UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE,RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE

POLITICE
ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII
PROGRAM DE STUDII : ISTORIE

LUCRARE DE SEMINAR
PROVINCIA ROMANĂ DACIA
HOTARELE, ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ
ȘI ORGANIZAREA MILITARĂ

Îndrumător:
Lect. Univ. Dr. Florin Sfrengeu
Student :
Pavel Natanael

Oradea
2022
 1. Hotarele Provinciei Romane Dacia

Cucerirea de către romani a teritoriilor dacice de la nord de Dunăre și încadrarea

lor în sistemul social-economic, politic-administrativ și militar al Imperiului roman
constituie începutul unei noi epoci în istoria Daciei.
Stăpânirea romană în Dacia s-a instaurat pe calea armelor și s-a menținut tot
timpul sprijinindu-se pe o armată numeroasă și pe un puternic sistem de apărare. Cu
toate acestea stăpânirea romană n-a avut un caracter distructiv.1
Întinderea teritoriilor cucerite de stăpânirea romană la nordul Dunării precum și
încadrarea lor administrativă și militară în sistemul provincial roman sunt conturate pe
baza surselor epigrafice, dar mai ales a datelor arheologice.
Provincia Dacia exista deja la 11 august 106 așa cum o dovedește diploma
militară eliberată în anul 110 la Porolissum. Provincia s-a constituit prin lege specială
(lex provinciae) promulgată de împăratul Traian, care rămâne în Dacia până în
primăvara anului 107, pentru a supraveghea organizarea și apărarea noii provincii.
Din spațiul dacic cucerit de Traian numai anumite părți au format provincia Dacia
și anume Oltenia de la vest de cursul Jiului, Banatul și Transilvania, fără partea sud-
estică și bazinul Ciuc-Gheorgheni, restul teritoriului fiind anexat la provincia Moesia
Inferior și anume cea mai mare parte a Munteniei precum și sudul Moldovei.
Tot de Moesia Inferior aparținea administrativ o bună parte de pământ de la
nordul Deltei și Pontul Euxin până la Olbia.
Frontiera provinciei Dacia de la confluența Jiului cu Dunărea mergea pe fluviu în
sus pe la Drobeta (Turnu-Severin), Dierna (Orșova), Viminacium, Singidunum
(Belgrad) și Acumincum la vărsarea Tisei, Dunărea despărțind provincia Moesia
Superior de Dacia Traiană. De la Partiscum până la vest de Micia (Vețel), unde exista
un puternic castru pentru trupe auxiliare frontiera noii provincii Dacia spre dacii liberi
din Crișana era pe râul Mureș.

1
Bejan Adrian, Istoria Daciei romane, Ed. Dacia Felix, Timișoara, 1998, p. 4.

1
 Linia de demarcație între provincia Dacia și Provincia Moesia Inferior era Valea
Oltului, iar de aici până la PasulVâlcan erau Carpații Meridionali. De la Carpați la
Dunăre spre sud limita între cele două provincii urma cel mai probabil traseul ce
cobora de la Vârtop și Bumbești Jiu
urmând cursul Jiului până la Dunăre.

Sursă foto2

După moartea lui Traian între anii 117-118 la începutul domniei lui Hadrian
hotarele Daciei romane suferă schimbări importante. Împăratul Hadrian adoptă o
politica defensivă scoate din cadrul militar și politic al Imperiului, Muntenia și sudul
Moldovei, ce aparținuseră Moesiei Inferior.
Începând cu Hadrian în hotarele Daciei Romane divizate în Dacia Inferior, Dacia
Superior și Dacia Porolissensis erau întreg Banatul aproape toată Transilvania, Oltenia
și o bună zonă din vestul Munteniei. Hotarele Daciei Romane fixate de Hadrian au
rămas în mare Parte neschimbate până pe timpul lui Gallienus.
Au rămas în afara granițelor Daciei Romane Crișana, Maramureșul, Țara Oașului,
Depresiunea Ciucului, Moldova și partea Munteniei până la linia fortificată
transalutană.

2
https://www.researchgate.net/figure/FIGURA-1-Harta-frontierelor-romane-din-Romania-cuprinzand-localizarea-
castrului-de-la_fig1_328841094 (accesat la data de 24.11.2022).

