Japonia în Era Meiji

Japonia oferã un exemplu cu totul special de contact între o civilizaţie tradiţionalã

asiaticã şi civilizaţia modernã a Europei Occidentale. Spre deosebire de China, care nu s-a
modernizat în secolul al XIX-lea şi a ajuns o semicolonie a europenilor, Japonia a devenit o
ţarã puternicã şi modernã, capabilã sã concureze cu ţãrile occidentale.
Aceastã evoluţie surprinzãtoare a Japoniei a avut loc în timpul Erei Meiji. Confruntatã
cu tehnologia superioarã a europenilor şi americanilor, Japonia s-a temut cã îşi va pierde
independenţa. Soluţia gãsitã acestei provocãri a fost una extrem de curajoasã : pentru a
scãpa de Occident, s-a occidentalizat ea însãşi. În acest fel, ea a reuşit sã devinã o mare
putere. În acelaşi timp, Japonia şi-a pãstrat şi specificul cultural-tradiţional, de mare
originalitate. A reuşit sã combine, ca puţine alte ţãri în situaţia ei, eficienţa tehnologiei
industriale moderne cu rafinamentul unei moşteniri culturale strãvechi.
Dupã unificarea Japoniei, începutã de Oda Nobunaga (1534-1582 ), continuatã de
Hideyoşi ( 1536-1598 ) şi definitivatã de Tokungaua Iyeyasu ( 1542-1616 ), Japonia va fi
condusã, timp de aproape trei secole de dinastia şogunalã Tokungaua.
Primii Tokungaua continuã politica lui Iyeyasu. Iyemitzu ( 1603-1651 ), transformã
nobleţea militarã într-o aristocraţie de curte, stabilind în acest mediu ierarhizat cea mai
riguroasã etichetã. Dar Iyemitzu ia, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o mãsurã care va
avea urmãri grave pentru viitorul Japoniei.
Misionarii catolici întrebuinţau religia ca o armã politicã ce primejduia independenţa
naţionalã. Religia Kirişitan ( pronunţarea japonezã a cuvântulti “Cristian” ), se amesteca
prea mult în politica internã. Atunci, deşi foarte liberal la început, guvernul porneşte
împotriva creştinilor adevãrate masacre, cu toate cã japonezii, departe de a fi fanatici în
religie, au fost şi atunci, la fel ca şi azi, de o îngãduinţã fãrã egal în Evul Mediu european.
De teamã ca Japonia sã nu fie cotropitã, şogunul închide ţara strãinilor, excepţie fâcând
numai pentru chinezi şi olandezi care pãstrau dreptul de a face comerţ, dar numai prin
portul Nagasaki. Sub pedeapsã de moarte e opritã ieşirea japonezilor din ţarã, e opritã
învãţarea limbilor strãine şi construirea corãbiilor mari. Timp de mai bine de douã sute de
ani Japonia a trãit în aceastã izolare desãvârşitã, mai severã decât zidurile chinezeşti.
Dacã guvernarea primilor Tokungaua fusese de pace, de ordine, de bunã administraţie,
de prosperitate economicã, de largã culturã, dupã Iyemiţu urmeazã o perioadã de declin.
Neputinţa, corupţia şi tirania dezorganizeazã ţara. Populaţia care s-a dublat e stoarsã de
biruri şi începe sã sufere de foame ( Se introduceau nenumãrate impozite ca cel asupra
câmpului, impozitul pe uşi, pe ferestre, pe copii în raport de vârsta lor, impozite pe
îmbrãcãminte, pe sake, pe castani, cânepã, fasole etc., dacã ţãranul adãuga o camerã la
casa lui se punea impozit pe ea. Impunerea legalã era de un koku de orez şi un kotori de
mãtase, dar în realitate ea era majoratã de trei ori prin corupţie şi escrocherie. La vremea
recoltatului oficialitãţile fãceau tururi de inspecţie, se instalau printre sãteni. Dacã erau
distrate nesatisfãcãtor fie le mãreau dãrile, fie îi obligau la muncã forţatã. Dãrile erau
colectate adesea cu cîţiva ani înainte. Fiinţau şi alte nenumãrate forme de impunere
exageratã şi de tiranie. Aceastã exploatare fioroasã pe baza sistemului tributal, menţinut din
societate anticã dar perfecţionat mereu, a fãcut ca chiar şi cei mai conservatori dintre ţãrani
sã opunã rezistenţã regimului, fie în mod pasiv – prin cele mai diferite forme, inclusiv prin
practica pruncuciderii, pe calea slãbirii pânã la epuizare a nou-nãscuţilor, pentru a nu fi
puşi la dãri - , fie activ, prin revolte şi fuga la oraşe, mai ales în anii de foamete ). Peste tot
erau intrigi, iar împãratul este dat uitãrii în palatul sãu din Kyoto.
Pe de altã parte, fapt curios, regimul şogunal e interesat de studiul istoriei naţionale.
Prinţul Mito, nepotul lui Iyeyasu, colecţiona cãrţi, la fel ca unchiul sãu. Cu sprijinul sãu se

1
formeazã o şcoalã de învãţaţi fanatici ai literaturii naţionale care clasicilor chinezi le opun
poezia şi romanul japonez, iar contra budismului ridicã religia indigenã şinto.
Olandezii care vin la Nagasaki cu unele produse ale civilizaţiei europene fac pe japonezi
sã priceapã cã ţara lor e doar o pãrticicã din univers. Intelectualii sunt contra regimului
şogunal, dorind o vastã transformare politicã şi socialã o revoluţie, gândindu-se chiar sã
împrumute civilizaţiei europene ceea ce poate întãri ţara lor.
