Verbul I

Definiție
 Verbul este partea de vorbire flexibilă care arată acțiunea,
starea sau existența.
Valori morfologice x 3

 Verbele sunt:
 a predicative, când pot să alcătuiască singure predicat

El citește mult.
 b nepredicative, când nu alcătuiesc singure predicat.
(auxiliare, copulative)
b. Verbele nepredicative
1. Verbe auxiliare
Auxiliare (când intră în alcătuirea unor moduri și timpuri
compuse)
 a avea indicativ, perfect compus(am lucrat);
 condițional-optativ, prezent (aș lucra) și perfect (aș fi lucrat)
 a vrea indicativ, viitor standard (vei lucra) și viitor anterior
(vei fi lucrat)
 a fi indicativ, viitor anterior (Vor fi aflat vestea deja, când vei
veni la mine.); conjunctiv, perfect (Ce bine era să fi plouat!);
condițional-optativ, perfect (Aș fi venit să te ajut dacă mă
rugai.).
Verbe nepredicative
2. Verbe copulative

asociate obligatoriu cu un nume predicativ, formând

împreună un predicat nominal;

Verbele copulative fac legătura între subiect și numele

predicativ:

Sunt elev în clasa a VII-a A.

Colega mea este isteaţă.
 Verbele copulative nu au sens deplin singure și cer obligatoriu un
nume predicativ, pentru ca enunțul să aibă înțeles.
Verbul copulativ și numele predicativ alcătuiesc împreună un
predicat nominal.

Verbele copulative cele mai frecvente sunt:

 a fi: El este perseverent. Ana este pictoriță.

 a deveni: A devenit profesor. Ea a devenit curajoasă.

 a ajunge, a ieși, a se face: A ajuns faimoasă. S‑a făcut inginer.

A ieșit paramedic.

 a însemna: Prietenia înseamnă respect necondiţionat.

 a părea: Ei păreau veseli.

 a rămâne: El a rămas nedumerit.

Verbul „A fi” – 3 valori morfologice

 Verbul a fi poate fi copulativ (Sunt curajos.), predicativ (Sunt

multe cărți pe raft.) sau auxiliar (Aș fi plâns.)

 Verbele predicative au funcția sintactică de predicat verbal

atunci când au categoria modului.

 Verbele copulative alcătuiesc, împreună cu numele

predicativ, un predicat nominal atunci când au categoria
gramaticală a modului
 Locuțiunea verbală
 Locuțiunea verbală este grupul unitar de cuvinte, sinonim cu
un verb, care are întotdeauna în componență un verb.
 Locuțiunile verbale se comportă în propoziție ca verbul, fiind
determinate de complemente.
 Locuțiunile nu pot fi determinate de atribute, substantivele din
componența lor fiind, de obicei, nearticulate.
 Locuțiunile verbale al căror verb are categoria modului
îndeplinesc în propoziție funcția sintactică de predicate
verbale. Locuțiunile verbale apar frecvent în limbajul oral.
 Aplicații locuțiuni verbale
Combină cuvintele date, astfel încât să obții locuțiuni verbale.
a pune la seamă râs a sta inimă de a face vorbă a băga

Indică verbe sinonime pentru locuțiunile verbale de mai jos.

