România, între Orient şi Occident

De-a lungul dezvoltării lor culturale, românii s-au arătat preocupaţi de înţelegerea acestei
dezvoltări ca fenomen dublu: pe de o parte, expresie a unor trăsături spirituale proprii, pe de
altă parte, ca expresie a interacţiunii cu alte culturi şi a influenţelor suportate din partea
acelora care au marcat istoria lor.
Încă de la primele manifestări ale culturii române, la cronicari, tema condiţiei noastre
istorice ( „în calea tuturor răutăţilor” ) şi culturale de graniţă este prezentă. Interogaţiile de tip
autoreflexiv şi dorinţa de a şti „cine suntem” intră într-o nouă etapă din momentul istoric al
Unirii Principatelor şi al constituirii naţiunii române moderne.
Reperele pe baza cărora s-a construit imaginea de sine a românilor s-au diversificat,
formarea poporului şi a limbii, istoria, literatura furnizând „banca de date” pentru acest
demers. Astfel, odată cu problema originilor se conturează şi aceea a influenţelor, a relaţiilor
cu alte culturi şi a contribuţiei acestora la cultura română. Ca şi problema originilor, cea a
influenţelor culturale a parcurs diferite momente şi a apelat la diferite registre de interpretare:
rădăcinile noastre culturale au fost plasate în continuitatea Orientului sau, dimpotrivă, în cea a
Occidentului.
Sociologul, psihologul si eseistul Mihai Ralea, în studiul Fenomenul românesc, identifică
trăsături esenţiale ale occidentalului şi ale orientalului: „Sub diferite variaţii de detaliu, omul
care locuieşte continentul nostru se prezintă sub două tipuri bine definite: occidentalul şi
orientalul. În apusul şi centrul Europei, domneşte o mentalitate, iar către răsărit, către
posturile cele mai avansate ale Asiei, o alta..” El discuta psihicul etnic si analizeaza factorii
care determina formarea mentalitatii unei natiuni : conditiile de trai, asezarea geografica,
mediul economic si politic, conditiile climatice, caracterizand specificul nostru national si
conceptia colectiva a romanilor. Ralea desprinde doua tipuri de locuitori in Europa:
occidentalul si orientalul, care se diferentiaza prin modul de a gandi, prin atitudine si reactiile
diferite si care se conduc dupa legi ancestrale adesea contrastate. Astfel, psihologul-eseis
defineste civilizatia occidentala prin sintagma “aptitudini creatoare”, ceea ce ar insemna ca
englezul, francezul, germanul sau italianul se afla deasupra mediului pe care il domina prin
stapanirea de sine, siguranta, curaj, rabdare si initiati. Astfel spus, occidentalul e “stapanul
vointei sale inconjuratoare”. Curajul cu, care acesta infrunta viata este “cand temerar, cand
rezonabil”. Stie sa riste si sa fie in acelas timp prudent, “subjuga fortele naturii” dar a inventat
si o tehnica devenita o “alianta ascultatoare”. In contrast, orientalul se defineste prin
“resemnarea pasiva”, se supune neconditionat fortelor naturii care il zdrobesc crezand ca
“cine stie ce forta religioasa misterioasa” actioneaza asupra lui si de aceea i se pare inuti sa
mai lupte. Fatalismul este filozofia de a viata a orientalului. Totul este acceptat asa cum se
prezinta, el neavand nici ambitie, nici imaginatie si nici vointa necesara sa modifice sau sa
reziste macar realitatii inconjuratoare. Intre cele doua structuri psihice, creativitatea
occidentalului si resemnarea neputincioasa a orientalului, Ralea defineste o stare
intermediara pe care o numeste “adaptabilitate”.
În sinteza Balcanismul literar românesc (2002), Mircea Muthu stabileşte un sistem de
diagnoză şi de interpretare a elementelor care vertebrează spațiul balcanic, privit din unghiuri
multiple. Suma acestor perspective e reprezentată prin viziunea coerentă a sensurilor unui
câmp semantic doar aparent gregar şi contradictoriu, care-şi conține, la o privire atentă şi
detaliată, propriile motivații filosofice, ontologice şi sociale. Comparatistul formulează astfel o

