UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE,RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE

POLITICE

ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

PROGRAM DE STUDII : ISTORIE

LUCRARE DE SEMINAR

UNIREA POLITICĂ A LUI MIHAI VITEAZUL

CAUZELE ȘI CONSECINȚELE UNIRII POLITICE

Student:Pavel Natanael-Sofian

ORADEA

2023
1.CAUZELE EXTERNE ȘI INTERNE ALE UNIRII POLITICE a lui Mihai Viteazul

Pe langa explicatiile economice ale razboaielor cu turcii, ele au mai fost provocate si de

o mare miscare religioasa, pornita tot din Spania, Contrareforma.

Spiritul catolic si unificator al Spaniei, care prin propaganda iezuitilor, prin razboaiele
religioase, oprise avantul Reformei, secularizarea bisericii de catre nobilime si recastigase tari
intregi pentru catolicism.

Ofesiva catolicismului nu s-a multumit numai cu lupta impotriva protestantilor, ci a inceput

si lupta impotriva Semilunei otomane .

Imperiul habsburgic , avand in spate si biserica, incearca un atac decisiv impotriva puterii
otomane, mai ales ca acest lucru servea si intereselor economice ale Spaniei.

Calugarii au strabatut chiar si dincolo de Dunare, in mijlocul popoarelor de sub jugul otoman ,
fara conducatori politici, ducandu-le indemnuri de rascoala si nadejdi de libertate.

Rolul imperiului in acest razboi austro-turc, in afara de cateva actiuni necoordonate intre

ele, a fost sprijinul banesc pentru alti luptatori, asupra carora trebuia sa cada tot greul

razboiului: crestinii ortodoxi de dincolo de Dunare, domnitorii din Ardeal, Moldova si mai
ales cel din Tara Romaneasca.

Imparatul Rudolf al II-lea avea cu turcii un armistitiu, care fusese prelungit inca de la 1568 ,
dar incepand cu anul 1591, au loc pradaciuni in diverse zone ale imperiului, iar in 1593 se
declara razboi.

Tot in anul 1593 incep tratarile pentru incheierea unei Ligi Sfinte a tuturor crestinilor cu
scopul de a alunga pe otomani din Europa .

Cele trei Tari romane vasale turcilor au crezut ca a venit momentul potrivit sa scuture jugul
turcesc, iar apasarea fiscala turceasca ce atarna tot mai greu a fost o pricina a acestei ridicari
la lupta .

Crestinii din Imperiul Otoman erau pregatiti pentru rascoala, asteptau numai un conducator

menit sa-i ridice din starea de umilinta si saracie in care se aflau.

Mihai Viteazul a considerat potrivit ca o unire politica a celor 3 Tari romane va crea un front
comun , mult mai usor de comandat si supravegheat impotriva tendintelor expansioniste
otomane si incercarilor Portii de la Constantinopol de a transforma Tara Romaneasca si
Moldova in provincii otomane , respectiv pasalacuri .

2.Conjunctura politică internă şi internaţională din 1599 - preludiul Unirii POLITICE a

lui Mihai Viteazul .

În vara anului 1599, la Carpaţi şi la Dunăre s-a conturat un nou raport de forţe.

Polonia şi-a consolidat poziţiile odată cu preluarea tronului ardelean de către Andrei Báthory.
Supremaţia politică a acestei puteri creştine se asocia cu instituirea păcii cu otomanii şi
reprezenta o grea lovitură pentru Mihai Viteazul şi, implicit, pentru susţinătorii conflictului cu
sultanul, până la dobândirea deplină a neatârnării Ţărilor Române.

Ameninţările potenţiale împotriva domnului muntean s-au concretizat curând. leremia Movilă
şi Andrei Báthory, cu acordul tacit al Imperiul Otoman, i-au cerut imperios să părăsească
tronul şi ţara.

Mai târziu, Mihai Viteazul însuşi avea să scrie: "cardinalul (Andrei Báthory - principele
Transilvaniei) îmi trimite sol (...) ca eu şă-mi părăsesc ţara, pentru că nici el, nici moldovenii,
nici chiar turcii nu erau mulţumiţi şi nici nu voiau sâ rămân în Ţara Românească."

Replica sa a fost pe măsură: "pănă ce nu-mi vor arunca pământ peste ochi, nu voi înceta să
lupt cu turcii (...)". În ceea ce priveşte retragerea din domnie, el spunea: "nu-mi las nimănui
ţara şi moşia până ce nu mă vor smulge de acolo târându-mă de picioare".

Devenise limpede deci că, fără o acţiune energică, menită să-şi surprindă adversarii, cauza
antiotomană ar fi suferit o grea înfrângere. Domnul Ţării Româneşti a hotărât, deci, o
campanie peste munţi, a cărei desăvârşită organizare arată îndelungata ei premeditare.

