Caracterul actului de la 1599

Mihai Viteazul (1593-1601) este considerat primul unificator al Ţarilor Române.

El rămâne un personaj controversat. Mihai viteazul s-a afirmat în condiţile creşterii
influenţei Porţii, în spaţiul românesc, mai ales dupa înfrângerea lui Ioan Voda în
Moldova. În acelaşi timp contextul internaţional era marcat în răsărit şi sud-estul Europei
de adâncirea contradicţilor dintre Poarta, habsburgi şi poloni, fiecare cu interesele sale
politice şi strategice. Domnia lui s-a desfaşurat în condiţiile unor importante transformări
politice şi economice, urmărind limitarea creşterii puterii boierimii şi revigorarea puterii
domneşti pe fondul sporirii obligaţilor fată de Poarta.Insuşi Mihai Viteazul se numara
printre cei mai mari proprietari funciari din Ţara Românească.
Înainte de a fi domn, îl cunoaştem pe Mihai ca ban mic de Mehedinţi, cu care
slujbă pare a-şi începe cariera politică ca mare stolnic în vremea din urmă a domniei lui
Mihnea Vodă, în anii 1588-1590, ca mare postelnic sub Ştefan Surdul. După aceea sau
înainte, a fost şi mare agă, tot sub Ştefan, poate şi la începutul domniei lui
Alexandru.Sigur e ca în timpul acestuia din urmă avea bănia Craiovei, caştigate lui de
Alexandru prin omenia şi banii unchiului său.1
În banuia Craiovei, cuprinzând cele 5 judeţe dintre Olt, Dunare şi Carpaţii de miază-zi ai
Transilvaniei şi ai Banatului, unde fu leagănul statului românesc şi a dinastiei
Basarabilor, se păstra şi după închinarea lor catre ”Negrii din partea răsăriteana, către
împăraţii romano-bulgari, Asaneştii, pe care îi moşteniră în noul închegatul stat al întregii
Ţări Româneşti.Banul numit de domn era chiar mai mult decât guvernatorul sau”prefectul
acestei mari parţi a Ţării Romanesti “căci avea “divanul” sau, judeca, strângea pentru
sine dările, avea şi oaste a sa pentru apărarea graniţilor şi mărirea rangului său. De Mihai
ştim că avea un corp de pază de 200 de cazaci şi o mică oaste de ţară.
Mihai cârmueşte cu atâta blandeţe şi dreptate tăriţoara sa încât robeşte inimile tuturor.
Darnic şi temător de Dumnezeu îngrijind pe cei slabi, cruţând pe boieri, plăcut la vorbă el
ajunge a trezi repede darurile şi nădejdile tării. Însă odată cu acestea creştea şi frica

1
Ion Sârbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul Domnul Ţării Româneşti, p.23
domnului. Astfel se deteră porunci ca Mihai să fie prins şi adus la Bucureşti, el prinse
veste şi trecu Dunarea însă fu prins de armaşi şi dus la divan. Peste câteva zile banul
Mihai era osândit la moarte şi dus să îi taie capul. Dar tiganul ce avea sa-i ia viaţa se
spaimântă la vederea făpturii lui Mihai şi nu fu în stare de asta, şi cum nu se află nimeni
în stare să vrea sa îi ia viaţa, boierii se rugară cu lacrimi în ochi de Alexandru Vodă, să
ierte pe Mihai. Domnul îl iertă ba încă îl puse iaraşi în rangul lui de mai înainte.
Nu şezu multă vreme Mihai la Craiova a doua oara şi trec munţii în
Ardeal.Alexandru făcu repede ştire la Poartă, ca să fie prins şi să i se ia tot ce se va găsi
asupra sa:cai, bani sau alte averi. Mihai petrecu două săptămâni la principele Sigismund
Bathory iar de aici plecă la Constantinopol cu scrisori de recomandaţie de la principe
pentru Sinan Paşa, marele vizir şi către Eduard B.ministerul plenipatentiar englez, să îl
ajute ca să ajungă voievod in Ţara Românească.
Pe la începutul lui iunie, mulţimea de boieri din ţară se îmbulziseră la divanul sultanului
zile de-a rândul cerându-l şi înaltindu-l pe Mihai. În septembrie Mihai trimise înainte sa-i
ocupe tronul pe Straia Buzescu, iar el plecă cu un alai de 200 de turci de frunte, spahii,
ieniceri şi alte trepte.2
Domnia lui Mihai a coincis cu constituirea de către Papa Clement al VIII-lea a
unei alianţe cu Spania, Imperiul Habsburgic, ducii de Toscana, Mantava şi
Ferrara.Polonia şi Anglia s-au dovedit reticente faţă de acest proiect.
Acţiunea sa politică a început în noiembrie 1594 cu uciderea creditorilor turco-
levantinieni şi masacrarea garnizoanei turceşti din Bucureşti. Astfel Ţara Românească s-a
alăturat Ligii Sfinte iniţiate de Habsburgi. Au urmat luptele cu turcii de la Harşova şi
Silistra, iar apoi cele cu tătarii de la Putineiu.
s-a construit o alinaţa antiotomană a carei baze fuseseră pusă deja de Sigismund Bathory,
principele Transulvaniei, în tratatul cu Aron Voda, domnul Moldovei. Organismul
politico-militar era ataşat Ligii Sfinte, fiind capabil să lupte cu poarta.
La 20 mai 1595 s-a încheiat un tratat între Ţara Românească şi Transilvaniei practic
Mihai Viteazul devenea membru în alianţa antiotomană. Exprimând raporturile tensionate
între domnitor şi marii boieri, tratatul îl dezavantajează pe Mihai, care devenea loctiitorul
lui Sigismund Bathory. Puterea reala rvenea Sfatului Domnesc compus din doisprezece