În iulie 1853 preşedintele Statelor Unite, Filmore, trimite pe comandorul Perry ca sã
“invite” pe japonezi sã iasã din izolare şi sã deschidã ţara comerţului cu europenii.
Guvernul japonez delibereazã, întârzie şi amânã rãspunsul peste un an. Perry revine cu o
flotã mai numeroasã – zece vase cu vreo douã mii de oameni. Ei coboarã la Yokohama şi
aduc daruri ca în orice colonie de sãlbatici : parfumuri, sãpunuri, şampanie, arme de foc.
Câţiva japonezi se urcã pe bordul acestor kuro-bune, “vapoare negre”, iau schiţe, cerceteazã
tunurile şi înţeleg cã n-ar putea rezista. Şogunul cedeazã, iar prin tratatul de la Kanagaua
( martie 1854 ), dã dreptul supuşilor Statelor Unite sã facã comerţ cu douã porturi japoneze
– Şimoda şi Hakodate – şi sã trimitã un consul pentru a judeca pe naţionalii lui. Dupã
americani, Anglia, apoi Olanda, Rusia şi alte state obţin tratate care garantau europenilor şi
un drept de exteritorialitate, un fel de capitulaţiuni care loveau greu în orgoliul niponilor,
fiindcã le ştirbeau din dreptul lor de suveranitate. În faţa forţei s-au supus de nevoie dar
conştienţi de slãbiciunea lor s-au ambiţionat şi mai mult sã înveţe de la europeni procedeele
militare care fac forţa “barbarilor europeni”.
Acum Japonia trimite primii ambasadori în stãinãtate. Între 1852-1868 se pregãteşte o
luptã uriaşã; japonezii veniţi în Europa îşi dau seama de inferioritatea lor şi de nevoia de a
schimba totul, începând cu şogunatul. Vasalii şogunilor, daimyo, simţind slãbirea seniorilor
lor, încep sã-şi dea aere de independenţã. Unul din ei, prinţul Cioşiu, cu puternice sentimente
de xenofobie şi având instrucţiuni primite pe ascuns de la Curtea din Kyoto, bombardeazã
vapoarele strãine din portul Şimonoseki. Urmeazã atunci “incidentul Şimonoseki” : flotele
unite ale Franţei, Olandei şi Statelor Unite bombardeazã portul Şimonoseki, înving şi cer trei
milioane de dolari despãgubiri. Astfel izbucneşte “revoluţia”. “Revoluţionarii” japonezi
protesteazã contra şogunului trãdãtor, care dã ţara pe mâna “barbarilor”, cer expulzarea
strãinilor şi restituirea vechii autoritãţi a împãratului.
Şogunul Yemoci porneşte sã pedepseascã pe prinţul Cioşu pentru umilinţa pe care o
atrãsese asupra ţãrii, dar e învins de trupele prinţului rãzvrãtit. Moare între timp şi îi
urmeazã Hitotzu-Başi, ultimul din familia Tokungaua.
Susţinutã de puternicii daimyo Satzuma şi Cioşiu, Curtea Imperialã se hotãrãşte deodatã
sã desfiinţeze şogunatul. Strâns între revoluţie şi strãini, şogunatul care înflorise atãtea
secole în Japonia cade iar puterea imperialã se restaureazã în 1867. Mutzu-Hito devine
împãrat, iar datoritã faptului cã tradiţia japonezã cerea ca fiecare împãrat sã primeascã un
nume specific, el va lua numele de “Meiji” ( “conducãtorul luminat” ), iar domnia sa
( 1867-1912 ) va rãmâne în istorie sub numele de “Era Meiji” ( “ era luminii” ). Mutzu-Hito
va avea puteri executive şi legislative.
E. Herbert Norman, unul din cei mai profunzi cercetãtori ai cauzelor Revoluţiei Meiji şi
apariţiei capitalismului în Japonia arãta cã, în mod ironic, loialitatea nelimitatã a
samurailor pe care s-a sprijinit şogunatul Tokungaua s-a întors împotriva lui când a apãrut
alianţa antişogunistã secretã dintre militari şi curtea imperialã. În realitate, aprecia el,
“teoria prin care şogunul a exercitat puterea realã şi prin care împãratul era ţinut în
obscuritatea austerã a palatului din Kyoto consta în aceea cã nu se cuvine ca persoana
împãratului sã fie contaminatã de grijile statului, aşa cã el a delegat temporar puterea
generalisimului sãu – Sei-i-tai-Şogun - , împãratul rãmânând, în teorie sursa întregii puteri”.
Cu toate cã tronul împãratului a fost izolat, simţãmântele de loialitate ale japonezilor faţã de
el nu au încetat niciodatã. Şogunul a înţeles aceasta şi l-a înconjurat pe împãrat cu un zid

2
aproape impenetrabil de obstrucţiuni protocolare şi ceremoniale, reuşind sã-l ţinã în izolare
şi departe de viaţa politicã, fãrã ca el sã intervinã şi sã controleze evenimentele. Cãci, în
realitate, toatã lumea înţelegea, inclusiv şogunul, cã împãratul are dreptul sã intervinã
oricând în viaţa politicã a ţãrii. Acest lucru a uşurat sarcina conjuraţilor, care au fãcut
revoluţia Meiji practic fãrã vãrsãri de sânge.