2
 1.1. Organizarea administrativă a Provinciei Romane Dacia

În timpul împăratului Traian ca provincie unitară de la 106 până la 118 la

începutul domniei lui Hadrian Dacia a fost o provincie imperială de rang consular
deoarece pe teritoriul ei se aflau 3 legiuni: XIII Gemina, IV Flavia și I Adiutrix.
Guvernatorul avea sediul la Apulum iar reședința procuratorului financiar se afla la
Ulpia Traiana.
Primul guvernator al Daciei a fost consulul Iulius Sabinus, conform Diplomei
Militare din 14 octombrie 109 descoperită în Moesia Superior.3
Guvernatorii Daciei Traiane dispuneau de numeroase efective militare, legiuni și
trupe auxiliare, de aceea primii guvernatori ai provinciei au fost aleși dintre consularii
cu multă experiență politică, militară și administrativă.
În vara anului 117 Hadrian din cauza războiului cu roxolanii și iazigii, a fost
nevoit să se oprească în Moesia și Dacia unde a procedat la mari schimbări
administrative și militare.
Conform lui Eutropius împăratul intenționa să părăsească Dacia îă la sfatul
prietenilor , pentru „a nu lăsa mulți cetățeni romani în mâna barbarilor” 4, a renunțat la
idee. În 118 Hadrian în locul Daciei Unitare a înființat trei noi provincii separate:
Dacia Inferior, Dacia Superior și Dacia Porolissensis.

3
J. Garbsch, Das alteste Militardiplom fur die Provinz Dakien, în BVb1 54, 1989, p. 137 și urm.
4
Eutropius, VIII, 6, 2: Idem de Dacia facere conatum, amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur.

3
 Sursă foto5

Dacia Superior era provincia cea mai întinsă și cuprindea Oltenia de la vest de
Jiu, întreg Banatul și Transilvania, mai puțin părțile sale sud-estice și nord-vestice
încorporate în Dacia Inferior și Dacia Porolissensis.
Dacia Superior este prima atestată documentar în trei diplome militare din 29
iunie 120 descoperite la Porolissum, Românași (jud. Sălaj) și Cășeiu (jud. Cluj).
Dacia Superior prezenta importanță maximă nu numai ca teritoriu și poziție
geografică ci și d.p.d.v. economic-social militar și cultural, deoarece pe teritoriul
provinciei se găseau principalele mine de aur, ocne de sare, zăcăminte de minereuri de
fier, stațiuni balneare, colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, municipiul Drobeta și
orașe dezvoltate ulterior (Apulum, Dierna, Tibiscum, Ampelum), precum și castrul
permanent al legiunii XIII Gemina.
Dacia Superior era condusă de un legatus Augusti de rang pretorial, reședința
guvernatorului se afla la Apulum, primul guvernator al provinciei fiind Iulius Severus
între anii 119/120-127.

5
https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/11/26/integrarea-dacilor-in-lumea-romana-teste-recapitulative-pe-
lectii/provincia-romana-dacia/ (accesat la data de 24.11.2022).

4
 Dacia Inferior înființată în anul 118 este atestată epigrafic la 22 martie 129 în
Diploma Militară descoperită la Grojdibodu (jud. Olt). Teritoriul acestei provincii
cuprindea Oltenia de la est de Jiu, sud-estul Transilvaniei și partea din vestul
Munteniei delimitată spre dacii liberi de limesul trasalutan.
Regiunile de la nordul Dunării ce nu au fost abandonate și aparținuseră înainte
Moesiei Inferior au fost subordonate unei noi provincii numită Dacia Inferior. Deși la
înființare Provincia Dacia Inferior avea un singur oraș Romula, d.p.d.v. militar avea
numeroase trupe auxiliare, iar lipsa unei legiuni a determinat ca la conducerea
provinciei să fie doar un procurator Augusti, care dispunea de toate atribuțiile
administrative, judecătorești, financiare și militare.
Sediul guvernatorului provinciei a fost pentru scurt timp la Buridava (Stolniceni,
jud Olt) însă s-a mutat imediat la Romula (Reșca, jud. Olt).
Dacia Porolissensis este atestată în două diplome militare de la 10 august 123 și 2
iulie 133 descoperite în castrul roman de la Gherla.
Dacia Porolissensis deși dispunea de cel mai restrâns teritoriu dintre cele trei
provincii nou înființate de Hadrian prezenta totuși o mare importanță militară.
Trupele auxiliare erau foarte numeroase și formau o armată separată deși înainte
de 168 pe teritoriul provinciei nu se afla nici o legiune.
Localitățile mai importante erau municipiul Napoca creat de Hadrian, Porolissum
și Potaissa precum și numeroase așezări rurale. La fel ca și Dacia Inferior la
conducerea Daciei Porolissensis se afla un procurator Augusti de rang ecvestru, care
cumula toate atribuțiile administrative, judecătorești, financiare și militare, sediul său
permanent s-a aflat la Napoca.
Odată cu anul 168 în timpul împăratului Marcus Aurelius datorită atacurilor
marcomanilor și a iazigilor din Câmpia Tisei pentru o mai bună apărare și administrare
a teritoriilor romane de la nordul Dunării cele trei provincii dacice deși rămâneau
provincii separate în continuare, sub raport administrativ și militar sunt puse sub
conducerea unui singur guvernator cu sediul la Apulum.