1
metanarațiune ştiințifică, legată de o hartă a mentalităţii balcanice, prin care atributele ei
specifice şi mizele ei în contextul continental devin, deodată, extrem de evidente.
Dacă balcanitatea înseamnă, pentru cercetătorul român, „un ideal politic comun, concretizat
în lupta antiotomană [...], ideologia ortodoxă”, precum şi „dualismul definitoriu pentru cultura
bizantină”, balcanismul cu cele două vârste ale lui, tragică (medievală) şi parodică (barocă),
înseamnă şi o „sensibilitate estetică” [...] manifestată pentru aceleaşi forme de artă, îndeosebi
religioasă, originare din perimetrul mai larg orientalo-bizantin”. Dacă substratul comun al
popoarelor balcanice, adică balcanitatea, înseamnă „religia ortodoxă, administraţia turcească
şi cultura grecească”, balcanismul se leagă, în esență, de poziționarea pe frontieră, într-un
spaţiu al pragului dintre două modele radicaliste, manifeste uneori convergent, alteori
disjunctiv. Între modelul occidental european antropocentric şi modelul oriental cosmocentric,
zona crepusculară balcanică devine un câmp al oscilaţiei, în permanentă tensiune.
Dimensiunea ei specifică este tocmai elasticitatea, fluiditatea categoriilor. Poziţia geografică,
apoi prelungirile istorice ale romanităţii în ceea ce autorul desemnează ca „Bizanţ milenar”, în
fine ortodoxismul şi, nu în ultimul rând, istoria dramatică şi tulburată a comunităţilor sud-estice
contextualizează, în opinia lui Muthu, atât romanitatea orientală în clasicitatea sa, cât şi
vocaţia europeană a bazinului cultural balcanic.
In cartea sa Civilizaţii şi Tipare Istorice, premisa de la care porneste Neagu Djuvara
este ca pe lumea asta a existat un numar de civilizatii care, pentru a se incadra in definit ia
acestui termen, a trebuit sa treaca prin niste etape similare de evolutie, etape care nu este
necesar sa fi fost si simultane. Cartea incepe printr-o enumerare a civilzatiilor si o analiza pe
orizontala a fiecareia dintre ele. Cum s-a intamplat de au trecut de la o varsta la alta, de ce
unele din ele au sarit peste anumite etape, de ce au apus, de ce unele etape s-au repetat.

În cartea Între Orient si Occident autorul face, o prezentare de ansamblu a Principatelor în

epoca respectivă, subliniind și influențele culturale ce au marcat-o, lucru lesne de
observat și din titlu. Iar dacă influența orientală puternică apare ca firească sub
stăpânirea otomană, cea occidentală a pătruns cu o rapiditate uluitoare li s-a manifestat
mult mai amplu. Din păcate, însă, nu a reușit să transforme în totalitate mentalitățile, nu a
reușit să elimine anumite tare.
Opera Între Orient și Occident a lui Neagu Djuvara este o bijuterie atât din punct de vedere al
conținutului literar , cât şi istoric, prezentând perioada istorică cunoscută sub numele de
domniile fanariote şi având ca scop informarea occidentalilor care, în general – chiar și în
sferele cele mai culte – ”nu știau aproape nimic despre trecutul țării noastre”. Universul
spectaculos şi pestriţ – în parte oriental, în parte occidental – de acum aproape două
veacuri e şi mai bine înfăţişat în această lucrare, a cărei principală calitate este
obiectivitatea cu care este scrisă, alături de grija deosebită asupra detaliilor.

Solomon Marcus consideră că nevoia de identitate este o provocare majoră și este șansa de
a da vieții noastre o motivație superioară. Solomon Marcus ne atrage atenția că sunt prea
puțini oamenii care simt nevoia unei identități mai bogate decât aceea primită fără vreun
efort personal și ne îndeamnă să educăm la cât mai mulți tineri această nevoie.

Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identități ale ființei
umane, aflate într-o dinamică permanentă și o interacțiune continuă, nu mai pot fi înțelese
decât concomitent, formând un sistem. Sau le înțelegem pe toate sau pe niciuna.
Globalizarea și internetul au o contribuție esențială la această nouă configurație a identităților.
Educația nu reușește să facă față acestor probleme, nici nu prea le are în atenție. Dar
2
tensiunile existente între diferite identități ale fiecărei persoane și între identitățile unor
persoane diferite sunt, în ultima instanță, la rădăcina multor conflicte și războaie.

Identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru totdeauna, ci ea evoluează și

corespunde unui „parcurs al vieții”, înscriindu-se astfel într-un proces mai larg al schimbării
specific erei moderne, proces caracterizat de un avans fenomenal al cunoașterii și de efortul
de adaptare a individului (și a omenirii) la această cunoaștere.

Este nevoie de educarea identității – să înțelegem felul în care pluralitatea de identități la care
ne obligă societatea contemporană se solidarizează, că identitatea individuală și locală se
asociază organic cu identitatea planetară”, punctează Solomon Marcus.
Epoca fanariotă (1711-1821) nu a reprezentat pentru Moldova și pentru Țara
Românească o perioadă simplă, dar, în același timp, a marcat un timp al reformelor. Pe plan
cultural, de exemplu, domnii fanarioți au facilitat deschiderea spre civilizația occidentală, în
special spre cea franceză.
Pe lângă efectele negative pe care le-au lăsat în istoria Principatelor, domnii fanarioți,
odată ajunși pe scaunele de domnie de la Iași sau București, au înlesnit, voit sau nu,
pătrunderea curentului iluminist francez în spațiul românesc. Au adus cu ei secretari și
funcționari francezi pentru a-i ajuta la administrarea Principatelor, dar și profesori francezi
pentru a le educa copiii. Acest model a fost preluat și de boierii locali, care nu au întârziat să
caute și ei să le asigure educația copiilor cu ajutorul unor dascăli din Vestul Europei, sau, în
orice caz, cunoscători ai culturii occidentale. Interesul pentru cultura și civilizația franceză era
din ce în ce mai sporit în rândul boierimii.
Drept urmare, în 1776, Alexandru Ipsilanti a luat o măsură îndrăzneață prin admiterea oficială
a predării limbii franceze în școlile grecești din Principate. De altfel, într-o notă informativă a
Consulatului Rusiei din Iași, din anul 1806, scria astfel: Dorința de a învăța limba franceza a
devenit atât de generală și de mare în această țară, încât pare a degenera într-o epidemie.
Bibliotecile domnilor fanarioți, de altfel, erau pline cu opere ale marilor scriitori francezi, în
original sau în traduceri grecești.
Orientalizarea Principatelor Române a început oficial din perioada fanariotă, acum 300
de ani. Românii au adoptat imediat moda orientală şi moravurile turceşti, împrutându-le
inclusiv preparatele culinare.
În vocabularul românesc contemporan dar mai ales în gastronomia ”tradiţională”
românească este o abundenţă de termeni, cuvinte şi preparate culinare de origine orientală.
Totodată persistă şi obiceiuri cultivate în Imperiul Otoman. Cel mai bun exemplu este
peşcheşul sau în termeni contemporani şpaga. Toate acestea indică o puternică influenţă
orientală care a persistat în societatea românească timp de secole. “Turcismele„ şi-au făcut
imediat loc în cultura românească. Totul a început de la domnitori şi boieri, dornici pentru
funcţii şi averi să facă pe plac cu totul otomanilor. Au mai fost apoi negustori care făceau
afaceri cu otomani, dar şi cei veniţi chiar din inima Imperiului. Apoi întreaga influenţă
turcească din limbă s-a coborât către clasele de jos, mai pregnant în zonele urbane. Limbajul
cotidian al românilor s-a umplut de cuvinte turceşti dar şi de obiceiuri corespunzătoare.
În literatura romana, epoca medievala s-a manifestat diferit spre deosebire de
literatura europeana medievala, necultivandu-se nici poemele eroice, nici poezia trubadurilor,
nici genul alegorico-didactic (“fabliau”) sau dramaturgia medievala a miracolelor, farselor sau
misterelor. Au avut insa o mare raspandire romanele cavaleresti, vietile de sfinti si apocrifele
religioase. In Evul Mediu propriu-zis majoritatea cartilor se scriau in slavona.