2
Ibidem, p 24.
boieri mari. Tratatul satisfacea interesele boierimii mntene, care, asumându-şi
prerogativele domniei, îşi manifesta intenţia de a integra starile sociale privigeliate din
Transilvania să fie aşezată sub juristrictia Mitropoliei din Targovişte.
În vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai Viteazul a determinat reacţia Porţii. Încă de la
14 mai, sultanul declarase Moldova şi Ţara Românească ca provincii turceşti şi numise la
conducerea lor papşale. Campania lui Sinan Paşa la nord de Dunare a atins apogeul la
13/23 august 1595 în bătălia de la Călugăreni, terminată cu Victoria lui Mihai. Plecai
inimaş să-l întalnesc (pe Sinan) cu acei puţini oameni ce-i aveam şi când ajunse-i la
Călugăreni, aflai că toţi sunt gata de luptă, deci eu, chemând numele lui Dumnezeu, mă
încăierai cu ei într-o batalie, în aşa fel că ţinu toata ziua si facui paguba turcilor spre
rusinea lui Sinan Paşa;aşa că în aceea bătălie au fost omorâţi patru paşi şi şapte gaci şi am
caştigat cinspreyece tunuri şi un steag verde al Profetului Mahomed mult preţuit de
danşii, foarte respectat care l-am trimis mariei sale Imparatul (Rudolf al II-lea) . Mihai se
retrege spre munţi si astepta ajutorul lui Sigismund intre timp Sinan ocupa Bucureştiul
şi îşi numeşte reprezentaţi în administraţie.Cu ajutorul lui Bathory, Mihai reia ofensiva şi
îi alungă pe turci până dincolo de Giurgiu.
Cu ţara pustiită de razboi şi cu o boierime convinsă importantă acţiunilor sale, Mihai a
adoptat o măsură nepopulară. Este vorba despre legare ţăranilor de glie, care asigurau
astfel resursele militare şi fiscale ale ţării, absolute necesare după o campanie militară.
În anii 1597-1598 în cadrul unor importante acţiuni politice, Mihai s-a eliberat de sub
tutela lui Sigismund Bathory. Astfel în 1597 a încheiat pace cu turcii care i-au confirmat
domnia;în anul urmator s-a încheiat cu Rudolf al II-lea imparatul Austriei tratatul de la
Mânăstirea Dealu. Aşadar voievodul muntean se impunea drept factor important al
coaliţie creştine.
Prin campania din anuii1797-1598, Ţările Române şi Transilvania s-au reunite într-un
sistem politic coordonat de voievodul de la Bucureşti. Nici o sursă documentară nu
confirma existenţa unui plan prestabilit de unificarea politică . 3De aceea unii istorici pun
sub semnul întrebarii unire înfăptuită de Mihai. Mihai Viteazul a încercat astfel să
înlăture primejdiile apărute la Alba-Iulia şi Iasi, datorate însemnării lui Andrei Bathory şi
Ierimia Movila, susţinătorii politicii Polone.

