UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA ROMÂNĂ/ SPANIOLĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific : Absolvent :

Lector Dr. Melitta Szathmarry Maria-Cristina Novac

CRAIOVA

2020
 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA ROMÂNĂ/SPANIOLĂ

 INTERJECȚII VECHI ȘI NOI

Coordonator ştiinţific : Absolvent :

Lector Dr. Melitta Szathmarry Maria-Cristina Novac

CRAIOVA

2020
CUPRINS:

Argument ................................................................3

Capitolul 1-Interjecția, parte de vorbire neflexibilă

1.Introducere .............................................................

1.2. Interjecția . Imagine de ansamblu

1.2.1. Etimologie.....................................................

1.2.2. Încercări de definire a interjecției ..........

1.2.3. Clasificarea interjecțiilor...............................

1.3. Funcțiile sintactice ale interjecțiilor.......................

1.4. Ortografie și punctuație.........................................

Capitolul 2- Interjecția în texte vechi românești

2.1. Aspecte definitorii ale interjecției..........................

2.2. Direcții de evoluție a unor interjecții din română veche spre română modernă...........

2.2.1. Prezentativele adică, iată , ...................

2.2.2. Formațiuni de expansiune...........................

2.2.3. Interjecțiile hortative..................................

2.3. Română dialectica....................................................

2.4. Română veche..........................................................

Capitolul 3 -Interjecția că parte a lingvisticii actuale

3.1. Română modernă...................................................

3.2. Literatură religioasă.......................................

3.3. Interjecții emotive-interjecția Doamne!............

3.4. Evrika –cea mai cunoscută interjectie.................

3.5. De ce spunem “hmm” când ne gândim?-semnificația interjecției hmm în zilele

noastre.................
Capitolul 4 – Rolul interjecției în opere literare cunoscute

4.1. Interjecția în momentele și schițele lui Caragiale

4.2. Elemente de oralitate în operele lui I. Creangă.

Capitolul 5- Cercetare privind utilizarea de către studenți și elevi a interjecțiilor pe

diferite rețele de socializare și modul acestora de scriere

5.1. Scopul și obiectivele cercetării...........................

5.2. Ipotezele cercetării............................................

5.3. Metodologia utilizată.......................................

5.3.1. Descrierea persoanelor investigate.........

5.3.2. Instrumentele folosite pentru obținerea datelor necesare.........................

5.4. Rezultatele obținute în urmă cercetării și interpretarea lor………………….

Concluzii finale.....................................................

Bibliografie...................................................................
 Argument

Lucrarea de fata prezinta sinteza unor investigatii prezentate in lingvistica de

specialitate
Inca din Antichitate ,interjectia a constituit un subiect de studiu foarte
controversat , deoarece statutul sau lingvistic a avut intotdeauna problema. Gramaticienii
se tot intreaba daca aceasta parte de vorbire neflexibila face parte din discurs , daca este
o parte din discurs sau daca ea alcatuieste o clasa gramaticala independenta.
Scopul acestei lucrari este acela de a scoate in evidenta si de a sublinia totodata
aspectele vechi ,dar si cele actuale specifice interjectiilor.
Investigatia va cuprinde atat aspecte teoretice cat si comparatii intre interjectii si
omatopee.
Teoriile lingvistice , dezvoltate in secolul XX au reinnoit apropierea interjectiei
de omatopee.
 CAPITOLUL 1

 INTERJECȚIA , PARTE DE VORBIRE NEFLEXIBILA

1.Introducere
1.2. Interjecția. Imagine de ansamblu
1.2.1. Etimologie

Din perspective etimologice , noțiunea de interjectie își are originile în spațiul latin unde
inter “între”+iacere “a aruncă “alcătuiesc cuvântul interjectio.

Acest termen isi are originea si din franceza de la cuvantul “interjection”.

Interjectiile din punct de vedere al originii sunt reactii sonore , nearticulate si instinctive
la diferiti factori externi ce pot avea influente asupra psihicului sau fizicului vorbitorului. Exista
o stransa legatura privind aspectul sonor al interjectiilor , din aceasta cauza ele fiind prezentate in
mai multe limbi .

Cuvântul “zău” din limba română provine din latinscul “ deus”, așa cum și “ vai “este
posibil să fie moștenit din limba latină.

O interjectie de adresare foarte utilizată este “hallo” din limba engleză .Această
interjectie a fost adaptat în funcție de limba fiecărei țări. În engleză americană cuvântul inițial a
căpătat formă “ hello” , în franceză “ allo” și de aici în limba română a apărut cuvântul “ alo”
utilizat de cele mai multe ori în conversațiile telefonice.

1.2.2 Încercări de definire a interjecției

Partea de vorbire neflexibila care exprimă : o stare, un îndemn, o porunca, un sentiment

sau o adresare se numește interjecție. Interjecția de obicei este utilizată exclamativ
caracterizandu-se prin lipsa conținutului și prin sensul ei pragmativ , fiind adesea precizată în
vorbire prin intermediul gesturilor, mimicii și intonatiei.

Interjecțiile pot apărea în sunetele existente în natură: zgomotul ploii, mieunatul

pisicilor, cucurigatul cocoșilor , dar și alte sunete . Astfel aceste interjecții întâlnite în zgomote
sau sunete din natură poartă denumirea de onomatopee.

Onomatopeele sunt considerate o categorie a interjectiilor , atât în limba romna , dar și în

alte limbi .Există însă dicționare de lingvistică care încadrează cele două părți în categorii total
diferite , afirmând că au câteodată caracteristici asemănătoare, dar acest lucru nu le poate încadra
în aceeași categorie.

1.2.4. Clasificarea interjectiilor

 Interjecțiile se pot clasifică după mai multe criterii:

 După structura :
 Simple ( of!, vai!, bum!)
 Compuse ( tic-tac, bim-bam, pic-poc)
 După funcția pragmatică:
 exprimă stări fizice sau emoționale : brr, of, vai, au
 exprimă o stare voliționala: -adresate oamenilor: nani, alo
-adresate animalelor: cea , zat.
 După sens:
 Specifice care au un singur sens : -adio (regret)
-ura(bucurie)
 Nespecifice care au valori multiple: -ah (durere, milă,teamă,
admirație, ciudă )
 După proveniență :
 Moștenite din alte limbi ( Limba latină)
 Formate pe propriu teren

 Împrumutate : -turcă ( bre, haide)

-franceză( aport, marș)

-bulgară( iată, ia , na)

-slavă( amin, aleluia)

-italiană și franceză (basta ,bravo)

-engleză (stop)

În comparație cu alte părți de vorbire cunoscute , interjecția poate fi cuvânt de baza în

formarea unor noi cuvinte. Procedeele utilizate pentru formarea cuvintelor sunt :

 Conversiunea : of (interjectie)- un of, oful ( substantiv)

 Derivarea cu ajutorul căreia se formează verbe:
vai (interjectie)-a se vaicari( verb) , văicăreala (substantiv),văitat(substantiv)
hăt( interjectie)- a înhață(verb)
 1.3. Funcțiile sintactice ale interjectiilor

Interjecțiile sunt de obicei părți care nu au funcție sintactică, dar cu toate acestea există
câteva situații în care o interjectie poate îndeplini mai multe funcții sintactice , cum ar fi :

 Predicat

Iată un cățel!

