Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă senzaţii, sentimente, manifestări de voinţă

sau care imită diverse sunete şi zgomote din lumea înconjurătoare.

-Interjecţiile sînt cuvinte de tip special ce se deosebesc atît de părţile de vorbire autosemantice (substantive,
adjective, verbe ş. a.) care denumesc noţiuni propriu-zise (obiecte, însuşiri, acţiuni etc), cît şi de
instrumentele gramaticale (prepoziţii şi conjuncţii) ce exprimă raporturile dintre noţiuni.
Particularități:
- Ele pot să echivaleze deseori cu o propoziţie întreagă.
- Interjecţiile nu au conţinut noţional. Ele nu denumesc, ci redau direct diferite emoţii, sentimente,
impulsuri de voinţă ale vorbitorului sau zgomote din natură.
- Ele sînt amorfe, adică nu se schimbă după gen, număr, caz, mod ş. a. m. d. Excepţie face
interjecţia haide, care, fiind folosită cu valoare de predicat, a fost simţită ca verb şi a dezvoltat
unele desinenţe verbale, astfel încît are forme speciale pentru persoana I şi a Ii-a plural: haidem!
haideţi!
- -Sensul lor se conturează numai în situaţia în care apar, adică este întregit de context, de intonaţia
specială cu care sînt rostite. Adesea rostirea lor este însoţită şi de anumite gesturi (de mişcări ale
feţei, mîinilor), deoarece ele singure nu sînt apte să exprime pe deplin starea fizică sau psihică a
vorbitorului.
- -În condiţii specifice, interjecţiile pot să transmită o informaţie mult mai bogată decît un cuvînt
obişnuit sau chiar decît o propoziţie întreagă. -.

Interjecţiile apar totdeauna cu valori afective, pe care le redau mai nuanţat decît cuvintele obişnuite.
Ele aparţin de fapt mesajului vorbit, în textul scris fiind doar mărci ale oralităţii şi apărînd exclusiv în stilul
beletristic, în vorbirea populară şi familiară. Frecvenţa interjecţiilor într-un text este deci un indice al
expresivităţii şi al oralităţii acestuia.

CLASIFICAREA INTERJECŢIILOR DUPĂ MODUL DE FORMARE ŞI DUPĂ

ORIGINE

După modul de formare şi originea lor interjecţiile se împart în două clase mari:

interjecţii primare
1
 şi interjecţii secundare, provenite din alte părţi de vorbire.
I n t e r j e c ţ i i l e primare sînt de fapt interjecţii propriu-zise. Ele se utilizează în vorbire numai ca
interjecţii. După structura morfematică se clasifică în interjecţii simple şi compuse.
Interjecţiile simple sînt alcătuite dintr-un singur component, fiind divizate în:
a) interjecţii alcătuite dintr-o singură vocală: A! O! E! I! Î! Ăl UI
O, tînăr sîn de mamă,
Tu, graiul meu etern! (Gr. Vieru)
A, dacă-aş zvîcni atunce / Spre stele, / S-ar smulge şi viţa de vie / Cu tălpile mele. (Gr. Vieru)
b) interjecţii alcătuite dintr-un diftong: Au! Ei! Ia! Iu! Ui! ş. a.
Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfînta Duminică. (I. Creangă)
c) interjecţii alcătuite dintr-o vocală şi o consoană: Ah! Of! Ho! He! Hă! Aş!
Uf! Eh! etc.
Ah şi of, Ionuţ, se tîngui comisoaia... (M. Sadoveanu)
d) interjecţii bisilabice: Aha! Aho! Uha! Oho! Elei! Ehe! Ehei! Ceală! Hăisa! etc.
Aha! Ia acu i-am găsit locul, zice ea în gîndul său. (I. Creangă)
Interjecţiile compuse sînt alcătuite din două sau mai multe componente:
balanga-langa! cioca-boca! cîr-mîr! gogîlţ-gogîlţ! hodoronc-tronc! he-he-he! lipa-lipa! pif-paf-puf! şu-şu-şu! tic-tac!
teleap-teleap! tronca-bonca! trosc-pleosc! ţiric-ţiric! hop-şa! etc.
De inima căruţei atîrnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, care se izbeau una de alta şi făceau: tronca-
tronca! tronca-tronca! (I. Creangă)
... surugiii plesneau din bice... şi roatele sfîrîiau din nou balanga-langa-langa-langa. (Al. Macedonski)
!!!!!!!!!!! Tot în clasa acestora trebuie incluse şi interjecţiile simple repetate: of, of! ei, ei! hei! hei! cirip-
cirip! cling-cling! cuţu-cuţu! mu-mu! etc.
Interjecţiile secundare (provenite din alte părţi de vorbire) sînt destul de productive, căci diferite
cuvinte şi îmbinări de cuvinte, datorită unei întrebuinţări foarte frecvente, îşi pierd sensul lexical de bază,
capătă o valoare afectivă şi devin interjecţii.
Cu valoare de interjecţie pot fi folosite atît cuvinte separate şi îmbinări de cuvinte, cît şi propoziţii
întregi.
Astfel, pot deveni interjecţii:
- unele substantive (Doamne!păcat! ajutor! ruşine! halal! foc! Dumnezeule! amar! mamă, măiculiţă!
pojar! frate! soră! etc),
- verbe la imperativ (auzi! vezi! taci! las! uite! stai! poftim! ş. a.),