3
Dan Berindei, Din inceputurile diplomaţiei Româneşti moderne, Editura Politică, Bucureşti, 1965.
Niciodata până atunci un domnitor roman nu interprinseseo acţiune de ocupare a
Transilvaniei cu toate consecinţele ce decurgeau din acest fapt.
În vara anului 1599 o solie trimisă de Mihai Viteazul la Praga, îi solicita lui Rudolf al II-
lea permisiunea unei campanii în Transilvania .Lupta de la Şelimbar unde l-a înfrant pe
Andrei Batory a făcut din domnitor stăpânul Transilvaniei. Poarta l-a recunoscut ca atare
împăratul l-a socotit doar guvernator , iar Dieta principatului l-a acceptat ca
‘locţiitor al împăratului”.
În vara anului 1600 politica ostilă a lui Ierimia Movila instigat de Polnia, l-a determinat
pe Mihai, să interprindă o expediţie în Moldova. După o campanie fulgeratoare ţara i s-a
supus.
La prima vedere nu prea erau motive de nemulţumire. De mult timp exista între ţări o
aspiraţie de ieşire de sub tutela padişalului şi de acceptare a protecţiei imperiale. Mihai
venea aparent în numele unei astfel de idei. El era un principe luminat, umblat deopotrivă
în medii occidentale şi levantine şi devenit un general capabil din punct de vedere a
rezistenţei antiotomane. În acelaşi timp Mihai, era un mare boier sau proprietar funciar cu
o mentalitate asemănătoare tipică4 din acest punct de vedere, cu a stărilor din Transilvania
mai ales cu a nobilimii. O parte din boierii săi şi el insuţi au avut relaţii bune, mai rar
amicale dornici sa îşi menţină averile şi privilegile sau să parvina sub noul regim.
Mihai ştia bine că pentru a conduce ţara era nevoie de colaboare cu elita. De aceea
domnul a recunoscut rândueliele cele vechi ale Transilvaniei anume: cele trei naţiuni
privilegiate şi patru religii recepte, dieta, consiliu principelui, limbile oficiale ale
ţării(Latina, maghiara, germana)autonomiile stărilor, ale oraşelor. A colaborat excelent cu
secuii, care aveau vechi interese la sud şi est de Carpaţi şi care aveau reale nemulţumiri
faţă de Bathoreşti. A încercat, prin măsuri specifice ,să-şi atragă şi nobilimea şi să
colaboreze cu saşii, furnizori de provizii, arme şi alte materiale de luptă. Au fost pastraţi
în funcţii şi în stăpâniri şi chiar copios răsplatiţi acei nobili care au recunoscut noua stare
a lucrurilor.
De asemenea a înoit la 3 septembrie 1599 vechile “libertăţi”, adică privilegii ale secuilor,
incălcate de Bathoreşti, şi le-a lărgit ulterior. Au fost confirmate şi privilegile pe seama

