din domeniul medicinei pe teritoriul Daciei ne stau mărturie atât izvoarele literare, cât şi descoperirile arheologice. Marele gânditor Platon ne vorbeşte de leacurile şi des - cântecele preoţilor vindecători daci, ucenici ai lui Zalmoxis “despre care se zice că au darul de a-i face pe oameni nemuritori” (Platon, Charmides, 156 d). El a consemnat chiar şi un principiu de medicină sacerdotală dacică: “Zalmoxis - spune el textual, referindu-se la preoţii-medici daci – regele nostru, care este şi zeu, spune că, precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm întâi capul, ori capul fără trup, aşa nu se poate să încercăm a vindeca trupul fără să îngrijim şi de suflet şi că tocmai de aceea sunt boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe, căci, dacă acesta merge rău, este cu neputinţă ca partea să meargă bine”. Dovada cea mai sigură că medicina dacogeţilor şi cunoştinţele lor în materie de plante erau de un mare prestigiu în lumea greco- romană rezidă tocmai din faptul că numirile dacice au fost înscrise în textele de medicină cultă reprezentative ale vremii. Existenţa cunoştinţelor ştiinţifice în societatea dacogetică de pe vremea lui Burebista face dovada înaltului grad de dezvoltare pe care l-a atins societatea strămoşilor noştri. Odată cu depăşirea epocii preistorice, medicina a făcut un serios pas înainte, a intrat într-o fază nouă, intermediară, cea a medicinei sacerdotale. Toate popoarele au trecut prin ea. Preoţii sunt depozitarii culturii, ei nu mai iau parte efectivă în procesul de producţie, şi se dedică exclusiv activităţii intelectuale. Medicina practicată de preoţi, în general, şi, desigur, ca şi aceea pe care o efectuau preoţii daci, a fost plină de idei teologice. Dar, pentru a-şi putea menţine do - minaţia, preoţii erau interesaţi în a obţine succese medicale şi, de aceea, ei practicau pe lângă vrăji şi incantaţii şi elemente terapeutice empirice. O dovadă sigură despre îmbinarea vrăjitoriei cu arta vindecării la geto-daci şi, deci, despre existenţa medicinei hie - ratice, pe lângă relatările lui Iordanes, ne este oferită de Strabon, care ne spune că preotul era vrăjitor (goes) şi medic (iatros). Preoţii geto-daci se bucurau de un covârşitor prestigiu, având în posesiune exclusivă nu numai secretele cunoştinţelor şi practicilor teologice şi de cult, ci şi pe cele medicale, precum şi tainele prezicerii viitorului, rol asemănător cu cel al druizilor, preoţii celţilor. Religia geto-dacilor este politeistă, iar printre divinităţile lor unele au putut avea şi rosturi medicale. Zalmoxis ca şi “rege al sufletelor morţilor şi dătător de viaţă de la care vine întreaga vegetaţie a naturii” are uneori rolul de a alunga spiritele rele. În cadrul unor astfel de concepţii, zeii buni, dătători de viaţă şi belşug, sunt aceia care alungă duhurile rele ce cauzează boală sau dezleagă pe om de pedeapsă, boala fiind concepută ca un duh rău, un corp străin pătruns în organism sau ca o pedeapsă divină. Astfel printre abilităţile lui Zalmoxis se înscriu şi cele de vindecător. Principiile terapeutice folosite de preoţii lui Zalmoxis erau destul de integraliste, asemănătoare cu cele ale Şcolii hipocratice. O altă divinitate, care se presupune că ar fi fost chiar reprezentantul sănătăţii este Derzis (Derzeles sau Darzos). Bendis, divinitate a nopţii, a farmecelor şi a descântecelor, care patrona vrăjile femeilor geto-dace, avea şi ea printre altele şi rosturi medicale, la fel ca Artemis (Diana romană) din lumea grecească, care vindecă numeroase boli. Pe lângă aceste trei zeităţi se pare că în Dacia preromană mai erau adorate şi nimfe ale apelor tămăduitoare, după cum ne-o