5
 Guvernatorul purta titlul oficial de legatus Augusti și era de rang consular
deoarece la nordul Dunării se găseau atunci două legiuni: XIII Gemina și V
Macedonica, deoarece în 168 este mutată de la Troesmis (Turcoaia) la Potaissa (Turda)
legiunea V Macedonica.
Începând din 168 două din cele trei provincii au nume schimbat: Dacia Inferior se
va numi Dacia Malvensis iar Dacia Superior va avea numele de Dacia Apulensis.

Sursă foto6

Dacă în ceea ce privește Dacia Porolissensis își va păstra vechile limite teritoriale,
Dacia Malvensis cuprindea vestul Munteniei și întreaga Oltenie iar Dacia Apulensis
avea tot Banatul și Transilvania.
Fiecare provincie avea procurator financiar propriu cu reședința în capitală la
Sarmizegetusa pentru Dacia Apulensis, Napoca pentru Dacia Porolissensis respectiv
Romula pentru Dacia Malvensis.
După reforma lui Marcus Aurelius primul guvernator al celor trei Dacii a fost
consularul M. Claudius Fronto, căzut pe câmpul de luptă în anul 170 în războiul cu
marcomanii și iazigii.

6
http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-aratau-orasele-daciei-romane/dacia-romana-4/(accesat la data de 24.11.2022).

6
 Ulterior până la împăratul Gordian al III-lea (238-244) se mai cunosc 25 de
guvernatori ai celor trei Dacii dintre care merită amintiți: P. Helvius Pertinax (177-
180), viitor împărat și P. Septimius Geta (194/195-197) fratele împăratului aproape cu
același nume.
În ceea ce privește organizarea administrativă a teritoriului provinciei romane
Dacia, imediat după cucerire în concordanță cu prevederile dreptului roman, întreg
teritoriul dacic cucerit a trecut în proprietatea imperiului cu regim de pământ public de
care împăratul putea dispune, după voință.
Întinse terenuri de bună calitate au fost acordate veteranilor și coloniștilor,
legiunilor și trupelor auxiliare iar restul teritoriului a rămas în folosința populației
dacice, ca teren pentru care se plătea impozit anual, și se impuneau populației
autohtone prestații și alte obligații față de autoritățile civile și militare romane.
Pe teritoriul Daciei Romane au luat ființă multe localități noi, astăzi putând afirma
cu certitudine că orașele au apărut pe pământul dacic nord-danubian odată cu
stăpânirea romană.
Orașele fiind centre economice, administrative, social-politice și cultural-
religioase prin nivelul civilizației au avut rolul cel mai important în viața provinciei,
constituind veritabile focare de romanizare.
Sistemul urban de organizare și conducere internă în Dacia nu diferă de cel al
orașelor din restul imperiului imitând la o scară mai redusă modelul Romei.
În Dacia orașele romane aveau conducere și administrație autonomă la care
participau exclusiv cetățenii romani numai dacă îndeplineau anumite criterii de avere
și de poziție socială.
În Consiliul Municipal, de fapt un mic senat format din foști magistrați aleși
anual avea atribuții privind administrarea, apărarea, aprovizionarea, finanțele și cultul
public al orașului.
Oamenii liberi și de mare importanță, ce dispuneau de o avere evaluată la cel
puțin 100000 de sesterți puteau face parte din ordinul decurionilor, numărul acestora
oscilând în funcție de numărul locuitorilor cu cetățenie romană.