Hai la muncă!

 Subiect:

Se aude de afară : ham-ham!

De-abia se mai aude : cip-cirip!

 Nume predicativ:

Era vai de ea.

 Atribut adjectival:

Halal om!

 Complement direct:

În sala de baschet, am auzit: poc!

 Atribut:

Din camera mamei mele se aude un sunet puternic: zdup!

 Complement circumstanțial :

Câinele latră de zor: ham!

1.4. Ortografie și punctuație

 Întotdeauna după interjecții se pune semnul exclamării sau virgulă , marcând astfel
intonația exclamativă.

Mai, treci la tablă!

S-a auzit un boc!

Câinele face ham !

 Nu se despart prin semn de punctuație interjecțiile de adresare de substantivul în Vocativ
ce urmează :

Mai Vasile!

Mai Gheorghe!

 Un caz asemănător cu cel de sus este cel al interjecțiilor predicative iată urmată de
complementul sau direct:

Iată floarea!

Iată față!

 Se scriu cu cratimă interjecțiile alcătuite din cuvinte identice și sinonime (teleap –teleap,
tic-tac, hodoronc-tronc, hei-rup, lipa-lip)

Ceasul face tic-tac!

 Atunci când după o interjectie urmează un verb la imperativ sau conjunctiv, interjecția nu
se desparte de verb prin niciun semn de punctuație.

Ia te uită cât de mare a crescut față mea !

Hai să plecăm !

 Când o interjectie se repetă de mai multe ori , despărțirea cuvintelor se face prin virgulă
sau prin cratimă, iar la sfârșitul propoziției se poate utiliza după caz virgulă sau semnul
exclamării.

Ha-ha-ha! Ce amuzant a fost!

 CAPITOLUL 2

INTERJECȚIA ÎN TEXTE VECHE ROMÂNEȘTI

 2.1. Aspecte definitorii ale interjecției

Interjecția este o clasa eterogenă , atât sub aspect semantic , cât și sub aspect gramatical,
datorită trăsăturilor definitorii : intonația exclamativă și  non-flexiunea.

a)Aspectul gramatical prezintă interjecția că fiind o subcategorie diferențiată deoarece:

-este o frază non-prototipică

-prezintă semnale lingvistice, care de fapt sunt mărci ale unui act de predicație non –
frastic.

b) Aspectul semantic caracterizează interjecția printr-o semnificație vagă, lucru ce

permite folosirea numeroaselor interjecții în contecte mari.

c) Sub aspect pragmatic , având în vedere definițiile și capacitatea de evoluție , interjecția

prezintă o anumită omogenitate.

2.2. Direcții de evoluție a unor interjecții din română veche spre română modernă

Se poate spune că lista interjecțiilor în secolul al XVI-lea și în prima jumătate a secolului

XVII-lea cuprindea un număr foarte mare de cuvinte împrumutate și moștenite , care odată cu
timpul au dispărut sau se utilizează într-un mode mai restrâns.

În textele vechi se remarcă o instabilitate mare a semnalelor lingvistice privind

interjecțiile.

Semnele acestea evidențiază o evoluție identificabilă în diacronie . Interjecțiile sau

grupurile interjecționale pot ocupă diferite poziții sintactice datorită relației dintre unele părți
de vorbire și interjecții.

2.2.1. Prezentativele adică, iată

Principalul mijloc utilizat în limba română pentru realizarea operației de prezentare se

numește interjectie prezentativa.

Interjecțiile prezentative prototipice care apară încă din secolul al XVI-lea sunt iată și
adecă, forme care evoluează diferit. Cea de-a două formă și-a pierdut funcția
prezentativă,datorită valorii de marca prototipică. Din punct de vedere regional sunt consemnate
și ni, iani, iane , iată. Din cauza că unele forme sunt polisemantice pot fi utilizate la diverse
modalități de prezentare. O marca asemănătoare de prezentare poate corespunde unui ansamblu
de funcții diverse în raport cu modul de formare sau contextul respectiv.

Mai jos se pot observă variante diverse ale prezentativelor menționate , fiind evidențiate
pentru mișcarea de sens, iar la final pentru schimbarea poziției gramaticale .

 Adică (având formele adaca și adecă), iată , uite

Valoarea primară a acestui cuvânt este aceea de adverb , din această cauza utilizarea
interjecțională a lui adică este foarte întâlnită în fragmentele din epoca observată:adică este în
rivalitate cu iată. În textele studiate s-au remarcat întrebuințări precum:

-sens prezentativ propriu-zis

-valoare de întărire
-element /sens citational
-sens explicativ

Ce adecă, acestea toate le părăsim.

Adecă eu , Marin ,fiul lui Ionel din Bunești.

 Iată( iaca, iacătă, iaca), uite

Această interjectie inițial a fost folosită cu valoare demonstrativă, având că scop de a

determina o persona să-și îndrepte atenția asupra prezenței unui obiect din lumea referențială.

Interjecția iată a apărut în română din limba bulgară (eto,ete) prin intermediul scrierilor
bisericești , în textele românești urmărind modul de folosire luat din scrierile slavone și
extinzând ulterior alte sensuri.

Interjecția iată a fost introdusă și în filiera populară sub diverse forme precum : ete/iete
care sunt utilizate în special în graiurile sudice , concurând formă locală uite și dând naștere altor
forme.

Am treierat și cu caii, ete aici aveam aria.

Băi, nene, iote-așa, iote-așa, și noi avem un ied!

 În mod tradițional iată s-a remarcat pentru folosirea prezentării scrise. Se observă în
textele studiate valori specifice prezentativelor :

- valoare argumentativă

-valoare de întărire

-sens prezentativ propriu-zis

Și iată acest băiat al meu a mers la muncă.

Iaca, aicea Bala, servitoarea mea.

Iaca, unde sunt ei.

Iată eu călugăriță Maria și tot soborul de la Mănăstirea Timișeni.

2.2.2. Formațiuni de expansiune

Interjecțiile prezentative în prezența complementizatorului că tind să ia poziția

gramaticală a verbului.

Iaca că am început a vorbi cu dansul.

Iacătă-l unde șade.

Iată-ți muierea ta.

În secolul al XVI-lea , cele două prezentative discutate uneori coexistă în același conținut
: adecă deține primul loc și iată cel de- al doilea.

Dimineață iară, adecă iaca Maria.

Adecă,iată, cărei se delunga de ține pier.

În cursul lor spre limba română modernă , prezentativele prezintă valori pragmatice de
conectori precum: conector narativ, arătând intermitentă sau surpriză, mai ales , după construcții
temporale sau condiționale.

Căzu adecă soția lui, la picioarele lui.

Cugetând el unele lucruri, iată un vecin s-a arătat în casa sa.

2.2.3. Interjecțiile hortative

Aceste interjecții au un parcurs mai mare decât prezentativele , în dezvoltarea lor de la și

înspre alte categorii gramaticale.

În epoca românei timpurii, definită prin inflexibilitate mai mare a modelelor retorice
folosite în concepere, dar și prin prezența scăzută a elementelor oraliatii, specifice dialogului,
scrierile cercetate includ interjecții, provenite din forme verbale de imperativ cu sens directiv,
precum blem, bleti, blemati, pas și va, oprite în limba română târzie și substituite cu forme noi,
de factură interjecțională.

