Aron Ștefan-Robert, anul III, grupa I

Personalitatea istorică a Regelui Ferdinand I al României

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n.24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927,

Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea
sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von HohenzollernSigmaringen)
a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a
Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a. Familia sa
făcând parte din ramura catolică a regalității prusace de Hohenzollern.
Născut în distinsa familie princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, din preajma izvoarelor
Dunării germane, prinţul Ferdinand e nepotul lui Carol-Anton şi fiul lui Leopold de
Hohenzollern. In casa părintească a primit cu adevărat o educaţie şi o cultură dintre cele mai
alese. Crescut sub grija statornică a mamei Sale Antonia, sora regelui Pedro al Portugaliei, de o
bunătate excepţională, de o înaltă concepţie morală asupra rostului vieţii, profund religioasă şi cu
un fin gust artistic, prinţul îmbrățișând aceste calități ce vor deveni parte a personalității sale.
Principele Ferdinand a venit prima oară în România în anul 1881 la vârsta de 15 ani unde a stat
la Palatul Cotroceni împreună cu tatăl său la fel și fratele lui mai mic Carol, cei trei au fost
prezenți la ceremoniile încoronării. Palatul Cotroceni destinat în anul 1889 de regele Carol Întâi
pentru a fi reședința principelui moștenitor, va fi casa apoi a lui Ferdinand și a Mariei până la
sfârșitul vieții aici este locul unde vor copilări Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și
Mircea, copiii cuplului princiar moștenitor.
Viața prințului, apoi a monarhului, a fost marcată de o succesiune de majore renunțări și
sacrificii de sine pe care le-a făcut, cu bărbăție și sufletul împăcat, totul spre binele țării: a trebuit
să se despartă de iubirea tinereții; deși era om cucernic, s-a văzut excomunicat din Biserica
Catolică după ce și-a botezat copiii în ritul ortodox,supunându-se constituției noii sale patrii; a
fost șters de propriul frate mai mare,principele Wilhelm, din cartea de aur a Casei de
Hohenzollern-Sigmaringen atunci când a îndreptat sabia împotriva țării natale – probabil decizia
cea mai dramatică pe care a trait-o; apoi, când toate păreau a merge bine, când războiul se
terminase, când idealul național fusese atins prin înfăptuirea Marii Uniri, a trebuit să renunțe la
fiul menit domniei, la prințul moștenitor Carol, ce a fost îndepărtat de la Curte și din familie din
cauza vieții sale imorale.
La 14 noiembrie 1886 Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata Română în
cadrul regimentului 3 infanterie. A fost ofițer al armatei române timp de 38 de ani trecând în
patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal. Ferdinand devine oficial Principele
de coroană al României în noiembrie 1888 la 23 de ani. Ferdinand rămâne principe moștenitor
timp de 26 de ani și arată o extraordinare loialitate regelui Carol I pregătindu-se discret, măsurat
și temeinic pentru a preluat pe creștet coroana de oțel a României.
Nicolae Iorga aprecia că, în septembrie 1914, când a urcat pe tron, regele Ferdinand „era
pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru
Aron Ștefan-Robert, anul III, grupa I