4
Aurel Pop, Naţiunea română medievală, Bucureşti, 1998, p 48.
saşilor, mai întâi ale Braşovului şi Bistriţei, apoi ale Sibiului şi ale întregii “universitaţi
săseşti”.
Dar cum era şi de aşteptat au aparut şi nemulţumiri. Trupele otomane au fost oprite în
Ţara Românească şi au fost oprite să intre în Transilvania tocmai de Mihai Viteazul.
Acum intra însă în Transilvania o oaste creştina. Au avut loc însă distrugeri, rechiziţii,
confiscări, incendii, cereri peste cereri. În toate oraşele şi târgurile, în cetăăţi în locuri
strategice au fost aşezate garnizoane româneşti sau în nume românesc. Armate străine
mai fusese în Transilvania dar nici una care să fie de acelaşi neam cu supuşii. Oastea
românească şi principele veneau din Transalpinia, din “ţara noastră românească”, cum o
numeau până târziu regii maghiari, dintr-o ţară considerată până nu demult supusă
Ungariei, sau şi mai recent supusă lui Sigismund Bathory, şi chiar lui Andrei Bathory.
Din locţiitor al unui Bathory Mihai se ridicaseră acum stăpân al Transilvaniei.
Era greu de acceptat pentru nobilime acest lucru.Apoi Ţările Române aveau o imagine
proastă în rândul stărilor ardelene:erau sărace şi “înapoiate”sub vechea influenţă
bizantină, slavă şi levantină cu tradiţii ciudate, cu bisericii”schismatice”, cu domni
“nestatornici”, plecaşi uneori prea mult turcilor.
În plus pe fondul respectării în linii mari a rânduielilor şi instituţilor ţării, Mihai a luat şi o
seamă de măsuri cum nu luase nimeni anterior în Transilvania. Domnul a înteles să
guverneze ţara şi cu ajutorul românilor. De aceea a introdus în consilui princiar şi în dietă
caţiva boieri de la sud de Carpaţi şi a numit o serie de dregători români de încredere la
nivel local. Unele funcţii au ajuns să fie comune pentru Ţara Românească şi pentru
Transilvania. Mulţi dintre aceştia au fost răpsplătiţi, alături de nobili ardeleni, cu
generoase dării de moşii în Transilvania. Mihai însuşi avea numeroase stăpâniri în
Transilvania. Stările aveau impresia că se însumează treptat o administraţie românească
în ţară, pe care anterior doar ele le conduseseră.
În afară de acestea Mihai şi dregătorii au emis porunci, au emis acte şi documente
oficiale în slavonă, şi mai ales in romana, alaturi de cele in limbile consecrate.
Principele s-a ocupat cu insistenţă şi de biserica românilor din Transilvania.Întâi a
reaşezat-o după tradiţie, sub oblăduirea mitropoliei Ţării Româneşti. În fruntea bisericii
române din Transilvania se afla Ioan de Prislop care purta numele de”arhipiscop is
mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului, revenind sub autoritatea lui
toate episcopiile ortodoxe din ţară.A adus în Ţara Românească ierarhi şi preoţi şi a cerut
dietei să-i scutească de danii pe aceţtia.
Un alt aspect foarte important este ridicarea a mari mase de ţărani (şerbi)
împotriva domnilor lor odată cu patrunderea în Transilvania a lui Mihai. Aceştia credeau
că vor reuşi să îşi îmbunătăţească traiul, profitând de situaţia dificilă prin care treceau
stările şi nobilimea.
Ţăranii erau însă in imensa lor majoritate români şi au lăsat impresia “de o răscoală
românească”.5 Pentru potolirea lor, Mihai a încercat să liniştească spiritele înlăturând
unele dintre cauzele ridicării ţărăneşti, şi anume lipsa dreptului de paşunat turmelor din
satele româneşti în hotarul satelor săseşti şi ungureşti.
Masura a fost privită de nobili, de stări, ca fiind luată tot pentru favorizarea românilor şi
mai rau, a celor mai de jos. Se insinua ideea că domnul asculta plângerile satelor
româneşti şi că doreşte măsuri de eliminare a unor discriminari.
Tot ceea ce au voit stările (natiunile politice) şi regii Ungariei să împedice
începând cu secolul XIV-şi au reuşit- se înfăptuia acum.
Tot edificiul politic ridicat cu trudă în Transilvania, prin oprirea românilor majoritari de a
avea elită în nume etnic care să acceadă la putere, se prabuşea şi nu doar prin forţă
românilor ardeleni (care puteau fi uşor de înfrânt) ci prin colaborarea acestora cu marea
forţă politico-militara a Ţării Româneşti.
În fond, în multe privinţe, prin guvernarea sa, Mihai Viteazul nu a inventat probleme noi
în Transilvania, ci a adus doar un mod neobişnuit de soluţionare a lor.
Problema guvernării ţării şi prin “starea românilor”, se mai pusese în secolele XIII-XIV,
când fruntaşii acestora nu au mai fost chemaţi în adunările ţării în numele etniei lor. Prin
măsuri successive ( care îi opreau pe “schismatici” să aibă funcţii ) luate mai ales de
Ludovic I şi consolidate în secolul al XVI-lea situaţia românilor se tranşase
devinitiv:romănii ca grup nu au access la viaţa politică şi confesională a ţării. Ei nu sunt
acceptaţi ca naţiuni în sens politic dar fireşte se manifesta ca naţiune în sens etnic. Mihai
a încercat să schimbe acest lucru prin a-l ridica şi pe români la puterea politica şi
confesională, dar nu dintr-o data ci cu multă precauţie şi indirect. Soluţia lui Mihai-
guvernarea Transilvaniei şi prin români va fi cea mai validată de viitor şi nu practica