Blem, frate Adrian!

Blam de-mi arată.

Pasa, pasa , Marine , că ție nu ți-e dat să locuiești cu noi.

Va înaintea lu Andrei la muncă!

Interjecția hortativă ni , atunci când se află după un conjunctiv sau imperativ,

recunoscută atât în scrierile nordice , cât și în cele sudice din secolul al XVI-lea , își limitează
circulația spre nord, astăzi având valoare prezentativa doar în limbajul regional.

Ni, să ne ducem la ei și să vedem ce mai fac.

Ni, să zidim o casă să ajungă până la cer.

Drept această ,ni , să dăm vin să bea unchiul nostru.

Ni, dacă acum ai vrut tu să pleci.

2.3. Română dialectica

O interjectie cu circulație regională strânsă este “ni”. În general această interjectie are
sens de uite și funcționează în primul rând cu valoare de intensificare ,atât singură sau în grup
alături de alte mărci din aceeași categorie.

Această interjectie cel mai adesea este asociată cu pronumele, , adjectivul și adverbul
demonstrativ, pronumele personal de persoană a III-a manifestând diverse stadii clișeizare.

D-apăi uite ni!

Nii! zice ce lup mare a ieșit de jos.

 Local apar și iane, iani, iată ,care demonstrează faptul că la fel că în cazul lui ni, iane își
retrage treptat utilizarea.

În română veche sunt înregistrate și interjecții de origine turcă precum hai (de/di).
În timp acestea se extind ,iar în română modernă colocvială fac carieră sub statutul de verb

( Poftim, uite)

În limba română cuvântul hai a fost definit drept o interjectie specifică interacțiunii.

Formă această alocutiva este specifică pentru comunicarea în structuri dialogale , care
necesită prezența obligatorie a unui alocutor.

Tocmai din această cauza interjecția intră în română scrisă , în special în textele
beletristice. Locul imperativelor blem, pas(a), ia(ni), în contextul dat păstrază valoarea de
imperativ cu care de cele mai multe ori se și însoțește , voind să-l înlocuiască , alăturându-se
vocativului.
 CAPITOLUL 3
INTERJECȚIA CA PARTE A LINGVISTICII
ACTUALE
 3.1. Română modernă

Interjecția hai(de) cu valoare imperativă, cu toate că aparține unei clase de cuvinte

neflexibile , în română modernă prezintă un început de flexiune având forme cu desinență
verbală de persoană I plural –m (haidem) sau de persoană a II-a plural –ți: (haideți).

Haideți să încercăm.

Haidem să facem puțină mișcare.

În unele contexte interjecția hai(de) se alătură elementelor limbii care se referă la

componetele ce alcătuiesc actul comunicativ, funcționând că un marcator discursiv.

În timp au intervenit modificări structurale și funcționale în folosirea unor termeni care

exprimă îndemnul (hei, băi, bre, fă, tu, mă, măi) .

Acești termeni sunt utilizați în special în registrele regionale, populare.

Interjecțiile măi! mă! Fac excepție ,ele fiind folosite în comunicarea familiară,dar și
uneori în limbajul presei.

Se observă o tendința de scădere a modului de utilizare a formulelor de politețe și de

creștere a valorii apelativelor interjectionale : bă, băi, tu, mă, măi.

Măi Gheorghe,te mai duci la școală?

Mă, nu știu dacă o să mai vin pe la ține.

Băi,dumneata dorești să-mi spui ceva?

Stați, bă!

3.2. Literatură religioasă

Interjecțiile pot avea valori diferite în comunicare sau pot apărea drept conectori
pragmatici.

Unele interjecții aparțin limbajului religios: amin, bogdaproste ,aleluia, iar altele sunt
utilizate în diverse texte administrative (scrisori, documente oficiale) care impun o exprimare
clară ,lipsită de neclarități.

Interjecțiile arhaice adevăr(at) și amin și–au pierdut din utilizare în română modernă ,
prima ieșind din uz,iar cea de-a două fiind folosită numai în limbajul bisericesc.
 Adevăr ,făcut-am tocmeală pentru acel ied.

Să fie totul bine. Amin

Dumnezeu să va țină sănătoși sin întru bună pace, amin.

Bunul Dumnezeu să lungeasca zilele dumneavoastră, amin.

3.3. Interjecții emotive-interjecția Doamne!

În lingvistică română se remarcă o diferențiere între interjecțiile primare, care au o

întrebuințare interjecțională și intrejectiile secundare ,care au utilizare interjecțională în virtutea
semnificației lor.

Interjecțiile secundare au o funcție comunicativă emotivă încadrându-se astefl în toate

subcategoriile interjecțiilor propriu-zise. Acestea,în general provin din substantive di într-o
măsură mai mică din verbe,adverbe, pronume și sintagme nominale, înregistrând de altfel
grupuri prepoziționale și propoziții împietrite.

Interjecția Doamne! aparține unei clase de formule interjectionale care cuprind ,la nivel
sincronic,mai multe etape ale unei cronologii derivationale.

Una dintre etape este aceea de prezentare a termenului într-o situație de rugăciune.
Această situație este realizată de un locutor și un alocutor care doresc să pună în prim-plan un act
cu dublă semnificație de implorare și totodată elegiere specific situației respective.

Derivarea delocutiva de la formă convențională la cea interjecțională a cuvântului,se

bazează tocmai pe această dublă semnificație.

Cuvântul Domn este folosit mai ales cu desinență în cazul Vocativ “Doamne” că termen
de adresare către divinitate , că termen generic de adresare către “stăpân, domnitor” și că termen
de adresare politicoasă către un bărbat.

Doamne ,păzește-mă!

Bun ești Tu, Doamne!

Domnul din cer ,iartă-ne pe noi.

Rogu-te Doamne, să ai grijă de noi.

Domnilor și doamnelor.
 Textele de română veche prezintă triunghiul conversațional locutor-alocutor-martor
asigurând o atmosfera favorabilă comunicării.

O, cât sunt de înfricoșătoare lucrurile tale, Doamne!

O, Doamne ,împăratul meu ,atâta dragoste și patimi ai pus pentru noi.

Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele Tău!

Din punct de vedere interjectional termenul Doamne! Prezintă emoția sugerată de

exclamație și de gestul interjectiv.

Gradul de emotivitate este marcat de faptul că interjecția Doamne!se apropie de valoarea

interjecțiilor Oh! Ah!

În română modernă interjecția Doamne !datorită conținutului afectiv a obținut valoare

interjecțională indicând numele divinității supreme. Doamne își pierde rolul de adresare sau de
chemare, că în cazul când este utilizat cu sens propriu,fiind folosit în exprimarea unor reacții
emotive cu valoare interjecțională.

În calitate de interjectie secundară Doamne! formează enunțuri independente

sintactic,încheind alte enunțuri pe care le completează afectiv. Modul de intonație constituie o
diferența față de varianta substantivală.

3.4. Evrika –cea mai cunoscută interjectie

O interjectie foarte cunoscută și utilizată mai ales în rezolvarea unor probleme dificile
este Evrica . Este un cuvânt împrumutat din limba greacă și folosit că exclamație spontană de
bucurie.

