Provincia romană Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia şi vestul Munteniei.

Alte regiuni ale

fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană.
Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând
în castrele din Alba Iulia şi Potaissa. Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi in Dacia.
De asemenea şi mulţi daci fugiţi în alte zone ale Daciei au revenit.

Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele principale, în timp ce un al patrulea,
numit "Traian", traversa Carpaţii şi intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roşu.

Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa,
Judeţul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, Judeţul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, Judeţul
Cluj) şi Potaissa (azi Turda, Judeţul Cluj)

Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost
ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă
colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca,
asemănător în anumite privinţe cu colonizarea Statelor Unite şi America Latină.

În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai
multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost abandonate
diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului
Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman
şi al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.

În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus
de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie
pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare,
conducerea, hotarele, trupele şi impozitele.

Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul
Moldovei, eventual estul Olteniei şi sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei
Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în
anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus şi cuprinzând
Banatul, vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-
zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este
organizată ca provincie imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la graniţa Imperiului.
Ea va fi condusă de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial şi care îndeplinise
în prealabil funcţia de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a
realizat relativ repede, lucru dovedit şi de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia
Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese
proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viaţa căruia principalele
informaţii provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan
Ruscu, viaţa lui Hadrian aparţine primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de
informaţii reale şi credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus.
Domnia lui Hadrian începe în condiţii vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile
asiatice cucerite de Traian şi care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a
pus această actiune faţă de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun
dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbeşte
despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige
şi roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona şi această provincie, idee la care
a renunţat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulţi cetăţeni romani ar rămâne astfel la
bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenţie a existat sau nu este ceea ce
rezultă din textul lui Eutropius, şi anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat,
Dacia avea o organizare avansată şi un număr mare de colonişti” .

Pentru a îndepărta pericolul creat şi a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre in anul 117.
Acolo le ofera roxolanilor subsidii, reusind astfel sa oprească atacurile venite din partea lor. De
asemenea, există posibilitatea ca şi abandonarea Munteniei şi a sudului Moldovei, întreprinsă de
Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone . Urmează
apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q.Marcius Turbo, general
experimentat care înfrănsese răscoale în Egipt şi Cirenaica , o comandă excepţională asupra
Daciei şi Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident
faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărţire care sa o faca mai uşor de apărat. Această
reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.

Cu toate că renunţase la planul abandonării complete a provinciei şi că respinsese cu succes

atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el
revenise la concepţia politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”.
Se pare că iniţial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparţineau Moesiei Inferior: estul
Olteniei şi probabil sud-estul Transilvaniei, şi Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul şi
vestul Olteniei. Prima menţiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120,
ceea ce implică şi existenţa Daciei Inferior. Este de presupus, totuşi, că această organizare s-a
realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119.
După cum am mai menţionat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul
încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privinţa reorganizării sunt puse de
provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este
dată pentru trei unităţi auxiliare din această provincie . Aceasta este prima menţiune a Daciei
Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. I.Russu consideră că desprinderea Daciei
Porolissensis s-a facut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29
iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum şi Căşeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin
urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară
a împăratului Hadrian şi a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte,
M.Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior şi Inferior
şi, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect in demersul de reorganizare
al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii
Dacia, până la Arieş şi Mureşul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix
fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina,
ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Iniţial,
Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nici o legiune vor fi conduse de un procurator
Augusti. După cum am menţionat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării
acestei graniţe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă I.Russu, această
reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă şi a necesităţii
întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.

Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă
de la început de o armată proprie, după cum menţionează si diploma de la Gherla. Semnificativă
este şi mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un
organism unitar, noua provincie Dacia, împărţind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis,
Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.

În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana"
pe locuitorii Daciei cetăţeni romani, alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului Roman.

Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staţionate în Britania la Birdoswald, la
Deva şi la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia şi alte provincii romane.

Moesia
Moesia a fost provincia romană antică situată azi pe teritoriul statelor Serbia, Bulgaria şi
România. Geografic era cuprinsă între Marea Neagră la est, Munţii Balcani şi Munţii Sar la sud,
râul Drina la vest, şi fluviul Dunărea la nord. Între anii 102-117, la Moesia Inferior au fost ataşate
şi unele regiuni nord-dunărene (cea mai mare parte a Munteniei de azi şi sudul Moldovei).

Ea era locuită de mai multe triburi de origine tracică: bessii - pe cursul superior al râului Mariţa;
dantheletii - cam în zona Sofiei de azi; dardanii - în partea de sud a Serbiei de astăzi; tribalii - în
regiunea Plevnei; şi de la tribali pe ambele maluri ale Dunării până la Marea Neagră trăiau geţii,
care la sud de Dunăre se mai numeau şi moesi.Administrativ era împărţită în Moesia Superior şi
Moesia Inferior. Populaţiile romanizate (actualmente români) au rezistat presiunii de slavizare
(iniţiată în sec. VII odată cu sosirea slavilor în Peninsula Balcanică) numai în unele areale
mărginaşe din vecinătatea Dunării (în Timoc şi în Dobrogea).