Interjecția

Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care imită sunete sau zgomote din

natură sau care exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice, îndemnuri.

Din punctul de vedere al sensului lor, interjecțiile pot fi:

• propriu‐zise, cele care exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice,

îndemnuri (au, ei, of, uau, vai etc.);

• onomatopee (interjecții onomatopeice), cele care imită sunete sau zgomote din

natură ori sugerează mișcări (miau, hapciu, gâl‐gâl, țuști etc.)

Din punctul de vedere al formării, există:

• interjecții simple (au, miau, pleosc);

• interjecții compuse (hodoronc‐tronc, ia uite, tic‐tac).

Din categoria interjecțiilor simple fac parte și interjecțiile repetate (cioc‐cioc,

cuțu‐cuțu, nani-nani). Acestea nu trebuie confundate cu interjecțiile compuse,

alcătuite din componente între care există mici diferențe.

Locuțiunea interjecțională este grupul unitar de cuvinte care exprimă

sentimentele sau reacțiile afective ale vorbitorilor (ei bine, ia te uită, măi să fie,

scârț Marițo, vai de mine, Doamne ferește etc.).

Interjecțiile de adresare (apelative) sunt folosite de vorbitor pentru a se adresa

direct unei persoane (bă, băi, bre, fa, fă, mă, măi etc.) sau pentru a atrage atenția

ascultătorului asupra unui lucru (alo, hei, pst etc.).

Unele interjecții se comportă ca un verb și se numesc interjecții predicative,

îndeplinind funcția sintactică de predicat verbal: Hai acasă! Uite-l pe Radu!

Iepurele țuști! din tufiș.

hai=vino
uite=privește
țuști=sări, a sărit

În general, interjecțiile și locuțiunile interjecționale se despart prin virgulă sau prin

semnul exclamării de restul enunțului: Ei, asta e o veste bună! Ei! Să vedem ce va
mai spune acum!
Dacă interjecția este urmată de un substantiv în vocativ, se pune virgulă după întregul

grup: Măi Radu, unde ai fost?