Sintagma de „ regim politic” a fost creată pentru a desemna modul de organizare al statelor democratice

pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, însă s-a dovedit a fi destul de flexibilă

Din 1862, Statul Român ia denumirea de Principat al României, iar Cuza ia titlul de Principe al României.
A fost detronat în 1866 de către Parlament, care a invitat apoi un principe german din familia de
Hohenzollern-Sigmaringen, Carol să devină noul Principe al României.

Independența României față de Sultanatul Otoman a fost recunoscută oficial în 1878 la Congresul de la
Berlin; principatul a devenit regat în 1881, cu Principele Carol drept primul ei rege, Carol I. România a
fost o monarhie constituțională in cea mai mare parte din existența ei ca regat, cu excepția perioadei
1938-1944, în timpul dictaturii personale a Regelui Carol II (1938-1940), precum și a celei a mareșalului
Ion Antonescu (1940-1944). În timpul acestei din urmă dictaturi, România a fost, în mod efectiv, o
monarhie absolută, de drept divin: Regele Mihai a domnit a doua oară fără vreun jurământ pe
Constituție și fără votul de aprobare al vreunui Parlament, inițial suspendat, redeschis abia mai târziu, în
1946. În schimb, Mihai I a fost încoronat[1] cu Coroana de Oțel și uns Rege de către Patriarhul României
Nicodim Munteanu, în Catedrala Patriarhală din București, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron,
la 6 septembrie, 1940[2]. Astfel, Mihai I a domnit a doua oară doar „prin Grația Lui Dumnezeu”[1], ca
rege absolut, de drept divin, nu și constituțional. Legal, însă, Mihai I nu putea exercita prea multă
autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al Armatei și de a desemna un prim-ministru cu
puteri depline[3], numit „Conducător”.

Regele Ferdinand I si Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

istoric si politic favorabil realizarii Marii Uniri a tuturor provinciilor romanesti (Basarabia, Bucovina,
Banatul, Crisana si Maramuresul) cu Romania, la conducerea tarii se afla Regele Ferdinand I de
Hohenzollern, nepotul regelui Carol I, acesta din urma neavand un descendent in linie directa care sa ii
urmeze la tron. In aceasta situatie, lui Ferdinand I , prin Decretul din martie, 1889, i s-a conferit titlul de
Alteta Regala, Principe de Romania. Cariera sa militara a pornit de la gradul de sublocotenent, ajungand
general, calitate in care a condus armata romana, in Razboiul Balcanic, in 1913 (desi manifestase
inclinatii, de mic, spre invatatura textelor sacre, bisericesti, probabil influentat de mama sa, Antonia,
principesa de Portugalia). A primit o educatie solida in universitati din Bonn si Leipzig. Este proclamat
rege, in 1914, in septembrie, iar in 1916, in cadrul Consiliului de Coroana, din august, in conditii foarte
dificile pentru tara, ia o hotarare istorica, referitoare la intrarea Romaniei in razboi, alaturi de Antanta,
impotriva Germaniei. A fost un gest dezabrobat vehement de Familia de Hohenzollern (care i-a si retras
diverse decoratii si grade acordate), de multi politicieni romani, care sustineau neutralitatea, dar, in
acelasi timp, de mare atasament fata de idealurile de libertate si de unitate ale romanilor. A fost sprijinit
de liberalul I.C. Bratianu, care i-a devenit un bun si apropiat colaborator si care a si negociat, ca trimis al
Romaniei, conditiile Tratatului de la Versailles, la sfarsitul razboiului. O mare influenta in luarea acestei
decizii (intrarea Romaniei in razboi), se pare ca a avut si regina Maria (cu care Ferdinand I se casatorise
in 1892), englezoaica de origine, inrudita cu familiile regale din Marea Britanie, Germania si Rusia, si al
carei devotament fata de romani a fost exemplar. Cand, in 1916, teritoriul romanesc a fost ocupat, mai
mult de jumatate, de trupele germane, familia regala, impreuna cu institutiile importante ale statului s-
au mutat la Iasi, unde au ramas doi ani. In acest timp, Regina Maria s-a inscris in Crucea Rosie, ajutand
ranitii in razboi, iar Regele Ferdinand I a avut un rol esential in reorganizarea armatei care, in 1917, a
obtinut rasunatoarele victorii de la Oituz, Marasesti si Marasti. Contributia Romaniei la triumful fortelor
aliate a fost recunoscuta ulterior, prin Tratatul de la Versailles (au pierit in razboi peste 400.000 de
soldati romani). In timp ce Basarabia se impotrivea Ucrainei care dorea sa o anexeze, Rusia, rupand
relatiile de natura diplomatica, sechestreaza tezaurul Romaniei, iar Bucovina hotaraste unirea cu
provinciile romanesti, in Transilvania, Consiliul National Roman Central decide unirea cu Regatul. La
Adunarea Nationala de la Alba Iulia, in prezenta a peste 1.200 de delegati, din toate provinciile
romanesti, Vasile Goldis citeste, in Sala Unirii, decretul care exprima actul Unirii, ca un fapt implinit.

