Născută la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din

Anglia, Maria era cea mai mare dintre fiicele cuplului Alfred, duce de
Edinburgh, şi Maria Alexandrovna, mare-ducesă rusă. Înaintea ei se născuse
doar singurul băiat al perechii princiare, botezat şi el, Alfred; după ea, vor
mai apărea pe lume încă trei fete: Victoria-Melita, Alexandra-Victoria şi
Beatrice.  

Dorinţa tatălui Mariei ar fi fost ca aceasta să se mărite cu vărul ei,

George de York, viitorul Rege George al V-lea al Angliei (1910-1936), dar
soarta şi mama Mariei au decis altfel. Căsătoria Mariei cu Ferdinand, pusă la
cale de mama miresei şi de unchiul mirelui, binecuvântată de Regina Victoria
a Angliei şi organizată de Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, a avut loc
pe data de 29 decembrie 1892, la Sigmaringen.
Că snicia lor, lipsită de pasiunea sfâşietoare a unei mari iubiri, s-a bazat
totuși pe înțelegerea celuilalt, ca şi pe apariţia celor şase copii ai cuplului
regal: Carol, Elisabeta, Nicolae, Mă rioara, Ileana şi Mircea. „Eram o fiinţă
prostuţă , iar el nu era bă rbatul care să trezească interes într-o fată foarte
tână ră ”, va scrie Maria în jurnal. Relaţia lor s-a deteriorat mai cu seamă după
ce Ferdinand a trecut prin greaua încercare a unei morţi aproape sigure,
cauzată de microbul febrei tifoide, care l-a atins pe prinţ în 1897. Ferdinand a
învins boala, dar a ră mas sluţit pe viaţă . Cu un mariaj atât de searbă d, în mod
natural, frumoasa şi temperamentala Maria a că utat o compensație, firească
la vârsta ei, în compania altor bă rbaţi, cel mai cunoscut dintre ei fiind prinţul
Barbu Ştirbey (1872-1946). Ştirbey va fi nu doar amantul Mariei şi – se pare –
tată l ultimilor doi copii ai reginei, dar şi confidentul, sfetnicul şi
colaboratorul ei cel mai apropiat. Chiar şi Regele Carol I, la curent cu relaţia
nepoatei sale cu Ştirbey, prefera această variantă sentimentală consumată în
spaţiul privat al Peleşului sau Cotroceniului decât o legă tură a Mariei cu
altcineva aflat mai vizibil sub ochiul opiniei publice.

Autoritarul Carol I ţinea departe de orice problemă politică tână ra

pereche moştenitoare şi încerca să controleze foarte strict toate contactele pe
care cei doi le aveau cu personalită ţi din spatiul public românesc. „Anturajul
prinţului Ferdinand şi al soţiei sale era restrâns. Ei erau ţinuţi departe de
viaţa politică , nu puteau primi şefi de partide, nu aveau voie să -şi exprime
public punctul de vedere faţă de problemele cu care se confrunta România”
(Constantin I. Stan). Pentru Maria, viaţa ală turi de Ferdinand într-o ţară
stră ină , pe care adesea nu o înţelegea, a fost extrem de dură . Tână ra prinţesă
nu înţelegea (deocamdată ) că mariajul ei era dictat de alte considerente decât
dragostea la care ea visa: „Eu nu aveam în minte nicio misiune, nu fusesem
crescută cu gândul la sacrificiu sau la datorii stricte – eu plecam să fiu fericită
cu un bă rbat care mă iubea şi pe care eram dispusa să -l iubesc”.

Războiul Mariei

Statutul Mariei s-a schimbat radical – îmbună tă ţindu-se, evident – după

moartea Regelui Carol I şi urcarea pe tron a lui Ferdinand (28 septembrie
1914). Deşi nu era suverană -domnitoare, atributul acesta aparținându-i
soţului ei, Regina Maria, personalitate puternică , energică şi activă , reuşeşte
să se implice eficient şi benefic în viaţa politică , socială şi culturală a
României. E drept, istoria a ajutat-o!