nimeni o siguranţă”. O idee similară formula şi regina Maria: „Soţul meu era cel mai credincios
urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui, dar era pentru
poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea”. Regele Carol I nu-i îngăduise
principelui moştenitor să se implice în problemele politice, astfel că Ferdinand nu era cunoscut
decât într-un cerc restrâns de persoane, mai ales militari.
Regele Carol I face o vizită noiembrie 1892 la Londra în care cere Reginei Victoria mâna
principesei Maria de Edinburgh pentru nepotul său Ferdinand. Carol I primește cu acea ocazie
Ordinul Jartierei. Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen în ziua de 10 ianuarie 1893 cu
Principesa Maria a Marii Britanii și Irlandei, Principesă de Edinburgh și Principesă de Saxa-
Coburg și Gotha. In 1896 principii moștenitori Ferdinand și Maria reprezintă Familia Regală
română la încoronarea țarului Nicolae al II-lea, Ferdinand urcând pe tron la 28 septembrie 1914
și a domnit timp de 13 ani pana la data de 20 iulie 1927.
Noul rege avea un defect fundamental pentru un şef de stat: timiditatea, o timiditate organică pe
care nu o putea depăşi. Chiar în momentul depunerii jurământului în faţa Camerelor reunite ale
Parlamentului, noul rege a avut un comportament penibil. Prezentă la acest eveniment, Martha
Bibescu avea să scrie: „asistam dintr-o tribună a Camerei Deputaţilor la depunerea jurământului
de către Ferdinand I. Spuse: “Jur...”, cu mâna dreaptă pe Constituţia care îl înstrăinase de părinţi
şi de copii, care îi răpise patria şi care avea să facă din el un renegat după ce îl făcuse să-şi
încalce legea. Glasul i se frânse în timp ce citea primul său mesaj adresat Camerelor reunite,
naţiunii. Toţi deputaţii, toţi senatorii, toţi miniştrii, toţi generalii, mulţimea, în picioare, l-au auzit
plângând în hohote! În acel minut în care Dumnezeu părea că-şi lasă mâna grea asupra lui, în faţa
noastră a tuturor, am înţeles ce păcat ceruse această jertfă [..] Pierdută în mulţime am asistat în
ziua aceea la spectacolul tragic al acestui german care jura să urmeze o credinţă care nu era a lui,
voinţa unui popor care nu era poporul său”.
Domnia Principelui a fost marcată de două evenimente majore în istoria țării :Primul Război
Mondial și Marea Unire ce a urmat războiului.
Ferdinand I a fost un distins militar: înainte de venirea în România a fost sublocotenent în
regimentul I al gărzii regale din Potsdam în anul 1913 Principele moștenitor Ferdinand a condus
armata română în campania din Bulgaria. După doi ani de neutralitate în urma deciziei din august
1916, a Consiliului de Coroană prezidat de rege, România intră în război alături de Antanta:
Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia. Regele Ferdinand va fi numit "cel Loial", pentru că deși
născut german și rudă apropiată a împăratului Germaniei,a așezat interesul României mai presus
de legătura lui de sânge și a luptat împotriva țării lui de origine. Profund religios, sensibil și cu
un înalt simț moral, regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-
și astfel promisiunea de a fi un bun român, jurământ depus în fața Parlamentului la întronare. În
ziua consiliului de coroană decisive, regele îi spunea lui Titu Maiorescu, om politic conservator
filo-german, care încerca să îl convingă să nu aleagă alianță cu Antanta: "după lupte teribile care
se au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei".
Aron Ștefan-Robert, anul III, grupa I