- adjective (sărăcan, cu variantele: aracan, arăcan, ăracan, îracan ş. a.), adverbe (aş cu variantele:

2
 aşa! aşi!, unde, aiurea),
- conjuncţii (dar! dacă! ş. a.).
Pot îndeplini funcţia de interjecţii şi unele grupuri de cuvinte însoţite sau nu de interjecţii propriu-zise:
aracan de mine şi de mine! aoleu şi vai de mine! măi al dracului! măi al naibii! Doamne sfinte şi părinte! apoi
iaca! apoi dă! ia păcate! da de unde! halal de voi! vai şi amar! ia nevoie! of şi valeu! ptiu comedie! of Doamne!
dragă Doamne! maică măiculiţă! ei drace! ş. a.
S-au specializat cu valoare interjecţională şi o serie de propoziţii: Acu-i acu! Aici e aici! Auzi colo! Dă-o
dracului! Doamne iartă-mă! Ca să vezi! Las-o naibii! Na-ţi-o bună! Nu mai spune! Ian cată, bre! Ia te uită! Ce
spui! ş. a.
Afară de aceasta, numărul interjecţiilor sporeşte în mod considerabil şi pe baza împrumuturilor din alte
limbi: slavă (bogdaproste! na!), turco-tătară ( aman!, bre! hai! halal!), francezo-italiană (adio! alo! aport!
basta! bravo! vivat! mersi! pardon! salve!), greacă (amin! aleluia! evrica!), germană (caput! fain! ş. a.).

CLASIFICAREA INTERJECŢIILOR DUPĂ SENS

După sensul lor interjecţiile se împart în trei clase mari.

