Fenomenul Romanesc - Mihai Ralea.

Recenzie extinsa

Aparuta sub egida Editurii Albatros, Bucuresti, 1997, sub ingrijirea lui Constantin Schifirnet, – autorul
de studiu introductiv si coordonatorul de colectie – lucrarea Fenomenul românesc a lui Mihai Ralea
se alatura analizei psihicului national si a specificitatii etnice românesti pe care au încercat-o, pe rând,
D. Draghicescu, G. Calinescu, C. Ciopraga, Edgar Papu sau Florin Mihailescu.

Spirit umanist, cu preocupari multiple, în domenii foarte diferite, asa cum ar fi: filosofia (îndeosebi
antropologia, teoria valorilor si a culturii), psihologia, estetica si istoria literaturii universale, îndeosebi a
celei franceze, Mihai Ralea este dificil de încadrat în doar unul din aceste sectoare în care a excelat.

Lucrarea lui Mihai Ralea, unul dintre cei mai mari eseisti ai României, vine sa dezbata problema
identitatii nationale a poporului român. Fenomenul românesc se vrea, capitual, o forma de elucidare
a dificultatii de determinare a sufletului national, o încercare de caracterizare psihologica a sineului
românesc, totul raportat la planul identitatii lumii întregi. Cartea pastreaza o nota preponderent
impartiala asupra dezbaterii, analizând cu precadere tipologii umane si enunturi sociologice sau
psihologice, însa dincolo de analiza acestora, autorul vine si cu enunturile personale, care,
bineînteles, sunt pro sau contra.

“Care e sufletul nostru si cum gândeste el lumea? Cum ne entuziasmam si cum ne deprimam? Cum
se oglindeste lumea în noi si ce sens atribuim acestei oglindiri? Care sunt credintele, iluziile,
sperantele si miturile noastre?” sunt întrebari la care lucrarea încearca sa raspunda înca din faza
incipienta. Bineînteles, aceste întrebari trebuie ca sunt în sufletul fiecaruia, nevoia cunoasterii
identitatii nationale si ce anume ne diferentiaza ca popor si suflet de celelalte natii, trebuie sa fie mai
mult decât sete, sa se apropie chiar de obsesie.

Pentru Ralea, Fenomenul românesc începe cu specificul national în literatura. Analiza diverselor
discutii în acest sens îl face pe autor sa afirme deductia unui adevar de ordin general: “ ca literatura
noastra […] contine un anume specific sufletesc ireductibil, deosebit cu totul de acela al altor
popoare.” Întrebarea din urma a acestuia, oarecum retorica – “Dar în ce consta aceasta particularitate
a sufletului nostru national? ” – face înca din start saltul de la metoda estetica de analiza a identitatii,
la una de psihologie. Elocvent pentru stilul pe care identitatea nationala îl poate imprima tacit, este
exemplul în care un neamt nu poate deveni un romancier în felul francez, cum nici un francez nu
poate deveni compozitor în felul german, pentru ca “ei nu vor face altceva decât sa împrastie în
sfortari penibile o energie degeaba cheltuita. ” Iata asadar, o trimitere la identitatea a doua popoare cu
vechime în istorie si cu traditie culturala vasta, trimitere care arata aportul sufletului tipologic national
ca entitate-esalon pentru formarea unui stil unic si inconfundabil.