7
 Magistrații superiori în orașe, având putere executivă și atribuții juridice, se
numeau duumviri, aleși numai în colonii și quattuorviri aleși în mod obișnuit în
municipii.
Primul oraș întemeiat de Traian în Dacia între 109/110 a fost colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, ridicat pe locul unde între 102-108 se găsea
castrul legiunii IV Flavia.
De la început orașul a primit statut de colonia cu drept italic, primii săi locuitori
fiind veteranii din unitățile militare care au luptat în cele două războaie dacice.
În timpul lui Traian la Ulpia Traiana s-au instalat și funcționau principalele
instituții provinciale, Ulpia Traiana Sarmizegetusa fiind în tot timpul stăpânirii romane
metropola administrativă, politică, culturală și religioasă a Daciei, sediul permanent al
procurorului financiar.
În faza de dezvoltare maximă a orașului numărul total al populației se ridica după
unii cercetători de la 15.000 până la 25.000 de locuitori, ori chiar mai mult după alți
autori.
La începutul domniei lui Hadrian au fost întemeiate alte trei orașe, prin acordarea
titlului de municipium așezărilor romane de la Drobeta, Napoca și Romula.
Drobeta dezvoltată din așezarea romană formată pe malul Dunării în jurul
castrului roman a primit statutul juridic de municipium de la Hadrian în 118 iar la
rangul de colonia a fost ridicat de Septimius Severus între anii 193-198.
Drobeta a devenit un important centru comercial și meșteșugăresc și se găsea în
Dacia Superior iar după 168 odată cu reorganizarea lui Marcus Aurelius făcea parte cel
mai probabil din Dacia Malvensis.
Napoca situat pe malul stâng al Someșului Mic era inițial un vicus/civitas format
dintr-un nucleu de coloniști romani.
Sub Traian Napoca a cunoscut o mare înflorire, Hadrian acordându-i în 118
rangul de municipium, devenind totodată capitala Daciei Porolissensis, iar în timpul lui
Marcus Aurelius a fost ridicat la rangul de colonia cu drept italic (ius Italicum).

8
 Napoca devine un important centru economic, cultural și meșteșugăresc având un
întins și fertil teren agricol cu vile rustice (Apahida, Chintei), iar în perioada maximă
de dezvoltare avea circa 15.000 de locuitori.
Romula (Malva) - singurul oraș din Dacia Romană cu nume latin, a cunoscut o
rapidă dezvoltare, a primit titlul de municipium de la Hadrian în 118 devenind singurul
oraș și totodată capitala Daciei Inferior, iar din 168 capitala Daciei Malvensis.
Statutul de colonia l-a obținut mult mai probabil în timpul lui Septimius Severus,
iar datorită funcției de capitală a Daciei Inferior a devenit cel mai mare și mai bogat
centru al Daciei de la sud de Carpați.
August Treboniu Laurian afirma că vastele și importantele ei ruine dacă ar fi fost
păstrate adecvat ar putea constitui un „Pompei Românesc”, dovadă fiind și faptul că
Romula a fost centrul urban care a importat cele mai numeroase amfore cu vin sau
untdelemn (terra sigilatta) precum și diferite alte mărfuri din provinciile îndepărtate ale
imperiului roman.7
În oraș se afla sediul guvernatorului precum și un oficiu vamal de la întâlnirea
drumului dinspre Drobeta cu marea arteră rutieră ce mergea de-a lungul Oltului de la
Dunăre până în Transilvania.
Apulum (Alba Iulia) a fost cel mai mare oraș și important centru economic și
militar al Daciei. La Apulum au existat două orașe formate succesiv din două așezări
romane diferite.
Primul oraș situat pe malul drept al Mureșului, era o așezare civilă formată din
veterani și cetățeni romani, s-a constituit imediat după cucerirea Daciei. A cunoscut un
înalt grad de dezvoltare social-economică și demografică, încât pe timpul lui Marcus
Aureliu a devenit municipium sub numele de Municipium Aurelium Apulense, iar la
începutul domniei lui Commodus i s-a acordat rangul de colonia și s-a bucurat de
dreptul italic.

