi.
Aceştia se împart în trei categorii: suporţi, atunci când întâlnim animale care susţin scutul; sprijinători,
alcătuiţi din plante sau obiecte şi sprijinători micşti, alcătuiţi fie dintr-un animal şi un om, fie
combinaţii de plante sau animale.
Un alt element exterior al scutului îl constituie pavilionul (în cazul stemelor de stat) sau mantoul (în
cazul stemelor unor demnitari), care învăluiesc întreaga compoziţie simbolizând totodată cortul ce îi
adăpostea pe soldaţi.
Devizele amintesc de strigătul de luptă şi sunt reprezentate în stemă sub forma unui text scurt.
Deviza heraldică este, de obicei, o cugetare referitoare la un sentiment, un obiectiv anume etc.,
exprimată cât mai lapidar cu putinţă.
Ea poate fi filosofică, umoristică sau sinistră. De obicei se aşează sub scut.

9
Devize celebre:

Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) deviza Monarhiei Române de Hohenzollern;

Dieu et mon Droit (Dumnezeu și dreptul meu) deviza Casei Regale a Angliei;

In God We Trust (Avem credință în Dumnezeu) deviza oficială a S.U.A.;

Unus pro omnibus, omnes pro uno (Unul pentru toți, toți pentru unul) deviza neoficială a
Elveției;

Plus ultra ( Încă mai departe) deviza națională a Regatului Spaniei.

Exemplificare: stema Romaniei

Stema Romaniei simbolizeaza statul român national, suveran şi independent, unitar si

indivizibil şi se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare şi scutul mic.
S c u t u l m a r e , p e a l b a s t r u , a r e o a c v i l a d e a u r cu capul spre dreapta, cu ciocul şi
ghearele roşii, cu aripile deschise, ţinând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o
sabie, iar în gheara stângă un buzdugan.
Scutul mic, pe pieptul acvilei se găsește scutul mic sfertuit cu insițiune (partiție realizată în
câmpul unui scut, centru al vârfului inferior al scutului triunghiular):

10
 a) în primul cartier este stema Țării Românesti: pe albastru, o acvila de aur cu ciocul
și ghearele roșii, ținând în cioc o cruce ortodoxă de aur, însoțită de un soare de aur la dreapta
și de o lună nouă de aur la stânga;
b)în cartierul doi este stema Moldovei: : pe roșu un cap de bour negru, însotit de o stea
de aur între coarne, cu cinci raze, de o roză cu cinci foi la dreapta și de o lună conturnată la
stânga, ambele de argint;
c) în cartierul trei este stema Banatului și Olteniei: pe roșu, peste valuri naturale, un
pod de aur cu două deschideri boltite, din care iese un leu de aur ținând un paloș în laba
dreaptă din față;
d)în cartierul patru este stema Transilvaniei, cu Maramureșul și Crișana: un scut
tăiat de un brâu roșu îngust; în partea superioară, pe albastru, o acvilă neagră cu ciocul de aur,
ieșind din brâul despărțitor, însoțită de un soare de aur la dreapta, de o lună de argint conturată
la stânga; înpartea inferioară, pe aur, șapte turnuri roșii, crenelate, dispuse pe doua rânduri,
patru și trei;
e)în insițiune sunt reprezentate ținuturile Mării Negre: pe albastru, doi delfini de aur
afrontati, cu cozile ridicate.

Concluzii

Heraldica, prin izvoarele sale speciale pe care le pune la îndemâna cercetătorilor, prin
simbolistica sa, constituie un domeniu deosebit de important pentru cunoaşterea proceselor
sociale, politice, culturale ale societăţii omneneşti.
Heraldica contribuie la o mai bună înţelegere a moravurilor, obiceiurilor, a mentalităţilor
medievale în general, precum şi la ,,descifrarea încrengăturilor genealogice adesea foarte
încurcate.

11
BIBLIOGRAFIE

1. Adina, Berciu Drăghicescu, Introducere în Istorie și Științele auxiliaere ale istoriei, Ed.
Universității Creștine Dimitrie Cantemir, București, 1992
2. Marcel Sturdza-Săuceşti, Heraldica-tratat tehnic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
3. Maria Dogaru, Heraldica României, Editura JIF, Bucureşti, 1994
4. Michel Pastoureau, O istorie simbolica a Evului Mediu Occidental, Editura:Cartier, 2022

5. Edroiu, Nicolae, Introducere în Știinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca: Editura

Accent, 2003.

12