CONJUGAREA

Clasele flexionare sau conjugările verbelor rezultă din gruparea verbelor după
particularităţile lor formale – sufixul infinitivului şi formele de prezent indicativ.

 Conjugarea I cuprinde clasa verbelor cu sufixul infinitival [-a] şi sufixul de prezent

indicativ “0”: a cânta, a spăla, a vărsa, a mângâia.

 Conjugarea a II-a cuprinde clasa verbelor cu sufixul infinitival [-a] şi sufixul de

prezent indicativ “-ez, -eaz”: a lucra, a aranja, a a bloca, a avansa, a sublinia.

 Conjugarea a III-a cuprinde clasa verbelor cu sufixul infinitival [-î] şi cu sufix de

prezent “0”: a hotărî, a coborî, a omorî.

 Conjugarea a IV-a cuprinde clasa verbelor cu sufixul infinitival [-i], sufix de prezent
“0” şi omonimia desinenţială de pers. a 3-a ind. prez.= pers. a 6-a ind. prez.: a contribui, a
îngădui, a acoperi, a diferi, a sui.

 Conjugarea a V-a cuprinde clasa verbelor cu sufixul infinitival [-i], sufix de prezent
“0” şi omonimia desinenţială de pers. 1 ind. prez.= pers. a 6-a ind. prez.: a adormi, a fugi, a
pieri, a sări, a veni.

 Conjugarea a VI-a cuprinde clasa verbelor cu sufixul infinitival [-i], sufix de prezent
“-esc, -eşt-”: a citi, a fugări, a mări, a nimeri, a pietrui, a tăgădui.

 Conjugarea a VII-a cuprinde clasa verbelor cu sufixul infinitival [-î], sufix de prezent
“-ăsc, -ăşt-”: a hotărî, a pârî, a urî, a zăvorî.

 Conjugarea a VIII-a cuprinde toate verbele regulate cu infinitival în [-ea]: a părea, a

plăcea, a tăcea, a vedea.

 Conjugarea a IX-a cuprinde clasa verbelor cu sufixul infinitival [-e (neacc.)] şi cu

sufixul de perfect simplu [-u] regăsibil şi ca prim element component al participiului: a face,
a începe, a trece, a aşterne, a concepe.

 Conjugarea a X-a cuprinde verbele cu sufixul infinitival [-e] şi cu sufixul de perfect

simplu [-se] şi participiul în [-s]: a merge, a aprinde, a arde, a aşterne, a trage.

 Conjugarea a XI-a cuprinde verbele cu sufixul infinitival [-e] şi cu sufixul de perfect

simplu [-se] şi participiul în [-t]: a fierbe, a coace, a frige, a frânge, a înfige, a rupe, a
sparge.
 ASPECTUL

Aspectul este definit drept categoria gramaticală specifică verbului care dă seama de
structura intervalului de desfăşurare a procesului comunicat prin grupul verbal.
În limba română aspectul este:
- perfectiv – proces încheiat: El a strigat.
- nonperfectiv – proces în desfăşurare: El strigă.
În română categoria aspectului se realizează prin mijloace gramaticalizate în cazul unei
singure opoziţii aspectuale: perfectiv - nonperfectiv, celelalte trăsături aspectuale
manifestându-se prin mijloace lexicale.

Verbele de aspect sunt unităţi lexicale a căror configuraţie semantică conţine una dintre
trăsăturile:
[INCOATIV] - [CONTINUATIV] - [TERMINATIV]
început mijloc sfîrşit

În consecinţă, sunt distinse şase opoziţii aspectuale determinate de următoarele trăsături

semantice ale verbelor:
a) perfectiv (El a venit – proces încheiat) vs nonperfectiv (El venea – proces aflat în
desfăşurare;
b) durativ (El citeşte) vs punctual/momentan (El intră în cameră);
c) determinat/individual (El studiază matematica) vs generic (El studiază);
d) unic/semelfactiv (Pleacă la ţară) vs iterativ (Pleacă de două ori pe săptămână la
ţară);
e) linear (Se înroşeşte) vs progresiv (Se înroşeşte din ce în ce mai tare);
f) incoativ (El începe să scrie) vs continuativ (El continuă să scrie) vs terminativ (El
termină de scris).