Regel Ferdinand nu și-a sacrificat pentru România numai familia, ci și credința, din cauză că nu
îsi botezase copiii în rit catolic, a fost excomunicat de papă, lucru dureros pentru un catolic
fervent ca el, care interiorizate perfect deviza familiei sale "Nihil sine Deo".
Începutului războiului nu a fost favorabil României care a pierdut sudul țării și capitala. Familia
regală și autoritățile Statului au fost nevoite să se refugieze la Iași, Regele Ferdinand rămânând
garanția independenței țării și sprijinul moral al soldaților și al populației civile afectate de
înfrângere,epidemii și foamete. În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania
și confruntat cu moartea propriului copil, Mircea în 1916, Regele Ferdinand nu și a pierdut
credința în forța de redresare a națiunii sale. După război Ferdinand, supranumit și "Intregitorul",
a văzut împlinirea visului românilor prin unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei și
Transilvaniei cu țara. În urma prăbușirii Imperiului țarist, Sfatul țării de la Chișinău a votat la 27
martie alipirea Basarabiei la România. La Versailles pe data de 28 iunie 1919, România semna
tratatul de pace cu Germania, au urmat tratatele cu Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia. După
conferința de pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoașterea majorității statelor
lumii. La 15 octombrie 1922 la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat "Rege al tuturor
românilor" , alături de Regina Maria în timpul slujbei oficiate de patriarhul Miron Costin, a fost
sfințită coroanele: vechea coroană de oțel a Regelui Carol I pentru Ferdinand și o coroană noua
din aur pentru Maria și binecuvântați suveranii.
Domnia Regelui Ferdinand I a reprezentat pentru istoria României nu doar unul din momentele
de cotitură, ci mai mult decât atât o adevărată rază de lumină pe care ţara noastră a aşteptat-o atât
de mult, măcinată fiind de lupte care la un moment dat păreau interminabile. Vorbim de un rege
care a fost capabil să continue cu inteligenţă şi modestie politica predecesorului său, Carol I,
pentru care nimic nu a fost mai important decât fidelitatea faţă de noile origini identitare.
În fond, un potenţial sau viitor rege trebuie să fie capabil să accepte oricând noi origini
identitare, să îşi dăruiască viaţa şi sufletul şi altei ţări, decât cea căreia îi aparţine în mod natural.
Destinul unui rege este unul al asumării de sine şi al acceptării necunoscutului, de aceea el
trebuie să fie întotdeauna pregătit pentru a deveni slujitorul acelei ţări care are nevoie de un lider
puternic şi autentic. Iar în destinul Regelui Ferdinand a fost scris ca într-o bună zi să devină
servitor al unui popor oarecum îndepărtat, dar aflat în mare nevoie de suveranitate şi
independenţă pe care Carol I a putut să i le ofere.
Nu întâmplător a fost pregătit încă de copil să preia tronul României, regele Carol I
manifestându-şi din plin dorinţa ca Ferdinand să îi continue drumul.
Indiferent de gradul de dificultate pe care l-a impus venirea într-un alt spaţiu identitar, cu
tradiţii, cutume şi spiritualitate diferite, regele Ferdinand a arătat, inclusiv generaţiilor de astăzi,
că nimic nu este mai important decât conştiinţa demnităţii şi a datoriei.
Cu siguranţă că un aport considerabil la realizările regelui Ferdinand l-a adus şi Regina Maria,
cea care, ca o bună soție, i-a stat alături inclusiv în cele mai dificile momente. Iar momente
dificile au fost nenumărate, mai ales ca urmare a politicii Puterilor Centrale faţă de România,
însă testul rezistenţei a fost trecut într-o manieră eroică, şi astfel a luat naştere ceea ce s-a numit
România Mare.
Aron Ștefan-Robert, anul III, grupa I

La 20 iulie 1927, Ferdinand se stinge, ultimele cuvinte ale acestuia fiind: “mă simt oboist…
oboist”, cu adevărat, căci în scurta dar intensa domnie pe care a avut-o, și-a slujit țara trup și
suflet ca un bun român, culminând în ciuda tuturor grutăților și problemelor pe care le-a
întâmpinat, să îndeplinească visul de vecie al tuturor românilor.

Bibliografie:
1. Bulei,I (2017). Bunul Nostru Rege Ferdinand.București: Editura Meteeor Publishing.
2. Bangălă A-N, Epoca Regelui Ferdinand I oglindită în colecţiile Cabinetului de Stampe al
Bibliotecii Academiei.
3. Damean, S,(1998). Personalitatea Regelui Ferdinand I al României- Cercetări Istorice,
XVII/2, p.113-118. Iași.
4. Ion N-D.(2017).Ferdinand I Regele întregitor de țară. Sinaia: Muzeul Național Peleș
5. Ion, N-D, (2018), Familia regală și Marea Unire. Sinaia: Muzeul Național Peleș.
6. Meteș, Ș, (1925). Regele Ferdinand al României . Cluj-Napoca: Institutul de Arte Grafici
“Ardealu”.
7. Petcu, T,(2016) Regele Ferdinand al României scurta biografie. București:Alianța
Națională Pentru Restaurarea Monarhiei.
8. Petrescu, C, (1929).Cartea Unirii 1918-1928. București: Editura Luceafărul Soc. Anon.
Rom.