Primul Ră zboi Mondial a oferit României şansa nesperată cu câţiva ani

înainte de a-şi realiza idealul de unitate națională . Maria, englezoaică prin
naștere şi româncă prin adopţie, nu putea avea decât o singură opţiune spre
care o împingeau şi sentimentele, şi interesele: ală turarea României de
puterile Antantei (Franţa, Marea Britanie, Rusia) în vederea împlinirii visului
de unitate naţională . „Misiunea ei consta în convingerea regelui Ferdinand
care, în mod firesc, dată fiind obârşia sa, era «progerman», cum fusese şi
Carol I), dar care a sfârşit prin a înţelege – în bună mă sură și datorită forţei de
persuasiune a Reginei Maria – că nu putea avea altă alegere decât aceea a
opiniei majoritare a ţă rii” (Lucian Boia).
În fond, așa cum Ră zboiul de Independență fusese ră zboiul lui Carol I,
ră zboiul de reîntregire va fi ră zboiul Mariei. În componența morală a
conflictului, Maria va juca cel mai important rol. Determinarea, o empatie
ieșită din comun şi un curaj fizic ce mergea până la dispariția instinctului de
conservare au ajutat-o pe Regina Maria să stabilească cu românii simpli –
soldaţii, în primul rând – o legă tură extrem de directă și de caldă . Încă din
timpul campaniei din Bulgaria, din 1913, prințesă -moștenitoare atunci, Maria
a dat mâna cu sute de soldați, bolnavi de tifos exantematic, fă ră a-și lua
mă sura de minimă siguranță de a purta mă nuși – e conștientă de necesitatea
contactului direct, inclusiv fizic, ochi în ochi, mână în mână – şi realizează
dimensiunea sacrificiului soldaților, care mor inclusiv pentru ca să ajungă ea
„împă ră teasa tuturor românilor”. Este considerată o mamă a tuturor celor
care se jertfesc, de aici și apelativul de „Mama-regină ” cu care este
întâmpinată pretutindeni. „Comparația cu o mamă , o mamă nu doar a
militarilor, pe care îi îngrijea, ci și a națiunii, era ală turată statutului regal.
Femeia era vă zută asemeni mamei lă sate acasă , singura care poate alina
durerea pricinuită de ră ni și de spaimă , iar regina era înțeleasă drept
îngrijitoarea lor, a celor care plecaseră pe front, a cetă țenilor-soldați,
convinși fiind că ră zboiul va fi scurt și se va încheia cu victoria lor, pentru că
ei luptă pentru o cauză dreaptă , România Mare” (Alin Ciupală ).

„Singura ființă care a crezut că sfârșitul războiului va fi cum a

fost” 
Ș i în plan politic Regina Maria a fost de neînduplecat, militând pentru
lupta până la ultimul om și obținerea victoriei finale. Dând ea însă și pildă de
curaj, cerea tuturor același lucruri. A fost singura personalitate românească
din timpul ră zboiului care a crezut, aproape că a știut, că victoria va fi de
partea noastră : „Regina a fost singura ființă care a crezut că sfârșitul
ră zboiului va fi cum a fost. Este adevă rat: toata lumea s-a îndoit, dar toți, fă ră
excepție” (Alexandru Marghiloman).
 Dacă pentru Regele Carol I clipa de glorie și momentul în care a fost
adoptat definitiv de români, ca fiind unul de-ai lor, este reprezentat de
Ră zboiul de Independență din 1877-1878, pentru Regina Maria clipa astrală a
fost și cea mai grea, dar și cea mai frumoasă din viața ei: anii ră zboiului și
mai ales vremurile cumplite ale refugiului din Moldova. „Se poate afirma că ,
în timpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat, și a întrupat
frumos, aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești” (Constantin
Argetoianu).

Meritelor Mariei în consolidarea rezistenței românești în fața

inamicului li se va adă uga după ră zboi contribuția reginei la acceptarea de
că tre Aliați a dreptelor cereri ale României la Conferința de Pace de la Paris.
Toţi cei care au cunoscut-o, în țară sau aiurea, de la ultimul ostaș până la
premierul Franței, au ră mas impresionați și s-au lă sat copleșiți de energia și
farmecul Reginei Maria.

În aceste împrejură ri, încoronarea reginei ca „împă ră teasă a tuturor

românilor”, la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922, venea ca o ră splată
binemeritată a unei vieți dedicate ță rii ei de adopție.

Marea dezamăgire provocată de Carol: „Cum a putut, cum a

putut!” 
Din nefericire, Regina Maria a avut parte şi de mari dezamă giri, cele
mai multe venite, culmea, din partea propriei familii. Dacă cu aparenta
pasivitate a soțului ei se obișnuise („l-am că rat în spate toata viața!!!”, va nota
necruţă tor în jurnal), devastatoare pentru regină şi mamă a fost conduita
lipsită de orice responsabilitate a fiului ei cel mare, Carol.