7
Bejan Adrian, Istoria Daciei romane, Ed. Dacia Felix, Timișoara, 1998, p. 84.

9
 Al doilea oraș a luat ființă în jurul castrului roman din canabele legiunii XIII
Gemina, iar pe timpul lui Septimius Severus exista deja o așezare cu caracter urban cu
numele de Municipium Septimium Apulense ce a primit statutul juridic de
municipium.
Prezența neîntreruptă a legiunii XIII Gemina timp de 17 decenii la Apulum a fost
un factor determinant pentru progresul social-economic, cultural-religios și demografic
ce a determinat dezvoltarea acestui oraș îngemănat, cel mai întins din Dacia, cu o
populație evaluată la aproximativ 35.000 de locuitori.
Potaissa / Patavissa (Turda), inițial o simplă așezare (Vicus) atestată epigrafic în
107-108 a luat ființă imediat după cucerire, a progresat mult după venirea în 168 aici a
legiunii V Macedonica. Potaissa a ajuns la rang de colonia și a beneficiat de dreptul
italic potrivit căruia cetățenii romani din oraș erau scutiți de impozitul funciar și de cel
personal.
Ca mărime și importanță militară Potaissa având o populație evaluată la 20.000-
25.000 de locuitori a ocupat locul al 3-lea între orașele Daciei Romane după Apulum și
Ulpia Traiana.
Cea mai mare parte din populația Provinciei Dacia aproximativ trei sferturi, se
afla în zonele rurale, de care depindea însăși existența orașelor.
Satele întemeiate prin colonizare romana se numesc vici și pagi. Sub denumirea
de pagus în Dacia se cunosc pana astazi numai două așezări: Micia (Vețel) și Aquae
(Călan) ce întruneau trăsăturile unei comune rurale , care deseori era situată pe
teritoriul unui oraș cu statut de colonia.
Foarte multe se dovedesc însă a fi satele (vicus) de coloniști romani și autohtoni
cunoscute pe bnaza identificării și cercetării arheologice dintre care amintim ,Alburnus
Maior (Roșia Montană), Blandiana, Germisara, Sucidava.
În concluzie pentru provincia romana Dacia , secolul al-II-lea și primele decenii
din veacul următor , ca de altfel în întreg Imperiul Roman, au reprezentat o epocă de
înflorire pe toate planurile , inclusiv în sfera dezvoltării vieții urbane.

10
 1.2. Organizarea militară a Provinciei Romane Dacia

Dacia a fost cucerită de romani printr-un mare efort militar și pentru păstrarea ei
în cadrul imperiului a fost nevoie de numeroase trupe auxiliare, legiuni și de
organizarea unui limes puternic, în acest scop romanii construind la nordul Dunării un
amplu sistem defensiv format din castre și alte fortificații.
În timpul domniei lui Traian armata era unitară și era sub comanda superioară a
guvernatorului, însă începând cu domnia lui Hadrian când au luat ființă trei provincii
(Dacia Superior, Inferior și Porolissensis) fiecare provincie a format o armată separată
sub comanda guvernatorului din provincia respectivă.
După ampla reorganizare a armatei din anul 168 de către Marcus Aurelius nu se
știe sigur dacă armatele celor trei provincii au continuat să existe separat, legatul
consular al celor trei Dacii devenind comandantul suprem al trupelor din cele trei
provincii.
În Dacia legiunile constituiau unitățile de bază ale armatei romane, comandantul
legiunii- legatus Augusti -fiind numit de împărat dintre membrii senatului roman.
Trei legiuni au staționat timp mai îndelungat în Dacia Romană: XIII Gemina, IV
Flavia felix și V Macedonica.
Legiunea XIII Gemina - adusă în Moesia Superior din provincia romană Pannonia
(Vindobona-Viena) a luptat în ambele războaie de cucerire a Daciei, rămânând fără
întrerupere timp de 17 decenii în noua provincie Dacia până la retragerea Aureliană
din 275.
Castrul ei permanent se afla la Apulum, legiunea XIII Gemina a format
principalul nucleu al armatei romane din Dacia, între anii 118-168 fiind singura
legiune din Dacia căreia îi revenea paza întregii provincii.
Teritoriul său strategico-militar s-a restrâna când în Dacia au staționat și legiunile
IV Flavia și V Macedonica, după 275 la sfârșitul domniei împăratului Aurelian fiind
mutată de la Apulum în Dacia Ripensis la sudul Dunării.