Din punct de vedere gramatical acest cuvânt semnifică verbul “ a găși”. Și modul de
scriere are un rol aparte deoarece în unele situațîi este întâlnit cu “c”-Evrica ,iar în alte scrieri
apare cu litera “k”-Evrika.

Cuvântul a căpătat un alt sens ,făcându-l celebru în toată lumea atunci când un mare
învățat al lumii l-a folosit ,în urmă cu mai bine de 2.250 de ani.

Evrika ! este considerată a fi cea mai folosită interjectie din lume. Această folosinde-se
în special atunci când are loc o descoperire. Nu foarte multă lume cunoaște faptul că Arhimede
din Siracuza ,un mare învățat al lumii antice , a fost primul care a utilizat acest cuvânt celebru.
Arhimede din Siracuza a fost unul dintre cei mai apreciați și respectați oameni de știință din
Grecia Antică.

Arhimede a descoperit legea care se referă la faptul că atunci când un corp este scufundat
în apă ,el își pierde o parte din greutatea să, această fiind egală cu volumul de apă dislocat de
către corp. Prin urmare acest principiu rezultat îi poartă numele acestui om de știință.

Se zice că Arhimede atunci când a obținut importantă descoperirii sale ,a sărit din cadă și
a fulgit gol până la palat , urlând: “Evrika ! Evrika!” care semnifică : Am găsit! Am găsit!

Această exclamație Evrika!,atribuită lui Arhimede , este motto-ul statului California.

3.5.De ce spunem “hmm” când ne gândim?-semnificația interjecției hmm în zilele noastre

Cea mai utilizată interjectie pe care o folosim atunci când cădem pe gânduri este hm cu
diversele sale forme hmm sau hmmm.

Pronunțat cu o intonație ascendentă, hmm poate însemna: Nu înțeleg la ce te referi, mai

poți spune o dată?

Transmis prelung cu un m larg: Mă gândesc foarte serios la ce mi-ai zis.

Rostit pe un ton ridicat, mirat : Da , posibil-bună idee!

Emis repde și cu un registru jos: Nu sunt așa sigur, mai mă gândesc..

Cu toate acestea putem spune că interjecția hm se găsește în majoritatea limbilor

pământului sub diverse forme, originile fiind însă atât de des utilizate, dar încă neclare.

Mai mulți lingviști afirmă faptul că deocamdată nu este nicio teorie cu privire la originea
acestei interjecții, probalil să fi apărut în engleză după ce a fost preluat din limba
franceză.Această interjectie este atât de naturală și de simplă încât dintotdeauna a fost la
îndemână oricui datorită formelor diverse de limbaj.

Hmm este popular și folosit peste tot în lume ,datorită sunetelor pe care le conține este
mai comod și ușor de pronunțat decât oricare alt cuvânt.

Hmm este considerat interjectie la fel că și alte combinații de sunete din familia să
precum: um, huh, au, oau.
 Primul h emis este un simplu substitut pentru respirație, în timp ce m , emis cu gură
închisă , transmite faptul că nu suntem atât de siguri de ceea ce dorim să spunem. Pauză care
intervine în acel moment arată că temporar suntem fără cuvinte , dar încă atenți la comunicare.

Diversitatea de tonuri pe care le folosim în fiecare moment are legătură cu mulțimea de

emoții pe care le transmitem cu ajutorul acestei interjecții obișnuite.
 CAPITOLUL 4
ROLUL INTERJECȚIEI ÎN OPERE
LITERARE CUNOSCUTE

4.1 Interjecția în momentele și schițele lui Caragiale

 Concentrând substanță epică ,momentele și schițele caragialene își păstrează
expresivitatea clară trasmițând celui care citește posibilități noi de interpretare, atât din
perspectiva gramaticală ,cât și stilistico–pragmatică.

Că specii literare care descoperă realitatea sub una dintre multiplele ei forme, selectând o
parte din ea , aceste specii semnifică adevărate exerciții de stil.

Unul dintre scriitorii cunoscuți ai literaturii românești este Ion Luca Caragiale care își
caracterizează personajele printr-un limbaj foarte colorat ,utilizând multe ticuri verbale,structuri
exclamative,dar și interjecții. Caragiale utilizează personaje cărora le place să vorbească mult,să
fie în lume,iar pentru a ieși în evidență apelează la dialog ,folosind replici cât mai scurte și
exprimându-și stările fizice și psihice într-un mod nuanțat.

Intensitatea vorbirii lor este frecvent marcată de utilizarea abundență a

interejctiilor,acestea fiind prezente în majoritatea momentelor/schițelor ,uneori unele interjecții
crează ambiguități din cauza repetării la nesfârșit.

Însemnătatea lor se remarcă în text ,prin apelul la intonație,dar și la alte mijloace de

comunicare nonverbale (gesturi,indicații scenice).

Din când în când aceeași interjectie capătă mai multe înțelesuri ,prezentând diverse
senzații fizice sau emoții puternice sau unele interjecții pot acționa că mărci dialogale.

Întâlnim în proză lui Caragiale toate tipurile de interjecții : interjecții expresive,

adresative, prezentative, persuasive, fatice, formule de politețe, mărci dialogale, onomatopee și
locuțiuni interjecționale.

Pe lângă aceste interjecții ,există substantive în cazul Vocativ care denumesc grade de
rudenie și apar cu rolul de interjecții secundare, prezentând reacțiile afective ale vorbitorului.

Un loc central îl ocupă interjecțiile expresive care exprimă reacții afective la diverse
senzații fizice sau emoții mentale intense.

Cu această valoare sunt întrebuințate cuvinte ca acestea : aah, a, ,aș, ah, auleo, aoleu
( oleo ,haoleu, aolică,aolio, olio, ), vai, uff, uf, u, oi , o, hehei, ehei, ei, Doamne, halal, poftim,
off, Dumnezeule, bravo, cum, ce, cât. Semnificațiile acestor interjecții vor fi prezentate pe rând
după anumite criterii.

Una dintre interjecții care prezintă cele mai diverse emoționale este „a”:
 -regretul: A ! de ce nu poate și pana mea , alergând făr-a se poticni, străbate întinsele
albe câmpii? ( O cronică de Crăciun)

-revolta, iritarea : A! dar nu mai merge! A ! criminalul ! A ! strigă ministrul....A!

infamul!asasiul!

-încântarea, bucuria: A! iată încă una.....Asta e a douăsprezecea astăzi. (Caut casă),

A! domnule, cât sunteți de galant!cum să vă mulțumesc? ( Poveste de contrabandă)

-exaltarea: A! ce afacere !.....ce amic!ce bun amic! (Infamie), Ce veselie! Ce avânt! ce

entuziasm!...(Boborul)

-ironia: A! e grozav să ai ființe iubite, rătăcite departe de tine, și să nu știi la un moment

în ce loc se află, ce fac , ce li se -ntâmplă, ce vorbesc, ce simt....( Tren de plăcere)

-surpriza: A! Ce plăcere! Este amicul meu X.......A! Ăsta e Costică Arion? zic eu.
( Amicul X), A! zic eu, și dumnealui? ( Vizită...)

-ciuda: A! de ce n-am avut bunul gând să scoatem un ziar politic (Politică)

-durerea: A ! cât mă doare...