Motto: “La noi, moldoveanul si basarabeanul n-au acelasi suflet ca olteanul ori ardeleanul. Mai mult
decât atât, orasul si satul prezinta doua mentalitati cu totul antipodice la orice popor.”
 Capitolul I, „Dificultati si posibilitati de determinare a sufletului national” este, mai întâi, o afiliere la
gândirea filosofica a celebrului Nietszche cu privire la gasirea unitatii de stil a poporului. Apoi, pe rând,
paricularitatile nationale, “rasa” ca notiune anatomica sau filosofica, deosebirile etnice, psihologia
popoarelor, structurile sufletesti, atât cele colective, cât si cele individuale, sunt trecute prin unicitatea
gândirii empatice a emeriti sociologi, psihologi si filosofi. (Karl Marx, K. Kautsky – care vede o
diferentiere foarte simplista a sufletului national in functie de limba vorbita – , O. Bauer, R. Müller
Freinfels, Luther, Goethe, O. Spengler, Bergson s.a).
Mihai Ralea propune un test al carui rezultat, bineînteles, se poate intui imediat: “Schimbati cultura si
moravurile, se va schimba cu încetul si sufletul poporului.” Enuntul probabil s-a dorit imboldul catre o
analiza individuala a celui ce lectureaza lucrarea, la o extrospectiva asupra altor popoare pentru
identificarea elementelor psihologice si culturale specifice/definitorii pentru fiecare natie la care cititorul
s-ar putea gândi. Însa daca relationam afirmatia autorului cu momentul actual al integrarii in spatiul
Uniunii Europene, ipoteza teoretica a acestuia se transforma in realitatea imediata, în care ne izbim de
atacuri surprinzatoare, de afirmatii neobisnuite în legatura cu mari valori nationale. Problema identitatii
– care se obtine din imaginea miscarii istorice – este o problema vie in România si pentru ca cercurile
de intelectuali si institutiile nu sunt de acord asupra unui punct de vedere comun.

Costin Nicolescu, director de imagine la Muzeul Taranului Român, Bucuresti, afirma ca problema
identitatii si a constiintei ei este pâna la urma cea care da pornire tuturor celorlalte probleme ce pot
deriva de aici: “Dezvoltarile arheologilor, tehnologilor, filosofilor, istoricilor, etnografilor, sunt dezvoltari
profesionale care trebuie sa gaseasca argumente pe date, fapte, informatii corecte si corect
interpretate. Dar trebuie avut în vedere omul la scara existentiala serioasa, deci problema identitatii
are o întemeiere tehnologica. Neamurile apar relativ târziu pe scara istoriei, dupa obtinerea unui
teritoriu si vorbirea unei limbi. Daca pâna la venirea lui Hristos ales era neamul evreu, dupa venirea lui
toate neamurile sunt potential alese, nu poate fi diabolizat nici unul. […] Europa untului nu ne uneste,
s-ar putea s-o faca Europa culturala. Daca ne gândim la Europa spirituala, ea ar trebui sa ne cheme
înlauntru, nu sa batem noi la porti. Daca ne gândim la altele, poate ca nu. Nimeni nu s-a gândit nici o
clipa sa bagam Muzeul Taranului Român în Europa, dar am primit titlul de Muzeu European al Anului.
Am intrat pur si simplu pentru ca suntem, pentru ca existam. Noi nu prezentam o succesiune de
obiecte, ci o spiritualitate. Au venit nenumarati straini si ei simt ca aici e ceva care nu poti sa negi.
Asta se întâmpla când valorile sunt autentice si se exprima coerent. ”

Ce se întâmpla de fapt în realitatea cotidiana? O persoana se identifica în istorie prin felul sau de a
fi, exprimat printr-o anumita conceptie despre lume si viata corespunzatoare acestui mod al sau de a
fi; conceptie vadita la rândul ei prin gândire, limba si comportament. Asadar, Fenomenul românesc si
un posibil punct de plecare în descoperirea în esential a sufletului national, se raporteaza analitic si la
zona geografica a regiunilor unde au aparut influentele straine, fiecare natie care a poposit pe
meleagurile tarii noastre lasându-si amprenta culturala asupra regiunilor etnografice pe unde a trecut:
“Moldovenii sunt mai influentati de polonezi si rusi, ardelenii de unguri, rhenanii de francezi, prusacii
orientali de slavi”. Raportul se face si la diferentele de mentalitati între urban si rural, între munte, ses
sau deal: “La noi, moldoveanul si basarabeanul n-au acelasi suflet ca olteanul ori ardeleanul. […]
Oraseanul traieste nervos, cerebral si mobil, ruralul e moale, reactionar si sentimental. ”

Pentru poporul român, Ralea aliniaza doua tipologii distincte si extreme în acelasi timp, ale
mentalitatii: scepticismul radical (suntem inferiori, nimic nu e bun, totul trebuie refacut) si grandomania
sovinista exprimata prin demagogia nationalista si culturala. Autorul gaseste si o solutie ce ar
transfoma cele doua extreme din periculoase în constructive: atitudinea critica justa. O întelegere
bazata pe simpatie, dar si pe discernamânt.