11
 Legiunea IV Flavia făcea parte din armata Moesiei Superior cu garnizoana la
Singidunum (Belgrad), a luat parte la cele două războaie purtate de Traian și a rămas
pe teritoriul noii provincii până în anul 118-119 când a fost retrasă de Hadrian în
vechea sa garnizoană moesică.
Activitatea legiunii era cu precădere în Banat cu misiunea de a apăra frontierele
provinciei împotriva dacilor liberi de la nordul Mureșului și a iazigilor din Câmpia
Tisei.
Legiunea V Macedonica transferată în Dacia la 168 sub Marcus Aurelius de la
Troesmis (Turcoaia, jud. Tulcea), a avut castrul permanent la Potaissa și a rămas aici
până la retragerea aureliană din Dacia având ca misiune principală paza generală a
Daciei Porolisensis.
Alte legiuni atestate temporar pe teritoriul Daciei Romane au fost: I Adiutrix, I
Italica, VII și X Gemina, VII și IX Claudia, III Gallica și altele.
Armata romană din Dacia cuprindea pe lângă legiuni numeroase trupe auxiliare
cantonate cu precădere pe frontiere și cuprindeau atât trupe regulate (alle, cohorte) cât
și neregulate (numeri, vexilații).
Spre deosebire de soldații din legiuni care erau cetățeni romani soldații din
trupele auxiliare erau peregrini cetățenia romană primind-o după terminarea serviciului
militar ce dura 25 de ani sau mai mult.
În general se poate spune că majoritatea trupelor auxiliare regulate de pe teritoriul
Daciei înnsecolele II, III, erau originare din provinciile de limbă latină ale imperiului,
în timp ce trupele auxiliare neregulate erau formate din soldați recrutați din rândurile
aceleiași populații- mauri, sirieni, nord-africani, britanici, germanici- aflate în regiuni
periferice ale imperiului roman,unde romanizarea a pătruns mai puțin. În trupele
auxiliare staționate în Dacia, cu timpul au fost primiți și recruți de origine dacică, iar
după cum le arată numele auxiliile de daci au fost create de Traian, Hadrian și Marcus
Aurelius ceea ce demonstrează că rezelvele umane ale provinciei Dacia nu erau
secătuite după războaiele daco-romane și recrutările ordonate de Traian8.

8
Constantin C Petolescu, Dacia un mileniu de istorie, Ed. Academiei Române, București, 2010, pp. 215-217.

12
 Armata romană din Dacia totaliza aproximativ 50000 de militari, ceea ce
reprezenta mult având în vedere că armata romană din întreg imperiul era estimată la
aproximativ 400000 de oameni, dar acest lucru este explicabil datorită faptului că
provincia romană Dacia era expusă din trei părți atacurilor barbarilor.
Din ansamblul sistemului defensiv al provinciei romane Dacia, pe lîngă armată
făceau parte toate fortificațiile militare atât din interior cât mai ales cele de pe
frontiere. Împăratul Traian poate fi considerat inițiatorul sistemului defensiv roman în
Dacia.
Sistemul defensiv consta din castre mari de pământ și piatră, castre de dimensiuni
mici precum și turnuri de observație, valuri de pământ și șanțuri de apărare așezate în
locurile cele mai vulnerabile de pe frontiere.
Primele castre romane din Dacia datează din timpul războaielor de cucerire și al
domniei împăratului Traian.
Limesul dacic are un sector important la sudul Carpaților ce se întinde în vestul
Munteniei între Dunăre și pasul Bran pe o distanță de 230 de kilometri, numit limes
transalutanus și este constituit dintr-un val de pământ continuu prevăzut cu turnuri de
pază și castre.

Sursă foto9

9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Transalutanus#/media/Fi%C8%99ier:Roman_Gothic_Walls_Romania_Plain.svg (accesat
la data de 24.11.2022).

13
 O altă linie întărită denumită și limes Alutanus se află de-a lungul Oltului
începând de la malul Dunării la Islaz și continuând până la Olteni(jud. Covasna) în
zona Transilvană.

Sursă foto10

În fața orașului Porolissum pe o distanță de câtiva kilometri pentru protecție mai

sigură s-a ridicat așa zisul limes Porolissensis, care la scară mult redusă poate fi
comparat cu un segment din „zidul lui Hadrian” din Britannia.
În centrul sistemului de apărare al provinciei romane Dacia se afla castrul legiunii
XIII Gemina de la Apulum iar mai apoi cel al legiunii V Macedonica de la Potaissa, de
la care porneau drumuri spre castrele romane de frontieră.

10
https://de.wikipedia.org/wiki/Limes_Alutanus#/media/Datei:Limes_Alutanus_+_Transalutanus.jpg(accesat la data de
24.11.2022).