Revoluţa Meiji, din 1868, a fost, aşadar, “o loviturã de stat politicã” sãvârşitã în numele
împãratului de aristocraţia de la curte şi de tinerii samurai nemulţumiţi de înapoierea
feudalã a ţãrii sub dictatura şogunistã şi de incapacitatea şogunului de a face faţã
ameninţãrilor din afarã ale puterilor imperialiste occidentale. Restaurarea este, prin urmare,
o “revoluţie aristocraticã” prin care samuraii şi-au abolit privilegiile fãcând sã nu mai fie
necesarã o “revoluţie democraticã” a maselor.
Dacã ar fi existat o “revoluţie democraticã” a maselor, aristocraţia n-ar mai fi putut fi
revoluţionarã. Aceasta a fost revoluţionarã tocmai pentru cã privilegiile ei nu au fost
ameninţate de jos, caz în care s-ar fi unit împotriva acestor ameninţãri. Nu s-a întâmplat aşa
şi de aceea aristocraţia niponã feudalã neameninţatã de masele orãşãneşti, ca în cazul
revoluţiilor burgheze occidentale, au sãvârşit revoluţia. Masele orãşãneşti s-au mulţumit sã
joace în aceastã mişcare un rol politic secundar şi pasiv, având satisfacţia de a face bani din
negoţ şi de a se implica în viaţa culturalã exuberantã a oraşelor japoneze de la jumãtatea
secolului trecut. Au existat, desigur, momente de nemulţumiri particulare şi de ciocniri
izolate ale arãşenilor, dar niciodatã acestea nu au evoluat într-o luptã cu caracter politico-
ideologic; orãşenii ( cei mai mulţi negustori, artizani şi oameni de culturã ) au acceptat
întotdeauna supremaţia samurailor şi le-au lãsat acestora dreptul de a experimenta
schimbãri, fãrã teama cã transformãrile operate de ei ar putea pune în pericol întreaga
structurã tradiţionalã. Desigur, gruparea conducãtoare a societãţii japoneze nu s-a putut
lansa în schimbãri esenţiale în societate.
Sarcina înfãptuirii revoluţiei a fost uşuratã de “sistemul monopolist de clan” ( fiecare
clan îşi bãtea moneda proprie ), sistem cu implicaţii economice mult mai profunde decât se
putea constata la prima vedere. Din cauza monedelor de clan în ţarã exista un haos, banii
neputând circula liber în orice parte a arhipeleagului. În aceste condiţii, negustorii şi
cãmãtarii au fost practic legaţi de piaţa clanului. Dar piaţa se lãrgea mereu, negustorii – din
nevoia de a ieşi din piaţa de clan – cãutaserã şi gãsiserã sistemul agenţilor de clan care
mijloceau schimbul de bani şi, prin ei, comerţul. De aceea, în Japonia existã aşa de multe
unitãţi de mãsurã, destul de complicate. În acest fel s-a creat o piaţã a agenţilor de schimb
cu centrul la Osaka, unde a luat fiinţã chiar o ghildã a bancherilor ce dãdeau cu împrumut,
denumitã “zeni-za”. Chiar şi daimyo aveau reprezentanţii lor la Osaka pentru a ţine
legãtura cu aceastã ghildã a bancherilor.
În general, reformele din clanuri nu au fost înfãptuite prin Revoluţia Meiji însãşi sau
prin guverne alese de membrii clanurilor, ci de cãtre funcţionarii noului regim, în
majoritatea lor covârşitoare proveniţi din samurai care au adus odatã cu ei, din vechiul
regim, politica autocraticã dar şi paternalistã, rãmasã pânã în zilele noastre. Ei au fost cei
care au acţionat pentru crearea unui stat cu un guvern centralizat, singurul care trebuia sã
situaţia ţinã ferm în mânã în condiţiile unor continue nelinişti sociale existente imediat dupã
Revoluţie.
Revoluţia Meiji a creat în ţarã o atmosferã de euforie a schimbãrilor, necunoscutã pânã
la acea datã în arhipeleagul nipon şi chiar în societãţile occidentale. Cu toate cã Revoluţia
Meiji este diferitã ca act politic de revoluţia francezã din 1789, de pildã, putem afirma cã
deceniile care I-au urmat au adus în Japonia schimbãri tot atât de mari ca în Franţa,
menţinându-se însã fondul şi tradiţia niponistã aproape în toate privinţele şi, în primul rând,
pãstrându-se principiul, aproape intangibil, de virtute supremã a japonezului de a fi loial
gruoului din care face parte. O loialitate ce însemna, înainte de Revoluţia Meiji

3
,devotamentul total faţã de stãpânul casei feudale pe care îl urma pânã la moarte, iar dupã
Revoluţie, acordarea sfatului dezinteresat şi comportarea în aşa fel încât sã dovedeascã
încrederea deplinã în conducerea şi administrarea grupului din care face parte. Cu alte
cuvinte, calitãţile esenţiale ale fostului samurai au devenit calitãţi esenţiale ale unui nou
birocrat ideal ce-şi va manifesta loialitatea faţã de noul şef, atâta timp cât acesta îşi
îndeplineşte sarcinile în mod eficient.
