Interjecția. Onomatopeele.

Interjecția predicativă

Uf! Vino mai repede!

Vai! Iar am uitat umbrela acasă.
Primăvara ne încântă cu un sunet cald, cip-cirip!

Interjecția = partea de vorbire neflexibilă care imită sunete sau zgomote din natură sau care
exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice, îndemnuri.
Din punctul de vedere al sensului lor, interjecțiile pot fi:

 propriu‐zise, cele care exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice, îndemnuri (au, ei, of,
uau, vai etc.);
 onomatopee (interjecții onomatopeice), cele care imită sunete sau zgomote din natură ori
sugerează mișcări (miau, hapciu, gâl‐gâl, țuști etc.)

Din punctul de vedere al formării, există:

 interjecții simple (au, miau, pleosc);

 interjecții compuse (hodoronc‐tronc, ia uite, tic‐tac).

Interjecțiilor simple pot fi: interjecțiile repetate (cioc‐cioc, cuțu‐cuțu, nani-nani).

Locuțiunea interjecțională este grupul unitar de cuvinte care exprimă sentimentele sau
reacțiile afective ale vorbitorilor (ei bine, ia te uită, măi să fie, scârț Marițo, vai de mine,
Doamne ferește  etc.).
Interjecțiile de adresare (apelative) sunt folosite de vorbitor pentru a se adresa direct unei
persoane (bă, băi, bre, fa, fă, mă, măi etc.) sau pentru a atrage atenția ascultătorului asupra unui
lucru (alo, hei, pst etc.).

 Găsește câte un verb care ar putea înlocui fiecare cuvânt scris colorat în enunțurile de mai jos.
o Hai la spectacol!
o Iată actorii!
o Uite ce decor interesant!
o Iepurele țuști! în tufiș.
o Pasărea zvârr! dincolo de fereastră.
 Ce funcție sintactică ar avea verbele găsite?

Unele interjecții se comportă ca un verb și se numesc interjecții predicative, îndeplinind

funcția sintactică de predicat verbal: Hai acasă! Uite-l pe Radu! Iepurele țuști! din tufiș.