 a face din țânțar armăsar a da zor a lua la rost
 a da de-a dura a da socoteală a spăla putina
Identificați exemplele în care există o locuțiune verbală
 A. I-a părut rău că a întârziat.
 B. A ajuns la sapă de lemn.
 C. A tras folosul cel mai mare din această situație.
 D. Le-am dat de veste imediat ce am ajuns.
Identifică locuțiunile verbale din exemplul de mai jos
 „Când mi-l aduc aminte pe dânsul, mi se desfășoară înaintea ochilor întreaga lume a
tinerețelor.“ (Ioan Slavici, Budulea Taichii)
 „Unde afla un om, părintele Trandafir începea a-l face de râs și a-și bate joc de el în
tot chipul.“ (Ioan Slavici, Popa Tanda)
„aduc aminte“ – locuțiune verbală alcătuită din verb, modul indicativ, timpul prezent,
persoana I, numărul singular + adverbul „aminte“
 Modul este forma pe care o ia verbul
pentru a arăta felul în care vorbitorul
consideră acțiunea.
Verbele care au categoria gramaticală a modului își modifică forma după
persoană și număr și au funcția sintactică de predicat în propoziție.
Cele patru moduri sunt:
 Indicativul arată o acțiune sigură, reală De exemplu: Ei au plecat în
excursie.
 Imperativul arată o acțiune posibilă, realizabilă, exprimând un ordin, un
îndemn, un sfat, o rugăminte De exemplu: Plecați mai repede!
 Conjunctivul arată o acțiune posibilă, realizabilă De exemplu: Vreau să
plec acasă.
 Condiționalul-optativ arată o acțiune posibilă, a cărei realizare depinde
de o condiție, sau o acțiune dorită De exemplu: Aș pleca la munte.
Un om călătorea cu trenul. La o hurducătură mai puternică, își
pierde o sanda. Omul și-o scoate și pe cealaltă și o aruncă.
Un altul, care stătea lângă el și asistase la gestul lui, l-a întrebat
de ce a făcut asta.
— Ce să fac cu o singură sanda? răspunse omul.
Dacă va găsi cineva o singură sanda, la ce îi va folosi?
Măcar așa le va găsi pe amândouă.

Adaptare după Cele două sandale, din Jean-Claude Carrière,

Cercul mincinoșilor. Povești filosofice din toată lumea
Indicativul. Prezentul arată desfășurarea
acţiunii în momentul vorbirii

Indicativul este singurul mod care are forme pentru toate

timpurile (prezent, trecut și viitor).

Sufixele de prezent sunt variate în funcție de conjugare

(cântăm, păreți, oferim, coborâm, lucrez, lucrează, povestesc,
povestești, hotărăsc, hotărăști).

Prezentul este folosit și în enunțuri cu valoare de adevăr

universal, în proverbe (Leneșul mai mult aleargă.) sau în
enunțuri care se referă la adevăruri științifice (Sistemul
nostru solar este parte a galaxiei Calea Lactee.).
Indicativ. Trecutul arată desfășurarea
acţiunii înainte de momentul vorbirii
 Forme:
 imperfectul exprimă o acţiune trecută, desfășurată în paralel cu o altă acţiune
trecută; sufixele de imperfect sunt ‑a‑ și ‑ea‑ (cântam, cântai, cânta, cântam,
cântați, cântau; păream, păreai, părea, păream, păreați, păreau);
 perfectul compus indică o acţiune trecută, terminată în momentul vorbirii; este
alcătuit din forme specifice ale verbului auxiliar a avea (am, ai, a, am, ați, au) +
participiul verbului de conjugat (lucrat, apărut, mers); unele forme regionale includ
particulele o și or la persoana a III-a singular și plural (o venit, or venit);
 perfectul simplu arată, în limba literară, o acţiune trecută și terminată în
momentul vorbirii, fiind timpul povestirii la persoana a III-a; sufixele de pefect
simplu sunt: ‑a‑, ‑u‑, ‑se‑, ‑i‑, ‑â‑; desinența de perfect simplu este alcătuită din
două părți: segmentul ‑ră‑ (cu realizare zero la singular) și un segment final pentru
persoană și număr, comun cu alte timpuri (lucrai, lucrași, lucră, lucrarăm, lucrarăți,
lucrară); în româna actuală vorbită, se folosește numai regional, în Oltenia, Banat
și Crișana, exprimând un proces încheiat de curând (Abia venii.);
 mai-mult-ca-perfectul exprimă o acțiune trecută, terminată înaintea altei acțiuni
trecute; este alcătuit din sufixul de perfect simplu + sufixul ‑se ‑ de mai-mult-ca-
perfect + desinența compusă din două părți, la fel ca în cazul perfectului simplu
(lucrasem, păruseși, veniserăm, hotărâserăți).
Indicativ. Viitorul - arată o acțiune care se va
desfășura după momentul vorbirii.
 Are trei forme:
 viitorul standard, care are forme diferite pentru limba scrisă, alcătuite
din verbul auxiliar a vrea + infinitivul verbului de conjugat (voi veni), și
pentru limba vorbită, unde se folosește verbul a avea + verbul de
conjugat la conjunctiv (am să ascult) sau o invariabil + conjunctivul
verbului de conjugat (o să ascult); regional și familiar se utilizează oi, ăi
(ei, îi, oi), o (a), om, ăți (eți, îți, oți), or + verbul de conjugat la infinitiv (oi
veni, ăi veni, or veni);
 viitorul anterior, care exprimă o acțiune viitoare, terminată înaintea altei
acțiuni viitoare; este alcătuit din verbul auxiliar a vrea + verbul auxiliar a fi
+ participiul verbului de conjugat (va fi venit); este folosit rar în româna
actuală și întotdeauna în relație cu viitorul standard (Când Andra va
ajunge la școală, orele vor fi început.);
 viitorul în trecut, care indică o acțiune viitoare desfășurată în trecut, în
raport cu altă acțiune din trecut; este alcătuit din imperfectul verbului a
avea și conjunctivul verbului de conjugat (Abia după ce am citit cartea
aveam să înțeleg de ce mi‑ai recomandat‑o.)
Modul imperativ
Modul imperativ nu are forme specifice de timp. Are forme
doar pentru persoana a II-a, singular și plural.