Unul din exegeţii transformãrilor social-economice şi politice din Japonia secolului
trecut, T. C. Smith, încercând sã explice aspectele în care societatea japonezã este diferitã de
toate celelalte societãţi moderne, tocmai pentru cã Revoluţia Meiji a fost aristocraticã, nu
democraticã, aratã cã schimbãrile economice şi civile aduse de Revoluţie nu au fost însoţite
şi de schimbãri politice democratice în domeniul instituţiilor tradiţionale; au existat, desigur,
tensiuni între tradiţional şi modern, dar nu s-a ajuns la un conflict radical între aceste
curente, în primul rând pentru cã toate partidele implicate în transformãrile ulterioare erau
mai mult sau mai puţin radicale, mai mult sau mai puţin moderne. Nici unul din aceste
partide politice nu considera trecutul ca o piedicã în calea progresului; ele apreciau
modernizarea nu ca un proces în care tradiţionalul cu modernul se confruntã pe viaţã şi pe
moarte, ci un proces în care aceste laturi se îmbinau în mod dinamic. Revoluţia Meiji a mai
dovedit cã în Japonia conştiinţa statutului japonezului a fost şi a rãmas puternicã, deoarece
Revoluţia însãşi nu a fost o luptã împotriva inegalitãţii sociale a oamenilor. Tocmai din
aceastã cauzã, în societatea modernã capitalistã niponã conştiinţa de clasã, de apartenenţã
la o clasã social a japonezului este mai slabã decât conştiinţa de grup, de apartenenţã la un
grup social.
Revoluţia a fost urmatã de o serie de reforme extraordinare, între care abolirea
privilegiilor rãzboinicilor samurai, singurii care aveau dreptul pânã atunci sã ocupe funcţii
oficiale de stat, şi acordarea acestora tuturor celor care se dovedeau capabili sã le
îndeplineascã, indiferent de clasa din care proveneau, introducerea sistemului politic
parlamentar, a învãţãmântului general obligatoriu, adoptarea unei Constituţii ( 1883 ),
introducerea obligativitãţii tinerilor de a face armata. Aceastã ultimã reformã are o
semnificaţie cu totul deosebitã, având în vedere cã pânâ atuncii japonezii de rând erau
condamnaţi la moarte dacâ se descoperea cã posedã arme.
Sarcina principalã era acum industrializarea rapidã, cu orice preţ, şi evitarea situaţiei
de a deveni o colonie a unei puteri strãine, ceea ce se putea realiza numai prin mãsuri
energice de modernizare în toate domeniile, în mod deosebit de industrializare rapidã, cu
orice preţ.
Industrializarea presupune existenţa unui nivel suficient de ridicat al producţiei şi al
circulaţiei mãrfurilor, o diviziune socialã a muncii, o acumulare de capital, pieţe de forţã de
muncã liberã, de mijloace de producţie şi de tradiţie în meşteşuguri. Ce avea şi ce nu avea
Japonia în momentul Revoluţiei Meiji şi în perioada imediat urmãtoare?
Analizele asupra situaţiei economice din perioada Tokungaua aratã cã deşi orezul era
privit ca marfã, echivalent general standard, banii deveniserã predominanţi ca mijloc de
schimb. Aceasta pentru cã pe piaţa niponã, înaintea Revoluţiei, exista o producţie mai mare
decât nevoile reale ale unitãţilor productive ţãrãneşti şi artizanale-meşteşugâreâti şi o
diviziune a muncii evoluatã, mai ales la oraşe. Oraşul Edo, de pildã, unde se afla sediul
şogunilor Tokungaua, avea, în 1665, circa 1,3-1,4 milioane de locuitori, Osaka circa 269
000 de locuitori, iar Kyoto era, în 1691, cel mai mare centru manufacturier din ţarã, cu o
largã diversitate de produse artizanale-meşteşugãreşti şi cu un comerţ dezvoltat. La
începutul seolului al XIX-lea exista o accentuatã diviziune a muncii, provinciile se
specializaserã în una sau douã mãrfuri meşteşugãreşti, produse de meşteşugari, ţãrani sau
de samuraii mai sãraci, care îşi suplimentau în acest fel veniturile.

4
 Acumularea de capital s-a fãcut pe diferita cãi. Banii erau concentraţi, în ultima parte a
perioadei Tokungaua, în mâinile comercianţilor şi cãmãtarilor. E. Herbert Norman scrie, în
“Apariţia Japoniei ca stat modern”, cã guvernul şogunului a confiscat de la Yodoya
Saburoyemon, un mare negustor de orez din Osaka, 50 perechi de paravane japoneze de aur,
3 modele mici de nave încrustate cu pietre preţioase, 373 de covoare, 10 000 de kin aur, 273
de pietre preţioase mari şi numeroase altele mai mici, 2 cutii de aur, 3000 de monezi mari de
aur, 120 000 ryo de koban, 85 000 kwame de argint, 75 000 kwan de bani de aramã, 150 de
bãrci, 730 de magazii, 17 depozite de bijuterii, 80 de magazii pentru fasole, 28 de case în
Osaka, 64 de case în alte localitãţi, o bursã de orez de 332 koku şi multe alte bogãţii.
Îndelungata izolare completã a Japoniei de restul lumii a ţinut dezvoltaea economicã a
ţãrii pe loc. Din aceastã cauzã, secolul al XVIII-lea al Japoniei nu trebuie comparat cu
secolul al XVIII-lea al Marii Britanii, ci cu secolul al XV-lea al acesteia, pentru cã guvernul
Meiji trebuia sã înceapã de unde Japonia fusese lãsatã de Hideyoşi. Datoritã izolãrii,
Japonia era întârziatã, faţã de lumea dezvoltatã, cu douã secole şi jumãtate.