Moștenitorul tronului îşi pă ră seşte unitatea militară , dezertează şi fuge

la Odessa împreună cu iubita lui, Zizi Lambrino, cu care se şi că să torește,
încă lcând Constituţia şi Statutul Familiei Regale. Lovitura e cumplită pentru
Maria: „Cum a putut, cum a putut! Cum a putut! Acum, în clipele acestea, să
ne pă ră sească pentru o asemenea fiinţă , să ne pă ră sească pe noi, ţara lui,
munca lui, regimentul lui, speranţele, ambiţiile, visurile lui, ca un dezertor,
să -şi pă ră sească postul – cum a putut, cum a putut!... Ce ră tă cire l-a lovit? Ce
nebunie i-a tulburat mintea?” La orice se aştepta regina, dar nu la asta! Unul
dintre ai ei să tră deze. „...trebuie să învă ţ să fac faţă lumii în care unul dintre
ai mei a devenit tră dă tor, dezertor, şi-a pă ră sit postul de onoare pentru o fată
de nimic – iar pentru mine, mama lui, cea cu care a muncit cot la cot, n-a
pă strat nici mă car un gând, nici un gând... Toate s-au schimbat, soarele şi
luna, şi copacii, şi cerul, şi mai ales chipul fiului meu”.

Problema cu Zizi Lambrino se va rezolva în timp, dar comportamentul

lui Carol va fi mereu un prilej de îngrijorare pentru familia regală şi în primul
rând pentru Maria. În decembrie 1925, Carol renunța (pentru a treia oară ) la
tron, preferând să ră mână în Franța cu noua sa amantă , Elena Lupescu. De
data aceasta, reacţia lui Ferdinand ca şi a guvernului Bră tianu este rapidă şi
fermă . Prin actul de la 4 ianuarie 1926, adoptat de Parlament, se ia la
cunoștință de noua şi ultima renunțare la tron a lui Carol şi este proclamat ca
principe-moştenitor Mihai, în vârstă de şase ani, fiul lui Carol. Deşi profund
îndurerată , Regina Maria a fost de acord cu îndepă rtarea „acestei crengi
putrede de pe trunchiul frumos al dinastiei” (expresia îi aparține Regelui
Ferdinand), fiul ei, pe care nu înceta în sufletul ei de mamă să -l iubească şi să -
l considere „un fiu bun, un fiu încreză tor, un bă iat cinstit şi sincer”.

Lăsată în afara regenţei 

Regina Maria a mai primit o lovitură prin neincluderea ei în regenţa
care ar fi urmat să se constituie în cazul morţii Regelui Ferdinand I, depistat
cu cancer la sfârşitului anului 1926, regenţă care ar fi urmat sa îndeplinească
atribuţiile unui monarh adult până la majoratul principelui Mihai. Ionel
Bră tianu a preferat să includă în Regenţă două persoane loiale lui, patriarhul
Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe
Buzdugan, lor adă ugându-li-se prinţul Nicolae, fratele lui Carol, un tână r
preocupat mai degrabă de maşini şi mai ales de relaţia sa cu Ioana Doletti
decât de treburile statului.
 „Regina Maria n-a putut juca rolul politic la care râvnea şi pentru care
susţinuse cu atâta energie înlă turarea lui Carol de la succesiunea Tronului”
(Ioan Scurtu). Neincluderea în Regenţă a constituit, deci, o lovitură grea
pentru Regina Maria, care credea – pe bună dreptate – că meritele ei din
timpul ră zboiului şi experienţa acumulată o calificau din plin pentru această
înaltă poziţie în stat. Dar Ionel Bră tianu, ajuns atotputernic și obișnuit să
domine factorul constituțional, nu-şi dorea o personalitate puternică precum
Regina Maria în Regenţă .