3
Într-un mod hotărâtor transformările din sânul literaturii medievale au fost determinate de
prefacerile social-economice din viaţa societăţii" de schimbarea condiţiilor istorice" aşa încât
asupra procesului literar se suprapun fazele principale de dezvoltare ale relaţiilor feudale in
Țarile Romane. Ritmul de dezvoltare a literaturii romanesti medievale a fost mai lent"
comparativ cu ritmul dezvoltării literaturii moderne. Faptul se explică mai întâi de toate prin
dezvoltarea lentă a însăşi societăţii feudale "prin aservirea multiseculară a ţării imperiului
Otoman" prin stabilirea concepţiei feudale despre lume. Dar aici şi-au spus cuvântul în al
doilea rând şi cauze de ordin pur literar tradiţionalitatea literaturii medievale caracterul
constant al formelor particularităţi proprii mai ales scrierilor religioase. Literatura romaneasca
din perioada feudalismului fusese cu precădere o literatură manuscrisă.
Situată între 1830 – 1860, perioada paşoptistă marchează în istoria culturală a
românilor procesul de modernizare rapidă a societăţii româneşti sub influenţa modelelor
culturale occidentale. Aflate mult timp în sfera de influenţă a Imperiului Otoman, Moldova şi
Ţara Românească obţin, prin tratatul de la Adrianapol (1829), o relativă independenţă mai
ales în plan economic şi administativ. Perioadă culturală cunoscută sub numele de perioada
pașoptistă are la bază activitatea revistei „Dacia literară”, al cărei prim număr este publicat în
1940 de Mihail Kogălniceanu, îndrumătorul generației pașoptiste.
Principalul obiectiv al pașoptiștilor este crearea unei literaturi naționale. Bineînțeles, acest
scop măreț e aliniat ideilor de formare a unei conștiințe comune și de unire a românilor din
toate provinciile.
Astfel, românii descoperă din ce în ce mai mult valorile şi modelele culturale
occidentale, care, în virtutea latinităţii comune limbii române şi limbilor neolatine, încep să-i
fascineze pe români. Fiii boierilor nu se mai îndreaptă spre Constantinopol pentru a urma
studiile, ci spre universităţile italiene (Gh. Asaschi, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu), dar mai
ales spre Franţa (V. Alecsandri, Alecu Russo, I.H.Rădulescu, etc.). Apropierea intelectualilor
români din prima jumătate a veacului al XIX - lea de Franţa a dat acestei epoci o dimensiunea
francofonă şi francofilă.
Aflaţi la studii în Occident, aceşti tineri se contaminează de modelul vieţii sociale,
politice, civice şi culturale occidentale la care aderă cu entuziasm. Întorşi în ţară, vor aduce cu
ei noi moravuri, noi atitudini şi idei care vor revoluţiona viaţa socială şi culturală românească.
S-a schimbat înţelegerea conceptului de literatură. Preluat ca neologism din limba franceză
(littérature), până în epoca junimistă termenul va avea un sens larg, însemnând tot ceea ce
era scris, va desemna domeniul scrierilor umaniste de orice fel, retorică, istoriografie,
beletristică, studiu filologic, etc. Literatura, astfel definită, avea ca finalitate nu numai plăcerea
estetică, ci şi cultivarea spiritului, formarea umanistă a individului, educarea acestuia,
schimbarea de moravuri, de atitudini. I. H. Rădulescu subliniază rolul uriaş al cărţilor scrise
într-o limbă pentru formarea conştiinţei de sine a unei naţiuni precum şi contribuţia la
conturarea identităţii acesteia între celelalte naţiuni ale lumii. În epocă, în domeniul vast şi
încă neclar conturat al literaturii, apare o primă distincţie între două tipuri de limbaj literar:
POEZIE ŞI PROZĂ. În sens medieval, poezie însemna scriere în versuri, aflată în antiteză cu
vorbirea liberă de constrângerile prozodice.
Prima și cea mai importantă trăsătură a pașoptismului este adeziunea deplină și fără rezerve
la civilizația Occidentului. Aici, pentru „civilizația Occidentului“ trebuie să preluăm definiția lui
Neagu Djuvara din cartea sa Civilizații și tipare istorice: un ansamblu de valori, norme,
instituții și practici sociale promovate de un grup social central. În acest sens, voința
generației pașoptiste a fost să se integreze acelui grup social central, purtător al civilizației
occidentale.