Interjecția (interj.

) este partea de vorbire neflexibilă care sugerează (nu denumește), cu

ajutorul unei intonații specifice și într-un anumit context, stări fizice și psihice sau imită sunete și
zgomote din natură și care exprimă (nu denumește) expresia afectivă directă a atitudinilor, stărilor și
reacțiilor omului față de realitatea înconjurătoare („Hapciu!”, „Zât! de aici”, „Di! căluțule!” etc.)
Sunt formate dintr-o vocală, o consoană, o silabă sau un număr redus de silabe, adesea repetate
(„o!”, „sst!”, „vai!”, „bâldâbâc!”). În cuprinsul lor pot apărea sunete sau grupări de sunete care nu
apar în restul vocabularului („brr!”).  În ceea ce privește sensul, interjecțiile nu exprimă nici noțiuni,
în felul în care exprimă cuvintele flexibile, nici raporturi, ca instrumentele gramaticale. Deoarece
majoritatea lor nu au conținut noțional, în situații determinate ele pot avea un sens mai bogat decât
un cuvânt obișnuit, înlocuind o întreagă propoziție.În mod teoretic, toate reacțiile afective pot fi
exteriorizate cu ajutorul interjecțiilor. Cu toate acestea, numărul interjecțiilor nu e deosebit de mare,
deoarece, cu excepția câtorva cazuri, prin aceeași interjecție pot fi redate mai multe stări sufletești
sau senzații:

durere: au! ah! of! phu! uf! vai! văleu!

 frig: bruh! brr!

 oboseală: uf! vai!

 teamă, spaimă: ah! aoleo! brr! hait! vai!

 nemulțumire: dec! eh! na! of! ţţ!

 dispreț: ptii! ptiu! halal!

 saturație, plictiseală: uf! ei!

 mâhnire: a! of!

 supărare, amărăciune, deznădejde: a! vai! oh!

 ciudă, necaz: iii! phii! ti! uf!

 amenințare: auleo! vai!

 regret: auleo! de! hei! măre! o! uu! vai!

 nostalgie: ah! ehe! vai!

 îndoială, nesiguranță: de! hm!

 nerăbdare: of! vai!

 mirare, uimire, surpriză: aa! au! bre! ha! ira! mă! măre! o! oho! phii! ptiu!

 satisfacție: a! ah! ha! o! sâc! aha!

 admirație: a! ah! bre! ehe! mă! măre!

 entuziasm, aprobare: aferim! bravo! ura!