dovedesc inscripţiile din epoca romană. Dacă în privinţa bolilor, pentru perioada dacică, avem, comparativ mai puţine date decât am avut pentru perioada anterioară în schimb ştim ceva mai multe în legătură cu practicile medicale, în special cunoaştem mai multe mijloace terapeutice. Este vorba, în primul rând, de plantele vindecătoare, de diferite substanţe animale ori minerale şi apoi de practici magice legate de arta vindecării. Este adevărat să multe dintre afecţiunile vindecătoare ale daco-geţilor nu au un fond terapeutic real, aşa ar fi, de exemplu, descântecele. Sunt însă unele – şi ne referim din nou la plantele medicinale -, care, în marea lor majoritate, au o acţiune farmaco-dinamică bine cunoscută în farmacologie, iar indicaţiile terapeutice, de cele mai multe ori, sunt identice ori asemănătoare cu cele ale medicinei ştiinţifice. În domeniul chirurgiei, datele sunt suficiente pentru a ne dovedi practicarea unei chirurgii traumatologice şi chiar a unor operaţii complicate cum sunt trepanaţiile. Dovada cea mai elocventă a existenţei chirurgiei traumatologice la daci ne este oferită de trusa medicală (caseta de lemn cu mâner de fier) descoperită pe una dintre terasele “Dealului Grădiştei” în 1954, loc pe care era aşezat oraşul Sarmisegetusa, din vremea lui Decebal. Caseta conţinea: o pensetă de bronz, o lamă de cuţit din fier cu apărători din bronz, o placă formată din cenuşă vulcanică presată şi cinci mici borcănaşe de lut ars. Desigur că penseta era folosită pentru a putea pătrunde în profunzimea plăgilor, reprezentând un prelungitor al degetelor celui care execută operaţia, fiind acţionată pe baza principiilor pârghiilor. Tot în aces scop se folosesc şi astăzi pensetele în chirurgia modernă. Lama de cuţit din fier este prevăzută cu apărători din bronz, ceea ce pledează pentru o întrebuinţare deosebită, trebuie să fi fost utilizată ca intrument chirurgical şi de aceea cercetătorii s-au gândit la un bisturiu. Placa de cenuşă vulcanică era probabil utilizată pe linie traumatolo - gică, presându-se praful pe răni şi ulceraţii, ca absorbant şi cicatrizant. Alte obiecte cu presupuse scopuri medicale au fost găsite în locurile unde s-au aflat aşezări geto-dace. În afară de aceste obiecte, cercetătorii au fost încântaţi să descopere printre puţinele schelete geto-dace păstrate şi două care au fost trepanate pe craniu. Se pare că operaţiile au reuşit şi că indivizii au supravieţuit încă mult timp după intervenţie. Am menţionat mai sus existenţa plantelor medicinale folosite de către daci. În scrierea sa, Pedanius Dioscoride, intitulată “Materia medica”, opera de bază a medicinei culte din secolul I a.Ch., ca şi într-o versiune latină atribuită lui Pseudo-Apuleius, sunt amin tite, atunci când se vorbeşte despre acţiunile vindecătoare ale plantelor din Grecia şi Asia Mică, şi denumirile acestora în limba dacică. Cu siguranţă că plantele folosite de către strămoşii noştri erau mult mai multe decât cele consemnate de către savantul antic iar dintre acestea voi enumera mai jos câteva, pe care lingviştii le-au selectat drept autentic dacice: 1. Aniarsexe (Onobrtychis viciaefolia Scop., Iarba săracă, Sparceta). Dioscorides spune că planta are pu - terea de a vindeca abcesele simple. Băută cu vin este bună în retenţia de urină, iar ca alifie, amestecată cu untdelemn, este sudorifică. 2. Boudathla (Anchusa officinalis L., Limba boului, Miruţa). Dioscorides spune că planta pusă în vin pare să fie binefăcătoare. Florile acestei plante posedă pe lângă mucilagiu, o mică porţie de nitrat de potasiu. 