14
 Castre romane de frontieră au fost: Drobeta, mai departe spre vest Dierna
(Orșova), la Pojejena de Sus puțin mai la vest pe malul nordic al Dunării, în Banat la
Tibiscum (Jupa, jud. Caraș Severin), castrul de legiune de la Berzovia aflat pe drumul
imperial înspre Tibiscum.
Spre nord de Tibiscum până la Mureș, pe o distanță de 250 de kilometri, în
stadiul de acum al cercetărilor nu se cunoaște nici un castru roman sigur.
La Porolissum romanii au ridicat două castre romane puternice în jurul cărora s-a
dezvoltat o mare așezare civilă ridicată la rang de municipium de Septimius Severus,
aici fiind și un important punct vamal de frontieră al provinciei romane Dacia.
Un important sector al frontierei lung de 160 de kilometri, situat pe traseul între
Mureș și Olt pe la poalele munților Harghitei a fost prevăzut cu 6 castre romane de
frontieră: Călugăreni și Sărățeni (jud. Mureș), Inlăceni, Odorheiu Secuiesc pe Târnava
Mare, Sânpaul (jud. Harghita) și la Malnaș (jud. Covasna).
Sectorul alutan al limesului era apărat de un numărimportant de castre ce formau
o puternică linie de apărare lungă de 250-260 de kilometri și erau legate între ele prin
importantul drum roman care venea de la Dunăre și intra în Transilvania pe Valea
Oltului, denumit în popor „Calea lui Traian”.
În vestul Munteniei începea sectorul transalutan al limesului cu direcția sud-nord
situat la o distanță de 10-50 kilometri față de Olt, se întindea pe lungime de 230 de
kilometri între Poiana (jud. Teleorman) pe Dunăre și pasul Bran.
Deși este considerat de unii cercetători ca o construcție independentă față de
sectorul alutan, nu este de fapt decât o dublare a limesului alutan pentru a mări
capacitatea defensivă împotriva dacilor liberi.
Era compus dintr-un val de pămînt continuu („Troianul”) lat la bază de 11 metri
și înalt de 3 metri fără șanț în față, iar în spatele valului erau înșirate 18 castre de
apărare de pământ și piatră.
Comparabile până la un punct cu orașele castrele romane cu trupele și tot ce s-a
dezvoltat în jurul lor au constituit focare de civilizație și romanizare pentru populația
autohtonă din împrejurimi.

15
 Cu toate umbrele ei stăpânirea romană a însemnat pentru Dacia un real progres
din punct de vedere al evoluției generale a societății, în comparație cu epoca
anterioară, schimbând întreaga înfățișare a Daciei și ridicând-o la o statură superioară,
similară celei din restul lumii romane.
Indiferent de data la care a avut loc retragerea administratiei romane din Dacia ,
cert este ca la N de Dunare a continuat sa existe o populatie daco-romana majoritara ,
care convietuind cu migratorii, a format baza etnica a proceselor istorice desfasurate
ulterior .

16
BIBLIOGRAFIE

I. Cărți în volum

1. Bejan Adrian, Istoria Daciei romane, Ed. Dacia Felix, Timișoara, 1998, pp.18-
28.
2. Istoria Românilor, vol. II, Ed. Academiei Române, 2001, pp. 35-73, 99-136.
3. Constantin C Petolescu, Dacia un mileniu de istorie, Ed. Academiei Române,
București, 2010, pp. 165-229.
4. Pârvan Vasile, Dacia, Ed. Științifică, București, 1967, pp. 137-155.

II. Studii şi articole

5. J. Garbsch, Das alteste Militardiplom fur die Provinz Dakien, în BVb1 54, 1989,
p. 137 și urm.

III. Webografie

6. https://www.researchgate.net/figure/FIGURA-1-Harta-frontierelor-romane-din-
Romania-cuprinzand-localizarea-castrului-de-la_fig1_328841094 (accesat la
data de 24.11.2022).
7. https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/11/26/integrarea-dacilor-in-lumea-
romana-teste-recapitulative-pe-lectii/provincia-romana-dacia/ (accesat la data de
24.11.2022).
8. http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-aratau-orasele-daciei-romane/dacia-romana-
4/(accesat la data de 24.11.2022).

17
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Transalutanus#/media/Fi%C8%99ier:Roman_Goth
ic_Walls_Romania_Plain.svg (accesat la data de 24.11.2022).
10.https://de.wikipedia.org/wiki/Limes_Alutanus#/media/Datei:Limes_Alutanus_+
_Transalutanus.jpg(accesat la data de 24.11.2022).

18