  Moartea Regelui Ferdinand, pe 20 iulie 1927, o lipsește pe Regina Maria

nu doar de un soţ lângă care fusese ală turi, de bine, de ră u, în ultimii 35 de
ani, ci şi de pârghia prin care putea interveni cât de cât în viaţa politică a ţă rii.
Pentru Regina Maria, pagina de glorie fusese prestaţia sa din timpul
ră zboiului, iar acum această pagină fusese definitiv întoarsă . Conştientă de
acest fapt, regina se va implica în toate acţiunile ce aveau drept scop
omagierea celor că zuţi în ră zboiul de reîntregire a neamului sau de ajutorare
a celor care avuseseră de suferit în teribilii ani 1916-1918. „A ră mas
permanent o prezenţă activă şi neobosită în fruntea tuturor societă ţilor care
aveau ca obiectiv construirea de monumente de omagiere a eroilor precum
crucea de pe Caraiman [inaugurată pe 14 septembrie 1928 – n.n.] şi
mausoleele de la Mă ră şti [inaugurat tot în 1928 – n.n.] şi Mă ră şeşti [început în
1924, dar terminat în 1938, după moartea reginei – n.n.], indiferent de
problemele familiale cu care s-a confruntat în anii pe care îi mai avea de
tră it” (Sorin Cristescu).

O lume întreagă se stinge în jurul reginei

Dacă în timpul regenţei (1927-1930), Regina Maria a mai putut să joace
un anumit rol, îndeosebi decorativ, după revenirea lui Carol pe tron, la 8
iunie 1930, până şi acest minim statut i-a fost refuzat. Carol al II-lea prefera să
se raporteze la unchiul să u Carol I sau la Ferdinand, amândoi morți, decât la
mama sa care în viață fiind putea să -i umbrească popularitatea. Prințul Barbu
Ştirbey, iubitul, prietenul şi confidentul Mariei, este forţat să se exileze în
Franța, Carol neputându-i ierta nici legă tura intimă cu mama sa, nici
influenţa pe care o exercitase – ca om al Bră tianului – asupra tată lui lui. Tot în
1930 moare credinciosul secretar al reginei, Gaetan Denize, înlocuit de Eugen
Anton Zwiedeneck (1886-1956), un administrator priceput şi eficient, pe care
Regina Maria îl va aprecia mult. Un an mai târziu trece la cele veșnice şi
bunul prieten al Reginei Maria din cumpliții ani ai refugiului de la Iași,
generalul Henri Berthelot.

Mult iubita ei fiică Ileana se că să toreste, tot în 1931, cu arhiducele

Anton de Habsburg şi se stabilește în Austria, de unde o va face bunică pe
Maria de şase ori. Pare că o lume întreagă se stinge în jurul reginei, ea
ră mânând să -şi contemple amintirile unei vieţi încercate de greută ți şi
eforturi, dar care o adusese şi pe culmile gloriei. Cele mai mari bucurii ale
reginei ră mân reîntâlnirile cu fetele ei favorite, Marioara (Mignon), regina
Iugoslaviei, ră masă vă duvă după asasinarea soţului ei, Regele Alexandru I, la
Marsilia, în 1934, şi Ileana. Cel mai adesea aceste revederi aveau loc în
ambianţa atât de îndră gită de că tre regină a Balcicului sau a Branului.

Calvarul
Regina Maria se bucurase întotdeauna de o să nă tate bună , susţinută de
un regim alimentar echilibrat şi de numeroase exerciții fizice, echitația fiind
cel mai important dintre ele. Maria reuşise, dincolo de o furunculoză şi o
apendicită care o chinuiseră , fă ră să se plângă , în anii ră zboiului, să învingă
teribila gripă spaniolă care a fă cut în anii 1918-1919 între 50 şi 100 de milioane
de victime. Dar deja după 1935, an în care împlinea 60 de ani, să nă tatea
Reginei Maria începe să se deterioreze treptat.

Pentru biata noastră regină , începutul sfârșitului a avut loc în noaptea

de 10/11 martie 1937, când a suferit o criză de pe urma că reia practic nu-și va
mai reveni niciodată . Debutul bolii Mariei seamă nă izbitor cu cel al micului ei
fiu, Mircea (1913-1916), ră pus de febra tifoidă chiar în toamna primului
nostru an de ră zboi. Pe 5 martie 1937 regina notează : „Am o ușoară ră ceală și
ar fi trebuit să ră mân în pat, mai mult sau mai puțin, dar am promis să mă
duc la o serată muzicală . Nu vreau să mă dau bă tută până la sfârșitul seratei.
Toată lumea a fost invitată să mă vadă , așa că dacă nu apar dezamă girea va fi
prea mare”. Cinci zile mai târziu, în timpul nopții, regina se pră bușește în
camera ei: „m-am împiedicat, copleșită de o amețeală nemaipomenită ,
incapabilă să -mi pă strez direcția, așa că am că zut, lovindu-mă de
paravanul de lângă ușa budoarului meu... o vreme am ză cut acolo, foarte
confuză , fă ră să înțeleg ce mi s-a întâmplat”.