Interjecția a este utilizată cu valoare expresivă ca marcă discursivă pentru aprobarea unei
situații sau afirmații: A! da! ăla , da ăla era italian... (Ultima oră) , A! zic eu în gândul meu
...atunci partida nu-i pierdută!..A! zice tânărul,am înteles...( Greu ,de azi pe mâine....sau unchiul
și nepotul).

În alte cazuri această interjecție marchează un act al aducerii aminte: A! de degrabă să

nu pierd trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. ( Bubico), A! nu cumva ai vreo scrisoare de la soția
dumitale?...A!...la Andrei...

Alteori , mirarea (valoarea expresivă) apare în dialoguri având scopul de a se îmbina

cu funcția fatică și astfel marcând interesul locutorului pentru comunicare, sfătuindu-l pe
alocutor să continue conversația:

-Doamna merge departe?

-Da , domnule.

-Da , merg în Franța.

-A! în Franța.
 -Da, am fost la o rudă….

-A! la o rudă… ( Poveste de contrabandă)

O interjecția care exprimă dezaprobarea fiind utilizată frecvent cu conotație negativă este
interjecția aș: Aș! fără grijă!nu l-ați văzut în ce hal era? (Inspecțiune), Aș ! nu mi-a scris azi?

Alte sensuri pe care le putem deduce din context sunt următoarele:

-amărăciunea:Soarta numai a chiriașilor? Zic eu în gândul meu. Aș!...(De închiriat)

-surpriza: Aș! Asta e teribil...că le-a scăpat ! ( Ultima oră)

-mâhnirea: Aș !...S-a înserat de tot, nu se mai vede cartea, se aprind lumânări… ( La

conac)

Interjecția care sugereaza regretul este aah: Aah! să-i mai văd o dată pe amicii noștri!
….că de mult nu i-am mai văzut! (Leac de criză), în timp ce ah poate transmite o gamă variată
de stări:

-ironia: Ah!cât de rău îmi pare! (Infamie)

-disperarea: Ah! Mișule ,poate că o să mor! (O blană rară)

-necazul: Ah! Bubico, zic eu în sine- mi , mângâindu-l frumos, de capu-ți!, Ah! Suspin
eu în adânc ...(Bubico)

-încântarea: Ah! A fost o plăcere ce va rămâne neuitată….(Tren de plăcere)

-durerea: Mor! Mor!…..ah! Mișule, fii fericit!….

-regretul: Ah!suspină doamna, ah! Mișule, încă o zi! (Lună de miere)

Interjecția aoleu și derivatele sale contribuie la exprimarea unor stări emoționale

negative precum:

-îngrijorarea: Ce ,nene? ….Aoleu! Vai de biată țara asta!, Aoleu! strig eu. Auleu , ai și
la oraș!!...Săracii de noi! (Arendașul român), Aolică ce-am ajuns ,să iubim pe subt ascuns! (O
cronică de Crăciun)

-frica,supărarea: Haoleu! Încep să bocească baba și copila,ce năpaste a fost să cază pe

noi! Haoleu, mamă !săriți!c-a venit hăla iar! (Două loturi)

-indignare:Aolio! Glasul : Și la prima ocazie ,îți trag palme ……, Mitică: Olio! ( Tot Mitică)
 Actele expresive de felicitare care exprimă entuziasmul și bucuria personajelor sunt
reprezentate prin utilizarea interjecției bravo împreună cu diversele sale forme: brav..., bravos, e
‘mb’ avo.

Bravo!să-ți trăiască, zic eu ușurat de grije. (Cronica de joi), Ura! bravo patriot! (Jertfe
patriotice), Barvo, domnule Pricupesu! gândesc eu ...Cine să fie puicuța? (Dascăl prost).

Personajele lui Caragiale atunci când sunt revoltate sau enervate utilizează această
interjecție: Eu! nu-ți sunt amic ție, eu? Bravo! mersi...(Amici), Bravos! Tot noi să-ți dăm?...
(Art.214),

Uneori interjecția bravo(s) evidențiază (auto)ironia: Bravo,tinere favorit al grațioasei

Erato! (O cronică de Crăciun), Adoua oară? Bravos!frumoasă șarlatanie! ( La Moși),
Bravos, d-le Iancule! ( Baioneta inteligentă), E’mb’avo! i răspunde Costică. ( Repausul
dominical).

Multitudinea reacțiilor negative ale personajelor este reprezentată de interjecțiile ce și

cum ,însoțite de substantive în cazul Vocativ care le evidențiază semnificația. Acestea exprimă
enervarea, indignarea ,dar și nedumerirea cu privire la unele situa,tii neobișnuite: Ce ? cocoană?
ce? sunt nebun? ( Tren de plăcere), Cum ? nici măcar apă n-aveți? zbiară Mitică. (Tot Mitică).

Uimirea este reprezentată de interjecțiile cât, cum, ce : Cum ,domnule?întreabă doamna

amețită, care va să zică...d-ta...( Poveste de contrabandă),Ce !...ce ai la gât ?...briliant? ( Cadou),
Ce ! ai ,si tu proces? ( Tot Mitică), Cum ,domnule Mitică?de unde știi?( Mitică).

Cuvântul Dumnezeule pe care îl folosim frecvent ca substantiv în Vocativ cu valoare

interjecțională este întâlnit și în operele literare pentru a exprima :

- disperarea: Sunt pierdut!...Dumnezeule!ai grijă de familia mea...( Monopol)

-surprinderea: Mi l-au adus pe tânărul… Dumnezeule!în ce stare!

-spaima: Iute, mă sui într-o birje….Ce vreme, Dumnezeule!...Am ajuns. ( O cronică de

Crăciun)

O interjecție întâlnită având semnificații asemănătoare cu cea menționată anterior este

Doamne:

-teama: Doamne, doamne!suspina el și cu dreapta -și face cruce. ( La conac)

 -mirarea: Ce vârstă să aibă doamna Cuțopolu? O, Doamne! ( O blană rară)

O altă interjecție care prezintă sensuri negative este ei, utilizarea acesteia traducând
următoarele stări:

-regretul: Ei!frumoase vremuri! Exclamă unul. ( Cam târziu)

-batjocura,ironia: Ei !pe naiba ,talent ...( O inspecțiune)

-disprețul: Ei, mă-ta!că-z doar nu era să ți le fac eu! ( Ajutorul examenelor)

-nerăbdarea sau iritarea: Ei!prea exagerat!a întrerupt Manolache...( Om cu noroc)

-dezarobarea: Ei!după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec? (Amici)

Interjecția ehei exprimă surpriza, uneori asumându-și și rolul fatic: Ehei! Dumneata să
fii sănătos! ( Groaznica sinucidere din strada Fidelității).

Interjecția hehei datorită rolului său de aprobare, susține afirmația : A !nu cumva ai
vreo scrisoare de la soția dumitale? Hehei! câte , de când trata amor.(Art..214)

Interjecția halal expune admirația față de cineva: Halal!să-ți fie !se vede că ai bună
protecție ! (1 Aprilie), Halal de Pricupescu ! zic în gândul meu...(Emulațiune).

