Sunteți pe pagina 1din 21

Tripticele de la Roșia Montană

și limba latină vulgară


http://scrieliber.ro/tripticele-de-la-rosia-montana-si-limba-latina-vulgara/

…din lucrarea
Istorie Furată, autor Cornel
Bîrsan
O descoperire de excepție, dar
puțin mediatizată este cea a
tăblițelor triptice, descoperite la
Roșia Montană, descoperire
care vine în sprijinul
confirmării originii limbii
dacice de sorginte latină,
respectiv latina vulgară .
Povestea lor a
fost prezentată în lucrarea
“Romanica” a lui G.Popa-
Lisseanu în anul 1926. Primele
triptice (cărti cu trei foi de
lemn cerate legate între ele) au
apărut în anul 1835 la
Munchen, ca fiind descoperite
în minele de aur de la Roșia.
Tăblițele s-au descoperit între
anii 1788 si 1855, se pare că
inițial au fost 50 de astfel de
triptice, din care în prezent mai
sunt doar 25, celelalte fiind
scoase din țară și aflate
probabil în colecții personale în
Budapesta, Viena și Berlin.
Conținutul tripticelor este unul
banal: contracte între
proprietari de mine și arendași,
un edict de dizolvare a unui
colegiu funerar, o listă de
bucate pentru o masă
organizată de un colegiu de
meseriași, contracte de
vânzare-cumpărare de sclavi și
asocieri în vederea exploatării
găurilor de mină, dar existența
lor răstoarnă o serie de idei
preconcepute ale istoricilor și
cercetătorilor români și străini.
Aceste documente sunt emise
între anii 139-167, fiind scrise
cu o scriere cursivă latină,
necunoscută până acum.
Gheorghe Popa-Lisseanu,
referindu-se la triptice,
menționează faptul că ele nu
au fost inventate de către
romani, ci de greci, care
(posibil) le-au preluat de la
popoarele trace.
Până în prezent se afirma că
dacii nu exploatau aurul și nu-
l prelucrau. Cercetătorii
francezi care s-au ocupat de
această descoperire,
concluzionează, în urma
datării probelor cu carbon C14,
că exploatarea rețelei de galerii
Țarina s-a început la mijlocul
secolului I î.Chr, ori la acea
vreme doar dacii putuseră să
inițieze activităti miniere de
exploatare și prelucrare,
ulterioară a aurului.
În anul 1873 istoricul german
Theodor Mommsen (1817–
1903) va publica conținutul
integral a 25 de tăblițe cu
comentarii și ilustrație grafică.
Părerea unanimă a tuturor
cercetătorilor este faptul că
tripticele sunt documente
extrem de rare și de o mare
importanță, ele fiind o dovadă
foarte pertinentă privind
răspândirea limbii latine
vulgare la începutul secolului
al II-lea (una dintre plăcuțe
fiind datată cu anul 139
d.Chr.). Până la această
descoperire nu se știuse
niciodată despre existența unei
scrieri a limbii latine vulgare.
Tripticele de la Roșia Montană,
precum și un triptic cu o
chitanță descoperită în anul
1875 la Pompei, într-un cufăr
din locuința bancherului
Jucundus Cecilius sunt
singurele dovezi a vechimii și
răspândirii scrierii limbii latine
vulgare – limba priscă – limba
bătrână (!) . Tăblițele, totodată,
sunt dovada clară că limba
latină vulgară se vorbea uzual
de către popoarele trace din
întregul spațiu balcano-
carpatic. Colonii dalmato-iliri
aduși ca specialiști în
exploatarea aurului se
înțelegeau perfect prin limbaj
cu băștinașii daci. Să nu uitam
că la acea vreme 139 d.Chr.
trecuseră doar 32 de ani de la
ocuparea Daciei de către
romani, perioadă prea scurtă
pentru așa susținuta teorie a
romanizării pașnice sau forțate.
Contractele erau scrise de
aceași mână de la început și
până la sfârșit, deoarece părțile
implicate în contract
(proprietarii minei, băieșii
arendași, martorii) nu știau să
scrie litere (quia se litteras
scire negavit). Ciudățenia limbii
latine vulgare este folosirea
perfectului simplu românesc
asa numitul “oltenism”. Un
martor la contractul de
vânzare a unei femei, se
menționează cu termenul
“segnai”, în loc de “signavi”
termen utilizat de latina
romană.