Trebuie, de asemenea, sã ţinem cont de faptul cã Japonia a intrat în capitalism şi în
concurenţa capitalistã cu un handicap de taxe vamale, care a durat o jumãtate de secol,
instituit prin tratatele inegale încheiate cu puterile strãine în 1853 şi în 1870. În aceastã
situaţie, economiştii japonezi au îmbrãţişat doctrina mercantilistã pe baza cãreia guvernul
Meiji elabora politica economicã protecţionistã, japonezii devenind astfel ultimii
mercantilişti din lume. Aceştia cereau o autocraţie absolutã în politica economicã şi
comerţul exterior şi se opuneau ferm oricãrui liberalism. “Aşa cum Franţa s-a folosit de
mercantilism, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca de o cârjã cu care capitalismul ei a
învãţatsã meargã, Japonia a folosit şi ea aceatã cârjã. Numai cã atunci când capitalismul
francez a învãţat sã meargã bine, cârja îl stânjenea şi a renunţat la ea. Capitalismul japonez
nu s-a putut dispensa de ea multã vreme dupã 1868” ( Florea Ţuiu, “Niponism” ).
Regimul Meiji vroia sã facã într-o generaţie ceea ce alţii fãcuserã într-un secol. Banii
erau acumulaţi în mâinile unor persoane particulare care se temeau sã-I investeascã în
industrie. De aceea cârja mercantilistã şi protecţionistã a statului centralizat autocrat a fost
folositã din plin. Statul a fost cel care a colectat banii pe diverse cãi şi I-a investit în
industrie pentru cã marele capital privat a preferat sã rãmânã în comerţ şi în bãnci. Chiar şi
astãzi capitalul particular ca domeniu de a investi. Guvernul Meiji a dus politica de
centralizare a capitalurilor prin companii de schimb şi apoi prin trusturi şi carteluri, create
încã de prin 1880. Astfel au apãrut marile grupuri Mitsui, Mitsubishi, Yasuda şi Sumitomo,
care au înghiţit multe alte companii mai slabe.
Între sursele industrializãrii, împrumuturile externe au jucat un rol extrem de mic.
Practic, Japonia a contracta doar douã împrumuturi externe între 1868 şi 1990. Unul în
1870, la Londra, de 913 000 de lire, pentru a construi calea feratã Tokyo-Yokohama şi altul
în 1873, tot la Londra, de 2,4 milioane de lire, din nevoi de capitalizare. Primul a fost plãtit
în 1881 iar al doilea în 1897. Se poate afirma acum cã Japonia a oferit exemplul unei ţãri
care a reuşit sã se industrializeze şi sã se dezvolte rapid, bazându-se aproape exclusiv pe
forţele proprii, fãrã sã facã împrumuturi masive din strãinãtate, dar exploatând la maxim
resursele ţãrilor din jurul ei.
Japonia nu s-a împrumutat, în ciuda foamei extreme de capital, din teama guvernului de
a nu fi subjugat de o putere strãinã, care ar fi avut astfel prilejul de a folosi ca pretext
împrumuturile pentru a interveni şi a coloniza ţara, cum se întâmplase cu alte naţiuni. De
aceea, sursele principale ale industrializãrii au fost cele interne.
Totodatã, Japonia şi-a concentrat atenţia asupra “industriilor strategice” – denumite
aşa fie pentru cã erau legate de forţele navale şi militare, fie cã urmau sã concureze cu
industriile strãine. Asupra acestor “industrii strategice” exista un control de stat sever.
Vãzând ce s-a întâmplat cu China şi cu allte ţãri din jur, Japonia a pornit ferm pe calea

5
“industriilor strategice” pentru a dota armata. Concomitent a întãrit mult poliţia, care
controla deplin situaţia internã în aceastã perioadã de industrializare rapidã. Armata ar fi
fost o structurã fãrã putere dacã nu ar fi fost susţinutã de o industrie grea proprie. Aşa a
început Japonia sã creeze industria grea, care a şi constituit punctul de începere a
industrializãrii în Japonia şi a pus bazele militare ale imperialismului japonez de mai târziu.
Se ştie cã în Anglia industria grea nu a devenit importantã, faţã de industria uşoarã, pânã la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a fost inventat strungul. În Japonia s-a început cu
industria grea. Mai întâi au fost turnate, în 1844, tunuri la Mito, clanul Hitzen a construit, în
1852, furnale reverbatoare, clanul Satzuma le-a construit în 1853, clanul Mito tot în 1853,
însuşi şogunul a construit aemenea furnale. În 1856 se creeazã fabrici pentru scopuri
militare, turnãtorii de fontã şi oţel; şantiere navale au fost construite între 1850 şi 1860 în
Satzuma, Saga şi Choshu. Abia în 1866 se importã prima filaturã de bumbac şi în 1870 o
filaturã de mãtase la Maebashi, pusã în funcţiune în 1872. Aceastã inversare de prioritãţi în
momentele de început ale industrializãrii capitaliste japoneze a dus la deformãri şi greutãţi
în creşterea tehnologicã a Japoniei, dar a ajutat la industrializarea ei şi la crearea unei
capacitãţi militare care la început a ferit-o de colonizare şi I-a permis, mai târziu, sã
porneascã ea însãşi la acapararea decolonii şi de pieţe de materii prime şi de desfacere a
produselor finite.