Starea de bucurie sau de exaltare este este prezentată prin utilizarea interjecției o:

Astăzi ? O! Astăzi ...Ați venit voi, oameni noi, cu știința … ( Duminica Tomii), O ! când îți
ordonă Venus,e așa de ușor să faci din unul zece! ( Cele trei zeițe), O ! Moft! tu esti pecetea și
deviza vremei noastre. (Moftul român), O sfântă libertate! ( La Paști)

Interjecția o poate marca și mâhnirea: O, Doamne! am exclamat! sau poate semnaliza

aducerea aminte a unui lucru : O! răspunz eu, este un lucru intim ,pe care am uitat să-spun mai
înainte. Iată… (Premiul întâi).

Interjecția off în combinații cu substantive în vocativ , marchează iritarea provocată de

diverși factori de mediu: Off!...Mișule !...Mamițo!...mamițo! Mi-e cald !nu pot să dorm...(Lună
de miere). Aceeași reacție negativă este ilustrată și prin utilizarea formei poftim : Poftim! două
fără douăzeci și cinci! Unde e ?...(Boris Sarafoff).

Impresia de jenă este marcată prin folosirea interjecției u: U! Anghelica, bat-o focu!
(Art.214). În altă situație , aceasta ajută la actul aducerii aminte: U! Bată-te norocul! Uitasem!

Interjecția uf se utilizează tot cu valoare expresivă pentru a reda următoarele stări :

 -satisfacția, mulțumirea: Știu unde sunt! acum știu!...uf!….le-am găsit (Două loturi),
Uf! am scăpat de pustiul lumii! (O cronică de Crăciun).

-enervarea: Uf! Când mă gândesc ,să plec iar cu troacele, să le mai hodorogesc iar! (De
închiriat), Uf! lasă-mă dracului și dumneata, mamițo! nu vezi cum m-a pocit dobitoaca? (La
Peleș)

-oboseala: Uf! zice amicul meu, grozavă căldură azi!...(Amicul meu), Uf! ce zăduf! zice

madam Niculescu. (Gazometru), Uf! nu mai poci!zice coana Anica. (Tren de plăcere)

Interjecția vai surprinde teama: Pe naiba o să-l scoață, vai de capul vostru! ( Ultima
emisiune…).

În momentele și schițele lui I.L.Caragiale o sursă importantă de expresivitate o ilustrează

locuțiunile interjecționale. Cele mai multe dintre acestea au aspectul unor înjurături, fiind
adresate asupra propriei persoane sau a celor din jur. În general conțin substantive din domeniul
religios (drac, Dumnezeu), iar forma verbală este fie un imperativ, un conjunctiv sau un
condițional .

Acestea prezintă nerăbdarea și enervarea personajelor: dă-l dracului ( Lună de miere),

să fie ai dracului (Întârziere), bată-te Dumnezeu , lasă-mă dracului, fir-ar afurisită să fie, trăsni-
o-ar Dumnezeu ( La Peleș), să mă trăsească Dumnezeu ,să hie al dracului (Două loturi), trăsni-
i-ar Maica Domnului (Ultima emisiune…), să fie al dracului (Justiție).

Alteori furia personajelor este orientată către un animal: vedea-te-aș mănuși , mânca-i-ai
coada (Bubico), vedea-te-aș la Babeș, lua-te-ar dracu , lovi-te-ar jigodia, lua-te-ar hengherul
( Bubico).

Unele locuțiuni interjecționale se manifestă ca intensificatori: Ei , pe dracu !că-z doar n-

o să aibă șăpke!… (O inspecțiune), Pe dracu o să-l scoață, vai de capul vostru! (Ultima
noapte….), Ei, aș !...nici o duzină de gămălii...(Groaznica sinucidere din strada Fidelității).

Pentru Dumnezeu, ce dracu, ce Dumnezeu prezintă indignarea, ba chiar disperarea :

Ce Dumnezeu!, Să nu-l scapi pe fereastră!...pentru Dumn...(Bubico), Ești nebună, soro!țipă
madam Piscopesco, ce dracu! (La Peleș).

Alte interjecții din limbajul religios sunt utilizate și în vorbirea familiară a personajelor:
Doamne iartă-mă, Doamne ferește,Dumnezeu să-l ierte, slavă Domnului, Aliluia, Să dea
Domnul. Unele locuțiuni interjecționale cuprind expresii precum: păcatele noastre, vai de mine,
capul ei ,pace bună, Sfinte Nicolae, ei bine, ei bravo, ei și.

Ei și este utilizată ca marcă dialogală , așteptând un răspuns, iar ei bravo manifestă

uimirea: Ei, și …? am trimis-o acum pe soția mea ,să vedem e-n stare să-l traducă…
( Diplomație), Ei, bravo! se putea fără scrisori?...(Ultima oră…).

Ei bine este utilizată cu valoare concluzivă al unei expuneri: Pe onoarea mea ,nu. Ei
bine, tu...tu ești un bărbat devotat și conștiințos...(Dascăl prost), Ei bine, preastimatele mele
doamne, știți dvs. Câte trebuiesc ,afară de răbdare, spre a ajunge să obținem o pereche de ghete
de lac elegante? (O conferență).

Interjecțiile apelative mă (mî, măi,măă) și bre (bri) sunt utilizate mai ales alături
substantive în Vocativ. Această asociere de cele mai multe ori are sens peiorativ, prezentând
gradul de superioritate folosit de emițător față de vorbitor, ironia sau disprețul. În aceste cazuri
și indicațiile scenice ocupă un loc destul de important: Mă! Prostovane! tu ala ghe colo...Spune-
mi tu doară: ce iaște ființă și ce iaște lucru , mă?, Bravo , mă ! prostovane! , Șpania-i lîngă
Portocalia , mă boule , și vițăversa! ( Conferință, O inspecție).

Valoarea adresativă a interjecțiilor se amesteca cu diferite nuanțe afective:

-mirarea: Măă, zice popa, mulți copii am botezat de când sunt preot ...să vă trăiască, dar
așa copil sucit n-am mai văzut ! (Cănuță, om sucit)

-indignarea, enervarea: Bine, mă! da’ nu vedeți voi ce murdărie ? Voi trăiți ca vitele,
mă ! (Karkaleki), Ia ascultă , măi Stane, ce mă tot fierbi cu diplomație? (Istoria se repetă)

-simpatia: Vezi că și eu am greutăți ,mă Ioane. (Arendașul român), Mă , Costică!...știi tu

la cine ne-am gîndit noi toți trei adineaori? ...( Cam tîrziu)

-nerăbdarea : Haide, bre omule , odată!strigă m-sa de dincolo...(Reformă)

-mustrarea: Cu mine să joci tu, mă ! țîngăule mucos? (La conac)

-îngrijorarea: Mai încet, mă!că mi le dogiți !și ne înjură...(Duminica Tomii)

Strigarea unei persoane de genul feminin se realizează prin utizarea interjecției fa,
aceasta având un rol depreciativ : Unde-i mă-ta, fa? întrebă d.comisar. (Două loturi)
 Unor substantive în vocativ le dispare rolul adresativ, acest lucru determinând intrarea lor
in clasa cuvintelor interjecționale, prezentând astfel apropierea sau depărtarea afectivă a
emițătorului față de vorbitor. Puține, însă se întrebuințează diminutival: monșer ( mașer,
monșăr,mon cher, ma chere), nene (neică, ‘ne), mon bon, soro, maică, taică, părințele,vere,
domnule (dom’le, domnul meu, domnilor), domnișoară, doamna mea, madam, musiu, țațo, coane
(conașule,cocoane), cocoană (coniță, coconițelor),jupâneasă, amice.