Cine erau însă acesti
proprietari de mină, băieși
arendași și martori. Din cele
mentionate în triptice, o sută
de nume sunt romane,
persoane care se pretindeau
proprietari a găurilor de mină.
Mulți dintre băieșii arendași
erau dalmați din tribul
piruștilor, trib dacic care trăia
în Dalmația dar și în Munții
Apuseni. Într-un contract se
menționează cumpărarea unei
femei pe nume Passima de
către un oarecare Dasius
Verzonis, femeie care “pirusta
e” Din păcate nu știm din care
trib dacic făcea parte, cel din
Munții Apuseni sau din
Dalmația. Totodată sunt
prezenți și vreo cincisprezece
băieși de origine grecească, dar
și peste patruzeci de nume
dacice și tracice.
În toată această afacere de
exploatare a aurului există
însă o suspiciune, se pare că
întreaga activitate era una de
natura ilegală. În mod normal,
exploatarea minelor de aur era
doar apanajul și dreptul
Împăraților Romani. Și totuși în
tăblițe se vorbește despre
particulari ca proprietari a
găurilor de mină și despre băeși
arendași dalmați, greci, daci
sau traci. Alt lucru ciudat este
faptul că aceste contracte au
fost scrise în limba latină
vulgară și nu în latina cultă,
cea oficială în care
administrația romană iși ținea
evidențele. Se pare că această
afacere se făcea fără știrea
administrației romane, fiind
probabil stopată în urma
descoperirii ei de către oficialii
romani. Numai astfel se explică
de ce tripticele au fost ținute și
ulterior “îngropate” în galerii de
mină greu ccesibile, pentru a
nu se afla, probabil numele
celor implicați în această
afacere ilicită.
Un alt fapt ce duce la
confirmarea acestei ipoteze
este legea „colegiilor” care se
ocupa de aceste exploatări,
colegii care erau organizate ca
stat în stat: ”tu care voiești să
intri în această asociațiune,
începe prin a ceti legea cu grijă
și apoi intră. Acesta este
mijlocul de a nu se întâmpla ca
mai târziu să te
caiești” (G.Popa-Lisseanu –
Romantica). Caracterul
asocierii si a legii este mai
mult decât similiară cu
perceptele Mafiei din prezent,
mai ales ținând cont ca era
vorba de aur.
Aceasta afacere dubioasă avea
să se transmită peste timp, în
mod bizar, si asupra tăblițelor
în sine.
Tripticele fiind descoperite în
timpul ocupației austro-
maghiare, intrate pe mâna
unor indivizi dubioși vor fi
supuse unor încercări de
falsificare. Conținutul lor,
dovada identității și
continuității dacilor deranja
din punct de vedere a politicii
acelor timpuri, astfel încât
“autori neidentificați” vor topi
pe anumite părți ceara
protectoare de pe tăblițe, vor
șterge cuvinte și vor
reinscripționa tripticele cu
numele multor “eroi” a
triburilor huno-maghiare.
Încercarea acestor persoane
interesate de schimbarea
cursului normal al istoriei, era
să prezinte o dovadă a vechimii
ungurilor în Trasnilvania,
aduși ca băieși arendași sau
sclavi de către romani pentru a
muncii la mine. Să nu uităm
însă că hunii vor apărea în
Europa, sub forma unei
recunoașteri abia în anul 395,
iar maghiarii după mai bine de
400 de ani de la moartea lui
Attila. Gheorghe Popa –
Lisseanu scrie în lucrarea sa
“Romanica” că aceste încercări
de falsificare a tripticelor vor
determina pe doi paleografi
francezi să se pronunțe ca
sceptici privitor la autencitatea
lor, scepticism care va fi
depășit în momentul în care se
vor arăta interesați să studieze
modelele care au stat la baza
falsurilor.