Nevoia de bani pentru industrializare a determinat guvernul Meiji sã intervinã în
agriculturã, ramurã de bazã care trebuia sã furnizeze bani. Prin Revoluţie ţãranii au devenit
posesori nominali ai pãmântului şi din 1872 aveau dreptul sã-l vândã, deschizându-se astfel
posibilitatea deposedãrii ţãranului. Impozitul anual se plãtea numai în bani şi reprezenta
2,5-3 la sutã din preţul pãmântului, în raport de recoltã. Depinzând acum de piaţã, nu de
daymio, ţãranii cu pãmânt puţin erau forţaţi sã-şi vândã orezul imediat dupã recoltare, la
preţuri mici, ca sã plãteascã impozitele. Cu timpul ei s-au înglodat în datorii la marii
proprietari şi au fost deposedaţi. Între 1883 şi 1890 au fost forţaţi sã-şi vândã pãmânturile
367 744 de producãtori agricoli pentru cã nu au putut sã-şi plãteascã impozitele restante şi
împrumuturile. Restanţele de impozite erau de 114 178 de yeni şi din cauza neplãţii lor au
fost confiscate 115 838 de acri de pãmânt, care aveau preţul total de 1 944 393, adicã de 27
de ori mai mult decãt restanţele, scrie E. Herbert Norman.
Deposedarea ţãranului în Japonia nu a însemnat şi plecarea lui imediatã la oraş, unde
exista deja forţã de muncã. Numãrul familiilor la sate nu a scãzut, ceea ce este o
contradicţie în comparaţie cu Anglia şi alte ţãri europene. Cauza trebuie cãutatã în relaţia
dintre arendaş şi proprietarul de pãmânt. Proprietarul prefera sã arendeze pãmântul
ţãranilor, deoarece nu trebuia sã plãteascã decât impozitul statului, iar renta era, potrivit
“The Japan Agricultural Yearbook”, de 7 ori mai mare decât în Anglia, de 3,5 ori mai mare
decât în Olanda şi Danemarca.
Abia mai târziu, când vechile meşteşuguri sãteşti au fost ruinate, tinere fete din sate au
plecat la oraşe, mai ales în industria textilã, care, cu toate cã s-a dezvoltat mai târziu, a
constituit totuşi axul primei revoluţii industriale a Japoniei, fiind un sector extrem de
important, mai ales pentru export. Astfel, s-a creat o clasã muncitoare formatã în proporţie
de peste 60 la sutã din femei. Cei ce rãmâneau şomeri la oraşe reveneau la sate unde lucrau,
dacã mai gãseau pãmânt, în agriculturã. O suprapopulaţie la sate convenea, de fapt,
proprietarilor de pãmânt, pentru cã ducea la majorarea rentei, o altã situaţie paradoxalã
faţã de modelul englez, în care între industriaşi şi proprietarii de pãmânt era o contradicţie
din cauza forţei de muncã. De asemenea, arendaşul japonez nu era ceea ce era arendaşul în
Europa. Arendaşul agricol nu era nici antrepenor capitalist, nici muncitor salariat al
proprietarului de pãmânt. El era ceva între aceste douã calitãţi, adicã un cultivator care
dãdea o mare parte din munca sa proprietarului de pãmânt. Se aseamãnã cu arendaşul
clasic doar pentru cã îşi asumã riscurile întreprinderii sale agricole. Profiturile obţinute

6
sunt luate,în cea mai mare parte, de proprietarul de pãmânt, obligat sã plãteascã impozitul
cãtre stat şi, în acest sens, arendaşul japonez se aseamãnã cu muncitorul cu ziua din
agriculturã. El primeşte nu un salariu, ci produse în raport de recoltã.
Statul a jucat un rol esenţial în dezvoltarea industriei, acţionând ca un fel de agent activ
în manufacturã. Sub presiunile din afarã, prin 1880, când regimul Meiji se stabilizase,
industria s-a împãrţit în douã grupuri distincte prin legea pentru vânzarea fabricilor : unul
care includea industria strategicã, îndeosebi sectoarele legate de industria de armament,
care a rãmas sub controlul sever al statului, şi altul format din toate celelalte sectoare
nestrategice, care au început sã fie supuse politicii de liberalizare. Prin legea vânzârii
fabricilor, din 1880, staul nu şi-a diminuat însã grija paternalistã faţã de industria militarã
şi nemilitarã, ci doar a adecvat-o unuia din sectoarele de mai sus. Vânzãrile de nave militare
şi de fabrici cãtre particulari au dus la întãrirea companiilor mari – Mitzui, Mitsubishi,
Yasuda şi Sumitomo – pe baza cãrora s-au creat vestitele “zaibatzu” – uniuni monopoliste
extrem de puternice, grupuri sau clici financiare – şi companii mai mici ca Furukawa,
Kawasaki, Asano şi Tanaka.
“Politica de a ţine industria militarã sub control strâns ‘ – scrie E. Herbert Norman –
“menţionând, în acelaşi timp, un paternalism adecvat asupra altor industrii nemilitare, a
continuat pânã în prezent şi aceasta este una din cele mai distincte caracteristici ale
industrializãrii japoneze. Ea poate fi dusã înapoi dincolo de zilele Restaurãrii Meiji, în
timpul când înşişi daimyo au manifestat interes subit în achiziţionarea de echipament militar
occidental, deci cu mult înainte de a se gândi sã se angajeze ei înşişi în întreprinderi
industriale diverse.”. Florin Ţuiu crede cã “ea poate fi adusã şi pânâ în zilele noastre, când
politica statului de dirijare şi de subsidiere a industriilor se continuã cu o forţã chiar mai
mare decât atunci când Japonia avea greutãţi serioase în acumularea de capital, nu avea
materii prime şi trebuia sã lupte şi împotriva sistemului de tarife vamale inegale, care o
dezavantajau şi de care s-a putut elibera chiar în primii ani ai secolullui nostru, în ajunul
rãzboiului ruso-japonez din 1904-1905.”.