"Planul dacic" - reunirea tuturor românilor sub o singură şi energică autoritate - reprezenta
singura cale de a afimia neatârnarea noastră peste planurile expansioniste ale tuturor puterilor
interesate să ne domine, de la Imperiul Otoman, la Polonia şi Imperiul Habsburgic.

3.Unirea politica a lui Mihai Viteazul si consecintele ei istorice

3.1. Unirea Transilvaniei.

Forţele armate ale Ţării Româneşti au intrat în Ardeal în două mari coloane:
una, sub conducerea personală a domnului, care era stationata dincolo de Carpaţi la 4/14
octombrie 1599, după ce trecuse prin Buzău-Braşov, unde aşteptau detaşamentele secuilor,
duşmani de moarte ai Báthoreştilor, care le răpiseră vechile privilegii stabilite la 1437 ;

cealaltă, având în frunte pe Udrea Băleanu şi fraţii Buzeşti, s-a pus în mişcare ceva mai târziu,
deplasându-se spre Transilvania pe la Turnu-Roşu.

Oştile au facut jonctiunea la 16/26 octombrie, în apropiere de Sibiu, la Şelimbăr spre

completa uimire a principelui Andrei Báthory, care abia a avut răgazul să-şi mobilizeze
forţele.

Bătălia desfăşurată la Şelimbăr, la 18/28 octombrie 1599, a fost decisă ca şi la Călugăreni, de

exemplul lui Mihai, într-un moment în care superioritatea în artilerie a inamicului părea să-i
dea câştig de cauză.

Principe Andrei Bathory , fugar , a fost prins şi ucis de secui pe când încerca să treacă în
Moldova, . La 1 noiembrie 1599, Mihai îşi făcea intrarea triumfală în Alba-lulia.

În amintirea cronicarilor a rămas imaginea impunătoare a domnului, călare pe un cal roib,

îmbrăcat într-o splendidă manta albă.

La şold îi atârna o spadă bătută cu pietre scumpe, iar pe cap cuşma împodobită cu pene de
cocoş.

Urma "alaiul nobilimii cu lunga defilare a ostaşilor, în sunetul de vioare al lăutarilor care
ziceau pentru întâia oară în aceste locuri seculare cântece lăutăreşti de la curtea voievozilor".

Odată intrat în Transilvania, domnul muntean se găsea într-o situaţie foarte complicată.
Acţionase din proprie iniţiativă, insa ştia că victoria sa va fi bine primita de imparatul
habsburg , Rudolf al II-lea.

Spre a-i menaja susceptibilitatea se va intitula însă "consilier şi locţiitor al împăratului (...)
căpitan general al oştirilor imperiale (...)".

În hrisoavele slavone, titlul său este însă acela de "Domn din mila lui Dumnezeu al Ţării
Româneşti şi Ardealului", în timp ce supuşii săi, nobilii ardeleni, l-au numit "principe".

Mari probleme a ridicat, din prima oră, şi cârmuirea Transilvaniei, a cărei organizare de stat
era deosebită de aceea din Ţara Românească.
Aici, foarte puternice erau naţiunile privilegiate - nobilimea maghiară şi bogatul patriciat
săsesc, ridicat din oraşele ardelene, puternice economic, beneficiind de o legislaţie şi de
privilegii, care le aşezau într-o poziţie superioară celor de peste munţi.

Mihai a trebuit să ţină seamă de toate aceste realităţi, dar, în acelaşi timp, s-a străduit să le şi
modifice într-un sens centralizator şi unificator pe care, dacă timpul i-ar fi îngăduit-o, le-ar fi
putut materializa mai convingător.

Nicolae lorga lăuda pe domn pentru că, deprins a sta în cetatea de scaun păzită de Dumnezeu,
după milenara traditie bizantină, a dat Transilvaniei o capitală statornică la Alba-lulia.
Guvernul sau Sfatul princiar a fost alcătuit, în egală măsură, din nobili maghiari şi boieri
români.

În cetăţile ardelene, la Gherla şi Chioar, la Făgăraş şi Gurghiu au fost instalaţi însă căpitanii
lui Mihai împreună cu trupele corespunzătoare.

Este cunoscut faptul că dregători români ai domnului au primit însărcinări speciale în

Transilvania, iar pe lângă marele număr de acte latineşti şi maghiare, emise de cancelaria
Principatului, cu deosebire spre sfârşitul stăpânirii sale, se înmulţesc actele şi scrisorile
româneşti.

Domnia ardeleană a lui Mihai cuprinde şi cele trei Diete ale sale: două la Alba-lulia (20-28
noiembrie 1599, 20-27 iulie 1600) şi una la Braşov (12-15 martie 1600).

Obiectivul lor principal a fost acela de a vota contribuţii financiare net superioare celor
anterioare, "pentru rămânerea patriei noastre în unire cu creştinătatea".