Foarte dese un sunt aparițiile discursive ale unor interjecții , aflându-se ca repetare în
apropierea celor expresive. De cele mai multe ori , acestea își acumuleaza o semnificație
emotivă. Pot apărea cu una din valorile următoare :

- întărirea unei afirmații : (Pentru numele lui Dumnezeu!coane Manolache , aici ai

fost?)Ei ,da ,răspunde simplu prezidentul, nu mă vezi? ( Șah și mat!), Ei!e greu unui părinte să se
despartă de copii așa de fragezi...(Deziderate legitime), Eu zic ,coniță, mai bine să așteptăm
băiatul...zău!mai bine să așteptăm băiatul. (Cănuță, om sucit),A!Domnule!e un băiat plin de
frumoase sentimente morale...(Slăbiciune), Ești teribil, monșer, când îți abate ție ceva, ești teribil
,parol! Lasă-mă,domnule să termin , și mergem… Ești teribil, parol! ( O lacună…)

-atenuarea răspunsului negativ, evitarea răspunsului direct: Zău , nu mai țiu minte ,
zice drăgălașa mea amică… (Lanțul slăbiciunilor), Zău...nu...știu! (Autoritate), Ei! aș ! răspunde
și mai încet domnul din fața mea. (Luna de miere), Apoi de! n-a învățat toată lumea carte ca d-ta!
(D-l Goe),De! zic , știu și eu? ( Atmosferă încărcată), Păi?… eu știu că le-am făcut. (Arendașul
român), A! nu,domnule, cecul este foarte bun...decât fără hârtiile dv… (Identitate)

-dezaprobarea: Ei !… Intelectualul e prea blând fiu ca să-și maltrateze mama.

( Intelectualii), Ei aș! am zis eu. ( La Hanul lui Mînjoală).

-ezitarea, îndoiala: Economii? Hm! Zice că face economii….mofturi! (Situațiunea), Ei!

ei! un punct… Apoi aia trebuie ca să fie conziderat , mă rog frumos la doamna . (Premiul întâi ),
Ei, aș!…. Teribil de ramolită!… (Căldură mare ), Zău,nu…. (Dascăl prost), E!….mai
nimic….fleacuri! (Amici)

-enervarea: Ei!ce e,soro?ce mai poftești? (Lună de miere)

-ironia: He!...că-z doar nu era să le vază-n bordei...(Despre cometă)

-dezamăgirea : Dar,de !...asta e soarta noastră a chiriașilor! ( De închiriat)

 Interjecțiile ai, ha și a ,având funcție interogativă funcționează tot ca mărci dialogale
marcând astfel o reacție de indignare: Ai venit iar la belete , ai ? urlă bătrâna. ( Două loturi ),

N-ați vin’t ieri la școală, ha ?… ( Emulațiune ), Apoi de când mă freci , amice ! cât o să umblu
după d-ta ?...Cognac, a ?...extrafin…. Țigarete, a?...Regale, a?...(Acceleratul no.17).

Pentru ca atenția atenția personajelor în timpul dialogului să fie activă ,acestea utilizează
interjecții fatice:

-Ei! mă întreabă amicul meu . Ai fost ? L-ai găsit pe omul dumitale?

-Da, zic eu , râzând.

-Ei! ai reușit? ce ți-a zis? (Infamie…)

-Ei! și ?

-Ei! și…a vrut el s-o întoarcă,s-o răsucească, s-a contrazis și l-am arestat. (Ultima oră!…)

D: A!...Spune-i că să ne-ntâlnim negreșit., F: Unde?, D: Știe dumnealui...Da’ să vie

negreșit, D: A!...și dacă vede pe amicul nostru…, F: Care amic ? (Căldură mare)

Interjecția aha apare în special în structurile descriptive, la începutul propoziției ,

prezentând faptul că scriitorul a descifrat mesajul și urmărește cu atenție desfășurarea
întâmplărilor. Aceasta reprezintă și o manieră de a stimula discursul,determinând imaginația
cititorului : ….Aha! trenul nostru trece pe sub o ploaie , răpăie pe acoperișul vagonului și
plescăie pe geam. (Lună de miere ), Aha! a venit stăpâna cățelului. Alerg la fereastră. ( Grand
Hotel “Victoria Română”).

Interjecțiile prezentative iată (iaca, iacă), iacătă, uite și mai rar ,poftim prezintă același
rol de stimulare, prin capacitatea de implicare afectivă a cititorului. Folosirea aacestora este :

-deictică: adaugă obiecte, persoane și întâmplări din contextul situațional: Aha! iată
doamna Cuțopolu! iată cea mai splendidă , cea mai infatigabilă dintre elegantele bucureștene!
(O blană rară), Iată, în rezumat economia acestui proiect...(Inițiativa…), În sfârșit , iacătă
conductorul cu biletele . (D-l Goe)

-discursivă: include o propoziție a cărei cuprins este accentuat : Dar iată că se aude prin
toată uruiala un sunet de timbru: un tren sosește. (La Moși), Uite, frate Popescule, să lăsăm
chestiile de principiu. (Bacalaureat ), Pe când gândeam așa , iacătă, dau piept în piept cu amicul
meu Costică Parigoridi...( Repausul dominical).

De cele mai multe ori se utilizează interjecții persuasive, mai ales hai (haide, haideți,
aide, ai, a’ ), ia și poftim, efectuând acte directive (îndemnuri, ordine): Haide odată, soro!că te
las și merg singur! (La Peleș ) , Ai să mai umblăm ...mai rău e când șezi! (La Paști), Ia ascultă-
mă, de la țară oi fi eu, dar nici așa de prost… (Politică înaltă ), Madam Parigoridi….îmi face un
semn grațios cu mănușa ...poftim, nene Iancule, începe! ( O conferență).

Pe lângă prezentarea celor mai variate stări emoționale și fizice cu ajutorul interjecțiilor

expresive , Ion Luca Caragiale a valorificat onomatopeele , dorind să redea cât mai exact efectele
sonore ale unor acțiuni: lătratul (ham), mersul agale ( hâța-hâța, șontâc-șontâc, tica-taca), râsul
(haha, hahaha, hahahaha, ha-ha-ha,hehei, hîhî ), lovitura (fleașc, pac, pac!, paf, paf!, ), sărutul
(țoc), fumatui unei țigări (em….p’), căderea ( zdrong, poc, bâldâc).

Totodată scriitorul a fost foarte atent la comportamentul personajelor sale , făcându-i să

se adreseze politicos, uneori aceștia utilizând cuvinte din limba franceză ( bonsoar,
bonjur/bonjour, mersi) : Mersi, frate Iancule, zic eu, două, destul ...(Mici economii ), Pardon,
doamnă! Nu vedeți că nu mai avem loc ! (La Moși ), La revedere ! bon amusement! Nu ne
uitați p-acolo! la revedere! ( 25 de minute…), Sărut mâna, madam Georgescu, zic eu ,
apropiindu-mă. ( Bacalaureat).

Câteodată unele forme de politețe sunt prezentate în ironie : Intri la “Gambrinus”, te

apropii de Mitică și-l saluți , el îți răspunde amabil: Adio! ( Mitică), Mersi, nene Caracudi!…
Bine ți-ai bătut joc de mine, drăguțele! (O cronică de Crăciun).