I. I n t e r j e c ţ i i emoţionale ce redau o senzaţie fizică sau o stare sufletească. Cu ajutorul lor
exteriorizăm senzaţii şi sentimente de tot felul: durere, nemulţumire, teamă, supărare, necaz, regret, mirare,
satisfacţie, admiraţie, entuziasm ş. a. (ah!, of!, vai!, aoleu!, ei!, na!, brrr!, hei!, o!, oho!, bre!, ura!, bravo!).
Interjecţiile emoţionale sînt, de regulă, poliexpresive, un rol hotărîtor jucînd intonaţia cu care sînt rostite.
Aceeaşi interjecţie, folosită în diverse contexte şi intonată diferit, poate exprima sentimente variate,
uneori chiar opuse ca mesaj. Astfel, interjecţia ah! poate să exprime:
— admiraţie:
Ah, ce livadă frumoasă şi bogată! (I. Druţă)
— încîntare:
Ah! e-atît de albă noaptea parc-ar fi căzut zăpadă. (M. E mine seu)
— nostalgie:
Ah! unde-i vremea ceea, cînd eu cercam un vad / Să ies în lumea largă. (M. Em in eseu)
— durere:
Ah! ce foc simt că mă arde,... strigă bolnavul... (C. Negruzzi)
— dorinţă:
Ah! ce fioros de dulce pe buza ta cuvîntu-i. (M. E mine seu)
— necaz:
Ah! De cîte ori voit-am ca să spînzur lira-n cui. (M. E mine seu)
3
 — stare sufletească:
Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti. (G. Coşbuc)
— satisfacţie:
Ah! bun somn am dormit. (M. Sadoveanu)
— părere de rău:
Ah! cui i-arfi trecut prin gînd
Şi-ar fi crezut vreodată
Că mulţi lipsi-vor în curînd
Din mîndra noastră ceată. (V Alecsandri)
Interjecţia a! poate exprima bucuria, supărarea, regretul; ei! — mirarea, nerăbdarea, regretul; aoleu! —
durerea, spaima, surprinderea, admiraţia; vai! — durerea, oboseala, teama, spaima, deznădejdea,
amărăciunea, regretul, nostalgia; of! — durerea, nemulţumirea, amărăciunea, nerăbdarea etc.
II. I n t e r j e c ţ i i care redau manifestarea unei voinţe sau dorinţe şi care sînt mai
puţin numeroase. Avînd un sens apropiat de cel al imperativului sau al vocativului, ele servesc pentru
semnalizarea unor acte de voinţă: adresări, rugăminţi, porunci, îndemnuri (alo!, fa!, măi!, hai!, haide!, ia!,
na!, hei!, stop!, tiva!, paşol!, aho!, ho!).
Trebuie menţionat că nu totdeauna se poate trage o linie netă de demarcaţie între interjecţiile emoţionale
şi cele care redau manifestarea unei voinţe sau dorinţe. Aceeaşi interjecţie poate exterioriza atît stări psihice
emoţionale, cît şi voliţionale (măi, de exemplu, poate avea valoare de adresare, dar poate exprima şi uimirea
(mai ales cînd e repetat de două-trei ori).
III. Onomatopee sau cuvinte imitative , care constituie clasa cea mai numeroasă de
interjecţii. Cu ajutorul lor sînt redate cu aproximaţie diverse sunete şi zgomote din natură (bang!, pod, bîldîbîd,
vîj!, gîl-gîl!, dang!,jap!, zbîrrr!, zdrong!, zdup!, cland, clang!, cling!, pleosc!, scîrţ!, tic-tad, tronc!, trop-trop!, trosc!,
ştiobîld, hodorond, huştiuliud, cioc!), sunete şi zgomote emise de animale, păsări, insecte (ham!, behehe!, groh!,
guiţ!, coviţ!, cotcodac!, cucu!, cucurigu!, cir!, mac!, miau!, mehehe!, mor!, mîr-mîr!, oad, piu-piu!, pu-pu!,
schelălău!, ţîr-ţîr!), sunete şi zgomote produse de om (gogîlţ!, sfor-sfor!, hapciu!, hîd, ic!).

FUNCŢIA SINTACTICĂ A INTERJECŢIILOR

Interjecţiile, în primul rînd cele emoţionale, nu sînt legate gramatical cu alte cuvinte din propoziţie,
singure ţinînd de fapt locul unor propoziţii. Numai cuvintele onomatopeice pot apărea ca parte de propoziţie
(celelalte doar cînd se substantivează).
Interjecţiile întrebuinţate ca părţi de propoziţie îşi pierd într-o oarecare măsură caracterul emotiv.
Cea mai frecventă funcţie sintactică a interjecţiei este aceea de predicat. In această funcţie pot fi mai ales:

4
 a) interjecţiile care exprimă un îndemn, o poruncă sau o comandă, al căror sens se apropie de cel al
imperativului: aho!, cea!, hai!, hăis!, hi!, ho!, marş!, na!, nani!, paşol!, pst!, sst!, stop!, tiva! etc.
Aho! car nebun, aho! Cînd te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară..., atunci să mergi aşa. (I. Creangă)
Pst! — i-auzi, vorbi Lizuca, înălţînd un deget. (M. Sadoveanu)
Hai să valsăm, iubito, hohotind. (G. B a c o v i a)