„Rezultatul analizelor a fost un dezastru pentru mine” 

De-abia peste două luni și jumă tate, regina – după nenumă rate
consultă ri și analize – va afla ce i s-a întâmplat și care este teribilul verdict
medical. „Din pă cate, rezultatul analizelor a fost un dezastru pentru mine.
Sunt într-adevă r bolnavă , o boală perfidă , epuizantă , care afectează ficatul și
splina, pierderile de sânge, precum și reala tendință spre flebită , toate provin
de la același lucru: sufă r de un soi de anemie pernicioasă , cu doar jumă tate
din numă rul de globule roșii pe care ar trebui să -l am, și pentru această stare
de să nă tate nu există nimic altceva decât pat, pat, pat, pat...”

În termenii medicali de azi, mai moderni, Regina Maria a suferit și a

murit în urma unei ciroze hepatice, postvirale, agravată de o insuficienţă
cronică venoasă a membrelor inferioare, care a dus la imobilizarea în pat, iar
ulterior la deplasarea doar în scaunul cu rotile.
 Cel care s-a ocupat îndeaproape de starea de să nă tate a reginei a fost
medicul Casei Regale, doctorul Ioan Mamulea (1872-1940), un bun internist,
dar un caracter orgolios şi deseori arogant în raport cu ceilalți medici, fapt
care o nemulțumea profund pe Regina Maria, dornică să audă mai multe
pă reri şi să decidă singură ce are de fă cut: „Dr. Mamulea m-a pus la dieta de
înfometare, neplă cut încântat că permisiunea celorlalți doctori de a-mi
diversifica dieta pentru o hrană mai substanțială nu a dat imediat rezultate. A
așteptat cu brațele încrucișate până când l-am chemat, deși aflase de la sora
elvețiană că nu sunt bine, dar nu a fă cut nimic, pentru că a vrut să
demonstreze că toți ceilalți doctori nu au avut dreptate; consider că este o
dovadă de mare egoism din partea lui, ar fi trebuit să vină şi să -mi dea un sfat.
Dar a fost atât de încântat să demonstreze că tot el știe mai bine, încât de fapt
chiar se bucură că nu sunt bine” (Regina Maria, însemnare din 4 august 1937).
Fiindcă trebuie spus că la patul bolnavei s-au perindat peste treizeci de
doctori români, germani, austrieci, francezi, italieni, elvețieni etc., unii
dintre ei somită ți ale lumii medicale europene, niciunul nereușind să dea însă
un diagnostic cert și, în consecință , să prescrie un tratament salvator.

Un an rău 
Ultimul an și jumă tate din viața Reginei Maria e un ră stimp dureros, în
care multele zile de chin sunt ră splă tite uneori cu zile de aparentă acalmie, în
care boala pare că dă înapoi. Una peste alta, 1937 este un an ră u pentru
suverană : „presupun că trebuie să consider că acest an a fost unul deprimant
de la un capă t la altul, în care fiecare speranță a fost spulberată . Sigur că
trebuie să accept lucrurile așa cum sunt....” (Regina Maria, însemnare din 17
octombrie 1937, Balcic). Toamna anului 1937 va fi ultima în care Maria își va
consuma marea ei iubire cu Balcicul, „micul paradis al României mari”, după
atât de inspirata formulă gă sită de istoricul Lucian Boia.

Sfârșitul de an 1937 și începutul celui urmă tor Regina Maria le va

petrece la Cotroceni, așteptând momentul favorabil când va putea pleca la o
clinică din stră ină tate, cea recomandată ca fiind cea mai bună de că tre
profesor-doctorul Hans Kilian din Freiburg fiind clinica doctorului A.
Stormer din Dresda. Cum însă regala bolnavă trebuia transportată în condiții
de maximă securitate, acest lucru va fi posibil de-abia pe 17 februarie 1938.
Nu înainte ca regina să asiste la lovitura de stat pe care Carol o dă pe 11
februarie, instaurându-și propriul regim de autoritate personală , mișcare pe
care Maria o comentează în însemnă rile sale: „Nu pot să nu admir modul în
care Carol a luat lucrurile sub control. Sper că acum vor lucra serios și fă ră
egoism, că vor pune interesul ță rii înaintea interesului personal”. Speranțele
și deziluziile par a fi nu doar apanajul oamenilor de rând, dar chiar și al
capetelor încoronate!