3. Cinouboila (Bryonia albă L., Împărăteasă, Mutrătoarea). Dioscoride spune că frunzele, fructele şi rădăcinile acestei plante au efecte puternice: din cauza aceasta se pun, cu sare, pe ulceraţii şi pe cangrene. 4. Coadama ori Coalama (Alisma plantago-aquatica L., Limbariţa, Pătlagina apei). Dioscoride spune că această plantă este răcoritoare şi astringentă, fiind bună pentru mâncărimi şi pentru ulceraţii învechite, care rod ţesuturile. 5. Dielleina (Hyoscyamus niger L., Nebunariţa, Sunătoarea). Dioscoride crede că planta provoacă nebunie şi somn greu, fiind de aceea greu de folosit. O varietate a acestei buruieni are efecte mai moderate şi este bună pentru tratamente. 6. Dyn (Urtica dioica L., Urzică, Urzică de pădure). Dioscoride spune să frunzele acestei plante vindecă, sub formă de cataplasme muşcăturile de câine. Este bună la luxaţii, umflături, parotidite, tumori axilare, abcese. 7. Guoleta (Lithospermum arvense L., Mărgeluşe). Dioscoride arată că sămânţa acestei plante, băută cu vin, sfărâmă pietrele la rinichi şi dă drumul urinei. 8. Salia (Datura stramonium L., Alaur, Bolondariţa). Dioscoride spune că frunzele acestei plante, ţinute în vin şi aplicate sub formă de cataplasme, fac să iasă aşchiile de lemn sau tot ce-a intrat străin în corp. Desigur că printre aceste medicamente antice nu se aflau numai plante medicinale ci şi leacuri de origine animală, cum ar fi, de exmplu, grăsimile, pentru prepararea unguentelor şi altele. În trusa medicală prezentată mai sus s-au găsit şi 5 văscioare de lut, lucrate cu deosebită grijă, care au servit la depozitarea substanţelor medicale. Daco-getilor nu le erau cunoscute numai plantele vindecătoare ci şi diferite otrăvuri de esenţă vegetală ori animală. Despre acestea ni s-au păstrat câteva menţiuni în textele scriitorilor antici. Astfel, în timpul celui de al doilea război cu romanii (105-106 d.Ch.) Longinus, general roman îndrăgit de împărat este făcut prizonier de către Decebal. Pentru a nu fi nevoie de o răscumpărare Longinus se sinucide bând otrava procurată de la un localnic. De ce natură a fost otrava cu care şi-a curmat zilele curajosul general roman nu putem şti. În schimb, ştim că pentru ungerea săgeţilor daco-geţii foloseau otrava extrasă din plante ori luată de la animale. Ovidiu în scrisorile sale trimise din exilul petrecut la Tomis relatează că aceştia îţi ung săgeţile cu venin de viperă: “Trist., Şi cu venin de viperă sunt unse ale lor săgeţi”. Medicul grec Galenos spune că geţii preparau o otravă pentru ungerea săgeţilor din sucul plantei numite helenium. În final voi aminti băile şi apele curative şi efectul lor asupra sănătăţii omului, pe care autorii antici, începând cu Hipocrate până la Galenus şi Oribasius, le amintesc în scrierile lor. Acestea ne arată preţuirea de care se bucurau în antichitate tratamentele cu ape vindecătoare. Avem dovezi sigure că dintre numeroasele izvoare cu apă curativă ale ţării noastre unele au fost folosite de către romani, care, după cucerirea şi transformarea celei mai mari părţi din Dacia în provincie romană, au construit în câteva locuri staţiuni balneare. Multe dintre acestea s-au bucurat de o popularitate ridicată. Săpăturile arheologice denotă faptul că izvoarele cu ape vindecătoare au fost folosite cu mult înainte de sosirea romanilor în Dacia (se ştie că numele băilor de la Geoagiu, în antichitate, a fost Germisara, toponimic de origine dacică, moştenit şi transmis în această formă şi în epoca romană). Trebuie amintit repertoriul localităţilor cu ape curative din Dacia: Bala, jud. Mehedinţi; Băile Herculane, jud Caraş-Severin; Bodoc, jud. Covasna; Biborţeni, jud. Covasna; Călimăneşti, jud. Vâlcea; Geoagiu, jud. Hunedoara; Tuşnad- Băi, jud. Harghita; Sărata Monteoru, jud. Buzău.