Pe calea industrializãrii forţate şi independente, folosindu-se şi de conjunctura
internaţionalã, când marile puteri erau ocupate cu acapararea altor teritorii mai întinse şi
mai bogate, Japonia a scãpat de colonizare. Hotãrârea gunernului Meiji de a nu invada
Coreea, la care se gândea sub pretextul comportamentului grav al autoritãţilor coreene faţã
de o misiune diplomaticã din 1871, şi concentrarea eforturilor spre industrializare, s-a
dovedit a fi bunã. Dar, pentru cã piaţa internã japonezã, deja formatã la sfârşitul secolului
trecut, era limitatã, guvernul nipon, folosind armamentul produs, a atacat China, având ca
pretext tot Coreea, şi dupã doi ani ( 1894-1895 ) a învins-o. Aceastã reuşitã a constituit o
cotiturã în politica de expansiune a Japoniei. Ea a devenit, astfel, o putere cu teritorii în
afarã – Formosa şi Pescadore – şi a primit ‘despãgubiri” de circe 30 de milioane de lire
sterline în aur. Aceasta I-a permis sã treacã la sistemul monetar bazat numai pe aur, ceea ce
a impulsionat mai mult industrializarea ţãrii. Alianţa anglo-japonezã din 1902 a consfinţit
Japonia ca mare putere şi ca contrapondere, în Extrremul Orient, împotriva Rusiei. Şi,
învingând Rusia, în 1905, Japonia a devenit cea mai puternicã ţarã din Extremul Orient,
acest singur an aducândui ce nu I-au putut aduce cei douã zeci de ani anteriori. De la acest
rãzboi, Japonia a devenit o putere expansionistã care a ieşit victorioasã în toate conflictele
militare pentru pieţe strãine, de pânã la al doilea rãzboi mondial, terminat în mod tragic
pentru japonezi cu distrugerea în totalitate a oraşelor Hiroshima şi Nagasaki.
În toatã aceastã perioadã, şi dupã al doilea rãzboi mondial de altfel, Japonia n-a încetat
sã-şi organizeze şi reorganizeze industria, menţinând-o continuu pe o linie de dezvoltare.
Monopolurile care au finanţat expansiunea militarã pânã la jumãtatea secolului, şi
capitalismul monoplist de stat postbelic, care a imprimat ritmuri de dezvoltare foarte înalte,
au fãcut din Japonia ţara cu cele mai controversate realizãri. Şi toate acestea se datoresc, în

7
mãsurã apreciabilã, faptului cã în societatea capitalistã japonezã nu s-a renunţat total nici
acum la cârja protecţionistã cu alurã mercantilistã a statului nipon, folositã pe un teren în
care se regãsesc forme esenţiale ale mentalitãţii vechi şi ale structurilor practicate timp
îndelungat în condiţiile modului de producţie asiatic. Iar în ceea ce priveşte regulile de clan
sau de trib, ele au supravieţuit în aşa mãsurã cã au rãmas aproape atotputernice în cercurile
administrative şi în întraga politicã.
În lucrarea “Japanese Maniers and Customs in the Meiji Era” ( “Maniere şi obiceiuri
japoneze în Era Meiji” ), Yanagida Kunio analizeazã transferul forţei de muncã de la sat la
oraş şi aratã cã, la începutul perioadei Meiji, fiicele şi fii sãtenilor au fost constrânşi sã
caute de lucru la oraşe, în fabrici textile, de sticlã, de ciment şi de altã naturã. Acestea
trimiteau reprezentanţi în satele din jur pentru a recruta tineri în vederea angajãrii lor în
fabricile respective. Erau preferaţi, de regulã, tinerii proveniţi din anumite districte, unde
probabil fuseserã mai dezvoltate atelierele meşteşugãreşti în care se cãpãtaserã abilitãţi mai
deosebite necesare industriei moderne în formare. În plus, revizuirea sistemului de impozite,
în sensul creşterii lor, a afectat pe deţinãtorii de pãmânt, iar prãpastia economicã dintre ei şi
arendaşii ţãrani s-a lãrgit, obligându-I pe aceştia din urmã sã-şi îndrepte privirile spre
fabricile din oraşe, despre care aflaserã cã oferã promisiuni minunate. De aceea, ei şi-au
trimis fraţii mai mici şi copiii în industrie, unde însã aceştia nu au gãsit, din pãcate, ce se
aşteptau sã gãseascã. Viaţa din fabricã era, în acele vremuri, mult mai grea decât se credea.