„Dumnezeu știe când voi fi în stare să mă întorc acasă” 

La trei zile după sosirea la Merano, unde Regina Maria fusese internată
în vederea consultului doctorului Stormer, un conclav al medicilor italieni o
declară convalescentă , lucru care o bucură enorm, lă sându-i ră gazul să -și
îndrepte gândurile spre situația din țară : „Carol a modificat Constituția și a
dat ță rii o formă absolut nouă de guvernare, rezervându-și pentru sine
drepturi aproape dictatoriale, care încalcă toate vechile reguli și concepții...
Va deveni oare Carol un tartor sau un cârmuitor înțelept? Aș vrea să pot avea
mai multă încredere în el”.

Evenimentele din Austria, alipirea acesteia la Reichul lui Hitler la 12

martie 1938, o dezamă gesc profund pe Regina Maria, mai ales prin prisma
faptului că fiica ei preferată , Ileana, devenită cetă țean austriac prin că să toria
cu arhiducele Anton de Habsburg, urma ca de acum încolo să devina supusa
lui Hitler. Vorbește cu Ileana la telefon și realizează imediat dimensiunile
dramei: „să te vezi dintr-o dată , violent și aproape sfidă tor, transformată în
nemțoaică și de-asemenea tot dintr-o dată să te pomenești la cheremul unui
stă pân fă ră îndurare care să te tiranizeze, să trebuiască să te supui la orice
ordin al lui Hitler, mie mi se pare la ora actuală o soartă foarte amară !”

Din pă cate, Maria nu va mai avea prea mult timp să se îngrijoreze

pentru alții, deoarece concluziile consultului doctorului Alfred Stormer, sosit
în sfârșit la Merano, nu sunt deloc optimiste: „M-a gă sit mai puțin bine decât
crezuse din cauza faptului că eu am în continuare hemoragii și cu toate că
ține foarte mult să mă aibă cât mai curând posibil în spitalul sau sanatoriul
să u, nu îndră znește încă să aprobe transportarea mea, ceea ce este
descurajant, pentru că pierdem timp prețios și Dumnezeu știe când voi fi în
stare să mă întorc acasă ”.

„Ce jalnică am ajuns!...” 

Plecarea spre Dresda la clinica doctorului Stormer, decisă pentru ziua
de 14 mai 1938, este amânată în ultimul moment din cauza orgoliului lui
Carol, care nu putea accepta ideea ca regina României să nu fie însoțită de
doctori români. Un chin în plus pentru Maria, care trebuie din nou să -l
suporte pe Mamulea, „o masa inertă de negativism, lipsă de comunicare,
obtuzitate”.

Pe 18 mai, Regina Maria este internată totuși în sanatoriul „Dr.

Lachmann” din Weisser Hirsch, un pitoresc cartier al Dresdei. Casa în care va
fi cazată Regina Maria pe parcursul tratamentului, deși „îngrozitor de mică ”,
are un aer englezesc care îi place. Imediat vin să o viziteze cei dragi, în
primul rând Ileana și copiii ei, apoi Elena, fosta soție a lui Carol, și sora
acesteia, Irina.

Progresele pe care le sesizează Maria în evoluția stă rii ei de să nă tate

sunt imperceptibile, în schimb durerile și chinurile prin care trebuie să
treacă sunt mari: „Toate aparatele acestea îmi fac ră u. M-au chinuit cât mai
puțin cu putință , dar cum eu nu știu cât sânge trebuie să -mi fie pompat în
vene, au fost un cilindru mare după altul... Mi-am întors capul să nu vă d tot
acel sânge. Ileana a vrut să ră mână cu mine ca să mă țină de mână pe partea
cealaltă , dar i-a venit ră u, așa că al meu credincios Zwiedy [Anton
Zwiedeneck, aghiotantul reginei – n.n.] a fost cel care m-a ținut de mână tot
timpul, vorbindu-mi despre tot ce-i trecea prin minte”.