Aspectualele sunt verbe cu flexiune completă, capabilă să exprime formal opoziţii şi

valori de mod, timp, persoană, număr:

Au început să strige.
Începeţi să strigaţi.
Am început să strige.

Verbele de aspect realizează opoziţiile de diateză numai în context cu substantivele

temporale:
Ei au început derularea prioectului. / Derularea proiectului a fost începută.

Inventar şi clasificare:

- a ajunge la: El a ajuns să vadă altfel lucrurile. (asp.) / El a ajuns la capătul

drumului. (nonasp.)
- a se apuca de: El se apucă de scris. (asp.) / El se apucă de marginea bazinului.
(nonasp.)
 - a se da la/în: Ei se dau la muncă / în vorbă. (asp.) /Ei se dau în leagăn. (nonasp.)
- a se lua de: Ei s-au luat de băut. (asp.) / Ei s-au luat cu mâinile de păr. (nonasp.)
- a se lăsa de: Ei s-au lăsat de băut. (asp.) / El s-a lăsat în jos pentru a nu se lovi la
cap. (nonasp.)
- a se opri din: El se opreşte din treabă. (asp.) / Autobuzul se opreşte. (nonasp.)
- a se pune pe: Ea se pune pe învăţat. (asp.) / Ea se pune bine cu toată lumea.
(nonasp.)
- a urma: Ea îşi urma liniştită treaba. (asp.) / Acum urmezi tu. (nonasp.)

Lista poate continua. În limba română verbele de aspect alcătuiesc o clasă deschisă.