In 1922, la Alba Iulia, in Catedrala Reintregirii Neamului, Regele Ferdinand I si Regina Maria sunt
incoronati ca suverani ai Romaniei Mari. Era locul cel mai potrivit pentru o asemenea ceremonie, pentru
ca aici, in acest oras din Transilvania, in 1599, voievodul Mihai Viteazul realizase prima Unire a celor trei
tari romane, Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova. Pe coroana regelui (coroana care fusese a
predecesorului sau, Regele Carol I) au fost adaugate insemnele provinciilor romanesti unite, iar coroana
reginei a fost comandata la Paris, la o celebra Casa de bijuterii, o coroana din aur masiv, in stilul bizantin
al coroanelor voievodale. Evenimentul s-a bucurat de un fast deosebit. Regele Ferdinand I a invitat
delegatii din peste douazeci de tari, inclusiv Japonia si Statele Unite ale Americii, Romania castigand
enorm in privinta prestigiului sau international.

Dupa aceasta data, pentru tara a inceput o perioada de reconstructie si de prosperitate, pe care
Regele Ferdinand I a sprijinit-o din rasputeri, incurajand initiativele partidelor politice, mai ales
pe cele liberale, infaptuindu-se Reforma agrara din 1921, ca un gest de multumire pentru
sacrificiul taranilor romani participanti, pe front, la razboi, s-a adoptat noua Constitutie a tarii, in
1923, si, in general, au fost ani de prosperitate si de dezvoltare fara precedent a economiei si a
culturii. Totusi, autoritatea regelui s-a diminuat treptat, in parte din pricina marii increderi pe
care regele i-o acorda, in continuare, lui I.C. Bratianu (spre exasperarea dusmanilor politici ai
acestuia), dar si pentru ca sanatatea Regelui Ferdinand I devenise tot mai subreda. S-a stins din
viata in 1927, in iulie, la Sinaia. Este inmormantat la Biserica Episcopala din Curtea de Arges,
alaturi de alti membri ai familiei regale. I-a urmat la tron Mihai, nepotul sau, care, la vremea
aceea avea numai cinci ani, de aceea tara urma sa fie condusa de o Regenta.
Mihai I (n. 25 octombrie 1921Sinaia, România[8] – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția[9]) a domnit
ca Rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30
decembrie 1947 ).
Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 (numită in istoriografia comunistă și Proclamarea
Republicii Populare Române, Ziua Republicii) reprezintă acțiunea ilegală, de forță, petrecută în
perioada 30 decembrie 1947 - 3 ianuarie 1948 prin care comuniștii români, sprijiniți de ocupanții
militari sovietici, au impus Regelui Mihai, prin șantaj și amenințare, semnarea unui act de abdicare,
au proclamat Republica Populară Română (prin încălcarea constituției în vigoare la acea dată) și au
silit Familia Regală să părăsească țara într-un exil forțat care a durat până în anul 1997.
Schimbările politice fundamentale aduse de lovitura de stat s-au petrecut fără aprobarea națiunii
române, care nu a fost consultată printr-un referendum privind schimbarea formei de
guvernământ (nici până în prezent).
A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit
și în secolul XXI.

Republica Populară Română a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea
forțată a Regelui Mihai I al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la
adoptarea constituției din 1965 care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21
august 1965.