5
Ibidem, p 132.
discriminatorie a stărilor:sub austrieci se încearcă iaraşi ridicarea românilor între stări,
primul român pătrunde în dietă, iar în 1863-1864 funcţionează la Sibiu, deşi vremelnic,
prima dietă cu majoritate romanească din istoria Transilvaniei.
Statele romăneşti şi unii indivizi de acolo au avut întodeauna moşii şi bunuri în
Transilvania. Mihai a avut el însuşi domenii la nord de munţi, dar, odata ajuns principe, a
încălcat toate rânduelile dând multe pământuri atât romînilor ardeleni, cât şi celor
extracarpatici. Martorii nobili observă cu amărăciune că Mihai a dat moşii românilor, ca
ţară se umple de astfel de români(proprietari) în detrimentul stărilor împuţinate.6
Înscrisuri în limba slavona şi română se mai văzuseră numeroase, în tot evul
mediu, din Banat, Haţeg, Sibiu, şi Braşov şi până la Maramureş. Cnezii şi nobilii români
din Transilvania au păstrat în subsitar pentru afaceri private şi chestiuni locale, tot limba
slavonă ca limbă de cult şi de cultură, până prin secolul XVI, ca şi boierii moldoveni,
olteni şi munteni. Apoi s-a trecut încet la limba română, ca peste tot.Chiar se tipăriseră şi
cărţi româneşti(cu chirilice şi chiar cu litere latine) la Sibiu, Braşov, Orăstie, Cluj. Mihai
nu a introdus primul aceste limbi şi mai ales româna în Transilvania.
Însă Mihai şi funcţionarii săi au utilizat româna şi slavonă ca limbi oficiale, deopotrivă
ale documentelor şi actelor solemne ale vieţii cotidiene, cum se întamplă în Ţara
Românească şi Moldova. Această practică a lui Mihai şi a colaboratorii săi nu a fost
hazardată sau deplasată ci în acord cu necesitaţile concrete şi cu direcţia de urmat în
viitor.
Biserica răsăriteană a existat de timpuriu în Transilvania şi a fost întodeauna
considerată drept o componentă a vieţii româneşti, drept esenţă a specificului românilor.
După fondarea Ţărilor Române ea s-a pus în chip firesc sub oblăduirea mitropoliilor
acestora. Dar a funcţionat ca biserica maghiarizată, socotită “schismatică” adică ruptă de
“adevărata biserică a Apusului”. Biserica românilor considerată înpoiată, plină de
idolatrie, numită “străin㔺i “sectă”, nu s-a schimbat prea mult nici după cererea
vremelnicii ierarhii calvinein in cadrul ei. Fără sprijin în ţara proprie, ea s-a bucurat însă
de ocrotire domnilor, boierilor şi ierarhilor români extracarpatici, uneori cu ştirea şi
învoirea oficialitaţilor din Transilvania şi Ungaria. Limba ei liturgică fiind slavona şi apoi
româna.Mihai a prins momentul favorabil al Contrareformei catolice susţinute de

6
Ibidem, p 134.
Habsburgi şi a acceptat, ca, în locul confesiunilor calvină şi unitariană, îndepartate dintre
religile recepte, să facă loc celei greceşti, adică ortodoxe. Se află astfel în accord cu
împăratul şi cu naţiunea sa, dar lovea crunt în nobilime şi în fapt, maghiarii, căci ei erau
calvini şi unitarieni. Ridicând ortodoxia şi pe români, îi cobora pe cei ce dominaseră
politic şi economic ţară. De aici revărsarea de ură şi calificativele grave la adresa
domnului şi a românilor.
Intenţii de uşurare a sarcinilor iobageşti ale preoţiei române se mai auzuseră nu mai
departe decât în Epoca Reformei, dar cu condiţia trecerii la Calvinism. Cei care deveneau
calvini urmau să fie chiar oamneni liberi în rând cu ceilanţi preoţi.Mihai a preluat deci o
mai veche problemă dar a încercat sa-i dea o rezolvare radicală, care a nemulţumit
profund stările:a obligat dietă să îi scutească de robot pe preoţii români pur şi simplu, fără
vreo condiţie de părăsire a vechilor credinţe. Mihai a voit însă să-i ridice la demnitate pe
preoţii români ortodocşi, cee ce nu se mai pomeniseră.
Chestiunea dreptului la păşunat se mai pusese destul de acut, căci românii erau
mari crescători de animale şi de timpuriu li s-a limitat accesul în hotarul satelor naţiunilor
recunoscute, după ce propriile lor pământuri, au fost”donate” nobililor şi oaspeţilor.
Mihai a dat rezolvare problemei, deşi dieta nu a ascultat decât în parte:satele ungureşti şi
săseşti trebuiau să dea paşunat liber turmelor satelor româneşti, la toate animalele, afară
de oi (care cele mai multe).
Au mai fost demnitari români sau de origine română care au condus destinele ţării unii
chiar voievozi, guvernatori, regenţi, primate, sau regi (născuţi în interiorul regatului) : ex
Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, şi alţii. Dar ei au lăsat pe plan secund sau chiar au
uitat etnia şi originea lor, ceea ce era firesc în acel timp.
Mihai a pus în funcţii romăni ortodocşi din Ţara Românească şi Moldova, uneori ca
aliate, alteori ca inamice. Dar niciodat vreo oaste română nu a venit ca să rămână şi ca să
stăpânească, cu principe romăn în frunte.