În cautarea pentru indici de determinare a sufletului national românesc, capitolul I al Fenomenului

românesc ridica o problema capitala: din cauza lipsei radacinilor culturii nationale proprii, foarte multi
români sunt siliti sa studieze dupa cartile si metodele occidentale, însa viata româneasca e alta decât
cea occidentala, “de aici un dualism puternic între realitatea româneasca a faptelor si cultura straina
pe care o înmagazinam si care ne indica cu totul alte criterii de judecata si valorificare decât cele care
se obisnuiesc aici. ” Daca aducem contextul în cadrul unei Românii deja afiliata cu drepturi depline în
“uniformizatoarea” Uniune Europeana si cum din punctul de vedere al lui Ralea, ce acuza lipsa unei
culturi nationale proprii, rezida ca identitatea nationala româneasca este fragila si deci usor
influentabila. Atunci de ce apar probleme cand vine vorba de aliniere la standardele europene? E
posibil ca autorului sa-i fie contrazisa teoria conform careia indivizii, luati în parte, nu pot revela
psihologia întregului popor? Este o certitudine faptul ca sufletul fiecarui individ în parte este diferit,
fiecare definitivându-si o personalitate si o gândire proprie, mai mult sau mai putin influentata, însa în
cazul unei interventii externe ce schimba obiceiuri si mentalitati, metode si valori, indiferent daca în
bine sau rau, se produce o miscare colectiva, o trezire oarecum buimaca, dar generala si o deschidere
spre analiza, nu impusa, ci dorita. Asadar, un stimul poate fi, iata, mai elocvent decât o analiza, pentru
a identifica formele în care identitatea nationala rezida.

Mihai Ralea încheie capitolul I al Fenomenului românesc cu o invitatie la abandonarea

scepticismului si a grandomaniei, la evitarea criteriilor rationaliste oferite de-a gata de cultura
occidentala, o invitatie la retrospectiune directa si libera de orice idei preconcepute, a realitatii vii, asa
cum se realizeaza ea.

Partea a II-a din Fenomenul românesc, asa cum o anunta si titlul, este o “încercare de
caracterizare psihologica”. Aici, Mihai Ralea se va referi in cea mai mare parte a capitolului la poporul
român în sine si raportarea acestuia la occidental si oriental deopotriva. Autorul pare ca decupeaza
pentru moment România, pentru a aseza-o pe un pol neutru fata de psihologia celorlalti doi poli,
occidental, respectiv oriental. În analiza lucrarii, toata civilizatia sta într-un singur cuvânt: aptitudinea
creatoare. Prin tehnica industriala si capitalista, occidentalul tine toata planeta la dispozitia sa. “În
asemenea conditii, filosofia sa nu poate fi decât voluntarista. El crede ca totul e posibil, e optimist în
încrederea pe care o acorda fortelor sale, crede în libertate, mai mult, în liber arbitru, pentru ca
rezistenta determinismului orb o învinge cu puterea întelepciunii sale; forteaza evenimentele prin
vointa sa de triumf. Individualismul e, fara îndoiala, idealul sau ultim. ”
 Daca psihologia occidentalului este individualismul extrem, psihologia orientalului e exact contrara.
Ea se reduce, de obicei, la o resemnare pasiva. Întâlnim deci si aici, la fel ca in primul capitol, doua
extreme, de data aceasta psihologice. La fel ca în cazul scepticismului si al grandomaniei, M. Ralea
gaseste si aici calea de mijloc drept cel mai bun tipar psihologic ce ar trebui urmat. Asadar, între
creatiunea occidentalului si resemnarea orientalului se naste “o structura sufleteasca” cu valoare
intemediara: adaptabilitatea.

Capitolul secund, plecând de la aceste teoretice schematici ale psihologiei apusene si rasaritene,
plaseaza psihologia româneasca într-o comportare echidistanta între voluntarismul activist al
Occidentului si pasivitatea fatalista a Orientului. Echilibrul nostru sufletesc se cheama, deci,
adaptabilitate.

