Ferdinand Ⅰ al Romaniei

Ferdinand Ⅰ de Hohenzollern-Sigmaringen

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20

iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia), numit și Întregitorul și Ferdinand cel Loial, a fost al doilea
rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere
Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului
Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui
Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a a Portugaliei. Familia sa făcea parte din
ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Viata personala

Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen,

Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de
sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. A urmat apoi studii
la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din
Tübingen, pe care le-a absolvit în 1889.

Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma

renunțării tatălui și fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală
a României. Din acel moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având
și o serie de comenzi onorifice, fiind înaintat până la gradul de general de corp de armată.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria

de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a
marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

primul razboi mondial

Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de

Ferdinand I, în urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus România în timpul Primului
Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a
avut ca efect excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern de către împăratul Wilhelm al II-lea
al Germaniei.

La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar,

prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la
Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat drept rege al României Mari.

În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de

transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.
Criza dinastica si neintelegerile cu carol ⅠⅠ

Contrar succeselor dobândite în urma războiului, încununate prin realizarea României

Mari, viața personală a regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor,
care trăia o viață scandaloasă și, încălcând legea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu
Ioana Lambrino. Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la Tribunalul Ilfov, Ioana Lambrino
fiind exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol iar principele fiind trimis într-o lungă
călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana Lambrino.

La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica regelui Constantin I al
Greciei, iar în anul 1921, Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al
Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să fie de durată, moștenitorul
tronului părăsindu-și soția și fiul și plecând la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În
aceste condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său,
Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.

Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal[60] și a fost urmat la tron de

nepotul său Mihai, sub o regență formată din trei persoane, din care făceau parte cel de al doilea
fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan,
președintele Curții Supreme de Justiție. La moartea lui Buzdugan, în octombrie 1929
Parlamentul îl alege în regență pe Constantin Sărățeanu.[61] România s-a aflat sub autoritatea
regenței între 1927 și 1930.

Rege al romaniei
Neutralitatea

Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea

regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului
Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund
divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia
dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În

parlament noua pereche conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați
îndelung.

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor
Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului
război mondial. Țara nu era pregătită de război. Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne
și externe, pentru a se alătura uneia dintre tabere.

Războiul și Conferința de Pace

În perioada în care România a rămas neutră, misiunea principală a armatei a constat în

asigurarea granițelor țării, concomitent cu organizarea și desfășurarea pregătirii marilor unități și
unităților din subordine pentru o eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără
să pară provocatoare. Misiunea era îngreunată de faptul că cei doi vecini, Rusia și
Austro-Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar la frontiera României, pe
frontul din Bucovina și Galiția.[46]:p. 12

La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu din București, primul ministru Ionel
Brătianu a semnat în secret, din partea României, documentele prin care România se angaja să
intre în război de partea Antantei.[47]

La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a
luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La
aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul
Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al familiei.

Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al
războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea
teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară”.[48]

În conformitate cu prevederile aceluiași plan, în momentul declarării mobilizării se

înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea
corpurilor de armată existente. Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui
plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s-a făcut după declanșarea
mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create,
nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate
și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire. Excepția a
constituit-o Armata de Nord unde generalul Prezan, comandant al Corpului 4 Armată a fost
numit comandant al nou-înființatei Armate de Nord, fiind singurul care a avut șansa de a
comanda trupele pe care le avea deja în subordine, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celorlalte
trei armate. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat și
disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de
ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei
române.

Cu tot entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă în

Transilvania, o serie de decizii politice și militare eronate, precum și intrarea Bulgariei în război,
a făcut ca situația de pe câmpul de luptă să se întoarcă rapid, o bună parte din teritoriul României
fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.