Interjecţia. Onomatopeele.

Interjecţia predicativă

Clasa a VII-a

 Definiţie: Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă stări sufleteşti sau imită sunete
şi zgomote din natură (onomatopee).

 Clasificarea interjecţiilor

1. După semnificaţie:
a. propriu-zise (exprimă stări sufleteşti, senzaţii, sentimente): ah, of, vai etc.;
b. de adresare: mă, măi, bre, iată, iaca etc.;
c. onomatopeice (imită sunete şi zgomote): poc, pleosc, trosc, hapciu, tic-tac, cucurigu etc.
2. După formă:
a. simple: of, măi, na, tranc;
b. repetate: cioc-cioc, mac-mac, ham-ham;
c. compuse: hodoronc-tronc, tic-tac.
3. După rolul în comunicare:
a. exprimă stări sufleteşti, reacţii sau emoţii: brr, of, vai, bravo;
b. transmit un ordin sau un îndemn: hai, na, poftim, marş;
c. arată adresarea faţă de anumiţi destinatari: măi, bre, cuţu-cuţu;
d. prezintă ceva (obiecte, persoane, evenimente): iată, ia, iaca;
e. iniţiază sau păstrează contactul între vorbitori: alo, aha, îhî.

 Funcțiile sintactice ale interjecţiilor

 De obicei, interjecţiile nu au funcţie sintactică.

 Există şi interjecţii care pot avea următoarele funcții sintactice:
a. Predicat verbal: Hai la teatru! (acestea se numesc interjecţii predicative)
b. Nume predicativ: E vai de noi!
c. Atribut: Mersul lipa-lipa îl caracterizează.