b) interjecţiile de adresare, care solicită atenţia interlocutorului: ia, iacă, iată, uite, vezi etc.
Da, frate mai ai? —Am. Iaca, ţîncu ista de soră. (M. Sadoveanu) Uite, grauri pe luncă, / Veseli,
fericiţi ce sîntl (G. C o şb u c) Ei, vezi, mă rog, ce nătărău. (Al. Don ici)
c) interjecţiile-onomatopee care reproduc diferite sunete şi zgomote: bîldîbîd, huştiuliud, pîd, pod, pleosc!,
scîrţl ştiobîld, trand, tronc!, trosc!, vîjj!, zvîrr! etc.
Pupăza zbrr! pe-o dugheană. (I. Creangă)
Şi numai huştiuliud în jos şi ştiobîld în fundul fîntînii. (I. Creangă)
Băiatul s-a ferit repede-n lături şi o dată bîldîbîd şi zdrong! (I. L. C a r a g i a 1 e)
d) interjecţiile care redau repeziciunea unei acţiuni: hap., hîţ!, hîrşti!, ţuşti!, jap!, zvîcl
Eu atunci haţ! de sumanul moşneagului. (I. Creangă) Duminicile bîzîiam la strană şi hîrşti!
cîte un colac. (I. Creangă) Ajunge la el şi jap! încă una.

Notă. Cuvintele onomatopee şi interjecţiile care redau repeziciunea unei acţiuni sînt urmate adesea de un
verb ce exprimă acţiunea la care se referă şi interjecţia. De exemplu:
Şi cum ospăta el, ţîşti! cade fără de sine în groapa cu jăratic. (I. Creangă)
Şi calul, ţîşti! sare de treistmjeni. (B. Delavrancea)
In asemenea situaţii interjecţia are numai valoare stilistică, nu şi funcţie sintactică. Ca însoţitoare a
predicatului verbal, ea serveşte numai pentru a reproduce zgomotul sau pentru a arăta repeziciunea acţiunii.

Comportîndu-se ca un verb, interjecţiile cu funcţie de predicat cer o complinire sintactică. în poziţie

de termen regent ele pot avea:
a) complement sau subordonată completivă:
Şi nici una, nici două, haţ!pe ied de gît. (I. Creangă) Şi zvîrr! cu pravila cea mare după călugări. (I.
Creangă) Vai, ce-ntuneric s-a făcut. (V Alecsandri)
b) complement circumstanţial sau subordonată circumstanţială:
Eu, grăbit, ţîşti dincolo într-un picior. (B. Delavrancea) Hai mai iute, că nu-i chip
altfel. (C. Hogaş) După unele interjecţii pot apărea dative posesive: Na-ţi bani în locul
griului... (I. Creangă) Iată-ţi viitorul.
În afară de predicat, interjecţiile îndeplinesc şi funcţiile sintactice de:

5
 — subiect:
S-auzea cîte un jart, trosc, pleosc, aoleu! (B. Şt. Delavrancea)
— nume predicativ:
Sărim şi noi/şi turcii sar/Şi-i moartea-n şanţ/e vai şi amar. (G. Coşbuc)
— atribut:
Se auziră strigătele, de astă dată răzleţite, hap! hap! (M. Preda)
— complement direct:
Cloşca cum l-a văzut a început să strige cîrr! clone! clone. (I. G. Sbiera) Nu zice hop! pînă n-ai sărit.
(Folclor)

ORTOGRAFIA INTERJECŢIILOR

Se scrie împreună un număr mic de interjecţii, ai căror termeni s-au sudat şi formează o unitate:
behehe, behe, hurup, huhuhu, iacătă, şoşoşo, tralala, tinghilinghi, uiuiu, uliuliu.
Interjecţiile compuse din două sau mai multe elemente identice şi sinonime sau din elemente care
formează o unitate se scriu, de regulă, cu liniuţă de unire: boca-boca, cioc-cioc, cioca-boca, cra-cra-cra,
gogîlţ-gogîlţ, ha-ha-ha, ham-ham, he-he-he, hi-hi-hi, haide-ha, hop-aşa, hopa-ţupa, hodoronc-tronc, iha-ha,
teleap-teleap, tic-tac, tronca-tronca, trosc-pleosc, tura-vura, ţiric-ţiric etc.