Regina Maria are zile bune și zile rele, ră mâne optimistă , dar realistă .
Astfel, pe 14 iunie își începe însemnă rile din acea zi cu afirmația: „categoric
mă refac”, dar le încheie într-o notă extrem de pesimistă : „Cât va mai trebui
să ră mân aici nu știu și nu știu nici ce viaţă mă așteaptă . Nici nu vreau să mă
gândesc, dar o viaţă de invalid ar fi îngrozitoare pentru mine. Ș i se pare destul
de clar că asta va fi soarta mea, cel puțin în viitorul apropiat”. Pe 30 iunie,
regina e la fel de deprimată : „Iată -ne deja în ultima zi a lui iunie. Ce jalnică
am ajuns!... Am fost dusă în scaunul cu rotile până la sanatoriu ca să mi se
facă un examen al inimii cu un aparat special”.

Înapoi către „dulcea ţară” 

Cu toate că tratamentul ar fi trebuit continuat, Regina Maria dorea cu
disperare să se întoarcă acasă . Cu intuiția fiului care își cunoștea totuși atât de
bine mama, Regele Carol își dă seama de sentimentele prin care trecea
Regina Maria: „Am impresia că mama își dă foarte bine seama că nu se mai
poate însă nă toși și că se simte pierdută , atunci preferă s-o termine la ea acasă
decât între stră ini”. Ultima însemnare din jurnalul reginei poartă data de 11
iulie 1938 și, ca un simbol, în textul original apar două cuvinte românești,
Maria rugând-o pe una dintre prietenele ei să -i povestească cât poate de mult
de „dulcea ţară ”. Două cuvinte ca două tulpini de floarea-soarelui pe un câmp
plin de lă cră mioare.  

Trenul regal pă ră sește Dresda pe 14 iulie 1938, transportând-o pentru

ultima dată pe Regina Maria spre țară . Traversează Polonia și intră în
România prin nord, pe la Cernă uți. Va fi o că lă torie dramatică cauzată de
agravarea continuă a stă rii de să nă tate a reginei. Practic, Maria intră în
agonie, dar deja se afla pe pă mântul României Mari.

Aflând că trenul regal o duce pe regina lor pe ultimul drum, zeci de mii
de români, bă rbați, femei, copii, bă trâni, s-au înșirat de-a lungul că ii ferate
pentru a arunca o cană sau o gă leată cu apă rece pe vagonul încă lzit la maxim
de soarele torid de iulie, în care Maria murea încetul cu încetul. Era un ultim
gest de respect și iubire al românilor pentru aceea care era și va ră mâne
prima și ultima regină a României Mari.

Ajunsă la Sinaia pe 17 iulie, a doua zi se declanșează criza finală .

Profesorul Hortolomei, cu acribia caracteristică , surprinde sec ultimele clipe
ale Reginei Maria: „pe la ora 2 jumă tate, a avut un scaun foarte abundent
(700-800 de grame); melenă intensă ; după care Maiestatea sa a că zut într-o
somnolență cu puls 140; tensiune maximă -8; frecvența respirației =36/minut;
ră spunde greu la întrebă ri; la ora 5 a intrat în agonie, iar la ora 5.39 p.m a
decedat”. În ultimele ei clipe ală turi de Regina Maria s-au aflat fiul ei Carol,
fiica ei cea mare Elisabeta și nepotul ei, viitorul rege Mihai I.

Trupul reginei a fost depus inițial în holul castelului Pelișor, ulterior în

holul castelului Peleș, înainte de a fi așezat pe un afet de tun, sicriul plecând
spre gara Sinaia, apoi București și, în sfârșit, la Curtea de Argeș, unde se află
Necropola Regala și unde Regina Maria va fi înmormântată ală turi de soțul ei,
Regele Ferdinand, și de stră luciții lor predecesori, Regele Carol I si Regina
Elisabeta.

Nicolae Iorga dă glas cel mai bine sentimentelor ce animau de fapt

întreaga suflare românească în aceea clipă de istorică tristețe: „Un suflet
mare s-a dus: Regina Maria... România s-a împuținat cu tot ce-i aducea
prestigiu, ca mândrie, ca inteligență și voință , ca mari și neuitate amintiri,
femeia de însușiri excepționale, care cu greu se întâlnesc în istorie, Regina
Maria... Despă rțirea de dânsa... este cu neputință pentru poporul românesc.
Plecată aiurea, EA ră mâne însă între noi”.

Marele nostru istoric avea dreptate. În timp ce trupul Reginei Maria

cobora în cripta de la Curtea de Argeș, sufletul ei urca în Olimpul națiunii
române, ală turi de toți vrednicii fă uritori ai României Mari.