Din analiza profilului psihologic al românului ca entitate distincta si “adaptabila”, deci in semi-
neutralitate fata de Occident si Orient (semi-neutralitate, pentru ca psihologia adaptabila rezulta din
ambele extreme, împrumutând din ele, asa cum am aratat mai sus), gasim un caracter al românului
destul de permisiv, daca nu chiar impasibil, atunci pasnic, ce accepta si se adapteaza situatiei. M.
Ralea gaseste ca românul prefera întotdeuna spiritul tranzactional. Românul e prin excelenta bun si
într-o masura tolerant, fiindca e sceptic. “Românul nostru e chiar mai mult decât atât: e eminamente
bun. […]. si într-o masura e si tolerant. Aceasta îi permite sa se acomodeze la schimbarea
împrejurarilor, îi aduce acea suplete pe care n-o cunosc popoarele meridionale, pline de ura si de
invidie […].”

Pentru a evidentia adaptabilitatea unui român în strainatate, Mihai Ralea apeleaza la exemple
precum facilitatea cu care românii pot învata limbile straine, sau cum acestia învata rapid specificul
moravurilor si îl mânuiesc imediat cu dezinvoltura. Din aceasta cauza, concluzioneaza autorul,
profesiile cele mai cautate in românia momentului sunt avocatura si medicina: presupun o acomodare
mai elastica cu realitatea schimbatoare.

Desi superficial în practica, pentru autor românul este înainte de toate inteligent; o inteligenta
imediata, clara si de bun-simt, ce exclude naivitatea. Cu toate acestea, M. Ralea enunta cu regret
lipsa sentimentului religios veridic, aratând ca educatia religioasa de veacuri a fost neglijata si nu se
poate improviza imediat.

Toate aceste aptitudini, pe larg explicate in paginile acestui al doilea capitol al lucrarii lui Mihai
Ralea, Fenomenul românesc, vin sa explice cum a reusit a rezista românul ca fiinta etnica “sub
atâtea furtuni care au trecut deasupra capului sau”, cum a putut sa nu îsi piarda caracterul national (pe
care, iata, îl are!), sub atâtea încercari de deznationalizare. Pentru autor, din toate acestea l-a scapat
aptitudinea sa de adaptare. Prin trasaturile creionate de M. Ralea, profilul psihologic românesc este
unul tânar, adaptabil, sentimental, cu determinare.

Lucrarea eseistului Mihai Ralea este eminamente contemporana ideatic, mai ales sub noul aspect al
României, de stat integrat cu drepturi depline în Uniunea Europeana. Apartinând genului
academic, Fenomenul românesc invita cititorul la analiza, la analiza sinelui printr-o prisma a
paralelismelor multiculturale internationale. Stilul greoi, imposibil de inteles pentru neinitiati la o prima
citire, prinde contur odata cu perceperea valentelor ideilor de identitate nationala, de cultura, de
morala si de psihologie. Pe parcursul a doar câteva pagini, M. Ralea gaseste si relationeaza concepte
de urmat sau de blamat, tipologii edificatoare de urmat sau de combatut, cauze si consecinte ce pot
avea impact asupra identitatii nationale a unui popor. Multitudinea analizelor antropologice, sociale,
psihologice, etnografice, geologice precum si impactul cu care fiecare element de acest gen poate
influenta sufletul si existentialismul uman, fac din Fenomenul românesc o cutie a Pandorei, în care
sufletul românesc poate gasi si bune si rele, progres sau dezastru. Încheierea autorului reprezinta
stilizat, cheia pentru aceasta cutie, cheie lasata chiar în încuietoare. Depinde numai de mâna ce o va
învârti si de alegerile facute.

“Adaptabilitatea e o sabie cu doua taisuri. Ea poate însemna evolutie, inteligenta, finete, suplete,
progres, dupa cum poate însemna lasitate, duplicitate, siretenie, superficialitate. […] La raspântie, se
cere mai multa întelepciune decât oriunde.”

Bogdan POPOVICI