Drept mijloace periferice ale categoriei aspectualităţii sunt considerate diferite elemente,
precum: adverbele, semiauxiliarele de aspect, locuţiunile verbale şi cele adverbiale, însuşi
sensul verbului, valorile timpurilor gramaticale, categoria numărului, adică singularul sau
pluralul complementului, conjuncţiile coordonatoare şi subordonatoare, repetiţia, ca mijloc
stilistic sau sintactic, de exemplu: merseră, merseră cale lungă…, interjecţiile cu valoare
verbală care exprimă în exemplul de faţă modul acţiunii durative: Porniră împreună…şi
haide, haide…ajunseră, mijloace derivative (prefixele şi sufixele cu valori purtătoare de
aspect), de exemplu prefixul în- (im-), desemnează un proces incoativ sau evolutiv: a
îmbătrîni, a înlemni, a se împrieteni, a înflori, a înfrunzi, a înfrumuseţa etc.
O altă modalitate de a exprima felul acţiunii în limba romană, care împreună cu altele
formează categoria funcţional-semantică a aspectualităţii sunt adverbele şi locuţiunile
adverbiale. Adesea acestea exprimă un sens durativ, fiind utilizate pe lângă verb sau
distanţate de acesta. De fapt, majoritatea cuvintelor din categoria adverbelor sunt folosite
pentru redarea unui aspect durativ-iterativ, precum iar, tot, mai, mereu, veşnic, din cînd în
cînd ş. a. şi o parte mai mică a acestora – un aspect perfectiv (sau momentan, instantaneu).
Adverbele care exprimă prin sensul lor durata conferă verbului la care se referă, o
continuitate, o prelungire în timp a acţiunii, dar şi o nuanţă iterativă. Astfel, referindu-ne la
adverbul tot, din exemplul am tot strîns, am putea întrevedea o acţiune care a durat un timp
îndelungat, dar şi una care s-a repetat de mai multe ori, deci fiind iterativă. Uneori verbul
poate exprima prin semantica lui un fel de acţiune, iar adverbul îl face să capete altă nuanţă
de aspect: Tot încearcă să descuie. Enunţul arată o acţiune neterminată, în desfăşurare, luat
separat verbul a descuia este momentan (acţiune-punct), dar împreună cu adverbul capătă o
nuanţă durativă. Uneori acest adverb îi oferă adverbului o nuanţă iterativă, de exemplu, tot se
atinge şi împreună cu verbul care exprimă o acţiune momentană, sintagma capătă o nuanţă
durativ-iterativă, deci nu continuă pur şi simplu, ci este reluată de mai multe ori, se repetă.
Acelaşi adverb, tot, poate avea şi o nuanţă de sens progresivă, astfel: veneau şi tot veneau,
înseamnă veneau din ce în ce mai mulţi. Pe lângă adverbele durative este desprins şi un alt
grup de adverbe – cele iterative: adesea, uneori, din cînd în cînd, iar, iarăşi etc. Sensul de
repetare a acţiunii este accentuat şi de conjuncţia iar. Această conjuncţie apare şi în forma
populară iară. Sintagma şi iarăşi subliniază nuanţa iterativă.
O altă categorie de adverbe este cea care exprimă un sens instantaneu, momentan: de
odată, odată, dintr-o dată, pe loc, iute, îndată etc. Chiar dacă aceste adverbe însoţesc verbe
la prezent, împreună devin o sintagmă care arată instantaneitatea acţiunii.
 Şi felul acţiunii progresive poate fi evidenţiat printr-un adverb, de exemplu: Şi
mergînd el mai departe, iaca se întîlneşte c-un om ce venea de la tîrg c-o gîscă în braţe. (I.
Creangă).
Următorul mijloc prin care este redat un fel al acţiunii sunt timpurile gramaticale ale
verbelor. Astfel, imperfectul, de exemplu, exprimă un mod al acţiunii durativ, la fel şi
prezentul. Perfectul simplu exprimă deseori un mod al acţiunii perfectiv şi momentan,
perfectul compus – unul terminativ, perfectiv, rezultativ, la fel ca şi mai mult ca perfectul.
Într-o anumită măsură, timpul la care este folosit un verb poate fi indicator al
aspectualităţii verbale. Prezentul exprimă o acţiune durativă: scriu, citeşti, compuneţi, scoate
etc. Are şi valoare iterativă: merg în fiecare dimineaţă, aduc în fiecare zi, etc. Imperfectul
indică durata, frecvenţa în care s-a desfăşurat acţiunea, la fel terminativitatea, în dependenţă
de context. Elementele lexicale suplimentare, adverbele, sint cele care nuanţează
periodicitatea acţiunii: adesea, zilnic, rareori, seara, mereu etc. Perfectul simplu exprimă o
acţiune momentană (instantanee), una semelfactivă: tresări, rupse, întoarse, muţi etc. sau una
de durată: tresărea, rupea, întorcea etc. Elementele lexicale suplimente nuanţează foarte bine
aceste valori: toată ziua, cît e ziua de mare, de dimineaţa pînă seara, tot anul, mult timp etc.
Perfectul simplu poate indica şi o acţiune iterativă, de exemplu: În acel an căzură stele în
fiecare lună, astfel încît apropiaţii domnitorului interpretară ca semne deosebite. Perfectul
compus este un timp terminativ, căci arată rezultatul acţiunii. Perfectul compus poate avea şi
sensul unei acţiuni efectuate o singură dată, deci semelfactivă. Perfectul compus poate avea
şi sensul unei acţiuni durative, în special ajutat de alţi determinanţi lexicali: o oră întreagă,
toată seara, toată ziua, un an de zile etc. El are şi valoarea aspectuală a iterativului, adesea
inţeles din context: Şi-a petrecut aici verile sau cu ajutorul adverbelor: toate, des, adesea, de
fiecare dată, în fiecare seară, de multe ori etc. Viitorul are nuanţe de sens momentane,
iterative, durative, în funcţie de context. Cea mai importantă valoare a sa este durata acţiunii:
va coase, va completa, va scrie etc.