Un impozit de 6 florini pe poartă, dublul celui obişnuit, nutreţ pentru caii oştirii, rechiziţii de
vite sunt acceptate în noiembrie 1599; la Braşov se votează o nouă contribuţie generală, de 4
florini pe poartă, iar în iulie 1600, alţi 6 florini, care se plăteau în rate, eşalonate la distanţă de
20 de zile.

În schimb, Mihai Viteazul se obligă să nu afecteze interesele privilegiaţilor ardeleni.

Şi totuşi, cu deosebire în ultima Dietă de la Alba-lulia, Mihai, presat de cererile insistente ale
conaţionalilor săi, adoptă măsuri menite să pedepsească pe nobilii care vor maltrata pe iobagi;
satele ungureşti şi săseşti urmau să permită şi celor româneşti să beneficieze de păşunat liber
în zona hotarnică, iar preoţii români să fie scutiţi de munca cea de obşte, de regulă efectuată
de iobagi.
Scurta stăpânire a lui Mihai, în Transilvania a provocat o adevărată "ridicare a satelor", atât în
Ardeal, pe alocuri cu aspect de răscoală populară, cât şi în Ţara Românească.

Acţiunea lui Mihai, conducător politic al unui stat boieresc, nu putea depăşi limitele
hotărârilor dietelor mai sus menţionate.

Dacă pentru ţăranii români nu a putut face prea multe, domnul, creştin fervent, şi-a trecut la
activ realizări notabile în folosul Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Încă în 1597 se ridicase, datorită lui, la Alba-lulia, o Biserică, unde, în 1600, va fi aşezat
scaunul episcopal românesc, până la unirea cu Biserica Romei, de la începutul secolului
următor.

Prezenţa Mitropolitului Eftimie al Ungro-Vlahiei în capitala transilvăneană a lui Mihai, în

primăvara lui 1600, se poate asocia cu acest eveniment.

În consecinţă, mai mulţi prelaţi români au venit de peste munţi să întărească poziţiile
ortodoxiei în Transilvania.

Astfel, Serghie, Egumen al Tismanei, primeşte Episcopia Maramureşului, iar mai mulţi
călugări intră în Mănăstirea de la Alba-lulia, iar preotul Neagoslav este trimis să oficieze în
Biserica românească din Scheii Braşovului.

3.2. Unirea Moldovei. Mihai - domn al celor trei Ţări Române

În primăvara anului 1600 Mihai Viteazul se afla din nou în faţa unei mari decizii.

Campania fulgerătoare care alăturase Transilvania Ţării Româneşti crease o nouă situaţie
politică.

În spiritul alianţei cu Rudolf al ll-lea, consolidarea poziţiilor habsburgice în regiune

nemulţumea Polonia şi o îndemna să acţioneze.

Pe de altă parte, refuzul constant al domnului de a preda teritoriile dobândite cu sabia

împăratului şi acţiunea sa politică, cu totul independentă, în Transilvania îl obliga la o nouă
cutezanţă.

Stăpânirea Ardealului cerea şi stăpânirea Moldovei.

Asigurat din partea otomanilor, care-l recunoscuseră pe Nicolae Pătraşcu, fiul său, domn în
Ţara Românească, şi apreciind corect situaţia din Polonia, momentan incapabilă să i se opună,
Mihai Viteazul a organizat campania sa la răsărit de Carpaţi.

La 4 mai 1600, grosul trupelor sale trecea Valea Trotuşului; li se vor adăuga, curând, oştile
boiereşti din Ţara Românească, împreună cu care efectivele lui nu treceau de 17.000 de
oameni.

La 10 mai 1600 , Bacăul fusese cucerit, după care, grupată pe 4 coloane, armata, care trecuse
munţii se îndreptă spre Suceava, de ale cărei ziduri se izbiseră, fără izbândă, mulţi asediatori.
Câteva zile mai târziu, la 16 mai 1600, apărătorii cetăţii se predară fără luptă.

Între timp, Baba Novac a intrat în laşi, iar în sud cetăţile Tighina; Cetatea Albă, Chilia şi
Ismail au revenit lui Mihai.

În numai 21 de zile , întreaga Moldovă a fost luată în stăpânire, oştile sale dovedindu-se
neputincioase doar în faţa zidurilor Hotinului, vechea cetate de la Nistru, unde leremia Movilă
se refugiase împreună cu o parte a Curţii sale.

Succesul campaniei din Moldova se explică prin graba cu care ostaşii Movileştilor au trecut
de partea lui Mihai care, aflat aici, ştia prea bine că se afla pe "pământ românesc".

În punctul cel mai înalt al destinului său Mihai se intitula, într-un hrisov emis la 27 mai 1600,
"Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei" şi îşi confecţiona binecunoscutul sigiliu
pe care figurează cele trei ţări române surori.