Notă. Unele interjecţii repetate, mai ales cînd se rostesc cu pauze între ele, se pot despărţi în scris
şi prin virgule: boca, boca; lipa, lipa; nani, nani; şontîc, şontîc; şovîlc, sovîlc; tic, tic etc.

PUNCTUAŢIA INTERJECŢIILOR

Interjecţiile au o intonaţie exclamativă, care poate fi mai înaltă sau mai

puţin înaltă, de aceea după interjecţie se pune semnul exclamării sau virgulă,
potrivit cu înălţimea intonaţiei:
O, vin în părul tău bălai/S-anin cununi de stele... (M. E mine seu)
Ura! măreţ se-nalţă-n vînt/Stindardul României. (V Alecsandri)
De regulă, se pune semnul exclamării după interjecţiile emoţionale ce redau
o senzaţie fizică sau o stare sufletească puternică.
Pentru a sublinia în scris intensificarea tonului, după unele interjecţii se
pot pune mai multe semne ale exclamării:
Măi!!! s-a trecut cu şagă, zic eu în gîndul meu... (I. Creangă)

După interjecţiile predicative se pune întotdeauna semnul exclamării, iar cuvîntul imediat următor se
6
ortografiază cu litera mică:
Şi cînd răcneşte o dată cît se poate, eu zvrrî chibriturile din mînă şi ţuşti! la spatele lui Zaharia... (I.
Creangă)
Interjecţiile de adresare măi, mă, fa, bre se pot folosi singure sau însoţite de un substantiv la vocativ.
întrebuinţate singure, sînt izolate prin virgulă:
7a ascultaţi, mâi, dar de cînd aţi pus voi stăpînire pe mine. (I. Creangă) Dragostea, bre, dragostea,
pîrdalnica de dragoste... (C. Hogaş) Dacă interjecţia însoţeşte un substantiv la vocativ singur sau
cu determinative, atunci se desparte, de regulă, întregul grup prin virgulă:
Mâi Zaharie, nu mai ai tu vreo poştă de cele pe undeva? (I. Creangă)
Apoi, dă, mâi nevastă, sîngele apă nu se face. (I. Creangă)
Staţi, bre oameni buni! (M. Sadoveanu)
După interjecţiile care exprimă un îndemn sau o poruncă (sens apropiat de cel al imperativului), dacă sînt
urmate de un complement sau de o subordonată completivă care le determină, nu se pune nici un semn de
punctuaţie:
Hai la maica de mă cere. (Folclor) Na-vă de cheltuială... (I. Creangă) Iatâ-ne
şi aproape de vîrful codrului. (I. Creangă) Iaca ce-mi scrie frate-meu. (I.
Creangă)
In celelalte cazuri se despart prin virgulă sau prin semnul exclamării, în funcţie de intonaţia lor:
Hai! cît să-ţi dau pe an, ca să te tocmeşti la mine? (I. Creangă)
Haide, luaţi-l de-l daţi norodului. (C. Negruzzi)
Iată! Doi vineţi ochi în suflet mă săgeată. (Ş t. O. I o sif)
Interjecţia ia urmată de un verb la imperativ sau la conjunctiv nu se desparte de verb:
Ia acum hai la luptă. (M. E mine seu)
Ia să-mi facă Nică Oşlobanu încredinţarea... (I. Creangă)
Ia mai strigă, Vasile, cîinii. (M. Sadoveanu)
Cînd se repetă interjecţii de acelaşi fel, ele se despart prin virgulă sau prin liniuţă, iar după ultima se
pune semnul exclamării sau virgulă în funcţie de intonaţia ei: Boc-boc-boc! Ei, ei! He-he! Ha-ha-ha! Măi, măi,
măi! Pu-pu-pup! Pic-pic-pic! Cri-cri-cri! Mac-mac-mac! Tic-tac, tic-tac! ş. a.
Ei, ei! toate bune şi frumoase la vremea lor. (I. Creangă)
Na, na, na, Măria ta! parcă astă grijă am eu acum? (I. Creangă)
Pic-pic-pic! Pic-pic-pic!/Cade-o ploaie pe colnic. (L. Deleanu)

7
8