Unele interjecții care erau repetete frecvent sau chiar inconștient au devenit ticuri
verbale : no (specific profesorului), ei, aș, vezi?, uite.

În unele cazuri repetarea excesivă a mai multor interjecții de diferite tipuri , duce la
prolixitate, aducând neclarități discursului și creând absurdul.

Neclaritatea textului reiese și din încălcării maximelor cooperării : maxima calității ( nu

se știe dacă informația primită este adevărată ) și a relevanței ( vorbitorul realizează în mod
special enunțuri , obscure, neclare ).
 -Hei, mă din casă!- Cine ?-Tu! -Eu? -Păi cine!-Ce-i?- Cum ce-i? Păi ce-i? -Ai o
scrisoare ? -Cine, mă ?-Tu.-Eu?-Păi cine.-Ad-o-ncoa!-Ce,mă?-Scrisoarea.-Ce scrisoare?- Știu
eu ce scrisoare ?-Trebuie să plătești !-Ce , mă?-Cum ce?-Ce să plătesc?-Porto. -Cine?-Tu.- Eu?
-Păi tu. -Ce porto , mă? - Iaca porto. - Cum așa ? - Păi , știu ! - Nu-i plătită ? Ce ? - Scrisoarea. -
Ehei! -Cum ehei? - Ai să dai, măi ?-Ce ? Bani, etc.

Fără doar și poate această parte de vorbire , interjectia are o putere de sugestie deosebită
și din această cauză I.L.Caragiale a contat pe infinitele ei semnificații , rezultând în cele din
urmă personaje unice “blocate” în limbajul propriu.

Cantitatea de interjecții folosită în Momente și schițe este impresionantă , deoarece

unele dintre ele ar fi fost greu de “descifrat” fără a face referire la contextul lingvistic și
situațional.

4.2. Elemente de oralitate în operele lui I. Creangă.

Caracterul popular al stilului crengian este bine definit atât prin intermediul lexicului cât
și prin elementele de factură populară.

Operele lui Ion Creangă sunt deschise multiplelor interpretări atât pentru copiii mici cât și
pentru aceștia când cresc și îl descoperă pe scriitor altfel decât până în acel moment.

Scriitorul scrie în limba vorbită, făcând aluzie la registrele populare, diferențele fonetice
și semantice , specifice locului în care trăiește , redând atmosfera printr-o mulțime de
variante lexicale, expresii specifice zonei, locuțiuni și interjecții.

În opera sa “ Amintiri din copilărie”, naratorul crengian folosește un limbaj adecvat, bine
șlefuit, printr-o alegere a cuvintelor și realităților mediului din care provin eroii săi, prin
afectivitatea și oralitatea de care aceștia dau dovadă.

Scriitorul își marchează prezența sufletească prin intermediul interjecțiilor , exclamațiilor

și a altor forme lingvistice . Semnul distinctiv al oralității îl constituie notarea onomatopeelor
precum : “Dracul , ne-având ce-i face , huștiuluc în iaz”, “Eu , atunci, haț! de sumanul
uneheașului , să-mi plătească pasărea.”

Folosirea exclamației și a interjecțiilor spre a întări impresia de spontaneitate și a potența

fabulosul, miraculosul existențial : “Multe mai vede omul acesta cât trăiește !”, “Alelei!
fecior de om viclean, ce te găsești!”, “Haram de capul vostru !”, “Ptiu, Drace! Iaca în ce
încurcătură am intrat!”

Interjecțiile reprezintă un prim element în crearea oralității. Acestea marchează

spontaneitatea și sunt puțin diferite de construcțiile exclamative.

Caracterul de povestire verbală care predomină în opera crengiană este prezent atât în
“Amintiri din copilărie” , cât și în celelalte povești propriu-zise.

Acest caracter de povestire verbală este ilustrat de numeroasele interjecții, adresări și

apelative obișnuite pentru adresarea familiară.

“Fetelor hăi!”, “știi ,cole”, “apoi dar...dă!”, “Hai, fetelor”, “Ei, cum?” (Soacra cu trei nurori),
“Când, iaca!….ce să vadă?”, “Ei,ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat!” (Capra cu trei iezi),
“Na! Ori te ouă, ori du-te! “, “Da’ cum nu!” , “Măi! Ia dă-te jos” (Punguța cu doi bani),
“Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo”, “Hârți! încolo, scârți! Încolo”, “Ei, ce veste ne mai
aduci?”, “Haiti! Lipsești dinaintea mea”, “Na-ți , mă ,bani!” ( Dănilă Prepeleac), “Țibă,
Hormuz, na, Bălan, nea!”, “Da’ de unde ești tu, măi țică?” , “ D-apoi ai știință, bade”, “Ba
nu, bade Ipate”, “Ian auzi-l”, “Î….hî! da, cum nu?” ( Povestea lui Stan Pățitul), “ Doamne,
măi femeie, doamne”, “Auzi, măi!”, “-Sărmane omule!”, “Ia-n taci, măi femeie”, “Las, măi
Ștefane și Smărănducă” (Amintiri din copilărie).,

“Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după lună, zise Ochilă”...”Măi, nu cumva să vă împingă
mititelul să intrați înaintea mea “...”Vai de mine și de mine, Harap-Alb!”….teleap, teleap,
teleap”...”Ia ascultați, măi , zise Gerilă…” (Povestea lui Harap-Alb).

De cele mai multe ori la Ion Creangă interjecțiile fac parte din construcții eliptice datorită
rolului predicativ pe care îl au : “fac țuști”, “Asemenea celui mijlociu, țuști”, “Nici una, nici
două, haț”, “Pupăza zbîrrr!”, “Și când răcnește o dată cât se poate , eu zbîrr!”.În structurile
interjecțiilor apar și repetițiile, care ajută la accentuarea ideii transmise de unele cuvinte sau
structuri: “Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata […]”, “ Și o dată pornesc ei
teleap, teleap!”

O trăsătură specifică operelor crengiene și în special operei “Povestea lui Harap-Alb” este
erudiția paremiologică . Aceasta este redată prin menționarea elementelor omogenității
stilistice a scrisului lui Creangă prin utilizarea numeroaselor onomatopee, prin folosirea
exclamației și a interjecțiilor prin întărirea expresivitățiicomunicării prin dimensionarea
spațiului ,a timpului , a întâmplărilor și trăsăturilor personajelor prin procedeul repetiției care
dobândește transfigurări rafinate prin prezența elipsei. (“ Atunci bucuria albinelor ,se lasă jos
cu toatele și se adună ciotcă în pălărie”, “Ți când colo cine era? Harap-Alb venea în pasul
calului”, “Mai merge el cât merge și, când la poalele unui codru , numai iaca ce vede o
dihanie de om .”)
 CAPITOLUL 5
CERCETARE PRIVIND UTILIZAREA
INTERJECȚIILOR PE REȚELELOR DE
SOCIALIZARE

5.1. Scopul și obiectivele cercetării

5.2. Ipotezele cercetării
5.3. Metodologia utilizată
5.3.1. Descrierea persoanelor investigate
5.3.2. Instrumentele folosite pentru obținerea datelor necesare
5.4. Rezultatele obținute în urmă cercetării și interpretarea
Concluzii finale
Bibliografie