Relaţiile Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova au fost întodeauna privilegiat, din

mai multe puncte de vedre iar români intracarpatici au fost mereu atrasi de masa
poporului, organizat în sate romaneşti.
Legatura se vede clar încă din secolul al XIII, chiar XIV ea este privită ca o primejdie
pentru Ungaria de catre Bartolomeu de Alverna şi regale Ludovic I, fiindcă ortodocşii din
regat-romanii şi slavii- actionau tainic cu cei din afara regatului,”de o limbă şi sectă cu
ei”.Nu Mihai Viteazul a stabilit aceste legături, dar el le-a dat o nouă consistenţă, le-a
oficializat, ceea ce nu se mai întamplase.Ideia de a alia Ţările Romane de a le grupa
politico-militar în blocuri antiotomane, a mai existat şi s-a aplicat în mare măsură încă
din secolul XV.Mihai şi-a imitat antecesorii cu o mare deosebire. Pentru prima oara
sensul alianţei sau unificarii era întors în favoarea unui român şi a românilor în ansamblu.
Mihai Viteazul şi guvernare sa au făcut ca naţiunea medievală să intreîintr-o noua
etapă.Nobilime şi starile ei în general au înţeles că, sub Mihai Transilvania ţara
majoritar românească din punct de vedere etnic, fusese pe punctual să devină româneasc
şi din punct de vedere politic
Activitatea politica a voievodului a stârnit ostilitate Marilor Puteri. Nu numai în
Transilvania, Mihai VIteazul, a întampinat dificultăţi ci şi în Moldova era o problemă.
Polonia făcea presiuni şi nu accepta pierderea Moldovei, dorind reinsemnarea
Movileştilor.7
În aceste condiţii, la 16 septembrie 1600, Mihai a fost înfrant la Mirăslău şi a pierdut
Transilvania. Înfrânt de poloni în Ţara Românească, voievodul a plecat Praga să ceară
ajutorul lui Rudolf al II-lea, în virtutea acordului încheiat în 1598.
La 3 august 1601 cu sprijinul împăratului, Mihai a câştigat bătălia cu Sigismund Bathory
de la Garaslau. Evenimentele păreau să fie favorabile şi în privinţa Moldovei şi în
privinţa Ţării Româneşti.Însă la 9 august, voievodul a fost ucis pe câmpia Turzii de
mercenarii plătiţi de generalul Basta.
Acţiune politica şi militară a lui Mihai a constat în unirea Transilvaniei,
Moldovei, şi Ţării Româneşti şi în creearea unui edificiu politic capabil să se opună
turcilor şi intereselor marilor puteri.

Bibliografie

7
Dan Serindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, p. 45.
 Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei romaneşti moderne, Ed. Politica,
Bucureşti, 1965.
 Ion-Aurel Pop, Naţiunea română medievală, (Solidarităţi Eentice Româneşti în
secolele XIII-XIV), Biblioteca Enciclopedică a României, Bucureşti, 1998.
 Ion Sârbu Istoria lui MIhai Viteazu Domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla, 1976.
 Nicolaie Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, 1972.
 Idem, Legăturile Principatelor Române cu Ardealul de la 1601 la 1699, IV,
Bucureşti, 1902, p. I-CCCXV.

UNIVERSITATEA “AL. I . CUZA”, FACULTATEA DE ISTORIE.

CARACTERUL ACTULUI DE UNIFICARE

A ŢĂRII ROMÂNEŞTI CU MOLDOVA

ŞI TRANSILVANIA

DIN ANUL 1599-1600

VÎRLAN LILIA, GRUPA D, AN I.