Neexistând contracte de angajare cu patronii, muncitorii erau obligaţi sã lucreze oricând,
ziua şi noaptea, şi oricâte ore, dându-şi pânã la urmã seama cã trãiesc la marginea limitei
de subzistenţã şi nimic mai mult. Cei care nu mai putaeu suporta munca excesivã se
întorceau în satele din care veniserã, doar pentru a rãspândi tuberculoza, care devenise
boala cea mai frecventã în oraşele muncitoreşti nipone. Pe de altã parte, cei reîntorşi
constatau cu stupoare şi nostalgie cã nu mai exista destul pãmânt, de aceea mai toţi
rãmâneau la oraşe. Pentru femei situaţia era şi mai dificilã, pentru cã ele erau legate
aproape totdeauna de fabrica în care lucrau, de regulã din industria textilã. Patronii
constituiau un control sever asupra muncitoarelor, nepermiţându-le nici sã se mute la alte
companii, nici sã plece la satele natale. Ele erau înregimentate în dormitoare de fabricã
supraaglomerate şi mai uşor de controlat pentru a nu-şi crea propriile grupuri organizate
prin care sã reacţioneze împotriva condiţiilor grele de muncã şi de viaţã. Dupã un anumit
numãr de ani, femeile însele nu mai puteau sã se întoarcã în satele natale pentru cã nu mai
ştiau şi nu mai puteau sã munceascã în agriculturã şi nici sã se cãsãtoreascã, deoarece nu
mai aveau pregãtirea de gospodinã pe care o primeau în casele pãrinteşti, gãsind astfel cu
greu un partener cu care sã închege o familie. În consecinţã, femeile muncitoare erau
sacrificate, în mare mãsurã, în cadrul armatei forţei de muncã aflatã în rezerva capitalului
niponist.
Transferul de populaţie de la sate la oraşe a adus schimbãri sociale semnificative în
oraşe, care nu au afectat însã prea mult tradiţiile. În oraşe se menţineau deosebirile dintre
grupurile conducãtoare şi oamenii de rând, mai ales în ceea ce priveşte nivelul general de
culturã, dobândirea de cunoştinţe şi de prestigiu social. Grupul conducãtor era alcãtuit din
birocraţii care aduceau din afara ţãrii idei şi cunoştinţe noi pentru a fi aplicate în industrie,
comerţ, afaceri, politicã şi societate. Oamenii de rând se adreasau acestor autoritãţi cu
apelativul “kanin sama” ( domnule oficial ). O parte din miniştrii noului guvern Meiji erau
foşti daimyo, al cãror salariu reflecta prestigiul social cu care aceştia veniserã din trecut. De
pildã, primul ministru – dajo daijin – sau un ministru – sangi – primeau pe lunã 800-900 de
yeni, o sumã extrem de mare având în vedere cã o oficialitate de rangul nouã primea doar
50 de yeni lunar.
Aceşti birocraţi de rangul întâi primeau locuinţe în casele deţinute mai înainte de
daimyo. Cele mai multe se aflau în cartierul din vestul palatului imperial din Tokyo, pe o

8
colinã, şi în ele îmbinau stilul tradiţional nipon cu stilul modern, abia importat din Occident.
Bucurându-se de prestigiu şi de relativã bogãţie, spune Yazaki Takeo în lucrarea “Social
change and the City in Japan” ( “Schimbãrile social şi oraşul japonez” ), noii birocraţi au
lucrat cu entuziasm pentru introducerea modernismului occidental în Japonia şi chiar în
casele lor, cheltuind sume mari de bani pe îmbrãcãminte şi mobilã occidentale, participând
la întâlniri cu multe gheişe, plecând de acasã cu caleaşca şi chiar întreţinând metrese în
cartierele gheişelor ca Yanagibashi, cum fãceu daimyo în trecut.
Poate cã pãstrarea tradiţiilor vechi şi dupã Revoluţia Meiji este mai bine observatã în
rândul negustorilor, care au devenit clasa situatã imediat dupã birocraţi şi cler. Între
comercianţii oraşelor cei mai importanţi erau negustorii cu ridicata, cu toate cã rolul lor în
a pregãti mãrfurile în procesul de producţie, pentru a fi vândute cu amãnuntul, a scãzut
simţitor, mai ales dupã ce industria a trecut la producţia de masã, livrând ea însãşi marfa
ambalatã pentru a fi desfãcutã cu bucata. Aceasta s-a întâmplat însã dupã rãzboiul japono-
chinez din 1894-1895, pânã la care comercianţii noului regim au continuat sã lucreze dupã
metodele tradiţionale moştenite de la înaintaşi, menţinãnd, în acest fel, obiceiuri feudale.
Şeful casei comerciale avea o autoritate absolutã, iar membrii “familiei comerciale” erau
legaţi de şef prin relaţii sacre. Loialitatea angajaţilor era totalã, iar şeful îi tratat, în schimb,
cu bunãtate şi autoritate, învãţând salariaţii nu numai meseria de negustor, în mulţi ani de
ucenicie, ci şi cum sã se mândreascã cu emblema companiei comerciale ce flutura pe
norenul agãţat la intrarea în magazinele casei comerciale respective. Exista un ritual întreg
de muncã şi promovare a angajaţilor de la ucenic la director, care putea acţiona în numele
patronului.
În consecinţã, odatã cu adoptarea tehnologiei occidentale, mulţi samurai şi daimyo şi-au
schimbat repede îmbrãcãmintea cu alta occidentalã, dar modelel sociale de existenţã a lor
au rãmas practic neschimbate, feudale. Familia a rãmas aceeaşi şi au persistat valorile şi
structurile feudale ca o caracteristicã deosebitã a Revoluţiei Meiji, poate şi datoritã vitezei
cu care Japonia a trecut de la o societate predominant agrarã la una industrialã.
Astfel, prin aceste transformãri remarcabile, prin îmbinarea armonioasã dintre tradiţie şi
modernitate, petrecute în timpul ei, Era Meiji rãmâne în istorie ca una din cele mai
interesante perioade din evoluţia unei naţiuni şi ca cel mai important moment din istoria
naţionalã a Japoniei.

Bibliografie : Ioan Timuş, “Japonia de ieri şi de azi”

Florea Ţuiu, “Niponism”
“Istorie” – manual pentru clasa a X-a