Asemeni Albei-lulia, laşiul a fost ales, de Mihai, drept capitala sa moldoveană.

Conştient de nevoia de a-şi atrage noii supuşi, s-a străduit să adune marea boierime în jurul
său, orăşenilor şi ţărănimii oferindu-le iertarea de dări pe o perioadă de 6 ani.

Stăpânirea de câteva luni asupra celor trei ţări române a pus numeroase probleme de
guvernare.

Mihai a păstrat neatinsă entitatea lor statală şi, la recomandarea marii boierimi, a numit un
domn în Moldova, aşa cum făcuse şi în Ţara Românească.

Chiar dacă timpul nu i-a îngăduit să-şi ducă până la capăt intenţiile, el a acţionat ca principal
garant al Unirii, ca factor esenţial de decizie politică şi militară pentru întreg teritoriul dintre
Carpaţi, Dunăre şi Mare. La capătul unor îndelungate negocieri, el a reuşit să smulgă
Imperiului Habsburgic recunoaşterea sa ca domn al Tării Româneşti şi Moldovei şi de
Guvernator al Transilvaniei, cu titlu de Principe.

4.Prăbuşirea Unirii politice a lui Mihai (toamna anului 1600).

Consolidarea poziţiei lui Mihai Viteazul grăbeşte coalizarea tuturor fortelor politice
nemulţumite de apariţia, în regiune, a unei noi puteri.

Este şi momentul ales de stările privilegiate din Transilvania, care, în Dieta de la Turda,
întrunită la începutul lui septembrie 1600, se răscoală împotriva lui pentru "dăjdii
neobişnuite" şi sarcini "care i-au slăbit".

Poziţia lui Mihai Vitezul era şubredă, multe din trupele lui staţionau în cele două ţări de
dincolo de Carpaţi.

În ajutor putea veni numai împăratul, care trimise pe generalul Basta cu 18 000 de oameni.
Era însă, şi pentru Habsburgi, o bună ocazie spre a-şi apropia, în favoarea lor, stăpânirea
Transilvaniei, în calea căreia se aşezase Mihai Viteazul.

Astfel, oastea imperială se alătură răsculaţilor ardeleni.

Lui Mihai nu-i rămăseseră, în ajutor, decât secuii, mercenarii cazaci şi balcanici şi ţărani
recent încorporaţi, cu totul, 10.000-12.000.

Lupta decisiva s-a dat la Mirăslău, între raul Mureş şi dealuri, pe 18 septembrie 1600, şi a
însemnat pierderea Ardealului.

În acelaşi timp, oastea poloneză condusă de cancelarul Poloniei Zamoyski intră în Moldova,
de unde, în bună parte, trupele lui Mihai se retrăseseră spre a-l ajuta pe domnul muntean să
reziste în Transilvania.

Suceava s-a predat la 27 septembrie 1600, pentru ca, la 6 octombrie, redobândirea de către
Movileşti a Moldovei să fie deplină.

În noua situaţie, nu-i mai rămânea marelui domn decât să apere stăpânirea sa de început -Ţara
Românească.

Cu circa 16.000 de ostaşi, el a dat lupta decisivă cu oştile poloneze la Bucov, pe Teleajen (20
octombrie), după ce, anterior, încercase inutil să-i reţină la Năieni şi Ceptura.
Superioritatea artileriei inamice decise victoria acesteia şi Mihai a fost obligat să se retragă.
Câteva zile mai târziu era înscăunat Simion Movilă, un interpus al polonezilor, acceptat
aproape imediat şi de către otomani.

Pentru Mihai Viteazul lupta nu se încheiase. Stăpân încă în Oltenia, împreună fiind cu o parte
a oştilor sale, el spera să redobândească tronul de la Târgovişte, după iminenta retragere a
forţelor poloneze.

La 25 noiembrie, sorţii îi fură din nou împotrivă, deoarece pierderea bătăliei de la Curtea de
Argeş însemna risipirea ultimelor speranţe.

Buzeştii, care-i fuseseră alături tot timpul, se închinaseră noului domn, în timp ce Mihai
Viteazul luă drumul exilului spre Viena si Praga , in speranta unui ajutor de la imparatul
Rudolf al II-lea .
Bibliografie

1. Constantin c. Giurescu , Dinu C. Giurescu , Istoria Romanilor , vol.II, Ed. Stiintifica si

Enciclopedica , Bucuresti , 1976
2. Istoria romanilor , Academia Romana, vol.IV, Ed. Enciclopedica,Bucuresti, 2001
3. Nicolae Iorga , Istoria Romanilor , vol.V-Vitejii, cap.VI, Ed. Univers Enciclopedic ,
ed. a II-a , Bucuresti , 2014, pp.221-349
4. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Editura: Fundatia Regele Carol I, Bucuresti,1936,
pp.145-237