Fapt excepțional că despre
această limbă latină vulgară și
a ei scriere avea să
pomenească Diodor din Sicilia
în a saBiblioteca Istorica, fără
ca acest lucru să de-a de
gândit istoricilor și
cercetătorilor : ‘’ ba chiar se
spune că atunci când Cadmos
adusese din Fenicia literele, el
cel dintâi le-a folosit în limba
elenă, dând fiecăruia numele şi
forma sa. Aceste litere au fost
numite, cu denumire generală,
feniciene, căci din Fenicia
fuseseră aduse de eleni, ar mai
fi avut si denumirea specială
de pelasgice (subl. noastră)
fiindcă pelasgii s-au folosit cei
dintâi de aceste caractere,
adaptate limbii lor.’’ sau, ’’cât
priveşte Linos se spune că el a
însemnat cu litere pelasgice
isprăvile întâiului Dionysos,
înfăţişând în lucrarea sa şi
celelalte legende. La fel s-ar fi
folosit de scrierea pelasgică şi
Orfeu şi Pronapides, dascălul
lui Homer, un foarte dăruit
meşter al cuvântului’’.
Și mai mult decât atât, Marcus
Porcius Cato, numit si Cato cel
Bătrân, om politic și istoric
roman, care a trait între anii
234–149 i.Chr., menționa în
scrierile sale un fapt absolut
senzațional, care din păcate
este ignorat și în prezent: „în
plus, e posibil ca cu mult
înainte să fi fost inventat
alfabetul latin şi înainte să fi
ajuns Carmenta şi Grecia
împreună cu Evandru la gurile
Tibrului şi pe pământ roman,
după ce i-au alungat pe
băştinaşi, şi înainte ca neamul
acela necultivat să înveţe
rânduiala şi scrierea, [e posibil]
ca geţii să fi avut alfabet
propriu. Deşi nu pot afirma
fără tăgadă acest lucru (căci
nu cunosc pe autorul acestui
fapt), totuşi acest lucru se
poate lămuri îndeajuns din
aceea că geţii chiar înainte de
întemeierea Romei (753 i.Chr.)
cântau acompaniaţi de fluier
faptele glorioase scrise în
versuri ale eroilor lor; lucru
care la romani a devenit
obişnuinţă doar după mult
timp … „
„Cea mai veche limba latină,
ne spune Isidor, a mai fost
numită de unii autori și lingua
prisca, adeca limba
bătrână. Limba prisca, scrie
dânsul *a fost aceea de care s-
au folosit locuitorii cei mai
vechi ai Italiei în timpurile lui
Ianus si Saturn. Această limbă
însă nu avea forme regulate și
stabile dupa cum se poate
vedea în carminele saliare*. De
asemenea, scrie Festus: *Prisci
Latini au fost aceia cari au
existat înainte de întemeierea
Romei.* … Ea (limba priscă) a
fost limba triburilor pastorale,
arimice și latine, ce se vorbise
în timpurile marelui imperiu
pelasg, și era astfel identică cu
limba barbară veche. … Încă,
încet cu încetul sub curentul
ideilor grecești, limba prisca fu
considerată în Italia ca o limbă
nenobilă, barbară, nedemnă de
poporul roman și astfel
eliminată din uzul literar.
„ (Nicolae Densușianu – Dacia
Preistorică)
G.Popa-Lisseanu în
capitolul Table cerate
descoperite în Transilvania din
cartea Romanica, scriind
despre tripticele de la Roșia
Montana, menționează despre
limba latină vulgară numind-
o prisca latinitas.
„ Începutul și origina unei limbi
este anevoie de fixat în mod
cronologic; într'adevăr, dacă
voim de pildă să ne dam seama
despre prima aparițiune a
limbei noastre, ne va fi greu ,
ba poate chiar imposibil , să
aflăm un moment precis, de la
care să putem zice că începe
graiul nostru românesc.
Capitolul de față are să
dovedească – în parte, după
tablele cerate de la Abrud –
existența acestei a doua limbi a
Romanilor, existența graiului
vulgar latin, embrionul din care
avea să se dezvolte limba
românească. ..
De aci rezultă că importanța
limbistică a acestor table este
așa de mare, încât un curs de
istorie a limbei noastre romane,
ar fi necomplet, ba poate chiar
imposibil, dacă nu s-ar
examina mai întâiu formele și
construcțiunile latine din aceste
prețioase monumente. Limba
română, pusă în raport cu
graiul vulgar al romanilor,
prezintă un interes cu mult mai
mare decât, când e pusă în
raport cu cea clasică.
Mult timp s-a tras la îndoială
existența unei limbi romane
paralele cu aceea în care ne
sunt transmise scrierea
clasicilor.” (G.Popa-Lisseanu –
Romanica)