Are formă afirmativă (Vino! Veniți!) și formă negativă.

Forma negativă, la persoana a II-a, singular, este alcătuită din

adverbul nu + verbul de conjugat la infinitiv (Nu veni!), iar la
persoana a II-a, plural, din adverbul nu + imperativul afirmativ
(Nu veniți!).

La persoana a II-a, singular, verbul a fi are formele fii

(Fii vesel!), respectiv nu fi (Nu fi trist!).
Modul conjunctiv
arată o acțiune posibilă, realizabilă. Marca gramaticală a modului
conjunctiv este conjuncția să.
Modul conjunctiv are două timpuri:
 prezent – arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii sau după
momentul vorbirii;
Conjunctivul prezent este alcătuit din conjuncția să + forme identice
cu cele de indicativ prezent ale verbului de conjugat, cu excepția
persoanei a III-a, singular și plural (să vin, să vii, să vină, să venim, să
veniți, să vină);
 perfect – arată o acțiune desfășurată înainte de momentul vorbirii;
Conjunctivul perfect este alcătuit din conjuncția să + verbul auxiliar a
fi + participiul verbului de conjugat;
are aceeași formă la toate persoanele, la ambele numere (să fi venit)
Modul condițional-optativ

Modul condițional-optativ are două timpuri:

 prezent – care arată o acțiune desfășurată în momentul

vorbirii sau după momentul vorbirii;
 se formează cu verbul auxiliar a avea + infinitivul verbului de
conjugat (aș veni);
 perfect – care arată o acțiune desfășurată înainte de
momentul vorbirii;
 se formează cu verbul auxiliar a avea + verbul auxiliar a fi +
participiul verbului de conjugat (aș fi venit)
 Identifică modul și timpul verbelor
din narațiunea următoare:
„Un om sărman, care cerșea din poartă în poartă, a zărit într-o bună zi o caleașcă de aur,
iar în caleașcă stătea un rege frumos și surâzător.
Săracul și-a spus de îndată în sinea lui: suferințele mele au luat sfârșit. Simt că regele a
venit aici doar pentru mine. Am să primesc ceva din firimiturile averii lui și am să duc de
azi înainte o viață lipsită de griji.
Într-adevăr, regele a oprit caleașca în dreptul lui. Cerșetorul, care îngenunchease cu
fruntea în țărână, s-a ridicat și l-a privit. Deodată, regele a întins o mână spre cerșetor:
— Ce-mi dai?
Săracul, uimit și încurcat, n-a știut ce să-i răspundă. Vrea oare regele să glumească?
Apoi, când a văzut chipul luminos al regelui și mâna întinsă, a scotocit în traistă și a găsit
câțiva pumni de orez. A luat un bob de orez și i l-a dat regelui.
Seara, cerșetorul și-a golit traista și a găsit un bob de aur. A început să plângă amar…
— Dacă știam, îi dădeam tot orezul…“

Adaptare după Cerșetorul și regele, în Jean-Claude Carrière,

Cercul mincinoșilor. Povești filosofice din toată lumea
Temă
Ex. pag. 63-65/
66-69 Manual ART
Verbul II. Forme verbale
nepersonale: infinitivul și participiul