Regina Maria – Importanta in cadrul Primului

Razboi Mondial

Maria a Romaniei (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Ashford, Kent, Anglia – d. 18 iulie 1938,
Castelul Pelișor, Sinaia, Regatul României) a fost principesă de coroană și a doua regină a
României, în calitate de soție a principelui devenit ulterior regele Ferdinand I al României. A fost
mama regelui Carol al II-lea. Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a
fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit.
Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama,
Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al
Rusiei.
Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința familiei din comitatul Kent.
S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, Principele moștenitor al tronului României,
încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca Principesă și,
începând din 1914, ca Regină.
A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități
diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul
Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii
de către aceasta a realizării statului național român.
Pe timpul războiului și-a acompaniat soțul în refugiu în Moldova, activând ca soră de caritate în
spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniților”.

Neutralitatea și războiul

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale,
România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial.
Țara nu era pregătită de război. Reginei Maria nu-i plăcea neutralitatea. Aceasta o făcea „să-și
controleze fiecare cuvânt", ceea ce, după cum spunea ea, „era cu totul în afara felului meu de-a
fi". Regina era de asemenea foarte încrezătoare în capacitatea regelui Ferdinand de a rezista
presiunilor interne și externe și de a acționa doar în interesul țării.
Pe tot parcursul perioadei de neutralitate Maria a susținut realizarea obiectivelor naționale prin
alăturarea României de partea puterilor Antantei. Având în vedere descendența sa regală anglo-
rusă, dar și popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul populației, ea a fost percepută în
țările Antantei ca fiind unul dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în
România.
Legăturile Mariei cu casele regale rusă și britanică vor fi folosite de regele Ferdinand și primul
ministru Ionel Brătianu, regina trimițând, la solicitarea acestora, o serie de lungi scrisori neoficiale
regelui George al V-lea și țarului Nicolae al II-lea, în care prezenta detaliat dorințele României de
realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazează aceste
dorințe. Regina Maria a reprezentat astfel o importantă resursă diplomatică pentru conducerea
statului român, care a putut astfel să ocolească constrângerile neutralității și să își facă cunoscută
poziția.
După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin
încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14/27 august
1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.
Încă de la început ea se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de ambulanțe
destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și se va ocupa personal de coordonarea și
aplanarea fricțiunilor dintre diferitele organizații de Cruce Roșie prezente în România (pe lângă cea
națională erau prezente cele din Franța, Marea Britanie și Rusia).”
La sfârșitul lui noiembrie 1916, familia regală împreună cu conducerea politică a țării pleacă în
refugiu în Moldova. Aici ea își va continua cu tenacitate și hotărâre, activitățile de coordonare a
serviciilor sanitare.
Această prezență permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în mijlocul soldaților
care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și promisiunea solemnă a regelui că o parte
din pământul țării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor,
fapt care se va proba în condițiile dificile ale anilor 1917-1918.
După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917,relațiile dintre
Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează,
ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un
angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră
diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din
acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva să „strângă șurubul angrenajului” conducând în
numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.
Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern
defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-
Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să
semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriacă sau germană. “Regele
a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l
înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.
Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o
pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de păci, în conformitate cu
prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în
imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a
Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri
din partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost
repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor
politic de care trebuie să se țină seama. „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își
vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale [...] nu pentru că era
prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai
puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și «dacă ar fi fost un om din
popor», cu siguranță că m-ar fi bătut”. Regina și-a continuat atacul, referindu-se și la cei doi sfetnici
regali care erau de față, Ionel Brătianu și Barbu Știrbey. „Trebuie să ți se spună odată că cei din
jurul tău [...] te-au prins într-o plasă de dezonoare după ce ți-au subminat sistematic credința și
energia, până când ai devenit doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare [...] Pentru
că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele [...] punându-ne
[...] semnătura pe condamnarea noastră la moarte”.
Știrbey a spus că, deși Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, era nedreaptă față de
Rege cerându-i „să opună singur rezistență, pentru că Maiestatea sa nu putea reuși dacă nu era
susținut de... oameni responsabil”. Maria a replicat că „în această țară nu există bărbați și îmi este
rușine că sunt Regina unor lași!”[28]:pp 293-294
Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din
3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un
om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.
Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată
respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a
determinat pe Ferdinad să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace
separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul
crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând totodată și
meritele acțiunii singulare și disperate a reginei Maria în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei
decizii extrem de dificile. „Cu adevărat, în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al
României.”
Atitudinea reginei Maria de respingere a păcii cu Puterile Centrale a rămas aceeși pe tot parcursul
anului 1918. În lunia august a stârnit o furtună diplomatică vizitând unele sate care urmau să fie
cedate Austro-Ungariei, conform tratatului de pace. Primul ministru Marghiloman s-a deplasat la
Bicaz spre a-și exprima față de Rege dezaprobarea față de gestul reginei. „Ferdinand m-a dojenit
într-o oarecare măsură”. Maria i-a spus însă lui Marghiloman că nu-i pasă de scrupulele lui
diplomatice. „Când țăranii s-au strâns în jurul meu plângând, sărutându-mi mâinile și plângându-și
soarta, eu le-am spus că nu consider acesta un rămas-bun definitiv, că mai sunt încă speranțe și
că ultimul cuvânt va fi spus de tunurile Aliaților.”
Regina Maria și-a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe plan național și internațional, la
realizarea obiectivelor naționale ale României, la sfârșitul Primului Război Mondial.

Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Maria_a_Romaniei